ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2701/2022

Ședința publică din data de 14 decembrie 2022

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București – secția a V-a Civilă la 06.07.2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata către reclamanți a sumei de 850 euro/lună, pentru perioada cuprinsă între 31.10.2011 și data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 04.07.2017, sumă estimată provizoriu la valoarea de 57.800 euro, cu titlu de daune-interese, constând în:

- contravaloarea lipsei de folosință în sumă de 750 euro/lună pentru perioada cuprinsă între 30.10.2011 și 04.07.2017, în sumă totală de 51.000 euro, precum și în continuare până la data predării la cheie a locuinței, după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a cartierului Henri Coandă, din care face parte și locuința tip S9 din localitatea Voluntari, jud. Ilfov, cu număr cadastral x, înscrisă în C.F. individuală nr. 3989, conform încheierii nr. 12291/28.06.2004;

- daune morale în cuantum de 100 euro/lună, pentru perioada cuprinsă între 30.10.2011 și 04.07.2017, în sumă totală de 6.800 euro, precum și în continuare până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința identificată mai sus.

În subsidiar, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, în temeiul răspunderii contractuale, și Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Județul Ilfov, Consiliul Județean Ilfov, Orașul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, S.C. C. S.R.L., Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București, S.C. D. S.A., Sectorul 1 București, Consiliul Local al Sectorului 1 București, în principal, în temeiul răspunderii contractuale și, în subsidiar, în temeiul răspunderii delictuale, în solidar, la plata sumei de 850 euro/lună, pentru perioada cuprinsă între data de 31.10.2011 și 04.07.2017, data depunerii cererii de chemare în judecată, sumă estimată provizoriu la valoarea de 57.800 euro, cu titlu de daune-interese, compusă din suma de 51.000 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință de 750 euro/lună pentru perioada cuprinsă între 30.10.2011 și 04.07.2017, precum și în continuare, până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă, din care face parte și locuința identificată mai sus și suma de 6.800 euro, cu titlu de daune morale cuantificate la 100 euro/lună, pentru perioada cuprinsă între 30.10.2011 și 04.07.2017, precum și în continuare până la data predării la cheie a locuinței, după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă, din care face parte și locuința identificată mai sus, precum și cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 998-999 raportat la art. 1003 și art. 1539 C. civ. de la 1864, Legea nr. 152/1998.

Prin încheierea din 14.02.2018, Tribunalul București – secția a V-a Civilă a admis excepția necompetenței sale funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civilă, din cadrul aceleiași instanțe, pe rolul căreia a fost înregistrată sub nr. x/2017*.

Prin încheierea din data de 14.03.2019, instanța a anulat capătul de cerere formulat în subsidiar, urmând a soluționa doar capetele de cerere formulate de reclamanți în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

Prin cererea modificatoare depusă la termenul de judecată din data de 12.11.2020, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe la plata: sumei totale de 109.586 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 30.10.2011–30.08.2019; sumei de 1.040 euro/lună, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, în continuare de la data de 01.09.2019 până la predarea la cheie, după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința tip S9 din localitatea Voluntari, jud. Ilfov, cu număr cadastral x, înscrisă în CF individuală nr. 3989, conform încheierii nr. 12291/28.06.2004; daunelor morale în sumă de 100 euro/lună, de la data de 30.10.2011 până la predarea la cheie a locuinței, după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința tip S9 din localitatea Voluntari, jud. Ilfov, cu număr cadastral x, înscrisă în CF individuală nr. 3989, conform încheierii nr. 12291/28.06.2004.

Prin sentința civilă nr. 2410/27.11.2020, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 30.10.2011-05.07.2014, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 74.685 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 06.07.2014-30.08.2019 și daune morale în cuantum de 5.000 de euro; a respins cererea de chemare în judecată pentru perioada 30.10.2011-05.07.2014, ca prescrisă; a respins acțiunea, în rest, ca neîntemeiată și a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 13.541,1 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, atât reclamanții, cât și pârâta au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1223A/08.09.2021, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a respins ca nefondat apelul reclamanților; a admis apelul pârâtei și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor morale; a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate; a respins ca neîntemeiată cererea apelanților-reclamanți de obligare a apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, recurenta a arătat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile legale ce reglementează prescripția extinctivă, întrucât reclamanții au formulat o acțiune în răspundere civilă contractuală, prin care au solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului contractat, pentru perioada 31.10.2011 – 04.07.2017 și în continuare până la predarea locuinței, fiind aplicabil termenul de prescripție de 3 ani, ce trebuie calculat conform regulii prevăzute de art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958, respectiv de la data când se putea cunoaște paguba și pe cel care răspunde de ea, în speță, de la 30.10.2011, data convenită pentru predarea imobilului.

