ÎCCJ, decizie (scj.ro #86857)

Imobil imposibil de restituit în natură. Despăgubiri acordate de instanță sub forma măsurilor reparatorii prin echivalent potrivit Legii nr. 10/2001. Posibilitatea convertirii

măsurilor reparatorii recunoscute prin hotărâre judecătorească, în măsuri compensatorii prin puncte, reglementată de Legea nr. 165/2013, în faza executării hotărârii.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic :

imobil preluat abuziv

-          măsuri reparatorii

Legea nr. 10/2001, art. 10 alin. (2),

Legea nr. 165/2013, art. 1, art. 4, art. 16, art. 21, art. 50

Notă :

Prin decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 4 teza a II-a din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din actul normativ sus menționat, nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii,

Dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2), art. 16 și art. 50 lit. b) din Legea nr. 165/2013, reglementează ipoteza în care nu se poate dispune restituirea în natură a imobilelor, așa încât măsura reparatorie este compensarea sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) și (7), iar stabilirea în concret a acestor măsuri compensatorii este în competența unui organ administrativ (Secretariatul Comisiei Naționale, conform art. 21), cel care procedează la evaluare potrivit  unei grile notariale, convertind valoarea măsurilor reparatorii prin echivalent stabilită prin hotărâre judecătorească în puncte.  Ca atare, în situația în care prin hotărâre judecătorească a fost stabilită imposibilitatea restituirii în natură a imobilului și s-a recunoscut dreptul reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001, convertirea măsurii compensatorii în puncte, potrivit noii reglementări în materie, se face în faza executării hotărârii judecătorești.

Secția I civilă, decizia nr. 457 din 12 februarie 2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București,  la data de 10.12.2008, reclamanții B.P. și B.M. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București pentru a fi obligat la restituirea în natură, în baza Legii nr. 10/2001, a terenului situat în  București.

Prin sentința civilă nr. 1517/2009 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă cererea reclamanților a fost respinsă, cu motivarea că terenul se află între blocurile de locuințe și are destinație de spațiu verde și locuri de joacă pentru copii, astfel că nu poate fi restituit în natură, iar apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat, cu aceeași motivare prezentată și de instanța de fond, potrivit deciziei civile nr. 5731 din 04.10.2010 a  Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă.

Recursul declarat de reclamanți împotriva acestei din urmă hotărâri a fost admis prin decizia civilă nr. 4816 din 06.06.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a stabilit că instanța trebuia să se pronunțe asupra dreptului reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul în care terenul nu a putut fi restituit în natură. Ca atare, cu respectarea principiului disponibilității,  instanța avea obligația analizării și examinării cauzei în limitele învestirii sale, raportat la faptul nesoluționării notificării.

Rejudecându-se cauza în  apel, a fost pronunțată decizia nr. 183/A din 24 mai 2013 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă, prin care a fost admis apelul reclamantului, schimbată în tot sentința, în sensul admiterii cererii și obligării pârâtului Municipiul București să restituie reclamanților, în natură, terenul în suprafață de 242,19 mp situat în  București, identificat  în planul de situație cuprins în anexa 1 la raportul de expertiză. A fost obligat  pârâtul Municipiul București să emită dispoziție privind propuneri de măsuri reparatorii prin echivalent conform Titlului VII alin. (2) din Legea nr. 247/2005 pentru diferența de teren de 55,91 mp, identificat prin același raport de expertiză la adresa din  București. A fost obligat  Municipiul București să trimită dispoziția Comisiei pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pentru a decide astfel, instanța a constatat, în fapt, că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 și că terenul în litigiu, în suprafață de 298,10 mp a fost expropriat,  aspecte de fapt menționate, pe larg, în sentința civilă nr. 1517/2009 a Tribunalului București și necontestate pe parcursul procesului (de vreme ce numai reclamanții au declarat apel), chestiunea controversată constând numai în posibilitatea legală a restituirii terenului în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii în echivalent.

