ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 40/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 40/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 40/2017

Deliberând, în condițiile art. 256 alin.

(1) C. proc. civ., asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 28 august 2003

contestatorii A. și B. au formulat, în condițiile art. 24 alin. (7) din Legea nr.

10/2001, contestație împotriva Deciziei nr. 346361 din 31 iulie 2003 emisă de

Serviciul de Informații Externe, solicitând în principal, desființarea acestei

decizii sub aspectul obligării intimatului la a-i restitui în natură imobilul

situat în București, sector 1, iar în subsidiar, acordarea de despăgubiri

bănești conform actelor succesorale ale ambilor contestatori.

La termenul din 27 octombrie 2003 a

fost admisă cererea intimatului, formulată prin întâmpinare, și s-a dispus

introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice în calitate de

reprezentant al statului - titular al dreptului de proprietate asupra

imobilului în discuție.

Prin sentința civilă nr. 1139 din 22

decembrie 2004, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

contestația formulată de contestatorii A. și B., prin procurator A., în

contradictoriu cu intimații Serviciul de Informații Externe și Ministerul

Finanțelor Publice și a schimbat în parte Decizia nr. 346361 din 31 iulie 2003

emisă de Serviciul de Informații Externe, în sensul că a stabilit ca

valoare echivalentă a imobilului (construcție și teren) situat în București,

sector 1, suma de 351.300 dolari SUA sau echivalentul în lei al acestuia de

11.609.048.903 sumă din care se va deduce c/valoarea despăgubirilor

reactualizate primite cu ocazia exproprierii în cuantum de 40.000 lei.

Totodată, s-a stabilit dreptul ambilor contestatori A. și B. la măsurile

reparatorii menționate în decizie în limita cotelor lor succesorale.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

constatat că, în ce privește valabilitatea titlului de proprietate al statului

asupra imobilului ce a aparținut autorilor contestatorilor, acest aspect a fost

soluționat cu caracter definitiv prin Decizia civilă nr. 16 din 15 ianuarie 2002

pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr.

2442 din 06 iunie 2003 a Curții Supreme de Justiție (pag. 55 - 61 dosar). Acest

titlu de proprietate îl reprezintă Decretul de expropriere nr. 34 din 30

ianuarie 1970, decret în baza căruia statul a intrat în proprietatea imobilului,

acordând proprietarilor inițiali despăgubiri în valoare de 40.000 lei (fila 44

și 45), ulterior imobilul fiind trecut în administrarea fostului Consiliu al

Securității Statului, instituție în subordinea căreia se afla la data respectivă,

dar sub o altă denumire Serviciul de Informații Externe, care îl folosește

și în prezent.

În ce privește aspectul legat de

respingerea notificării petentei B. motivat de faptul că aceasta nu a semnat

notificarea, tribunalul a constatat că din acest punct de vedere decizia emisă

este nelegală, întrucât notificarea înregistrată din 2002 (fila 36) a fost

semnată pentru ambii contestatori de A. - acesta având procura de reprezentare

și pentru B. (fila 7).

Prin art. 21 pct. 2 din Legea nr. 10/2001

se arată ce trebuie să cuprindă notificarea, printre aceste elemente lipsa

semnăturii nefiind o cauză de respingere a notificării, semnătura contestatoarei

B. fiind, de altfel, complinită prin procura din 28 iulie 2003 (fila 65) prin

care aceasta a arătat că își însușește toate demersurile făcute de A. pentru

recuperarea imobilului.

În ce privește valoarea echivalentă de

restituire a imobilului, tribunalul a ținut seama de concluziile expertizei

tehnice efectuate în cauză, precum și cele menționate în răspunsul la

obiecțiunile formulate, stabilind că aceasta se ridică la suma de 351.300 dolari

SUA sau echivalentul în lei de 11.609.048.903 lei, sumă din care se va deduce,

conform art. 11 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, contravaloarea despăgubirilor

primite 40.000 lei în valoare reactualizată.

Ținând seama de aspectele mai sus

reținute, respectiv faptul că imobilul a intrat cu titlu valabil în

proprietatea statului, că ambii contestatori și-au manifestat dorința de a

reintra în drepturile ce li se cuvin potrivit cotelor lor succesorale asupra

acestuia, tribunalul a constatat că, întrucât în cauză s-a făcut dovada că în

prezent imobilul aflat în administrarea intimatei continuă a fi folosit de

aceasta în vederea desfășurării activității sale specifice, notificarea

contestatorilor sub aspectul cererii lor de restituire în natură, sau de

acordare de despăgubiri bănești în mod corect a fost respinsă, decizia emisă respectând

sub aspectul acordării altor măsuri reparatorii prin echivalent prevederile art.

11 pct. 4 și 8 din Legea nr. 10/2001, echivalentul acestor măsuri urmând a fi

cel stabilit prin expertiza tehnică efectuată în cauză astfel cum s-a menționat

anterior.

