ÎCCJ, decizie (scj.ro #133946)

Imobil preluat de stat. Contestație formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Înstrăinarea drepturilor succesorale anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. Norme de imediată aplicare litigiului pendinte. Stabilirea măsurilor reparatorii sub forma compensării prin puncte.

Cuprins pe materii

: Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic

: imobil

-decizie emisă în baza Legii nr. 10/2001

-măsuri reparatorii prin echivalent

-restituire în natură

-despăgubiri

-compensare prin puncte

-contract de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase

-bun succesoral

-transmisiune convențională

Legea nr. 165/2013, art. 1, art. 4

Legea nr. 165/2013 stabilește prin art. 1 alin. (3) că ”în situația în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte”, iar domeniul de reglementare al actului normativ sus menționat este stabilit, în termeni imperativi în art. 4, care prevede în mod expres că se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor de judecată.

Prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi ereditare asupra unor bunuri succesorale, contestatorii inițiali au vândut unor terți drepturile care decurgeau din calitatea lor de moștenitori cu privire la imobilul notificat, situație în care, în mod corect, instanța a constatat un impediment legal referitor la restituirea în natură a bunului, reținând incidența legii noi. Prin urmare, cumpărătorii de drepturi litigioase, care sunt succesorii în drepturi procesuale ai contestatorilor inițiali, nu sunt îndreptățiți la restituirea în natură a imobilului.

Secția I civilă, decizia nr. 40 din 12 ianuarie 2017

Prin cererea înregistrată la data de 28.08.2003 contestatorii A. și B. au formulat, în condițiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, contestație împotriva deciziei din 31.07.2003 emisă de Serviciul de Informații Externe (SIE), solicitând în principal, desființarea acestei decizii sub aspectul obligării intimatului la a le restitui în natură imobilul situat în București, iar în subsidiar, acordarea de despăgubiri bănești conform actelor succesorale ale ambilor contestatori.

La termenul din 27.10.2003 a fost admisă cererea intimatului, formulată prin întâmpinare, și s-a dispus introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al statului – titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în discuție.

Prin sentința civilă nr. 1139 din 22.12.2004, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a admis contestația formulată de contestatorii A. și B., prin procurator A., în contradictoriu cu intimații Serviciul de Informații Externe și Ministerul Finanțelor Publice și a schimbat în parte deciziei din 31.07.2003 emisă de SIE, în sensul că a stabilit ca valoare echivalentă a imobilului (construcție și teren) situat în București, suma de 351.300 USD sau echivalentul în lei al acestuia de 11.609.048.903 sumă din care se va deduce c/valoarea despăgubirilor reactualizate primite cu ocazia exproprierii în cuantum de 40.000 lei. Totodată, s-a stabilit dreptul ambilor contestatori la măsurile reparatorii menționate în decizie în limita cotelor lor succesorale.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că, în ce privește valabilitatea titlului de proprietate al statului asupra imobilului ce a aparținut autorilor contestatorilor, acest aspect a fost soluționat cu caracter definitiv prin decizia civilă nr. 16 din 15.01.2002 pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2442 din 06.06.2003 a Curții Supreme de Justiție. Acest titlu de proprietate îl reprezintă Decretul de expropriere nr. 34/1970, decret în baza căruia statul a intrat în proprietatea imobilului, acordând proprietarilor inițiali despăgubiri în valoare de 40.000 lei, ulterior imobilul fiind trecut în administrarea fostului Consiliu al Securității Statului, instituție în subordinea căreia se afla la data respectivă, dar sub o altă denumire S.I.E., care îl folosește și în prezent.

În ce privește aspectul legat de respingerea notificării petentei B. motivat de faptul că aceasta nu a semnat notificarea, tribunalul a constatat că din acest punct de vedere decizia emisă este nelegală, întrucât notificarea înregistrată sub nr. 232/2002 a fost semnată pentru ambii contestatori de A. – acesta având procura de reprezentare și pentru B.

Prin art. 21 pct. 2 din Legea nr. 10/2001 se arată ce trebuie să cuprindă notificarea, printre aceste elemente lipsa semnăturii nefiind o cauză de respingere a notificării, semnătura contestatoarei B. fiind, de altfel, complinită prin procura din 28.07.2003  prin care aceasta a arătat că își însușește toate demersurile făcute de A. pentru recuperarea imobilului.

