ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2054/2024

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la 21.11.2018 sub nr. x/2018, astfel cum a fost precizată la 15.12.2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională pentru Locuințe (denumită în continuare "A.N.L."), solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 46.800 euro, cu titlu de daune interese, compusă din:

- contravaloarea lipsei de folosință în sumă de 1.200 euro/lună (echivalentul sumei de 5.596,68 RON/lună la cursul de 4,6639 RON/1 euro din 16.11.2018) pentru perioada 20.11.2015-20.11.2018, în sumă totală provizorie de 43.200 euro (echivalentul a 201.480.48 RON la cursul de 4,6639 RON/1 euro din 16.11.2018), precum și în continuare până la data predării "la cheie" a locuinței, după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința tip S7 situată în sectorul 1, București, cu număr cadastral x, înscrisă în C.F. individuală nr. x conform încheierii nr. 11021/19.07.2004;

- daune morale în suma de 100 euro/lună (echivalentul sumei de 466,39 RON/lună, la cursul de 4,6639 RON/1 euro din 16.11.2018) pentru perioada cuprinsă între 20.11.2015-20.11.2018, în sumă totală de 3.600 euro (echivelentul a 16.790,04 RON la cursul de 4,6639 RON/1 euro din 16.11.2018), precum și daunele morale în continuare până la data predării "la cheie" a locuinței, după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința descrisă mai sus.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în garanție depusă odată cu întâmpinarea, pârâta a chemat în garanție S.C. B. S.R.L., cu care a încheiat un contract de execuție de lucrări, această societatea având calitate de antreprenor.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul aceleiași instanțe sub nr. x/2019*, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, obligarea acesteia la plata contravalorii lipsei de folosință pentru perioada 25.02.2016-25.02.2019.

Prin încheierea de ședință din 18.09.2019 dosarul nr. x/2019 a fost reunit la dosarul nr. x/2018.

Prin încheierea de ședință din 30.10.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis excepția de netimbrare a capătului de cerere privind daunele morale și a cererii de chemare în judecată din dosarul nr. x/2019, pe care le-a anulat ca netimbrate.

Prin încheierea de ședință din 11.12.2019, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 3306/22.12.2021, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă:

- a anulat ca netimbrate capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata de daune morale și acțiunea obiect al dosarului nr. x/2019;

- a admis acțiunea precizată și a obligat pârâta să achite reclamantei echivalentul în RON, la cursul oficial euro/leu stabilit de B.N.R. la data plății efective, al sumei de 94.283 euro, cu titlu de lipsă de folosință pentru perioada 20.11.2015-31.06.2021, precum și suma de 1.574 euro lunar, în RON la cursul euro/leu publicat de B.N.R. la data plății, pentru perioada începând cu luna iulie 2021 și până la data predării locuinței "la cheie" către reclamantă;

- a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 18.067,55 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată;

- în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014 a constatat suspendată de drept soluționarea cererii de chemare în garanție în contradictoriu cu S.C. B. S.R.L.

Împotriva încheierii de ședință din 11.12.2019 și a sentinței civile nr. 3306/22.12.2021, a declarat apel Agenția Națională pentru Locuințe.

Prin decizia civilă nr. 818A/18.05.2023, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1.574 euro lunar, începând cu luna iulie 2021 și până la data predării "la cheie" a locuinței către reclamantă și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile atacate.

Împotriva deciziei civile menționate, Agenția Națională pentru Locuințe a declarat recurs, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea ei și, în principal, rejudecarea de către instanța de recurs, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs, criticând soluția de respingerea a excepției prescripției dreptului material la acțiune, a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, întrucât a reținut că recunoașterile repetate ale recurentei, conform adreselor trimise intimatei în intervalul 29.06.2007-30.10.2012, au avut ca efect întreruperea termenului prescripției extinctive.

A arătat că, pentru ca recunoașterea să producă efectul înteruptiv, trebuia să vizeze dreptul de a solicita despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului reclamantei, or, din corespondența respectivă, nu rezultă niciun act de confirmare sau recunoaștere a pretențiilor.