Pentru toate aceste considerente,

tribunalul a admis contestația, schimbând în parte decizia atacată, în sensul

stabilirii ca valoare echivalentă a imobilului (construcție și teren) situat în

sectorul 1, suma de 351.300 dolari SUA sau echivalentul în lei de

11.609.048.903 lei, sumă din care se va deduce c/valoarea despăgubirilor de

40.000 lei, în valoare reactualizată primite cu ocazia exproprierii, stabilind

dreptul ambilor contestatori la acordarea măsurilor reparatorii menționate în

decizie în limita cotelor lor succesorale, totodată, păstrând celelalte

dispoziții ale deciziei contestate.

Împotriva acestei decizii au declarat

apel atât contestatorii A. și B., cât și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Decizia nr. 1469 din 10 noiembrie

2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost

admise apelurile, a fost desființată sentința apelată și s-a dispus trimiterea

cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin Decizia nr. 3276 din 20 aprilie 2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, au fost admise recursurile declarate, a fost casată decizia

recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel,

reținându-se că nu a fost stabilită în mod corect situația de fapt și că sunt

necesare probe suplimentare pe care să le administreze chiar instanța de apel.

Prin Decizia nr. 757 din 15 octombrie 2008

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost respinse ca nefondate

apelurile, confirmându-se legalitatea și temeinicia considerentelor primei

instanțe.

Prin Decizia civilă nr. 8382 din 19

octombrie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis recursurile declarate de contestatorii A. și B., precum

și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva Deciziei

nr. 757 din 15 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În al treilea ciclu procesual, în

cursul rejudecării apelurilor, contestatorii au depus la Dosarul nr. x/2/2010

al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, (filele 8-10), contractul de

vânzare-cumpărare de drepturi ereditare asupra unor bunuri succesorale,

autentificat din 05 octombrie 2006 de B.N.P.A., „I. și J.”, prin care

contestatorii A. și B. au vândut numiților C. și D., în cote părți egale,

drepturile care decurg din calitatea contestatorilor de moștenitori, cu privire

la imobilul situat în București, sector 1, compus din terenul în suprafață de

14.000 mp și construcția în suprafață de 253 mp, precum și drepturile reale

asupra acestui imobil.

Prin încheierea de ședință din 22

noiembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a constatat ca

efect al transmiterii convenționale menționate, că nu mai au calitate

procesuală activă contestatorii, iar dreptul invocat de către aceștia se află

în patrimoniul cumpărătorilor C. și D., cărora le aparține calitatea procesuală

activă în cauză.

Totodată, cadrul procesual a fost

extins la cererea intimatului Serviciul de Informații Externe de

introducere în cauză a intervenientei CN E. SA, ca efect al H.G. nr. 752 din 24

iunie 2009 (fila 97), prin care o parte a terenului în litigiu a trecut din

administrarea Serviciului de Informații Externe în administrarea

intervenientei.

Prin Decizia nr. 135 din 26 martie 2012,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelurile, ca

nefondate.

Prin Decizia nr. 930 din 22 februarie 2013

- Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile

declarate împotriva Deciziei nr. 135/A din 26 martie 2012 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, pe care a casat-o cu trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe de apel.

s-a apreciat că instanța de rejudecare a apelurilor, reținând incidența

prevederilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, ca excepție de la regula

restituirii în natură, nu a cercetat în fapt, dacă lucrările pentru care s-a

dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren, întrucât raportul de

expertiză construcții, pe care și-a fundamentat soluția, nu era suficient

pentru conturarea unei asemenea concluzii.

S-a constatat a nu fi pe deplin

lămurită, nici situația construcțiilor existente la data exproprierii (atât sub

aspectul amplasamentului, cât și al structurii și al dimensiunilor, chiar dacă

acestea nu se mai regăsesc fizic pe terenul aflat în administrarea Serviciului

de Informații Externe), nici situația construcțiilor edificate ulterior (sub

aspectul individualizării, al datei și condițiilor edificării, al posibilității

de a fi ridicate pentru a se lămuri incidența art. 10 alin. (2), (3), (4), (5)

din Legea nr. 10/2001), nici eventualele modificări aduse imobilului.

Totodată, instanța de casare a reținut

că se impune a se clarifica dacă, într-adevăr, zona de protecție a antenei

emisie - recepție specifice activității intimatei acoperă întregul teren de 12.105

mp (sau de 11.801 mp), împiedicând restituirea în natură a întregului teren,

ori vizează doar restricții de construire, astfel cum se menționează în

raportul de expertiză construcții.

În privința cuantumului despăgubirilor

acordate de prima instanță, s-a constatat că instanța de rejudecare nu a

încălcat indicațiile deciziei de casare și că în mod corect, prin decizia

recurată s-a reținut că reclamanții nu au formulat obiecțiuni la raportul de

expertiză întocmit în acea fază procesuală, iar din cuprinsul acestui raport

rezultă că despăgubirile calculate au avut în vedere și valoarea de circulație

a terenului (fila 108 Dosar nr. x/2003 Tribunalul București).