A mai susținut recurenta că fapta ilicită nu are caracter continuu, ci a fost săvârșită și consumată la 30.10.2011, când trebuia predată locuința reclamanților, conform contractului, astfel că prejudiciul invocat are natură unică, chiar dacă se prelungește în timp, acest fapt atrăgând doar modificarea valorii despăgubirilor, iar nu și momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru valorificarea acestora.

De aceea, obligația de a realiza o construcție la un anumit termen, potrivit contractului de construire încheiat exclusiv între reclamanți și constructor, este o obligație prescriptibilă, dreptul beneficiarului de a solicita predarea sau orice alte despăgubiri pentru nerealizarea locuinței la termenul contractat neputând fi valorificat oricând, ci în cadrul termenului de prescripție de 3 ani.

Potrivit recurentei, validarea posibilității intimaților, așa cum a dispus instanța de apel, de a solicita despăgubirile în orice moment ulterior expirării termenului de predare a locuinței, echivalează cu recunoașterea în beneficiul acestora a unei imprescriptibilități parțiale a acțiunii în despăgubire, sub aspectul perioadei lăsată la dispoziția sa pentru a ieși din pasivitate, perioadă care, în condițiile arătate, ar fi nelimitată, ceea ce nu poate fi acceptat.

Referitor la fapta ilicită reținută în sarcina sa, a susținut că instanța a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

În continuare, a mai arătat că instanța de apel nu a avut în vedere modul în care au fost redactate clauzele contractuale care vizează conținutul obligațiilor asumate, dar și prevederile art. 1532 C. civ., raportat la art. 1539 C. civ.

Astfel, recurenta a învederat că, în baza contractului de mandat încheiat cu intimații, și-a asumat obligația de a depune toate diligențele necesare obținerii rezultatului, constând în finalizarea lucrărilor de construcție a locuinței acestora, fără a se obliga la obținerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcției.

Recurenta a mai susținut că, în mod greșit, prin hotărârea recurată, s-a reținut că este probată culpa sa contractuală, deși îi revenea obligația de a urmări modalitatea în care constructorul realizează locuința și de a se asigura că se respectă autorizația de construire.

Totodată, a arătat că și-a îndeplinit obligația cu suficientă diligență, motiv pentru care neatingerea rezultatului în termenul de 24 de luni este indiferentă.

Sub acest aspect, a relevat că, din înscrisurile de la dosar se observă că a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligațiilor asumate prin mandat, notificând constructorii, asigurând posibilitatea schimbării constructorilor, identificând antreprenorii în vederea finalizării lucrărilor. Astfel că, trimiterea instanței la existența unui mandat sui generis, unde obligațiile recurentei trebuie înțelese în lumina Legii nr. 152/1998 și a celorlalte acte la care se face trimitere, nu poate fi primită în sensul în care este afirmată.

Potrivit recurentei, este suficient din acest punct de vedere să se arate că sistemul de drept trebuie înțeles coerent, iar înlăturarea regulii de la art. 1540 alin. (2) C. civ. nu poate fi decât rodul unei stipulații exprese, câtă vreme acest text dă naștere, în patrimoniul său, obligației de a răspunde numai pentru culpa gravă.

Recurenta a mai subliniat că răspunderea sa contractuală nu poate fi angajată pentru pretinsa nerespectare a obligațiilor legale invocate de instanța de apel sau a obligațiilor stabilite prin contractele încheiate de reclamanți cu terți sau de Agenția Națională pentru Locuințe cu terți, nici pentru pretinsa nerespectare a îndatoririlor revenind antreprenorilor sau altor semnatari ai convențiilor arătate prin decizia civilă nr. 1273A/08.09.2021.