În ce privește valoarea echivalentă de restituire a imobilului, tribunalul a ținut seama de concluziile expertizei tehnice efectuate în cauză, precum și cele menționate în răspunsul la obiecțiunile formulate, stabilind că aceasta se ridică la suma de 351.300 USD sau echivalentul în lei de 11.609.048.903 lei, sumă din care se va deduce, conform art. 11 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, contravaloarea despăgubirilor primite 40.000 lei în valoare reactualizată.

Ținând seama de aspectele mai sus reținute, respectiv faptul că imobilul a intrat cu titlu valabil în proprietatea statului, că ambii contestatori și-au manifestat dorința de a reintra în drepturile ce li se cuvin potrivit cotelor lor succesorale asupra acestuia, tribunalul a constatat că, întrucât în cauză s-a făcut dovada că în prezent imobilul aflat în administrarea intimatei continuă a fi folosit de aceasta în vederea desfășurării activității sale specifice, notificarea contestatorilor sub aspectul cererii lor de restituire în natură, sau de acordare de despăgubiri bănești în mod corect a fost respinsă, decizia emisă respectând sub aspectul acordării altor măsuri reparatorii prin echivalent prevederile art. 11 pct. 4 și 8 din Legea nr. 10/2001, echivalentul acestor măsuri urmând a fi cel stabilit prin expertiza tehnică efectuată în cauză astfel cum s-a menționat anterior.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul a admis contestația, schimbând în parte decizia atacată, în sensul stabilirii ca valoare echivalentă a imobilului (construcție și teren) suma de 351.300 USD sau echivalentul în lei de 11.609.048.903 lei, sumă din care se va deduce c/valoarea despăgubirilor de 40.000 lei, în valoare reactualizată primite cu ocazia exproprierii, stabilind dreptul ambilor contestatori la acordarea măsurilor reparatorii menționate în decizie în limita cotelor lor succesorale, totodată, păstrând celelalte dispoziții ale deciziei contestate.

Împotriva acestei decizii au declarat apel atât contestatorii, cât și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia nr. 1469 din 10.11.2005 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, au fost admise apelurile, a fost desființată sentința apelată și s-a dispus trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță.

Prin decizia nr. 3276 din 20.04.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, au fost admise recursurile declarate, a fost casată decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, reținându-se că nu a fost stabilită în mod corect situația de fapt și că sunt necesare probe suplimentare pe care să le administreze chiar instanța de apel.

Prin decizia nr. 757 din 15.10.2008 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile, confirmându-se legalitatea și temeinicia considerentelor primei instanțe.

Prin decizia civilă nr. 8382 din 19.10.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursurile declarate de contestatorii A. și B., precum și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva deciziei nr. 757/2008 a Curții de Apel București, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În al treilea ciclu procesual, în cursul rejudecării apelurilor, contestatorii au depus la dosarul Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, contractul de vânzare-cumpărare de drepturi ereditare asupra unor bunuri succesorale, autentificat sub nr. x din 05.10.2006 de BNPA X., prin care contestatorii A. și B. au vândut numiților C. și D., în cote părți egale, drepturile care decurg din calitatea contestatorilor de moștenitori, cu privire la imobilul situat în București, compus din terenul în suprafață de 14.000 m.p. și construcția în suprafață de 253 m.p., precum și drepturile reale asupra acestui imobil.

Prin încheierea de ședință din 22.11.2010 Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a constatat ca efect al transmiterii convenționale menționate, că nu mai au calitate procesuală activă contestatorii, iar dreptul invocat de către aceștia se află în patrimoniul cumpărătorilor C. și D., cărora le aparține calitatea procesuală activă în cauză.

Totodată, cadrul procesual a fost extins la cererea intimatului SIE de introducere în cauză a intervenientei Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. (CNADNR-SA), ca efect al Hotărârii de Guvern nr. 752/2009, prin care o parte a terenului în litigiu a trecut din administrarea SIE

în administrarea intervenientei.

Prin decizia nr. 135 din 26.03.2012, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins apelurile, ca nefondate.