Autoarea căii de atac a mai criticat raționamentul instanței de apel privind existența unui prejudiciu care se produce pe măsura săvârșirii în mod continuu a faptei ilicite de nerespectare a obligației de predare a imobilului finalizat cu toate utilitățile necesare, ce ar genera dreptul la despăgubiri sub forma unor prestații succesive, arătând că nu și-a asumat obligația de a executa și finaliza lucrările de edificare a construcției și pe cele edilitare, ci doar obligația de predare a imobilului contractat, care nu este cu executare succesivă.

A mai susținut că, în ceea ce privește începutul termenului de prescripție, acesta nu poate fi decât data de predare convenită, 02.05.2008, când intimata a cunoscut faptul că, prin neefectuarea lucrărilor de construcții și utilități, i s-a produs un prejudiciu.

În continuare, a relevat din jurisprudența instanțelor judecătorești pentru a argumenta faptul că nu se poate reține o lipsă de folosință care se naște zi de zi și nici o faptă ilicită continuă, întrucât prin reglementarea prescripției, legiuitorul a urmărit să înlăture, într-un termen rezonabil, situațiile juridice neclare sau litigioase din circuitul civil, asigurând echilibrul între interesul privat al titularului dreptului la acțiune și interesul public al siguranței circuitului civil.

O altă critică vizează aplicarea greșită a dispozițiilor C. civ. de la 1864 privind contractul de mandat, prin prisma cărora au fost calificate obligațiile A.N.L. ca fiind de rezultat, deși în realitate sunt de diligență.

A menționat că, în temeiul contractului de mandat nr. x/25.05.2004, încheiat cu intimata, și-a asumat obligația de a depune toate diligențele pentru a asigura și urmări executarea și finalizarea imobilului, care se încadrează în limitele și particularitățile unui mandat convențional, cu reprezentare, acordat pentru o anumită perioadă de timp și pentru operațiuni expres determinate, iar faptul că a fost limitat doar la urmărirea lucrărilor, rezultă din împrejurarea că intimata a încheiat un contract distinct, în nume propriu, cu constructorul, precum și din faptul că A.N.L. nu încasează prețul construcției, ci în calitate de reprezentant al beneficiarului, transmite băncii finanțatoare ordinele de plată pentru a fi achitate direct în contul antreprenorului.

A precizat că, în contextul în care singura sa obligație, de diligență, era urmărirea lucrărilor, apare greșit raționamentul instanței de apel care a reținut în sarcina sa săvârșirea faptei ilicite de nefinalizare a construcției și nerealizare a rețelei de utilități în termenul agreat.

A mai arătat că, prin convenția nr. x/06.05.2004 și contractul de cooperare nr. x/06.03.2008, semnate de autoritățile locale cu operatorii economici de profil, rezultă că fiecare parte semnatară și-a asumat anumite obligații, fiind încheiate și alte contracte subsecvente între recurentă și furnizorii de utilități, cu drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic în parte, iar transferul sau contopirea acestor obligații izvorând din convenții diferite reprezintă o încălcare vădită a art. 969 din C. civ. de la 1864.

Autoarea căii de atac a arătat că, prin decizia recurată, instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a calificat obligațiile sale ca fiind de rezultat, contrar probatoriului administrat, din care rezultau diligențele depuse în temeiul contractului încheiat cu intimata.

O ultimă critică privind interpretarea și aplicarea greșită a nomelor de drept material vizează dispozițiile Legii nr. 152/1998, care definesc Agenția Națională pentru Locuințe drept instituție de interes public cu atribuții în implementarea unor programe guvernamentale, astfel că nu poate avea calitate de agent imobiliar, cum a reținut instanța devolutivă de control judiciar.