Așadar, potrivit recurentei, nu se poate reține că prevederile contractului de mandat se completează cu obligațiile legale și cu cele cuprinse în contractele de antrepriză și de construire, în condițiile în care contractul de mandat nu conține nicio stipulație în acest sens. Simpla trimitere pe care părțile au făcut-o, în preambulul contractului de mandat, la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 și ale contractului de antrepriză generală aflat în discuție nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 și art. 973 C. civ.

În continuare, a mai relevat că motivarea instanței este superficială și citează jurisprudența instanței supreme, considerând că hotărârile anterioare pronunțate în favoarea sau au putere de lucru judecat.

Totodată, a învederat că nefinalizarea la termen a locuinței și cartierului nu a fost determinată de acțiunea sau inacțiunea sa în rezolvarea problemelor ivite și nici de modul defectuos de urmărire a activității, astfel că nu poate fi răspunzătoare pentru acțiunile sau inacțiunile autorităților și societăților cu atribuții în domeniu.

A mai arătat că simpla împlinire a termenului, fără ca locuința să fie analizată și predată intimaților-reclamanți la termenul convenit, nu dă naștere unei prezumții de culpă în sarcina recurentei, dat fiind caracterul de diligență a obligației care îi revine.

În privința prejudiciului, recurenta a susținut că în mod eronat s-a dispus efectuarea unei expertize pentru determinarea lipsei de folosință, întrucât obligația de finalizare la termen și predare a locuinței este exclusiv în sarcina antreprenorului general, în baza contractului de construire, iar realizarea utilităților în sarcina autorităților locale în care nu este parte. Astfel, prejudiciul nu este cert.

La 13.12.2021, intimații-reclamanți au depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală, susținând că instanța de apel în mod corect a aplicat dispozițiile de drept privind prescripția extinctivă și a constatat îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile contractuale a pârâtei.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului. Acesta a fost analizat de completul de filtru, care a dispus comunicarea lui către părțile litigante, cu mențiunea că acestea sunt în drept să depună puncte de vedere la raport.

Niciuna dintre părți nu a uzat de dreptul de a depune punct de vedere la raport.

La termenul din 26 octombrie 2022, instanța de recurs a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică, pentru soluționarea căii de atac cu citarea părților.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum a fost stabilit în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt derivă din contractul de mandat nr. x/29.07.2004, în temeiul căruia reclamanții au formulat o acțiune împotriva pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, prin care au solicitat și obținut obligarea acesteia la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului creat prin neîndeplinirea obligațiilor asumate prin acest contract, constând în lipsa de folosință a imobilului din cartierul Henri Coandă, pentru perioada 06.07.2014 - 30.08.2019.

Cu titlu prealabil, este de subliniat că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)"

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care și-a întemeiat recurenta cererea de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Acest motiv presupune că instanța de apel a recurs la texte de lege aplicabile speței, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, le-a aplicat greșit sau le-a ignorat, deși aveau incidență în cauză.

Prima critică formulată de recurentă, în susținerea motivului de casare invocat, deduce controlului de legalitate al deciziei din apel greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune și susține că termenul de prescripție de 3 ani trebuie calculat conform regulii prevăzute de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că termenul a început să curgă de la data când se putea cunoaște paguba și pe cel care răspunde de ea, în speță, de la 30.10.2011, data convenită prin contract pentru predarea, către reclamanți, a imobilului.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reține că dreptul dreptul reclamanților la despăgubiri este un drept la reparație ca urmare a pagubei suferite prin inacțiunea ilicită a recurentei-pârâte, care nu și-a îndeplinit obligația de a preda la scadență o locuință la cheie, lipsind pe reclamanți de folosința imobilului contractat. Din această perspectivă, sub aspectul regimului prescripției, sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora termenul de prescripție curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Agenția Națională pentru Locuințe a susținut că, raportat la aceste dispoziții legale, termenului de prescripție a început să curgă la scadența obligației de predare a locuinței, întrucât la acel moment reclamanții au cunoscut neîndeplinirea obligației și existența prejudiciului, iar fapta ilicită nu are caracter continuu, ci s-a consumat la data de 30.10.2011.