Prin decizia nr. 930 din 22.02.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă a admis recursurile declarate împotriva deciziei nr. 135/A/2012 a Curții de Apel București, pe care a casat-o cu trimiterea cauzei  spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

S-a constatat a nu fi pe deplin lămurită, nici situația construcțiilor existente la data exproprierii (atât sub aspectul amplasamentului, cât și al structurii și al dimensiunilor, chiar dacă acestea nu se mai regăsesc fizic pe terenul aflat în administrarea SIE), nici situația construcțiilor edificate ulterior [sub aspectul individualizării, al datei și condițiilor edificării, al  posibilității de a fi ridicate pentru a se lămuri incidența art. 10 alin. (2), (3), (4), (5) din Legea nr. 10/2001], nici eventualele modificări aduse imobilului.

Totodată, instanța de casare a reținut că se impune a se clarifica dacă, într-adevăr, zona de protecție a antenei emisie - recepție specifice activității intimatei acoperă întregul teren de 12.105 m.p. (sau de 11.801 m.p.), împiedicând restituirea în natură a întregului teren, ori vizează doar restricții de construire, astfel cum se menționează în raportul de expertiză construcții.

În privința cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță, s-a constatat că instanța de rejudecare nu a încălcat indicațiile deciziei de casare și că în mod corect, prin decizia recurată s-a reținut că reclamanții nu au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit în acea fază procesuală, iar din cuprinsul

acestui raport rezultă că despăgubirile calculate au avut în vedere și valoarea de circulație a

terenului.

În ceea ce privește susținerile recurenților referitoare la chestiunea valabilității ori a nevalabilității titlului statului, s-a constatat că sunt nefondate, deoarece natura măsurilor reparatorii cuvenite în baza Legii nr. 10/2001 este aceeași, prin simpla încadrare a preluării în vreuna dintre ipotezele de preluare abuzivă enumerate în art. 2 din lege, indiferent dacă a existat sau nu un act normativ sau de autoritate prin care a operat preluarea, ori dacă, la momentul preluării, au fost efectiv respectate dispozițiile acelui act normativ sau administrativ.

În ceea ce privește terenul de 1.677 m.p. ce nu se mai află în posesia SIE, fiind în prezent în administrarea CNADNR S.A., întrucât prin motivele de recurs nu s-au formulat critici explicite cu privire la acesta, nu constituie obiect al rejudecării apelului contestatorilor.

În măsura constatării că o parte dintre construcțiile vechi erau amplasate, la data exproprierii, pe terenul de 1.677 m.p., iar acestea nu se mai regăsesc în materialitatea lor, se va aprecia dacă eventualele despăgubiri cuvenite reclamanților pentru aceste construcții pot fi, sau nu, acordate în prezentul cadru procesual.

S-a concluzionat că este necesară efectuarea unei noi expertize în specialitatea construcții, dar și completarea raportului de expertiză topografică E., pe aspectul porțiunii de teren ce ar putea fi restituit în natură, în condițiile art. 11 alin. (1)  - (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 575/A din 24.11.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă s-au respins, ca nefondate, apelurile formulate de contestatori și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 1139/2004 pronunțată de Tribunalul București, în contradictoriu cu intimatul SIE și intervenienta CNADNR S.A.; au fost obligați apelanții-contestatori la cheltuieli de judecată către intimatul SIE.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut că, în rejudecare, instanța de apel a fost învestită în esență a verifica dacă imobilul în discuție poate fi restituit în totalitate sau în parte în natură către persoanele îndreptățite sau dacă se impune doar acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.

Din decizia de casare se reține, cu titlu prealabil, că nu mai pot fi reluate în dezbatere susținerile contestatorilor referitoare la cuantumul despăgubirilor, respectiv valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului, ci rejudecarea a fost dispusă pentru lămurirea situației de fapt, în sensul expus al restituirii în natură, cu precădere prin intermediul expertizelor.

Pentru lămurirea tuturor aspectelor privind situația și funcționalitatea construcțiilor vechi și noi, precum și a zonei de protecție a antenei emisie - recepție specifice activității intimatei, noua instanță de apel în rejudecare, a efectuat noi expertize în specialitatea construcții, topografie (expert G.), electrotehnică (expert H.).

Cu toate acestea, Curtea a constatat că după pronunțarea deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare nr. 930/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă, Legii nr. 10/2001 i-au fost aduse modificări și completări prin Legea nr. 165/2013, în sensul că prin art. 1 alin. (3) se prevede că,

„În situația în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) și (4).

”

Prevederea menționată este aplicabilă și prezentei cauze, conform dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013:

„Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor...”