Asupra  acestui aspect, instanța de apel a apreciat că terenul în litigiu poate fi restituit, parțial, în natură, deoarece suprafața  de 242,19 mp din totalul de 298,10 mp reprezintă teren liber, neocupat de construcții, nici subterane și nici supraterane, potrivit expertizei efectuate în dosar atât în faza apelului, cât și în faza judecării cauzei în fond.

Față de această situație de fapt, instanța a constatat aplicabilitatea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care, în situația imobilelor preluate în mod abuziv, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber, indiferent dacă pe acesta se află construcții ușoare sau demontabile [alin.(3) din textul de lege menționat].

În consecință, a dispus restituirea în natură a terenului liber și a stabilit dreptul reclamanților la măsuri reparatorii  prin echivalent pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură, în suprafață de 55,91 mp, obligând Municipiul București să propună despăgubiri pentru terenul imposibil de restituit în natură, potrivit procedurii instituite de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, Titlul VII.

S-a constatat  în acest sens, că potrivit  art. 16 din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor se predau pe bază de proces verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, indiferent dacă notificările au fost soluționate prin consemnarea unor sume ce urmează a se acorda sau prin consemnarea unor propuneri de despăgubire.

Textul de lege menționat se coroborează cu art. 26 alin. (3) din Legea nr.10/2001 în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. XX/2007 pronunțată în interesul legii, în sensul că, în măsura în care instanța este competentă să soluționeze pe fond contestația, în aceeași măsură ea este „entitate învestită cu soluționarea notificărilor”, astfel că are toate drepturile și obligațiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005, Titlul VII, în procedura de soluționare a notificărilor, sens în care trebuia să dispună trimiterea dispoziției finale de soluționare a notificării, în baza Legii nr.10/2001 (care în prezentul proces este hotărârea instanței de fond) către Secretariatul Comisiei Centrale.

Această obligație a fost impusă Municipiului  București, în lipsa unei alte modalități legale reglementate și a imposibilității practice ca instanța să trimită ea însăși, actul final al procedurii către Comisia Centrală.

Decizia a fost atacată cu recurs de către Municipiul București, care a formulat critici sub următoarele aspecte:

În mod greșit instanța de apel a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 242,19 m.p. situat în București, apreciind că este teren liber în sensul art. 10 alin.(1) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 10.1 din H.G. nr. 250/2007 care explicitează dispoziția legală menționată anterior, ipoteza restituirii în natură a construcțiilor nedemolate sau demolate parțial și a terenului liber are scopul de a limita restituirea în natură numai la acele suprafețe de teren care nu sunt ocupate de construcții ori nu sunt afectate servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale.

În ce privește sintagma amenajări de utilitate publică, ea vizează suprafețele de teren supuse amenajării destinate a servi nevoile comunității și anume, căi de comunicații, amenajări de spații verzi (inclusiv cele din jurul blocurilor de locuit), parcuri și grădini publice, etc.

Instanța de apel a constatat că terenul în litigiu este liber în accepțiunea art. 10 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, nesocotind faptul că spațiul verde aferent blocului reprezintă amenajări de interes public, servind nevoile comunității.

Deși Legea nr. 10/2001 instituie, într-adevăr, principiul restituirii în natură, în același timp, actul normativ reglementează și excepții, una dintre ele fiind cea prevăzută de art. 10 alin.(3), referitoare la terenurile afectate de amenajări de utilitate publică.

În ce privește obligarea la emiterea dispoziției cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața imposibil de restituit în natură, s-a susținut că, potrivit Legii nr. 165/2013, nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) și (2), art. 4, art. 16 și art. 50 lit. b) din Legea nr. 165/2013, Municipiul București urmează să fie obligat la emiterea dispoziției pentru compensarea prin puncte.

De asemenea, conform art. 4 din Legea nr. 165/2013, dispozițiile acestui act normativ sunt aplicabile și cauzelor în materia restituirii  imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor de judecată la data intrării în vigoare a legii.