În ceea ce privește susținerile

recurenților referitoare la chestiunea valabilității ori a nevalabilității

titlului statului, s-a constatat că sunt nefondate, deoarece natura măsurilor

reparatorii cuvenite în baza Legii nr. 10/2001 este aceeași, prin simpla

încadrare a preluării în vreuna dintre ipotezele de preluare abuzivă enumerate

în art. 2 din lege, indiferent dacă a existat sau nu un act normativ sau de

autoritate prin care a operat preluarea, ori dacă, la momentul preluării, au

fost efectiv respectate dispozițiile acelui act normativ sau administrativ.

În ceea ce privește terenul de 1.677 mp

ce nu se mai află în posesia Serviciului de Informații Externe, fiind în

prezent în administrarea CN E. SA, întrucât prin motivele de recurs nu s-au

formulat critici explicite cu privire la acesta, nu constituie obiect al

rejudecării apelului contestatorilor.

În măsura constatării că o parte

dintre construcțiile vechi erau amplasate, la data exproprierii, pe terenul de

1.677 mp, iar acestea nu se mai regăsesc în materialitatea lor, se va aprecia

dacă eventualele despăgubiri cuvenite reclamanților pentru aceste construcții

pot fi, sau nu, acordate în prezentul cadru procesual.

S-a concluzionat că este necesară

efectuarea unei noi expertize în specialitatea construcții, dar și completarea

raportului de expertiză topografică Tăbăcaru Adrian, pe aspectul porțiunii de

teren ce ar putea fi restituit în natură, în condițiile art. 11 alin. (1) - (3)

din Legea nr. 10/2001.

Ministerului Finanțelor Publice, s-a reținut că prezența în proces a acestei

persoane juridice este justificată în raport de solicitarea contestatorilor

privind restituirea în natură a imobilului, astfel încât reluarea judecății

asupra apelului contestatorilor, ca urmare a admiterii recursului acestora prin

prezenta decizie, impune și reluarea judecării apelului Ministerului Finanțelor

Publice, urmând a se aprecia dacă statutul pârâtei Serviciul de Informații

Externe de unitate deținătoare este suficient pentru a se asigura finalitatea

urmărită de reclamanți, anume restituirea în natură.

Prin Decizia civilă nr. 575/A din 24

noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-au

respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții-contestatori și de

apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 1139

din 22 decembrie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

în Dosarul nr. x/2003, în contradictoriu cu intimatul Serviciul Român de

Informații Externe și intervenienta CN E. SA; au fost obligați apelanții-contestatori

la cheltuieli de judecată către intimatul Serviciul Român de Informații

Externe, în cuantum de 2.500 lei reprezentând onorariu expertiză

electrotehnică.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de Apel a reținut

că, în rejudecare,

instanța de apel a fost învestită în esență a verifica dacă imobilul în

discuție poate fi restituit în totalitate sau în parte în natură către

persoanele îndreptățite sau dacă se impune doar acordarea măsurilor reparatorii

prin echivalent.

Din decizia de casare se reține, cu

titlu prealabil, că nu mai pot fi reluate în dezbatere susținerile contestatorilor

referitoare la cuantumul despăgubirilor, respectiv valabilitatea ori

nevalabilitatea titlului statului, ci rejudecarea a fost dispusă pentru

lămurirea situației de fapt, în sensul expus al restituirii în natură, cu

precădere prin intermediul expertizelor.

Pentru lămurirea tuturor aspectelor

privind situația și funcționalitatea construcțiilor vechi și noi, precum și a

zonei de protecție a antenei emisie - recepție specifice activității intimatei,

noua instanță de apel în rejudecare, a efectuat noi expertize în specialitatea

construcții (expert F., filele 90 și 288 și următoarele), topografică (G.,

filele 111 și 276 și următoarele), electrotehnică (H., filele 191 și 232 și

următoarele).

Cu toate acestea, Curtea a constatat

că după pronunțarea Deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare nr. 930 din

22 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă,

Legii nr. 10/2001 i-au fost aduse modificări și completări prin Legea nr. 165

din 16 mai 2013, în sensul că prin art. 1 alin. (3) se prevede că, „În situația

în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de

restituire a proprietății, singura măsură reparatorie care se acordă este

compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) și (4).”

Prevederea menționată este aplicabilă și

prezentei cauze, conform dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013:

„Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen

legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în

vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate

abuziv, aflate pe rolul instanțelor.”

În speță, intimatul Serviciul Român de

Informații Externe a invocat acest impediment încă din data de 27 august 2013

(fila 6 dosar rejudecare apel), sub forma excepției lipsei calității de

persoane îndreptățite la restituirea în natură a cumpărătorilor de drepturi

ereditare, ce sunt succesorii în drepturi procedurale ai contestatorilor

inițiali, respectiv recurenții contestatori D. și C. Excepția a fost unită cu

fondul cauzei la termenul de judecată din 23 aprilie 2014, odată cu

încuviințarea noilor probatorii în cauză.