În speță, intimatul SIE a invocat acest impediment încă din data de 27.08.2013, sub forma excepției lipsei calității de persoane îndreptățite la restituirea în natură a cumpărătorilor de drepturi ereditare, ce sunt succesorii în drepturi procedurale ai contestatorilor inițiali, respectiv recurenții

contestatori D. și C.

Excepția a fost unită cu fondul cauzei la termenul de judecată din 23.04.2014, odată cu încuviințarea noilor probatorii în cauză.

Curtea a găsit întemeiată această susținere, care pe fondul dreptului privind restituirea în natură, are prioritatea dată de art. 137 C.proc.civ.

Raportarea trebuie efectuată la conținutul „contractului de vânzare-cumpărare de drepturi ereditare asupra unor bunuri succesorale”, autentificat sub nr. x din 05.10.2006 de BNPA X., prin care contestatorii A. și B. au vândut numiților C. și D., în cote părți egale, drepturile care decurgeau din calitatea contestatorilor de moștenitori, cu privire la imobilul situat în București, compus din terenul în suprafață de 14.000 m.p. și construcția în suprafață de 253 m.p., precum și drepturile reale asupra acestui imobil.

Nu se poate considera că prin clauza cuprinsă în art. 8.2 din contract, ar putea fi înlăturat impedimentul legal menționat referitor la restituirea în natură, deoarece prin convenția părților nu se poate deroga de la lege.

Pe de altă parte, prin efectele produse, natura contractului menționat este aceeași cu a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, indiferent de titulatura pe care părțile au înțeles să o acorde propriei convenții.

Prin urmare, circumstanțele speței nu permit recunoașterea în favoarea recurenților a unui drept de restituire în natură, ci a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, conform excepției conținute de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, care instituie varianta exclusivă a despăgubirilor pentru valorificarea drepturilor dobândite în altă modalitate decât cea a moștenirii.

Cum în conformitate cu principiul

non reformatio in pejus

, nu se poate înrăutăți situația apelanților reclamanți în propria cale de atac, pe aspectul naturii măsurilor reparatorii prin echivalent deja acordate de către instanța de fond, Curtea a constatat că nu se poate modifica soluția atacată.

Ca atare, dezbaterile asupra restituirii în natură nu se mai impun în raport de primirea impedimentului menționat, iar soluția primei instanțe urmează a fi menținută, în baza art. 296 C.proc.civ.

În ceea ce privește apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, Curtea l-a respins, reținând că acesta are calitate procesuală în cauză, conform art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, ca reprezentant al statului – titular al dreptului de proprietate, precum și față de considerentele deciziei de casare referitoare la prezența în proces justificată de solicitarea reclamanților privind restituirea în natură a imobilului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs contestatorii D. și C., precum și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Criticile formulate de recurenții-contestatori D. și C. vizează, în esență, nelegalitatea hotărârii pronunțate în apel, întrucât instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, decizia fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 315 C.proc.civ., dar și faptul că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

În primul rând, se solicită a se constata că instanța de apel, în rejudecare, nu s-a conformat dispozițiilor instanței de casare, așa cum prevede art. 315 C.proc.civ., și nu a dispus dezlegarea problemelor de drept supuse controlului judecătoresc, ci dimpotrivă, s-a mulțumit doar să invoce apariția Legii nr. 165/2013.

Prin admiterea recursului declarat de contestatori în ciclul procesual anterior, instanța de trimitere a fost învestită cu verificarea aspectului referitor la posibilitatea restituirii în totalitate sau în parte, în natură, către persoanele îndreptățite a imobilului și cu verificarea aspectului privind impunerea acordării doar a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Prin refuzul instanței de trimitere de a lămuri toate aspectele privind situația și funcționalitatea construcțiilor vechi și noi, precum și a zonei de protecție a antenei emisie-recepție, nu s-a ajuns practic decât la încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C.proc.civ. care stabilesc faptul că în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor

probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Chiar dacă în rejudecare s-a dispus efectuarea de noi expertize în cauză se observă că acestea nu au fost folosite în scopul pentru care au fost dispuse, ci, doar, au fost administrate.

Față de această situație se susține că instanța de apel, deși a administrat probele considerate obligatorii pentru soluționarea fondului, totuși a ignorat problemele de drept dezlegate prin decizia de casare, ceea ce a condus la pronunțarea unei hotărârii nelegale.