În drept, criticile au fost încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte a constatat caracterul fondat al acestora, în limitele și în sensul următoarelor considerente:

Dispunând restituirea în natură a terenului în suprafață de 242,19 m.p. - din totalul suprafeței de 298,10 m.p. -, instanța de apel a considerat că acesta este teren liber, susceptibil de măsura reparației directe, pe considerentul că „nu este ocupat de construcții, nici subterane, nici supraterane”.

O asemenea modalitate de abordare și de interpretare a sintagmei „teren liber” este însă eronată, întrucât reduce ipoteza textului legal la situația terenului pe care nu se regăsesc construcții (subterane ori supraterane), indiferent de afectațiunea acestuia.

Or, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru suprafața de teren afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

În același sens, Normele metodologice vizând aplicarea unitară a legii, cuprinse în H.G. nr. 250/2007 ( art. 10.1), stabilesc că ipoteza restituirii în natură a terenului liber vizează și este limitată numai la acele suprafețe de teren care „nu sunt afectate servituților legale și altor amenajări de utilitate publică”.

În ce privește sintagma „amenajări de utilitate publică”, ea este definită de art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, în sensul că „sunt destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor  de locuit, parcuri și grădini publice”.

Or, terenul în litigiu, situat între blocul nr. 10 și imobilul cu nr. 12, face parte - conform mențiunilor de pe schița anexă raportului de expertiză - din spațiul verde al blocului (având amplasate și două copertine metalice cu destinația de ghenă, care deservesc, așadar, nevoile comunității), afectațiune ignorată de către instanța de apel.

Astfel cum a stabilit prima instanță a fondului, pe baza probelor administrate, terenul și construcțiile de pe acesta (demolate ulterior, cu plata despăgubirii) au fost expropriate conform Decretului nr. 54/1951, în vederea construirii unui ansamblu de locuințe.

A rezultat că scopul exproprierii a fost realizat, împrejurarea că o parte din teren a rămas neconstruită - situându-se însă la mai puțin de 2 m de blocul de locuințe - nefiind de natură să ducă la concluzia naturii acestuia de teren susceptibil de restituire în natură.

Astfel, un ansamblu de locuințe presupune, deopotrivă, pentru buna funcționare, spații libere între blocuri, pentru a putea fi amenajate ca spații verzi, locuri de joacă pentru copii, ori pentru a asigura accesul între părțile componente ale ansamblului rezidențial.

Este motivul pentru care, de altfel, terenul în litigiu a fost trecut, ca spațiu verde, în domeniul public al Municipiului București și în administrarea Administrațiilor Domeniului Public, (conform hotărârii nr. 308/1999 a Municipiului București), în baza Legii nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din zonele urbane.

În acest context, aprecierea instanței de apel în sensul că terenul este liber de construcții subterane și supraterane, ceea ce îl face restituibil în natură, ignoră afectațiunea în concret a acestuia, împrejurarea că el este destinat bunei funcțiuni a ansamblului de locuințe, având o destinație de utilitate publică, scop în care s-a și dispus exproprierea acestuia.

Pentru toate aceste considerente, se constată că în cauză s-a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, atunci când s-a dispus restituirea în natură a imobilului, măsura reparatorie ce se datorează, față de regimul juridic al terenului, fiind una prin echivalent, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În consecință, motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., a fost găsit fondat, astfel încât, admițându-se recursul declarat de Municipiul București, a fost modificată în parte decizia atacată, în sensul că măsurile reparatorii prin echivalent vor viza întreaga suprafață, de 298,10 m.p., care a făcut obiect al notificării.

Celălalt aspect de nelegalitate invocat – privind incidența în cauză a unor   prevederi ale  Legii nr. 165/2013 –  are caracter nefondat.

Dispozițiile din noua reglementare referitoare la măsuri pentru finalizarea procesului de restituire a imobilelor preluate abuziv, de care se prevalează recurentul, nu sunt de natură să demonstreze nelegalitatea deciziei, relevând, în realitate, aspecte care țin de faza executării hotărârii și de modalitatea în care se realizează convertirea măsurilor reparatorii prin echivalent în măsuri compensatorii sub formă de puncte.