Curtea a găsit întemeiată această

susținere, care pe fondul dreptului privind restituirea în natură, are

prioritatea dată de art. 137 C. proc. civ.

Raportarea trebuie efectuată la

conținutul „contractului de vânzare-cumpărare de drepturi ereditare asupra unor

bunuri succesorale”, autentificat sub nr. 990/05 octombrie 2006 de B.N.P.A., „I.

și J.”, prin care contestatorii A. și B. au vândut numiților C. și D., în cote

părți egale, drepturile care decurgeau din calitatea contestatorilor de

moștenitori, cu privire la imobilul situat în București, sector 1, compus din

terenul în suprafață de 14.000 mp și construcția în suprafață de 253 mp, precum

și drepturile reale asupra acestui imobil (filele 297-299).

Nu se poate considera că prin clauza

cuprinsă în art. 8.2 din contract, ar putea fi înlăturat impedimentul legal

menționat referitor la restituirea în natură, deoarece prin convenția părților

nu se poate deroga de la lege.

Pe de altă parte, prin efectele

produse, natura contractului menționat este aceeași cu a contractului de

vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, indiferent de titulatura pe care

părțile au înțeles să o acorde propriei convenții.

Prin urmare, circumstanțele speței nu

permit recunoașterea în favoarea recurenților a unui drept de restituire în

natură, ci a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001,

conform excepției conținute de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, care

instituie varianta exclusivă a despăgubirilor pentru valorificarea drepturilor

dobândite în altă modalitate decât cea a moștenirii.

Cum în conformitate cu principiul non

reformatio in pejus, nu se poate înrăutăți situația apelanților reclamanți în

propria cale de atac, pe aspectul naturii măsurilor reparatorii prin echivalent

deja acordate de către instanța de fond, Curtea a constatat că nu se poate

modifica soluția atacată.

Ca atare, dezbaterile asupra

restituirii în natură nu se mai impun în raport de primirea impedimentului

menționat, iar soluția primei instanțe urmează a fi menținută, în baza art. 296

C. proc. civ.

În ceea ce privește apelul pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice, Curtea l-a respins, reținând că acesta are

calitate procesuală în cauză, conform art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, ca reprezentant al

statului - titular al dreptului de proprietate, precum și față de

considerentele deciziei de casare referitoare la prezența în proces justificată

de solicitarea reclamanților privind restituirea în natură a imobilului.

În baza art. 274 C. proc. civ., Curtea

a obligat pe apelanții-contestatori, la cheltuieli de judecată către intimatul

Serviciul Român de Informații Externe, în cuantum de 2.500 lei reprezentând

onorariu expertiză electrotehnică.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs

contestatorii

D. și C., precum și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Criticile formulate de recurenții-contestatori

D. și C.

vizează, în

esență, nelegalitatea hotărârii

pronunțate în apel, întrucât instanța a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit

și vădit neîndoielnic al acestuia, decizia fiind dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., dar

și faptul că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

În primul rând, se solicită a se

constata că instanța de apel, în rejudecare, nu s-a conformat dispozițiilor

instanței de casare, așa cum prevede art. 315 C. proc. civ., și nu a dispus

dezlegarea problemelor de drept supuse controlului judecătoresc, ci dimpotrivă,

s-a mulțumit doar să invoce apariția Legii nr. 165/2013.

Prin admiterea recursului declarat de

contestatori în ciclul procesual anterior, instanța de trimitere a fost

învestită cu verificarea aspectului referitor la posibilitatea restituirii în

totalitate sau în parte, în natură, către persoanele îndreptățite a imobilului

și cu verificarea aspectului privind impunerea acordării doar a măsurilor

reparatorii prin echivalent.

Prin refuzul instanței de trimitere de

a lămuri toate aspectele privind situația și funcționalitatea construcțiilor

vechi și noi, precum și a zonei de protecție a antenei emisie-recepție, nu s-a

ajuns practic decât la încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

care stabilesc faptul că în caz de casare, hotărârile instanței de recurs

asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității

administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Chiar dacă în rejudecare s-a dispus

efectuarea de noi expertize în cauză se observă că acestea nu au fost folosite

în scopul pentru care au fost dispuse, ci, doar, au fost administrate.

Față de această situație se susține că

instanța de apel, deși a administrat probele considerate obligatorii pentru

soluționarea fondului, totuși a ignorat problemele de drept dezlegate prin

decizia de casare, ceea ce a condus la pronunțarea unei hotărârii nelegale.

O altă critică vizează soluția instanței

de apel care a reținut, în speță, aplicabilitatea prevederilor art. 1 alin. (3)

din Legea nr. 165/2013, în sensul potrivit căruia, dacă titularul a înstrăinat

drepturile care i se cuvin, măsura restituirii în natură a imobilului este

exclusă.