Înalta Curtea va respinge această critică și va reține că stabilirea momentului de la care curge termenul de prescripție este strâns legată de dinamica relațiilor contractuale dintre părți. Astfel, între acestea, există un raport contractual în conținutul căruia intră obligația recurentei-pârâte de a preda la scadență o locuință la cheie, obligație care nu a fost îndeplinită.

Potrivit dispozițiilor art. 1021 C. civ. de la 1864, partea în privința căreia contractul nu s-a executat poate să ceară fie executarea convenției, dacă este aceasta mai este posibilă, fie desființarea sa, cu daune-interese. Însă, simpla depășire a termenului contractual pentru predarea locuinței la cheie nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, iar, în cauză, niciuna dintre părți nu evocă o modalitate de încetare a acestuia și nici nu neagă continuarea demersurilor de executare, finalizare și predare către beneficiari a locuințelor din cartierul Henri Coandă. Reclamanții susțin că, până la predarea locuinței, suferă un prejudiciu determinat de lipsa continuă a folosinței imobilului, ceea ce duce la concluzia că pretinsele contracte se află în derulare, chiar și după împlinirea termenului, adică sunt în executare, cu întârziere.

Or, potrivit dispozițiilor art. 1082 C. civ., debitorul obligat contractual este ținut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației, independent de obligația de executare a contractului.

Prin urmare, nu poate fi stabilit ca moment relevant al nașterii dreptului material la acțiune al reclamanților data expirării termenului contractual de predare a locuinței, deoarece raportarea la această dată ar fi fost corectă doar în măsura în care contractul își înceta efectele tot la acel moment. Or, obligațiile contractuale subzistă și neîndeplinirea lor de către recurentă are un caracter continuu, în contextul demersurilor constante de realizarea a obiectului contractului și în lipsa unei manifestări de voință a părților în sensul denunțării, sub orice formă, a actului juridic.

În temeiul acestor considerente, Înalta Curte respinge ca nefondată critica recurentei privind natura unică a prejudiciului, ca fiind generat de un fenomen unic epuizat constând în neîndeplinirea obligației de predare a locuinței la termenul convenit, întrucât fapta ilicită imputată recurentei Agenția Națională pentru Locuințe constă într-o inacțiune continuă cu privire la urmărirea executării și finalizării lucrărilor de construire a locuinței și a lucrărilor de infrastructură și de utilități necesare utilizării imobilului conform destinației sale.

Așadar, s-a reținut în mod corect faptul că cererea reclamanților este supusă dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de 3 ani fiind calculat în mod regresiv, de la data sesizării instanței, 06.07.2017, deci la 06.07.2014 fapta ilicită era în progres și genera pagubă, chiar dacă pentru prima dată reclamanții au cunoscut atât fapta, caracterul său prejudiciabil, cât și pe cei tinuți a răspunde, încă de la scadența obligației de predare a imobilului de către Agenția Națională pentru Locuințe, adică la 30.11.2011.

O a doua critică formulată de recurentă vizează interpretarea greșită, de către instanța de apel a raportului juridic de mandat, a naturii obligațiilor asumate de mandatară și a modului de îndeplinire a acestora.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că părțile au încheiat un contract de mandat guvernat de dispozițiile C. civ. de la 1864, precum și de dispozițiile Legii nr. 152/2008, lege specială prin care a fost înființată Agenția Națională pentru Locuințe cu scopul dezvoltării construcției de locuințe la nivel național, de a îmbina mecanisme financiare și a atrage și administra resurse pentru construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea și extinderea unor locuințe, inclusiv pentru cele exploatate în regim de închiriere. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

Conform dispozițiilor legale menționate, Agenția Națională pentru Locuințe are calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, calitatea de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispozițiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenția Națională pentru Locuințe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale. Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură și utilități, iar art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impune ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor.

Obligațiile recurentei nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități, în termenul asumat prin contractul de construire.

În acest context, prin contractul de mandat nr. x/29.07.2004, încheiat cu reclamanții, în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998, Agenția Națională pentru Locuințe nu a fost împuternicită exclusiv să efectueze unul sau mai multe acte juridice pe seama mandanților, acest contract fiind un act juridic complex, cuprinzând și clauze nespecifice mandatului, în modalitatea reglementării sale de legislația în vigoare la momentul încheierii sale.