O altă critică vizează soluția instanței de apel care a reținut, în speță, aplicabilitatea prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr.165/2013, în sensul potrivit căruia, dacă titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin, măsura restituirii în natură a imobilului este exclusă.

Soluția instanței este greșită, fiind interpretate greșit clauzele contractului de vânzare-cumpărare de drepturi ereditare asupra unor bunuri succesorale autentificat sub nr. x la 05.10.2006.

În ceea ce privește situația din acest dosar este evident că prin contractul încheiat înainte de

adoptarea Legii nr. 165/2013 s-a stabilit că momentul nașterii dreptului de proprietate al cumpărătorilor corespunde cu momentul înregistrării procesului-verbal de punere în posesie privitor la imobil sau a altui act juridic apt să producă aceleași efecte.

Cum în speță acest moment nu a intervenit, nici transferul dreptului de proprietate nu a avut loc și, pe cale de consecință, nici aplicarea în cauză a actului normativ sus menționat nu este posibilă.

Susținerea instanței conform căreia, clauzei cuprinsă la art. 8.2 din contract nu i se poate acorda relevanță juridică deoarece prin convenția părților nu se poate deroga de la lege, este una vădit eronată.

În primul rând, nu se arată care este legea care interzice imperativ, cu consecința nulității absolute, o astfel de clauză, iar în al doilea rând, o astfel de nulitate nu a fost solicitată.

Pe de altă parte, contractul a fost încheiat sub o condiție suspensivă pozitivă, de a cărei îndeplinire depinde nașterea dreptului de proprietate. Stipularea într-un act juridic a unei condiții suspensive face ca, atâta timp cât aceasta nu s-a îndeplinit, dreptul subiectiv, respectiv dreptul de proprietate al dobânditorului, să nu existe.

În consecință, în cauza dedusă judecății nu sunt aplicabile prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr.165/2013, deoarece contractul încheiat între părți conține o condiție suspensivă pozitivă de care depinde nașterea drepturilor și a obligațiilor corelative.

Se critică, în continuare, faptul că instanța de apel a soluționat cauza în baza unei excepții nepuse în discuția părților, iar prin dispozitiv a respins apelul ca nefondat. Din analiza conținutului hotărârii atacate, se poate constata că la pronunțarea deciziei, instanța a avut în vedere lipsa de îndreptățire la măsura restituirii în natură a persoanelor care au achiziționat de la titulari drepturile cuvenite conform legilor speciale reparatorii, ceea ce corespunde sub aspect procesual, cu excepția dirimantă a lipsei calității procesuale active și care trebuia să fie pusă în discuția părților.

Procedând în sens contrar, s-au încălcat principiile dreptului la apărare și cel al contradictorialității în procesul civil, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 C.proc.civ.

Se mai susține și că, instanța de apel a analizat sumar cauza fără a stabili situația de fapt, ceea ce a condus la încălcarea dispozițiilor art. 129 pct. 5 C.proc.civ. potrivit cărora „ judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. (...)”.

În drept, s-au invocat motivele de nelegalitate reglementate de dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C.proc.civ.

În recurs, intimatul SIE a invocat, pe cale de întâmpinare, excepția nulității recursului declarat de contestatori, întrucât dezvoltarea motivelor de recurs nu respectă cerințele impuse de art. 304 C.proc.civ., privind nelegalitatea unei hotărâri judecătorești.

Referitor la

excepția nulității recursului

pentru neîncadrare în motivele de nelegalitate expres și limitativ reglementate de art. 304 C.proc.civ., Înalta Curte având în vedere prevederile art. 137 C.proc.civ., constată că recurenții contestatori au indicat motivele de nelegalitate pe care își întemeiază recursul, respectiv cele reglementate de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C.proc.civ., pe care le-au dezvoltat în scris, în sensul că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, decizia atacată fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 315 C.proc.civ., dar și faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau că s-au încălcat principiile dreptului la apărare și cel al contradictorialității în procesul civil.

Toate aceste critici, urmează a se analiza din perspectiva încadrării lor în dispozițiile legale menționate, dar și a caracterului lor fondat sau nefondat în funcție de circumstanțele speței, astfel încât, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, ca nefondată.

Examinând recursul formulat de contestatorii

C. și D. prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce urmează:

Se critică hotărârea instanței de apel, pronunțată în rejudecare după casare, pentru încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C.proc.civ., care consacră obligativitatea deciziei de recurs în ceea ce privește problemele de drept dezlegate și necesitatea administrării de probe.