Soluția instanței este greșită, fiind

interpretate greșit clauzele Contractului de vânzare-cumpărare de drepturi

ereditare asupra unor bunuri succesorale autentificat din 05 octombrie 2006 de

B.N.P.A., „I. și J.”

În ceea ce privește situația din acest

dosar este evident că prin contractul încheiat înainte de adoptarea Legii nr. 165/2013

s-a stabilit că momentul nașterii dreptului de proprietate al cumpărătorilor

corespunde cu momentul înregistrării procesului-verbal de punere în posesie

privitor la imobil sau a altui act juridic apt să producă aceleași efecte.

Cum în speță acest moment nu a

intervenit, nici transferul dreptului de proprietate nu a avut loc și, pe cale

de consecință, nici aplicarea în cauză a actului normativ sus menționat nu este

posibilă.

Susținerea instanței conform căreia,

clauzei cuprinsă la art. 8.2 din contract nu i se poate acorda relevanță

juridică deoarece prin convenția părților nu se poate deroga de la lege, este

una vădit eronată.

În primul rând, nu se arată care este

legea care interzice imperativ, cu consecința nulității absolute, o astfel de

clauză, iar în al doilea rând, o astfel de nulitate nu a fost solicitată.

Pe de altă parte, contractul a fost

încheiat sub o condiție suspensivă pozitivă, de a cărei îndeplinire depinde

nașterea dreptului de proprietate. Stipularea într-un act juridic a unei

condiții suspensive face ca, atâta timp cât aceasta nu s-a îndeplinit, dreptul

subiectiv, respectiv dreptul de proprietate al dobânditorului, să nu existe.

În consecință, în cauza dedusă

judecății nu sunt aplicabile prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013,

deoarece contractul încheiat între părți conține o condiție suspensivă pozitivă

de care depinde nașterea drepturilor și a obligațiilor corelative.

Se critică, în continuare, faptul că instanța

de apel a soluționat cauza în baza unei excepții nepuse în discuția părților, iar

prin dispozitiv a respins apelul ca nefondat. Din analiza conținutului

hotărârii atacate, se poate constata că la pronunțarea deciziei, instanța a

avut în vedere lipsa de îndreptățire la măsura restituirii în natură a

persoanelor care au achiziționat de la titulari drepturile cuvenite conform

legilor speciale reparatorii, ceea ce corespunde sub aspect procesual, cu

excepția dirimantă a lipsei calității procesuale active și care trebuia să fie

pusă în discuția părților.

Procedând în sens contrar, s-au

încălcat principiile dreptului la apărare și cel al contradictorialității în

procesul civil, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile

art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Se mai susține și că, instanța de apel

a analizat sumar cauza fără a stabili situația de fapt, ceea ce a condus la

încălcarea dispozițiilor art. 129 pct. 5 C. proc. civ. potrivit cărora „

judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a

preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii

faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri

temeinice și legale (...)”.

În drept, s-au invocat motivele de

nelegalitate reglementate de dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc.

civ.

În recurs, intimatul Serviciul de

Informații Externe a invocat, pe cale de întâmpinare, excepția nulității

recursului declarat de contestatori, întrucât dezvoltarea motivelor de recurs

nu respectă cerințele impuse de art. 304 C. proc. civ., privind nelegalitatea

unei hotărâri judecătorești.

Referitor la excepția nulității

recursului pentru neîncadrare în motivele de nelegalitate expres și limitativ

reglementate de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte având în vedere

prevederile art. 137 C. proc. civ., constată că recurenții contestatori au

indicat motivele de nelegalitate pe care își întemeiază recursul, respectiv

cele reglementate de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., pe care le-au

dezvoltat în scris, în sensul că

instanța de apel a interpretat greșit actul

juridic dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia, decizia atacată fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a

legii, respectiv a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., dar și faptul că

hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau că s-au

încălcat principiile dreptului la apărare și cel al contradictorialității în

procesul civil.

Toate aceste critici, urmează a se

analiza din perspectiva încadrării lor în dispozițiile legale menționate, dar

și a caracterului lor fondat sau nefondat în funcție de circumstanțele speței,

astfel încât, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, ca

nefondată.

Examinând recursul formulat de

contestatorii C. și D. prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a

constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce

urmează:

Se critică hotărârea instanței de apel,

pronunțată în rejudecare după casare, pentru încălcarea prevederilor art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., care consacră obligativitatea deciziei de recurs în ceea ce

privește problemele de drept dezlegate și necesitatea administrării de probe.

În speță, statuările instanțelor anterioare

referitoare la cuantumul despăgubirilor, respectiv, valabilitatea ori

nevalabilitatea titlului statului au intrat în puterea lucrului judecat și,

față de limitele Deciziei de casare nr. 930 din 22 februarie 2013 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, instanța de trimitere a

fost învestită cu verificarea posibilității restituirii în totalitate sau în

parte, în natură, către persoanele îndreptățite a imobilului în litigiu și cu

verificarea aspectului privind impunerea acordării doar a măsurilor reparatorii

prin echivalent, în funcție de situația imobilului.