Pe calea întâmpinării, intimata-reclamantă a invocat, în principal, nulitatea recursului, întrucât se reiau aceleași critici formulate și prin memoriul de apel, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. În esență, a învederat că teoria recurentei nu este fundamentată, în condițiile în care, potrivit clauzei contractuale cuprinse în art. 15, contractul de mandat își încetează valabilitatea după recepția finală a construcției și, întrucât această operațiune este ulterioară recepției la terminarea lucrărilor, niciuna dintre recepții nefiind finalizată, rezultă că acest contract este în derulare, că natura obligației este de rezultat și că subzistă până la recepția finală.

Pe cale de consecință, a apreciat că nu era necesar să existe acte de recunoaștere expresă a despăgubirilor din partea A.N.L., în cauză fiind vorba despre o deplină și continuă executare a obligațiilor asumate de recurenta-pârâtă în executarea contractului de mandat, până la recepția finală a construcției și care implică și realizarea rețelelor de utilizăți, ceea ce face ca orice act întreprins de A.N.L., în calitate de coordonator al programului guvernamental relativ la Cartierul Henri Coandă, să constituie un act de recunoaștere a obligațiilor contractuale și legale, datorită indivizibilității obligațiilor.

În raport de rolul legal și atribuțiile A.N.L., astfel cum acestea sunt reglementate de Legea nr. 152/1998, dar și de art. 1 și art. 15 din contractul de mandat, a afirmat că în mod judicios a statuat instanța de apel natura contractului și obligațiile asumate de recurentă, ca fiind de rezultat, în sensul că mandatul nu a fost dat pentru încheierea unui sau a mai multor acte juridice, ci a fost dat pentru asigurarea rezultatului constând în asigurarea finalizării și predării locuinței la termen și în conformitate cu proiectul tehnic și cu autorizația de construire prin recepția la terminarea lucrărilor și, în continuare, asigurarea recepției finale.

În ceea ce privește calitate de investitor/dezvoltator imobiliar și obligația de a asigura finalizarea locuinței și a Cartierului Henri Coandă, a precizat că acestea au fost recunoscute de A.N.L. prin formularea de cereri de chemare în garanție a Municipiului București, în dosarele nr. x/2021, nr. y/2021* și nr. w/2021.

Recurenta-pârâtă nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea completului de filtru din 17.04.2024, în temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului părților; nicio parte nu a formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea pronunțată în completul de filtru din 19.06.2024, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a respins excepția nulității recursului, a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată 06.11.2024, în vederea judecării recursului, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei prin care se susține greșita interpretare și aplicare a art. 16 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, cu referire la faptul că reținerile instanței de apel, relativ la adresele comunicate de pârâtă autorităților și societăților implicate în proiectul Cartierului Henri Coandă, nu pot avea natura unor acte de recunoaștere a obligației de a plăti despăgubiri intimatei pentru neîndeplinirea obligației de predare a locuinței cu utilitățile și infrastructura necesară utilizării imobilului, nu pot fi primite pentru considerentele ce succed.

Înalta Curte constată că, deși se invocă inaplicabilitatea textului de lege evocat și se afirmă că interpretarea dată de instanța de apel înscrisurilor administrate nu poate conduce la concluzia că recunoașterea ar viza pretențiile solicitate de intimată, în realitate, autoarea recursului critică valorificarea unor înscrisuri ca dovezi ale recunoașterii dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, solicitând o reevaluare și reapreciere a probatoriului.

Analiza deciziei recurate relevă faptul că existența unor cauze întreruptive de prescripție a fost reținută de instanța devolutivă de control judiciar în urma aprecierii probelor administrate în cauză, această chestiune de fapt, câștigată cauzei, neputând fi examinată în prezenta fază procesuală.

Apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanței să constate că actele de recunoaștere rezultate din cuprinsul adreselor transmise de A.N.L. în intervalele 29.06.2007-30.12.2012, respectiv 15.03.2005-26.05.2022, aflate la dosarul cauzei, au întrerupt succesiv cursul termenului de prescripție extinctivă cu privire la acțiunea în despăgubiri dedusă judecății, deoarece debitoarea și-a recunoscut constant existența obligației asumate prin contractul de mandat, de a preda "la cheie" imobilul, atât timp cât a întreprins demersuri către constructori, către autoritățile locale și furnizorii de utilități pentru aducerea la îndeplinire a contractului, or, recunoscându-și obligațiile asumate, implicit, a recunoscut și răspunderea care îi revine în cazul neîndeplinirii corespunzătoare a acestor obligații.

Analiza astfel efectuată, a condus instanța la concluzia că dreptul la acțiune al reclamantei pentru obținerea unor despăgubiri ca urmare a neexecutării obligațiilor asumate de către mandatară, nu poate fi prescris, de vreme ce debitorul a acceptat, în toată această perioadă, obligațiile ce îi incumbă, în baza mandatului primit de la intimată.

Înalta Curte notează că un act de recunoaștere trebuie să privescă chiar dreptul care se prescrie, însă această constantă juridică nu trebuie înțeleasă într-un mod rigid, cu ignorarea raporturilor concrete existente sau pretinse, iar sintagma "recunoașterea dreptului care se prescrie" nu poate fi înțeleasă doar prin consecințele pe care una dintre părți le dă încălcării dreptului său, respectiv solicitarea de despăgubiri materiale și/sau morale, ci chiar dreptul care se pretinde a fi nesocotit, respectiv dreptul la folosința imobilului în condiții normale.

În acest context, reținând că recunoașterea obligației asumate contractual de către pârâtă, pe parcursul derulării raporturilor contractuale, conduce la întreruperea prescripției dreptului material la acțiune având ca obiect executarea acestei obligații, Înalta Curte constată că în mod judicios a statuat instanța devolutivă de control judiciar că dreptul reclamantei de a solicita despăgubiri ca urmare a neexecutării obligațiilor asumate de către mandatar nu este prescris, astfel încât criticile prin care se susține că dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 nu sunt aplicabile speței vor fi respinse ca nefondate.

Nu pot fi primite nici argumentele prin care se critică raționamentul instanței de apel privind existența unui prejudiciu care se produce pe măsura săvârșirii în mod continuu a faptei ilicite de respectare a obligației de predare a imobilului finalizat cu toate utilitățile necesare, și care, potrivit recurentei, ar genera dreptul la despăgubiri sub forma unor prestații succesive, respectiv cele prin care se afirmă că începutul termenului de prescripție este reprezentat de data la care reclamanta a cunoscut faptul că, prin neefectuarea lucrărilor de construcții și utilități, i s-a produs un prejudiciu.

Înalta Curte observă că, ceea ce recurenta susține în concret, este faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit împrejurarea că fapta imputată constă într-o inacțiune cu caracter continuu, care ar subzista de la 22.05.2008, deoarece aceasta este data la care, conform convenției părților, trebuia finalizată "la cheie" locuința contractată de reclamantă.

Verificarea deciziei recurate atestă faptul că instanța de apel a constatat că fapta ilicită imputată pârâtei privind nerespectarea obligației de a edifica și preda locuința are un caracter continuu, începând cu 22.05.2008 și subzistă până la predarea locuinței, paguba producându-se pe măsura trecerii timpului, în mod succesiv.

Astfel, se constată că instanța devolutivă de control judiciar a statuat că prejudiciul se produce pe măsura săvârșirii în mod continuu a faptei ilicite constând în neîndeplinirea obligației contractuale de predare a imobilului finalizat, cu toate utilitățile necesare, astfel că această conduita contractuală neconformă nu s-a consumat la 22.05.2008, ci ea continuă atât timp cât nu s-a realizat predarea imobilului, în condițiile în care valabilitatea contractului de mandat și asumarea obligațiilor contractuale persistă până la momentul finalizării construcției și predării acesteia "la cheie". A conchis că dreptul material la acțiune pentru acordarea despăgubirilor rezultate din lipsirea reclamantei de folosința imobilului se naște pe măsura acestei lipse, adică pe măsura trecerii timpului, fără a se fi îndeplinit obligația de predare.