În speță, statuările instanțelor anterioare referitoare la cuantumul despăgubirilor, respectiv, valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului au intrat în puterea lucrului judecat și, față de limitele deciziei de casare nr. 930 din 22.02.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, instanța de trimitere a fost învestită cu verificarea posibilității restituirii în totalitate sau în parte, în natură, către persoanele îndreptățite a imobilului în litigiu și cu verificarea aspectului privind impunerea acordării doar a măsurilor reparatorii prin echivalent, în funcție de situația imobilului.

Prin urmare, așa cum recunosc în mod expres și recurenții contestatori, rejudecarea a fost dispusă pentru lămurirea situației de fapt, în sensul expus al restituirii imobilului, cu precădere prin intermediul unor expertize de specialitate.

Rejudecând cauza, instanța de trimitere s-a conformat indicațiilor din decizia de casare referitoare la administrarea de probe și, pentru lămurirea tuturor aspectelor privind situația și funcționalitatea construcțiilor vechi și noi, precum și a zonei de protecție a antenei emisie – recepție specifice activității intimatei SIE, a dispus și efectuat noi expertize în specialitatea construcții, topografică și electrotehnică.

Luând în examinare chestiunea legată de verificarea posibilității restituirii în totalitate sau în parte, în natură, către persoanele îndreptățite a imobilului în litigiu, instanța de apel a constatat că în cursul procesului a intervenit un impediment legal și anume, după pronunțarea deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare nr. 930 din 22.02.2013 a fost modificată și completată Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 165/16.05.2013, în sensul stabilirii prin art. 1 alin. (3) că,

„În situația în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) și (4).

”

Prevederea menționată se aplică și cauzei pendinte, conform dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013, potrivit cu care:

„Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor...”

Așadar, domeniul de reglementare al Legii nr. 165/2013 este stabilit, în termeni imperativi, în art. 4, care prevede în mod expres că se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor de judecată.

Fiind într-o astfel de situație, în cauza supusă controlului judiciar

pendinte

, rezultă cu certitudine incidența legii noi, urmând a fi înlăturate, ca nefondate, toate argumentele recurenților contestatori expuse în susținerea motivului de recurs privind inaplicabilitatea la speță a prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr.165/2013 deoarece există un contract de vânzare - cumpărare de drepturi litigioase care conține o condiție suspensivă pozitivă de a cărei îndeplinire depinde nașterea drepturilor și a obligațiilor corelative.

Prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi ereditare asupra unor bunuri succesorale, autentificat sub nr. x la 05.10.2006 de BNPA X., contestatorii inițiali A. și B. au vândut numiților C. și D., în cote părți egale, drepturile care decurgeau din calitatea contestatorilor de moștenitori cu privire la imobilul situat în București, compus din terenul în suprafață de 14.000 m.p. și construcția

în suprafață de 253 m.p., precum și drepturile reale asupra acestui imobil.

Urmare a acestui act juridic de înstrăinare, instanța de apel a constatat, prin încheierea din 22.11.2010, că a operat transmisiunea convențională a dreptului invocat de reclamanții inițiali în patrimoniul cumpărătorilor C. și D., care au preluat astfel calitatea procesuală activă în cauză.

Așa cum s-a arătat în considerentele ce preced, Legea nr. 165/2013, stabilește prin art. 1 alin. (3) că, în situația în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte.

Prin urmare, măsura restituirii în natură a imobilului este exclusă, instanța de apel, în rejudecare după casare, reținând în mod corect că actul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase (clauza cuprinsă în art. 8.2) nu poate înlătura legea incidentă, care reglementează impedimentul legal referitor la restituirea în natură a imobilului.

Dimpotrivă, actul normativ de modificare și completare a Legii nr. 10/2001, intervenit ulterior deciziei de casare, legiferează în mod expres

situația în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății,

act care se aplică și

cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor,

cum este cauza de față.

Statuând asupra aplicării corecte în speță a Legii nr. 165/2013, Înalta Curte urmează a înlătura toate susținerile recurenților referitoare la analiza naturii contractului autentificat sub nr. x la 05.10.2006 și a conținutului clauzei cuprinsă la art. 8.2 din contract, care ar cuprinde o condiție suspensivă pozitivă, ca nerelevante din punct de vedere juridic în acest caz.

