ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 80/2018

Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a dispus, prin Încheierea din 27 aprilie 2018, în Dosarul nr. 41.111/3/2016, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menționată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 20 august 2018 cu nr. 2.061/1/2018, termenul pentru soluționarea dosarului fiind stabilit la 12 noiembrie 2018.

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, în varianta anterioară modificării acesteia prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 98/2016 pentru prorogarea unor termene, instituirea unor noi termene, privind unele măsuri pentru finalizarea activităților cuprinse în contractele încheiate în cadrul Acordului de împrumut dintre România și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare pentru finanțarea Proiectului privind reforma sistemului judiciar, semnat la București la 27 ianuarie 2006, ratificat prin Legea nr. 205/2006, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 111/2017

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, în varianta modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 98/2016

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a civilă, la data de 8 noiembrie 2016, cu nr. 41.111/3/2016, reclamanta X a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia la emiterea unei decizii de completare a deciziei de compensare în puncte nr. xxxxx din 31 august 2016, pentru valoarea de 9.001.090 puncte suplimentare.

Pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii și menținerea deciziei de compensare ca temeinică și legală.

Prin sentința civilă nr. xxx din 3 aprilie 2017, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a admis cererea și a obligat pârâta să emită o decizie de completare a deciziei de compensare în litigiu, pentru încă 9.001.090 puncte.

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a reiterat susținerile făcute în fața instanței de fond, arătând, în esență, că până la data intrării în vigoare a modificărilor intervenite prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 98/2016 legea prevedea evaluarea în funcție de categoria de folosință din anul 2013, iar după acea dată s-a modificat, în sensul evaluării în funcție de categoria de folosință de la data preluării imobilului de către stat.

La termenul de judecată din 27 aprilie 2018, Curtea a pus în discuție, conform prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, necesitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior redată.

Prin încheierea pronunțată la aceeași dată, sesizarea a fost considerată admisibilă și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecății.

Prin Încheierea pronunțată la 27 aprilie 2018, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a constatat îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație si Justiție, prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele argumente:

Instanța de trimitere nu a arătat dacă părțile au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept și, în caz afirmativ, care ar fi opiniile exprimate.

După comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, intimata-reclamantă a depus prin avocat, în termen legal, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care a apreciat că dispozițiile art. 21 alin. (6) raportat la alin. (1) al aceluiași articol din Legea nr. 165/2013, în varianta anterioară modificării prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 98/2016, se interpretează în sensul că, până la data de 29 mai 2017 (data intrării în vigoare a Legii nr. 111/2017 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 98/2016), evaluarea imobilelor se făcea în funcție de categoria de folosință și caracteristicile tehnice de la data emiterii deciziei de compensare, și nu în funcție de categoria de folosință și caracteristicile tehnice ale imobilului de la data preluării abuzive. În cauzele având ca obiect decizii de compensare emise anterior datei de 29 mai 2017, aflate în curs de judecată la acest moment, se aplică art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în varianta anterioară modificării prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 98/2016, în sensul că valoarea imobilelor se stabilește în baza grilei notariale pe anul 2013, cu luarea în considerare a categoriei de folosință și caracteristicilor tehnice ale imobilului de la data emiterii deciziilor atacate în respectivele cauze.

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 41.111/3/2016 a expus două posibile puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

Potrivit primului punct de vedere, dispozițiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în varianta anterioară modificării acesteia prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 98/2016, sunt interpretate potrivit argumentului "acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face", sens în care s-a apreciat că evaluarea imobilului ce urmează a face obiectul deciziei de compensare emise de Comisia Națională de Compensare a Imobilelor se face prin raportare la categoria de folosință și la caracteristicile tehnice actuale ale imobilului, respectiv în raport cu cele de la momentul intrării în vigoare a legii.

Potrivit celui de-al doilea punct de vedere, prevederile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în forma anterioară modificării prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 98/2016, se interpretează prin raportare la caracterul reparatoriu al Legii nr. 165/2013 și în spiritul legislației speciale privind măsurile reparatorii, reprezentată de prevederile Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 18/1991), Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 1/2000), și Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 247/2005).

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, instanțele naționale au transmis hotărârile judecătorești identificate ca fiind relevante pentru chestiunea de drept ce face obiectul analizei în prezenta cauză, precum și punctele de vedere teoretice exprimate de către judecători, rezultând următoarele aspecte:

Relativ la prima problemă de drept s-a conturat opinia majoritară potrivit căreia evaluarea imobilului care face obiectul deciziei de compensare se realizează în considerarea situației juridice, a caracteristicilor tehnice și categoriei de folosință a imobilului de la data preluării acestuia, și nu a celor actuale, de la momentul emiterii deciziei de compensare. S-a opinat că referirea din art. 21 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 la atestarea situației juridice a imobilului la momentul emiterii deciziei are ca scop dovedirea imposibilității restituirii în natură, pentru acordarea de măsuri compensatorii, și nu evaluarea imobilului.

Într-o altă opinie, minoritară, s-a argumentat că evaluarea imobilului care face obiectul deciziei de compensare se realizează în considerarea situației juridice, a caracteristicilor tehnice și categoriei de folosință a imobilului de la data emiterii deciziei (tribunalele Giurgiu, București, Ilfov, Teleorman, Bacău - Secția I civilă, Galați - Secția I civilă).