Instanta de apel a reținut că termenul de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, curge conform art. 7 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din același act normativ, astfel că nu sunt prescrise pretențiile reclamantei aferente perioadei 20.11.2015-20.11.2018 și, în continuare, până la predarea "la cheie" a locuinței.

Înalta Curte reține că dreptul reclamantei la despăgubiri este un drept la reparație ca urmare a pagubei suferite prin inacțiunea ilicită a recurentei-pârâte, care nu și-a îndeplinit obligația de a preda la scadență o locuință "la cheie", lipsind-o pe reclamantă de folosința imobilului contractat.

Din această perspectivă, sub aspectul regimului prescripției, sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora termenul de prescripție curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

De asemenea, reține că stabilirea momentului de la care curge termenul de prescripție este strâns legată de dinamica relațiilor contractuale dintre părți. Astfel, între acestea, există un raport contractual în conținutul căruia intră obligația recurentei de a preda la scadență o locuință "la cheie", obligație care nu a fost îndeplinită.

Potrivit art. 1.021 C. civ. de la 1864, partea în privința căreia contractul nu s-a executat poate să ceară fie executarea convenției, dacă aceasta mai este posibilă, fie desființarea sa, cu daune-interese.

Însă, simpla depășire a termenului contractual pentru predarea locuinței "la cheie" nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, iar în cauză, părțile nu au negat continuarea demersurilor de executare, finalizare și predare către beneficiari a locuințelor din Cartierul Henri Coandă. Reclamanta susține că, până la predarea locuinței, suferă un prejudiciu determinat de lipsa continuă a folosinței imobilului, ceea ce duce la concluzia că pretinsele contracte se află în derulare chiar și după împlinirea termenului, adică sunt în executare, cu întârziere.

Or, potrivit art. 1.082 C. civ. de la 1864, debitorul obligat contractual este ținut de plata daunelor interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației, independent de obligația de executare a contractului.

Prin urmare, nu poate fi stabilit ca moment relevant al nașterii dreptului material la acțiune al reclamantei data la care trebuia predată efectiv locuința, anume 22.05.2008, deoarece raportarea la această dată ar fi fost corectă doar în măsura în care contractul își înceta efectele tot la acel moment. Or, obligațiile contractuale subzistă și neîndeplinirea lor de către recurentă are un caracter continuu, în contextul demersurilor constante de realizare a obiectului contractului și în lipsa unei manifestări de voință a părților în sensul denunțării, sub orice formă, a actului juridic.

În temeiul acestor considerente, Înalta Curte respinge ca nefondată critica privind natura unică a prejudiciului, ca fiind generat de un fenomen unic epuizat constând în neîndeplinirea obligației de predare a locuinței la termenul convenit, întrucât fapta ilicită imputată recurentei constă într-o inacțiune continuă cu privire la urmărirea executării și finalizării lucrărilor de construire a locuinței și a lucrărilor de infrastructură și de utilități necesare utilizării imobilului conform destinației sale.

Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă și în acord cu raționamentul instanței de apel, Înalta Curte reține că obligația de plată a despăgubirii nu derivă dintr-o prestație unică, ci se produce în mod succesiv pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligației de a preda locuința potrivit art. 1 din contractul de mandat, astfel că dreptul material la acțiune se stinge printr-o prescripție distinctă.

Pe aceste considerente, instanța supremă constată că în mod corect s-a reținut faptul că cererea reclamantei este supusă dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul de 3 ani fiind calculat în mod regresiv, de la data depunerii cererii de chemare în judecată, 20.11.2018, iar la 20.11.2015 fapta ilicită era în progres și genera pagubă, chiar dacă pentru prima dată reclamanta a cunoscut atât fapta, caracterul său prejudiciabil, cât și pe cei tinuți a răspunde încă de la scadența obligației de predare a imobilului de către A.N.L., adică la 22.05.2008.