Prin urmare, așa cum recunosc în mod

expres și recurenții contestatori, rejudecarea a fost dispusă pentru lămurirea

situației de fapt, în sensul expus al restituirii imobilului, cu precădere prin

intermediul unor expertize de specialitate.

Rejudecând cauza, instanța de

trimitere s-a conformat indicațiilor din decizia de casare referitoare la

administrarea de probe și, pentru lămurirea tuturor aspectelor privind situația

și funcționalitatea construcțiilor vechi și noi, precum și a zonei de protecție

a antenei emisie - recepție specifice activității intimatei Serviciul de Informații

Externe, a dispus și efectuat noi expertize în specialitatea construcții,

topografică și electrotehnică.

Luând în examinare chestiunea legată

de verificarea posibilității restituirii în totalitate sau în parte, în natură,

către persoanele îndreptățite a imobilului în litigiu, instanța de apel a

constatat că în cursul procesului a intervenit un impediment legal și anume, după

pronunțarea Deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare nr. 930 din 22

februarie 2013 a fost modificată și completată Legea nr. 10/2001 prin Legea nr.

165 din 16 mai 2013, în sensul stabilirii prin art. 1 alin. (3) că, „În

situația în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit

legilor de restituire a proprietății, singura măsură reparatorie care se acordă

este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) și (4).”

Prevederea menționată se aplică și

cauzei pendinte, conform dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013, potrivit

cu care: „Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse,

în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data

intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii

imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor.”

Așadar, domeniul de reglementare al

Legii nr. 165/2013 este stabilit, în termeni imperativi, în art. 4, care

prevede în mod expres că se aplică și cauzelor în materia restituirii

imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor de judecată.

Fiind într-o astfel de situație, în

cauza supusă controlului judiciar pendinte, rezultă cu certitudine incidența

legii noi,

urmând

a fi înlăturate, ca nefondate, toate argumentele recurenților contestatori

expuse în susținerea motivului de recurs privind inaplicabilitatea la speță a prevederilor

art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 deoarece există un contract de vânzare

- cumpărare de drepturi litigioase care conține o condiție suspensivă pozitivă

de a cărei îndeplinire depinde nașterea drepturilor și a obligațiilor

corelative.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

de drepturi ereditare asupra unor bunuri succesorale, autentificat din 05

octombrie 2006 de B.N.P.A., „I. și J.”, contestatorii inițiali A. și B. au

vândut numiților C. și D., în cote părți egale, drepturile care decurgeau din

calitatea contestatorilor de moștenitori cu privire la imobilul situat în București,

sector 1 compus din terenul în suprafață de 14.000 mp și construcția în

suprafață de 253 mp, precum și drepturile reale asupra acestui imobil.

Urmare a acestui act juridic de

înstrăinare, instanța de apel a constatat, prin încheierea din 22 noiembrie 2010

(Dosar apel nr. x/2/2010, fila 56), că a operat transmisiunea convențională a

dreptului invocat de reclamanții inițiali în patrimoniul cumpărătorilor C. și D.,

care au preluat astfel calitatea procesuală activă în cauză.

Așa cum s-a arătat în considerentele

ce preced, Legea nr. 165 din 16 mai 2013, stabilește prin art. 1 alin. (3) că, în

situația în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit

legilor de restituire a proprietății, singura măsură reparatorie care se acordă

este compensarea prin puncte.

Prin urmare, măsura restituirii în

natură a imobilului este exclusă, instanța de apel, în rejudecare după casare,

reținând în mod corect că actul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase (clauza

cuprinsă în art. 8.2) nu poate înlătura legea incidentă, care reglementează impedimentul

legal referitor la restituirea în natură a imobilului.

Dimpotrivă, actul normativ de

modificare și completare a Legii nr. 10/2001, intervenit ulterior deciziei de

casare, legiferează în mod expres situația în care titularul a înstrăinat

drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății, act

care se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv,

aflate pe rolul instanțelor, cum este cauza de față.

Statuând asupra aplicării corecte în

speță a Legii nr. 165 din 16 mai 2013, Înalta Curte urmează a înlătura toate

susținerile recurenților referitoare la analiza naturii contractului autentificat

din 05 octombrie 2006 și a conținutului clauzei cuprinsă la art. 8.2 din contract,

care ar cuprinde o condiție suspensivă pozitivă, ca nerelevante din punct de

vedere juridic în acest caz.

Recurenții contestatori au criticat și

faptul că instanța de apel ar fi soluționat cauza în baza unei excepții nepuse

în discuția părților, iar prin dispozitiv a respins apelul acestora ca

nefondat. Susțin că, din analiza conținutului hotărârii, se poate constata că

la pronunțarea deciziei instanța a avut în vedere lipsa de îndreptățire la

măsura restituirii în natură a persoanelor care au achiziționat de la titulari

drepturile cuvenite conform legilor speciale reparatorii, ceea ce corespunde

sub aspect procesual, cu excepția dirimantă a lipsei calității procesuale

active și care trebuia să fie pusă în discuția părților.