Prin acest contract, reclamanții au împuternicit Agenția Națională pentru Locuințe să îi reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile de avans și de credit ale reclamanților în vederea recuperării cheltuielilor avansate de Agenția Națională pentru Locuințe pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, precum și a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței.

Prin urmare, rolul Agenției Naționale pentru Locuințe în realizarea cartierului de locuințe din care face parte imobilul ce trebuia predat intimaților - reclamanți, nu a fost acela al unui simplu mandatar, ale cărui obligații să se rezume la cele prevăzute de lege pentru un simplu contract de mandat, întrucât, într-o asemenea interpretare, s-ar nega însuși scopul Legii nr. 152/2008, în temeiul căreia recurenta are raporturi juridice cu alți participanți la realizarea proiectului imobiliar, precum proiectantul și antreprenorul general, convențiile încheiate cu aceștia fiind interdependente, completându-se reciproc. În temeiul contractului de mandat, recurenta trebuie să acționeze ca un adevărat dezvoltator imobiliar, cu atribuții de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

În aceste circumstanțe, urmează a fi înlăturate susținerile recurentei potrivit cărora și-a asumat doar obligația de a depune toate diligențele necesare obținerii rezultatului, constând în finalizarea lucrărilor de construcție a locuinței acestora, fără a se obliga la obținerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcției.

Interpretarea dată de instanța de apel obligațiilor Agenției Naționale pentru Locuințe a avut în vedere caracterul complex și interdependent al relațiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului Henri Coandă, precum și faptul că, față de mențiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente, respectiv Legea nr. 152/1998 și Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, Înalta Curte reține, în ce privește modul de interpretare a obligațiilor asumate de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe prin contractul de mandat, că, potrivit art. 1 al acestuia, obligația asumată de mandatar este una de rezultat, părțile convenind, dincolo de orice echivoc, că pârâta se obligă să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire, predarea "la cheie" având semnificația că acea locuință corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului pentru care s-a edificat.

Cu privire la modul de îndeplinire a obligațiilor și atragerea răspunderii contractuale a recurentei pentru neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor asumate, Înalta Curte reține că, în virtutea rolului conferit de legea specială, recurenta - pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe avea la îndemână toate mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat, precum și obligația asigurării corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiții în construcția de locuințe.

Conform art. 14 din contractul de mandat, părțile sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor acestuia, iar potrivit art. 13, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, în acord cu art. 15 din același contract.

În acest context legal și convențional, recurenta-pârâtă era ținută, în calitate de mandatar, să îndeplinească întocmai și corespunzător obligațiile asumate prin contractul de mandat și să răspundă pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 din C. civ. de la 1864, corect aplicate în cauză.

Nefinalizarea la termenul scadent a construcției "la cheie", prin nerealizarea rețelei de utilități, deși a deținut toate pârghiile și mecanismele legale la îndemână, reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligațiilor directe față de mandant, fapt de natură să atragă răspunderea sa patrimonială, astfel cum corect a fost stabilit în apel, urmare a analizării și constatării îndeplinirii tuturor condițiilor răspunderii civile contractuale. Așa fiind, Agenția Națională pentru Locuințe nu se poate prevala de faptul că nu răspunde pentru neexecutarea lucrărilor de construire și că pentru aceasta trebuie atrasă răspunderea antreprenorului general.

De altfel, prin Convenția MM nr. 1909/2004, la art. 2 lit. b), recurenta s-a obligat să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate prin credit ipotecar, în timp ce părțile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuțiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor și investițiilor pe componenta de infrastructură și utilități, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuințelor. În exercitarea atribuției legale de coordonator și dezvoltator al proiectului imobiliar, Agenția Națională pentru Locuințe a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare desemnat prin convenție să urmărească realizarea utilităților.

Cu alte cuvinte, obligațiile de rezultat asumate de recurentă prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator și coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea și finalizarea lucrărilor pe cele două componente de construire propriu-zisă a locuințelor și de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii și utilităților, în termenul asumat prin contractul de construire.