Printr-un ultim set de critici, recurenta-pârâtă susține că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că obligația asumată de aceasta prin contractul de mandat nr. x/25.05.2004 este de rezultat, și nu de diligență, respectiv că a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor fără a avea în vedere contractele încheiate între părți, precum și că aceasta nu poate fi răspunzătoare pentru obligațiile asumate de constructor sau de autoritățile locale și obligată la acoperirea unui prejudiciu care nu a fost cauzat sau determinat de aceasta. De asemenea, în ce privește calitatea de dezvoltator imobiliar, afirmă că dispozițiile Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe au fost interpretate și aplicate eronat, cu ignorarea completă a contractului de mandat.

Înalta Curte reține că instanța de apel a aplicat corect normele legale privind interpretarea contractelor, în mod special cu referire la contractul de mandat încheiat între părți, dar și prin raportare la celelalte convenții încheiate pentru realizarea Cartierului Henri Coandă.

Sub acest aspect, constată că părțile au încheiat contractul de mandat nr. x/25.05.2004, guvernat de dispozițiile C. civ. de la 1864, precum și de dispozițiile Legii nr. 152/2008, lege specială prin care a fost înființată A.N.L., cu scopul de a dezvolta construcția de locuințe la nivel național, de a îmbina mecanisme financiare și a atrage și administra resurse pentru construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea și extinderea unor locuințe, inclusiv pentru cele exploatate în regim de închiriere. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, A.N.L. coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare, pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea, prin programe proprii, a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată, prin credit ipotecar.

Conform dispozițiilor legale menționate, A.N.L. are calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, calitatea de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispozițiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice evocate prevede că A.N.L. monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau guvernamentale. Cu privire la lucrările de infrastructură și utilități, art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impune ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor.

Așadar, obligațiile recurentei nu se limitează la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități, cu respectarea termenului asumat prin contractul de construire.

În acest context, prin contractul încheiat cu reclamanta, în temeiul Legii nr. 152/1998, A.N.L. nu a fost împuternicită exclusiv să efectueze unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, contractul părților fiind unul complex, care cuprinde și clauze nespecifice mandatului, în modalitatea reglementării sale de legislația în vigoare.

Prin acest contract, reclamanta a împuternicit A.N.L. să o reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru a fi realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile de avans și de credit ale reclamantei, deschise la C. S.A., în vederea recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, precum și a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței.

Prin urmare, rolul recurentei în realizarea cartierului de locuințe din care face parte imobilul ce trebuia predat intimatei nu a fost acela al unui simplu mandatar, ale cărui obligații să se rezume la cele prevăzute de lege pentru un contract de mandat, întrucât, într-o asemenea interpretare, s-ar nega însuși scopul Legii nr. 152/2008, în temeiul căreia recurenta are raporturi juridice cu alți participanți la realizarea proiectului imobiliar, precum proiectantul și antreprenorul general, convențiile încheiate cu aceștia fiind interdependente, completându-se reciproc. În temeiul contractului de mandat, A.N.L. are atribuții de coordonare a proiectului imobiliar.

În aceste circumstanțe, urmează a fi înlăturate susținerile recurentei-pârâte potrivit cărora și-a asumat doar obligația de a depune toate diligențele necesare obținerii rezultatului, constând în finalizarea lucrărilor de construcție a locuinței, fără a se obliga la obținerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcției.

Înalta Curte constată, de asemenea, că interpretarea dată de instanța devolutivă de control judiciar obligațiilor A.N.L. a avut în vedere caracterul complex și interdependent al relațiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului Henri Coandă, precum și faptul că, față de mențiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente, respectiv Legea nr. 152/1998 privind înființarea A.N.L., cu modificările ulterioare și Normele metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 152/1998, dar și cu dispozițiile contractului de antrepriză generală nr. x/04.05.2004 încheiat între A.N.L. și S.C. D. S.R.L. și a contractului de construire cu încheiere de autentificare nr. 30/19.01.2006 de B.N.P. E., încheiat între S.C. D. S.R.L., în calitate de antreprenor general și A., în calitate de beneficiar.