Cu privire la această critică, Înalta

Curte constată că nu s-au încălcat principiile dreptului la apărare și al

contradictorialității în procesul civil, excepția lipsei calității procesuale

active a apelanților contestatori A. și B., ca efect al transmiterii

convenționale a dreptului invocat de aceștia către cumpărătorii C. și D., fiind

soluționată în sensul admiterii, prin încheierea din 22 noiembrie 2010 (Dosar apel

nr. x/2/2010, fila 56), astfel cum s-a reținut și în considerentele de mai sus.

Asupra excepției au pus concluzii toate

părțile prezente, inclusiv apelanții contestatori prin reprezentant, iar

încheierea respectivă nu a fost atacată cu recurs sub acest aspect, chestiunea

astfel tranșată intrând în puterea lucrului judecat.

Cu privire, însă, la calitatea de

persoane îndreptățite la restituirea imobilului în natură a cumpărătorilor de

drepturi litigioase, ce sunt succesorii în drepturi procesuale ai

contestatorilor inițiali, respectiv recurenții contestatori D. și C., curtea de

apel a reținut că, încă din data de 27 august 2013 (fila 6 dosar rejudecare

apel), intimatul Serviciul Român de Informații Externe a invocat acest

impediment, sub forma unei excepții.

Curtea a găsit întemeiată această

susținere, care pe fondul dreptului privind restituirea în natură are

prioritatea dată de art. 137 C. proc. civ., și a analizat-o ca pe o chestiune

care ține de fondul dreptului dedus pretins (raportat la conținutul

contractului), și de aplicarea corectă a legii în cauză.

De altfel, concluzii asupra acestei apărări

de fond au pus și apelanții contestatori, prin reprezentantul lor, încă de la

termenul din 22 noiembrie 2010, în fața instanței de apel (în cel de-al treilea

ciclu procesual al cauzei), când au fost de acord că nu reprezintă o excepție a

lipsei calității procesuale active, ci o chestiune care ține de fondul cauzei,

așa cum de altfel a și fost analizată ulterior.

Nu se verifică în speță, nici

încălcarea dispozițiilor art. 129 pct. 5 C. proc. civ., astfel cum în mod

eronat susțin recurenții contestatori, deoarece rolul activ al instanței

presupune doar aflarea adevărului judiciar, instanța neputându-se substitui

părții ce a beneficiat de asistență juridică calificată, astfel că, în

contextul analizat nu se poate concluziona că instanța de apel a analizat sumar

cauza.

Pentru toate aceste considerente, Înalta

Curte constată că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate și, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă, ca

nefondat, recursul declarat de contestatorii D. și C.

Recurentul-

pârât Ministerul

Finanțelor Publice

a criticat decizia atacată, ca fiind nelegală, pentru

următoarele motive:

I. Hotărârea a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

În acest sens susține că, deși

instanța de apel a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 1 alin. (3)

din Legea nr. 165/2013, în mod nelegal a respins apelul Ministerului Finanțelor

Publice, considerând că acesta are calitate procesuală pasivă în cauză, în

raport de prevederile art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998 privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, ca reprezentant al

Statului Român - titular al dreptului de proprietate, precum și față de

considerentele deciziei de casare referitoare la prezența în proces justificată

de solicitarea privind restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Atâta vreme cât instanța de apel a

constatat că circumstanțele speței nu permit recunoașterea în favoarea

reclamanților a unui drept de restituire în natură, ci a doar a unui drept de

creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, conform excepției

conținute de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, care instituie varianta

exclusivă a despăgubirilor pentru valorificarea drepturilor dobândite în altă

modalitate decât cea a moștenirii, cu atât mai mult se impunea admiterea

apelului formulat de Ministerul Finanțelor Publice pentru lipsa calității

procesuale pasive, prin raportare nu doar la dispozițiile Legii nr. 165/2013,

ci chiar și la dispozițiile deciziei de casare, care impuneau instanței de apel

să analizeze calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice,

ținând cont de finalitatea urmărită de reclamanți și anume restituirea în

natură a imobilului.

O altfel de analiză, și anume cea privind

incidența în cauză a prevederilor Legii nr. 213/1998, instanța o putea realiza

doar în ipoteza în care ar fi fost investită cu soluționarea unei acțiuni în

revendicare, prin prisma prevederilor dreptului comun.

Totodată, asupra compunerii cadrului

procesual al litigiilor izvorâte din aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001,

odată cu pronunțarea Deciziei nr. 27/2011 privind recursul în interesul legii

având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, Înalta

Curte de Casație și Justiție a oferit o dezlegare obligatorie pentru instanțele

de judecată, stabilind faptul că, în cadrul raporturilor juridice create prin

transmiterea notificării, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu

are calitate procesuală pasivă, pentru că, potrivit legii, nu este titular de

drepturi și obligații.