Cu privire la susținerea recurentei-pârâte privind incidența în cauză a dispozițiilor art. 1540 alin. (2) C. civ., invocate în scopul exonerării sale de răspundere, Înalta Curte reține că soluția instanței de apel este corectă; nu s-a constatat imposibilitatea executării obligațiilor asumate contractual de către Agenția Națională pentru Locuințe, dimpotrivă, fiind în situația unei obligații contractuale de rezultat, neexecutarea obligației este prezumată, atâta timp cât debitorul obligației nu probează îndeplinirea acesteia.

O altă critică formulată de recurentă privește reținerea greșită, de către instanța de apel, în motivarea deciziei recurate, a unor hotărâri pronunțate în alte cauze, apreciind că au fost avute în vedere doar soluțiile favorabile intimaților, fără a fi luate în considerare și cele prin care a fost calificată obligația sa, asumată prin contracte de mandat similare, drept obligație de diligență.

Înalta Curte va respinge aceste critici, întrucât hotărârea instanței de apel nu este fundamentată pe valorificarea soluției pronunțate de instanța supremă în alte cauze; doar ca argument subsidiar, a fost menționată decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunțată în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, ce cuprinde anumite dezlegări privind conduita recurentei Agenția Națională pentru Locuințe privind obligațiile asumate în scopul finalizării programului guvernamental Cartierul de locuințe Henri Coandă. Menționarea acestei decizii în motivarea instanței este relevantă pentru analiza îndeplinirii obligațiilor contractuale de către Agenția Națională pentru Locuințe în timp, întrucât, de la momentul pronunțării acelei soluții într-un litigiu în care recurenta a fost parte, până la soluționarea litigiului de față, s-a constatat o conduită constant deficitară a acesteia.

Această hotărâre cuprinde statuări cu caracter de generalitate, aplicabile întregului context contractual, întrucât instanța supremă de contencios administrativ a reținut pasivitatea Agenția Națională pentru Locuințe, deși atât dispozițiile legale, cât și convenția încheiată între toate instituțiile implicate (Convenția nr. MM 1909/06.05.2004), i-au conferit prerogative clare în vederea atingerii scopului final - realizarea ansamblului de locuințe; această instituție a acționat abia atunci când a devenit evident "riscul unei explozii sociale din partea beneficiarilor de unități locative din cartier, peste 5.000 de viitori locuitori ai acestui ansamblu", după cum reține instanța supremă de contencios administrativ.

Agenția Națională pentru Locuințe a fost parte în litigiul de contencios administrativ soluționat prin Decizia nr. 5197/25.04.2013, prin urmare, față de aceasta, hotărârea este pe deplin opozabilă și nu poate fi ignorată.

Chiar dacă recurenta opune extrase din decizii de speță, prin care tinde să demonstreze calificarea naturii juridice a obligațiilor sale drept obligații de diligență, practica judiciară nu are valoare probatorie în sine și nici nu reprezintă izvor de drept. Aceasta întrucât Constituția României proclamă principiul că judecătorul se supune numai legii și, în cazuri particulare, potrivit normelor procesuale, acelor decizii date în interpretarea ori în interesul legii care au generalitate și obligativitate.

În ceea ce privește pe reclamanții din prezenta cauză, aceștia nu au participat la dezbaterile judiciare finalizate prin hotărârile judecătorești ce li se opun, în care au fost analizate contracte individuale și s-au pronunțat soluții favorabile Agenției Naționale pentru Locuințe, iar efectul acestor hotărâri nu poate fi extins în prezenta cauză, astfel că, față de aceștia, hotărârile invocate de recurentă se vor opune cu valoarea unui fapt juridic și a unui mijloc de probă. De aceea, intimații-pârâți pot combate dezlegările date în hotărârile favorabile Agenției Naționale pentru Locuințe, câtă vreme fac dovada unei alte realități juridice.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanței de apel.

Cu privire la cererea de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că intimații-reclamanți nu au depus dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate prin întâmpinare. Nefiind făcută dovada efectuării acestor cheltuieli, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea intimaților-reclamanți privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1223A/08.09.2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimații-reclamanți A. și B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 decembrie 2022.