Prin urmare, Înalta Curte reține, cu privire la modul de interpretare a obligațiilor asumate de pârâta A.N.L. prin contractul de mandat, că, potrivit art. 1 al acestuia, obligația asumată de mandatar este una de rezultat, părțile convenind, dincolo de orice echivoc, că pârâta se obligă să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire, predarea "la cheie" având semnificația că locuința corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului pentru care a fost edificată.

Cu privire la modul de îndeplinire a obligațiilor și atragerea răspunderii contractuale a recurentei pentru neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor asumate, Înalta Curte reține că, în virtutea rolului conferit de legea specială, A.N.L. avea la îndemână toate mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat, precum și obligația asigurării corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiții în construcția de locuințe.

Conform art. 14 din contractul de mandat, părțile sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor acestuia, iar potrivit art. 13, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, în acord cu art. 15 din același contract.

În acest context legal și contractual, se constată că recurenta era ținută, în calitate de mandatar, să îndeplinească întocmai și corespunzător obligațiile asumate prin contractul de mandat și să răspundă pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1.539 din C. civ. de la 1864, corect aplicate în cauză.

Nefinalizarea, de către recurentă, la termenul agreat a construcției "la cheie", prin nerealizarea rețelei de utilități și a infrastructurii, deși a deținut toate pârghiile și mecanismele legale la îndemână, reflectă încălcarea culpabilă, de către mandatar, a obligațiilor față de mandant, de natură să-i atragă răspunderea patrimonială, astfel cum corect a fost stabilit în apel, ca urmare a analizării și constatării îndeplinirii tuturor condițiilor răspunderii civile contractuale. Așa fiind, A.N.L. nu poate susține că nu răspunde pentru neexecutarea lucrărilor de construire și că pentru aceasta ar trebui să fie atrasă răspunderea doar a antreprenorului general.

De altfel, recurenta-pârâtă s-a obligat să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate prin credit ipotecar, iar celelalte părți cocontractante s-au obligat, potrivit atribuțiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor și investițiilor pe componenta de infrastructură și utilități, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuințelor. În exercitarea atribuției legale de coordonator și dezvoltator al proiectului imobiliar, A.N.L. a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare desemnat prin convenție să urmărească realizarea utilităților.

Cu alte cuvinte, obligațiile de rezultat asumate de recurentă prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator și coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea și finalizarea lucrărilor pe cele două componente de construire propriu-zisă a locuințelor și de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii și utilităților, în termenul asumat prin contractul de construire.

Astfel, în mod judicios a reținut instanța de apel, examinând în concret clauzele contractului de mandat, că obligația asumată de mandatară prin art. 1 din contract este una de rezultat, întrucât presupune atingerea unui scop și nu doar depunerea unor diligențe în acest sens. Din actele dosarului și statuările instanței devolutive de control judiciar, rezultă că nu s-a făcut dovada că A.N.L. și-ar fi îndeplinit obligația de finalizare a locuinței, inclusiv de realizare a lucrărilor de utilități și de infrastructură, astfel că subzistă obligația de predare a bunului în sarcina acesteia, nepredarea fiind o faptă ilicită care a generat un prejudiciu în patrimoniul intimatei.

Nu în ultimul rând, susținerile referitoare la diligențele depuse pe lângă autoritățile locale și societățile implicate în acest proiect sunt lipsite de relevanță, în condițiile în care obligațiile de rezultat specifice conținutului raportului juridic dintre părți nu au fost îndeplinite, iar stadiul de îndeplinire în concret a acestor obligații și existența culpei A.N.L. sunt chestiuni de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 818A/18.05.2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Referitor la cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, potrivit art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la această dispoziție legală, aplicabilă și în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-reclamantă nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată, motiv pentru care va fi respinsă ca nefondată cererea privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 818A/18.05.2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Respinge ca nefondată cererea intimatei-reclamante A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 noiembrie 2024.