Recurenții contestatori au criticat și faptul că instanța de apel ar fi soluționat cauza în baza unei excepții nepuse în discuția părților, iar prin dispozitiv a respins apelul acestora ca nefondat. Susțin că, din analiza conținutului hotărârii, se poate constata că la pronunțarea deciziei instanța a avut în vedere lipsa de îndreptățire la măsura restituirii în natură a persoanelor care au achiziționat de la titulari drepturile cuvenite conform legilor speciale reparatorii, ceea ce corespunde sub aspect procesual, cu excepția dirimantă a lipsei calității procesuale active și care trebuia să fie pusă în discuția părților.

Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că nu s-au încălcat principiile dreptului la apărare și al contradictorialității în procesul civil, excepția lipsei calității procesuale active a apelanților contestatori A. și B., ca efect al transmiterii convenționale a dreptului invocat de aceștia către cumpărătorii C. și D., fiind soluționată în sensul admiterii, prin încheierea din 22.11.2010, astfel cum s-a reținut și în considerentele de mai sus.

Asupra excepției au pus concluzii toate părțile prezente, inclusiv apelanții contestatori prin reprezentant, iar încheierea respectivă nu a fost atacată cu recurs sub acest aspect, chestiunea astfel tranșată intrând în puterea lucrului judecat.

Cu privire, însă, la calitatea de persoane îndreptățite la restituirea imobilului în natură a cumpărătorilor de drepturi litigioase, ce sunt succesorii în drepturi procesuale ai contestatorilor inițiali, respectiv recurenții contestatori D. și C., curtea de apel a reținut că, încă din data de 27.08.2013, intimatul SIE a invocat acest impediment, sub forma unei excepții.

Curtea a găsit întemeiată această susținere, care pe fondul dreptului privind restituirea în natură are prioritatea dată de art. 137 C.proc.civ., și a analizat-o ca pe o chestiune care ține de fondul dreptului dedus pretins (raportat la conținutul contractului), și de aplicarea corectă a legii în cauză.

De altfel, concluzii asupra acestei apărări de fond au pus și apelanții contestatori, prin reprezentantul lor, încă de la termenul din 22.11.2010, în fața instanței de apel (în cel de-al treilea ciclu procesual al cauzei), când au fost de acord că nu reprezintă o excepție a lipsei calității procesuale active, ci o chestiune care ține de fondul cauzei, așa cum de altfel a și fost analizată ulterior.

Nu se verifică în speță, nici încălcarea dispozițiilor art. 129 pct. 5 C.proc.civ., astfel cum în mod eronat susțin recurenții contestatori, deoarece rolul activ al instanței presupune doar aflarea adevărului judiciar, instanța neputându-se substitui părții ce a beneficiat de asistență juridică calificată, astfel că, în contextul analizat nu se poate concluziona că instanța de apel a analizat sumar cauza.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte a constatat că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins, ca nefondat,

recursul declarat de contestatorii D. și C.

Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a criticat decizia atacată, ca fiind nelegală, pentru următoarele motive:

I. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

În acest sens susține că, deși instanța de apel a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, în mod nelegal a respins apelul Ministerului Finanțelor Publice, considerând că acesta are calitate procesuală pasivă în cauză, în raport de prevederile art.12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, ca reprezentant al Statului Român - titular al dreptului de proprietate, precum și față de considerentele deciziei de casare referitoare la prezența în proces justificată de solicitarea privind restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Atâta vreme cât instanța de apel a constatat că circumstanțele speței nu permit recunoașterea în favoarea reclamanților a unui drept de restituire în natură, ci a doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, conform excepției conținute de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, care instituie varianta exclusivă a despăgubirilor pentru valorificarea drepturilor dobândite în altă modalitate decât cea a moștenirii, cu atât mai mult se impunea admiterea apelului formulat de Ministerul Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesuale pasive, prin raportare nu doar la dispozițiile Legii nr. 165/2013, ci chiar și la dispozițiile deciziei de casare, care impuneau instanței de apel să analizeze calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, ținând cont de finalitatea urmărită de reclamanți și anume restituirea în natură a imobilului.

O altfel de analiză, și anume cea privind incidența în cauză a prevederilor Legii nr. 213/1998, instanța o putea realiza doar în ipoteza în care ar fi fost învestită cu soluționarea unei acțiuni în revendicare, prin prisma prevederilor dreptului comun.