Astfel, recurentul a pretins nesocotirea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 16 și art. 50 lit. b) din Legea nr. 365/2013, texte care reglementează ipoteza în care nu se poate dispune restituirea în natură a imobilelor, așa încât măsura reparatorie este compensarea sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) și (7).

În ce privește stabilirea în concret a acestor măsuri compensatorii, ea este în competența unui organ administrativ (Secretariatul Comisiei Naționale, conform art. 21 menționat), cel care procedează la evaluare potrivit  unei grile notariale, convertind valoarea astfel stabilită în puncte.

Rezultă că, la fel ca și în ipoteza Legii nr. 247/2005 – care scindase în două procedura restituirii: una judiciară, în cadrul căreia se stabileau calitatea de persoană îndreptățită și modalitatea restituirii, în natură sau prin echivalent și una administrativă, în fața Comisiei Centrale, vizând stabilirea în concret a despăgubirilor – noua reglementare păstrează această distincție, în condițiile în care întreaga procedură pentru determinarea punctelor se desfășoară în fața Secretariatului Comisiei Naționale.

Ca atare, nu se poate susține nelegalitatea deciziei din apel sub motiv că nu a aplicat dispozițiile invocate, referitoare la stabilirea măsurii compensatorii prin puncte aplicabilă în procedura administrativă, în fața unui organ administrativ.

În ce privește pretinsa încălcare a art. 50 lit. b) din Legea nr. 165/2013 („orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare și la măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent prevăzute în Legea nr. 10/2001, se abrogă”), se constată că norma invocată este lipsită de pertinență raportat la soluția adoptată.

Astfel, pe de o parte, în cauză nu s-a procedat la o evaluare a bunului imposibil de restituit în natură, pentru a se putea pretinde că au fost folosite alte criterii de evaluare decât cele conținute de legea nouă, iar pe de altă parte, nici nu s-a dispus compensarea cu alte bunuri sau servicii.

Ceea ce este esențial pentru procedura jurisdicțională desfășurată este stabilirea imposibilității restituirii în natură a imobilului și recunoașterea dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent.

Referirea, în susținerea acestei din urmă modalități de reparație, la Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a fost justificată, pe de o parte, de existența deciziei de casare care a impus o astfel de analiză, iar pe de altă parte, de împrejurarea că ulterioara convertire a măsurii compensatorii în puncte ține, oricum, de faza executării hotărârii (iar nu de legalitatea măsurii).

Sub acest din urmă aspect, se constată că, potrivit art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, „obligațiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21”.

Rezultă că legiuitorul a avut în vedere lipsirea de efectul autorității de lucru judecat a hotărârilor irevocabile care stabileau un  anumit conținut al măsurilor reparatorii, înlocuindu-le cu cele prevăzute de noua reglementare.

Pentru identitate de rațiune (mutatis mutandis), o asemenea convertire a măsurilor reparatorii se va realiza în temeiul art. 41 cu referire la art. 21 din Legea nr. 165/2013, și în situația hotărârilor irevocabile ulterioare, ca în speță.

În consecință, o dată în plus, aspectele invocate de către recurent cu referire la dispozițiile Legii nr. 165/2013 nu se circumscriu criticilor de nelegalitate cu privire la soluția adoptată, vizând, pe de o parte, procedura administrativă în fața Secretariatului Comisiei Naționale, iar pe de altă parte, împrejurări care țin de faza executării silite, respectiv de modalitatea de convertire a măsurii reparatorii prin echivalent în măsura compensatorie prin puncte.

Pentru considerentele expuse anterior, a fost găsită întemeiată doar critica de nelegalitate referitoare la imposibilitatea restituirii în natură a unei părți din imobil, dată fiind afectațiunea acestuia, așa încât, urmare a admiterii recursului, decizia a fost modificată în parte, în sensul stabilirii măsurii reparatorii prin echivalent pentru întreaga suprafață de teren.