II. Hotărârea nu cuprinde motivele pe

care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, motiv de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În speță, urmează să se constate că,

deși la analizarea împrejurărilor de fapt relevante pe aspectul îndreptățirii

reclamanților la restituirea în natură a imobilului, instanța de apel a apreciat

că după pronunțarea deciziei de casare, Legea nr. 10/2001 a fost completată și

modificată și, prin urmare, sunt incidente în cauză prevederile art. 1 alin. (3)

din Legea nr. 165/2013, în mod cu totul contradictoriu, fără să mai țină cont

de prevederile Legii nr. 165/2013, a reținut că Ministerul Finanțelor Publice

justifică calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, raportat la

dispozițiile Legii nr. 213/1998 și a deciziei de casare.

Or, cum instanța de apel a stabilit că,

în speță, nu se poate dispune restituirea în natură a imobilului, dată fiind

incidența Legii nr. 165/2013, analizarea excepției lipsei calității procesuale

pasive a Ministerului Finanțelor Publice (nefiind în dispută dreptul de

proprietate asupra imobilului) nu se putea face în afara cadrului legal în baza

căruia a fost analizat și dreptul dedus judecății.

Pe cale de întâmpinare, intimatul

Serviciul de Informații Externe a invocat excepția lipsei de interes a

pârâtului Ministerul Finanțelor Publice în declararea recursului, în

raport de soluția pronunțată de instanțele de fond, care este în

folosul acestui pârât.

Înalta Curte având în vedere

prevederile art. 137 C. proc. civ., urmează să respingă, ca nefondată, excepția

astfel invocată, apreciind că față de soluția de respingere a apelului declarat

de Ministerul Finanțelor Publice, acest pârât justifică interesul actual de

a ataca cu recurs hotărârea instanței de apel.

Examinând recursul formulat de

recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte a constatat că nu

este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:

Criticile formulate de Ministerul Finanțelor

Publice prin cele două motive de recurs vizează, în mod esențial, soluția de

menținere în cauză a acestui pârât, apreciindu-se că justifică legitimare

procesuală pasivă.

Înalta Curte constată că Ministerul

Finanțelor Publice a fost introdus în proces, încă de la judecata cauzei în

fața primei instanțe de fond, în calitate de reprezentant al statului - titular

al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în raport de

solicitarea contestatorilor privind restituirea în natură a imobilului.

Prin decizia de casare pronunțată în

ciclul procesual anterior (Decizia nr. 930 din 22 februarie 2013) s-a statuat

că, prezența în proces a acestei persoane juridice este justificată în raport

de solicitarea contestatorilor privind restituirea în natură a imobilului,

astfel încât reluarea judecății asupra apelului contestatorilor, ca urmare a

admiterii recursului acestora, impune și reluarea judecării apelului

Ministerului Finanțelor Publice.

Prin urmare, atâta timp cât, în

rejudecare după casare, poziția apelanților contestatori față de solicitarea

privind restituirea în natură a imobilului în litigiu nu s-a schimbat, iar

apelul acestora nu a fost admis, deschizând calea recursului (pendinte), Înalta

Curte apreciază că prin decizia de casare menționată s-a statuat cu putere

obligatorie în proces, că Ministerul Finanțelor Publice justifică calitate

procesuală pasivă.

Modul în care instanța de control

judiciar a soluționat problema de drept pusă în discuție prin recursul

Ministerului Finanțelor Publice este obligatoriu pentru instanța de trimitere,

astfel încât, se constată că aceasta a procedat numai în sensul și în limitele

stabilite prin hotărârea instanței superioare.

În consecință, în condițiile speței,

Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut că Ministerul Finanțelor

Publice are calitate procesuală în cauză, față de statutul acestuia de reprezentant

al statului - titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în baza

Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia,

și față de considerentele deciziei de casare referitoare la prezența în proces

justificată de solicitarea reclamanților privind restituirea în natură a

imobilului.

Prin soluția pronunțată, de respingere

a cererii de restituire în natură a imobilului și, implicit, de respingere a

recursului contestatorilor, Ministerul Finanțelor Publice nu este parte căzută

în pretenții, neavând nicio culpă procesuală.

În consecință, apreciind că s-a făcut

o aplicare corectă a dispozițiilor art. art. 315 C. proc. civ., și că nu s-a

înfrânt obligativitatea hotărârii instanței de recurs, Înalta Curte constată că

în mod corect s-a respins apelul Ministerului Finanțelor Publice, fără a se

face o raportare la dispozițiile Legii nr. 165/2013 sau ale Deciziei nr. 27/2011

privind recursul în interesul legii având ca obiect acordarea de despăgubiri

pentru imobilele preluate abuziv.

Pentru toate aceste considerente,

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice.

Intimatul Serviciul de Informații

Externe a precizat că nu a efectuat cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului

declarat de contestatorii D. și C. și excepția lipsei de interes a recursului

declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de contestatorii D. și C. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

împotriva Deciziei civile nr. 575/A din 24 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

12 ianuarie 2017.