Totodată, asupra compunerii cadrului procesual al litigiilor izvorâte din aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, odată cu pronunțarea Deciziei nr. 27/2011 privind recursul în interesul legii având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, Înalta Curte de Casație și Justiție a oferit o dezlegare obligatorie pentru instanțele de judecată, stabilind faptul că, în cadrul raporturilor juridice create prin transmiterea notificării, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, pentru că, potrivit legii, nu este titular de drepturi și obligații.

II. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ.

În speță, urmează să se constate că, deși la analizarea împrejurărilor de fapt relevante pe aspectul îndreptățirii reclamanților la restituirea în natură a imobilului, instanța de apel a apreciat că după pronunțarea deciziei de casare, Legea nr. 10/2001 a fost completată și modificată și, prin urmare, sunt incidente în cauză prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, în mod cu totul contradictoriu, fără să mai țină cont de prevederile Legii nr. 165/2013, a reținut că Ministerul Finanțelor Publice justifică calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, raportat la dispozițiile Legii nr. 213/1998 și a deciziei de casare.

Or, cum instanța de apel a stabilit că, în speță, nu se poate dispune restituirea în natură a imobilului, dată fiind incidența Legii nr. 165/2013, analizarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice (nefiind în dispută dreptul de proprietate asupra imobilului) nu se putea face în afara cadrului legal în baza căruia a fost analizat și dreptul dedus judecății.

Pe cale de întâmpinare, intimatul SIE a invocat excepția lipsei de interes a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice în declararea recursului, în raport de soluția pronunțată de instanțele de fond, care este în folosul acestui pârât.

Înalta Curte având în vedere prevederile art. 137 C.proc.civ., urmează să respingă, ca nefondată, excepția astfel invocată, apreciind că față de soluția de respingere a apelului declarat de Ministerul Finanțelor Publice, acest pârât justifică interesul actual de a ataca cu recurs hotărârea instanței de apel.

Examinând recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:

Criticile formulate de Ministerul Finanțelor Publice prin cele două motive de recurs vizează, în mod esențial, soluția de menținere în cauză a acestui pârât, apreciindu-se că justifică legitimare procesuală pasivă.

Înalta Curte constată că Ministerul Finanțelor Publice a fost introdus în proces, încă de la judecata cauzei în fața primei instanțe de fond, în calitate de reprezentant al statului – titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în raport de solicitarea contestatorilor privind restituirea în natură a imobilului.

Prin decizia de casare pronunțată în ciclul procesual anterior (decizia nr. 930 din 22.02.2013) s-a statuat că, prezența în proces a acestei persoane juridice este justificată în raport de solicitarea contestatorilor privind restituirea în natură a imobilului, astfel încât reluarea judecății asupra apelului contestatorilor, ca urmare a admiterii recursului acestora, impune și reluarea judecării apelului Ministerului Finanțelor Publice.

Prin urmare, atâta timp cât, în rejudecare după casare, poziția apelanților contestatori față de solicitarea privind restituirea în natură a imobilului în litigiu nu s-a schimbat, iar apelul acestora nu a fost admis, deschizând calea recursului (

pendinte

), Înalta Curte apreciază că prin decizia de casare menționată s-a statuat cu putere obligatorie în proces, că Ministerul Finanțelor Publice justifică calitate procesuală pasivă.

Modul în care instanța de control judiciar a soluționat problema de drept pusă în discuție prin recursul Ministerului Finanțelor Publice este obligatoriu pentru instanța de trimitere, astfel încât, se constată că aceasta a procedat numai în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare.

În consecință, în condițiile speței, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală în cauză, față de statutul acestuia de reprezentant al statului – titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în baza Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, și față de considerentele deciziei de casare referitoare la prezența în proces justificată de solicitarea reclamanților privind restituirea în natură a imobilului.

Prin soluția pronunțată, de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului și, implicit, de respingere a recursului contestatorilor, Ministerul Finanțelor Publice nu este parte căzută în pretenții, neavând nicio culpă procesuală.

În consecință, apreciind că s-a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. art. 315 C.proc.civ., și că nu s-a înfrânt obligativitatea hotărârii instanței de recurs, Înalta Curte constată că în mod corect s-a respins apelul Ministerului Finanțelor Publice, fără a se face o raportare la dispozițiile Legii nr. 165/2013 sau ale Deciziei nr. 27/2011 privind recursul în interesul legii având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.