Referitor la cea de-a doua problemă de drept s-a apreciat că dispozițiile art. 4 raportate la art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 98/2016, nu se aplică și deciziilor de compensare emise anterior intrării în vigoare a legii și aflate pe rolul instanțelor judecătorești (tribunalele Giurgiu, Ilfov și Teleorman), fiind necesar să fie avut în vedere textul legal în vigoare la momentul emiterii deciziei, pentru a se exercita controlul de legalitate cu privire la acesta, și nu cel care a intrat în vigoare pe parcursul litigiului, deoarece, altfel, s-ar încălca principiul neretroactivității legii. În acest sens sunt și punctele de vedere exprimate Curtea de Apel Cluj și de judecătorii Secției I civile a Tribunalului Galați.

Într-o altă opinie, judecătorii Secției a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a Curții de Apel București, ai tribunalelor București și Ialomița, ai curților de apel Bacău, Brașov, Galați, Ploiești (Tribunalul Dâmbovița), Târgu Mureș au apreciat că aceste dispoziții legale se aplică și deciziilor de compensare emise anterior intrării în vigoare a legii și aflate pe rolul instanțelor judecătorești. În susținerea punctului de vedere s-a arătat că, întrucât dispozițiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în forma anterioară intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 98/2016, se raportează la data preluării imobilului, și nu la data emiterii deciziei, nu se poate aprecia asupra unei aplicări retroactive a noilor prevederi ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 98/2016 la deciziile de compensare emise anterior intrării acesteia în vigoare, întrucât această lege nu face decât să confirme, să accentueze soluția legislativă inițială, sub acest aspect, dorindu-se o soluționare unitară a tuturor deciziilor emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor adresate de persoanele îndreptățite.

Au fost depuse hotărâri judecătorești relevante pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și de Tribunalul București - secțiile a III-a civilă, a IV-a civilă și a V-a civilă, sentințele Tribunalului Bacău - Secția I civilă nr. 935/D din 10 noiembrie 2017, definitivă prin respingerea apelului, și nr. 883 din 27 octombrie 2017, definitivă prin neapelare, deciziile Curții de Apel Brașov - Secția civilă nr. 1.855/Ap din 7 noiembrie 2017 și nr. 714/Ap din 14 mai 2018, definitive.

Celelalte curți de apel nu au comunicat practică judiciară și nici opinii teoretice ale judecătorilor, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Curtea Constituțională s-a pronunțat prin numeroase decizii asupra constituționalității dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013, dintre care trei decizii de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate, după cum urmează: Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014; Decizia nr. 210 din 8 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 5 iunie 2014; Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014.

De asemenea, instanța de contencios constituțional s-a pronunțat, în repetate rânduri, în sensul respingerii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, edificatoare fiind deciziile nr. 752 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 23 februarie 2018; nr. 163 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 27 iunie 2018; nr. 164 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 2 iulie 2018; nr. 274 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 16 iulie 2018 etc.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorul-raportor, examinând sesizarea, jurisprudența comunicată de instanțe, punctele de vedere și argumentele exprimate de judecători, care prefigurează apariția unei practici judiciare neunitare cu privire la problemele de drept ce fac obiectul sesizării, a apreciat chestiunea de drept supusă dezbaterii ca fiind una veritabilă, care necesită o rezolvare de principiu pe calea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilității sesizării

Prin dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ.

Aceste condiții de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, fiind în competența legală a unui complet de judecată al curții de apel învestite să soluționeze cauza. Curtea de Apel București, învestită cu soluționarea apelului, urmează să soluționeze cauza în ultimă instanță și să pronunțe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 și art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Este îndeplinită și condiția de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, întrucât între problemele de drept care fac obiectul sesizării și soluționarea pe fond a cauzei există un raport de dependență, în sensul că hotărârea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție o pronunță în procedura mecanismului judiciar de unificare a practicii judiciare produce un efect direct și concret asupra soluției din procesul pendinte. În cauză, sesizarea de față pune în discuție o chestiune de drept de a cărei lămurire poate depinde soluționarea fondului cauzei, deoarece soluționarea apelului și, implicit, a acțiunii introductive este indisolubil legată de determinarea sferei de incidență a dispozițiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în varianta anterioară modificării acesteia prin art. I pct. 3

De asemenea sunt îndeplinite și condițiile de admisibilitate referitoare la noutatea chestiunii de drept și a celei care impune ca, asupra problemei de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat. Problema de drept semnalată de titularul sesizării este nouă, întrucât își are izvorul într-un act normativ de dată recentă și nu a fost soluționată de către instanța supremă printr-o hotărâre prealabilă sau recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Examinând sesizarea formulată, jurisprudența remisă, punctele de vedere și argumentele exprimate de instanțele din țară, care prefigurează apariția unei practici neunitare cu privire la problemele de drept care fac obiectul sesizării, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept apreciază chestiunea de drept supusă dezbaterii ca fiind una veritabilă, care necesită o rezolvare de principiu pe calea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Problema de drept asupra căreia instanța de trimitere a solicitat o rezolvare de principiu pe calea hotărârii prealabile, pronunțate în procedura prevăzută de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă, reclamă clarificarea următoarelor aspecte:

Referitor la interpretarea dispozițiilor legale care fac obiectul actului de sesizare se impune a semnala, în legătură cu evoluția cadrului legislativ referitor la restituirea imobilelor preluate abuziv, faptul că Legea nr. 165/2013 modifică procedurile administrative și mecanismul de restituire instituite de reglementările anterioare cu caracter reparator, în vederea finalizării, într-un mod eficient, a procesului de restituire a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România, dispoziții care urmăresc și asigură un cadru normativ unitar în materia restituirii proprietății.

În acest scop, actul normativ reafirmă un principiu esențial al mecanismului de restituire, și anume restituirea în natură [art. 1 alin. (1) din Legea nr. 165/2013]. Numai cu caracter de excepție, atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă, legea stipulează acordarea măsurilor reparatorii în echivalent [art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013].

Așadar, un element caracteristic al mecanismului de restituire instituit prin Legea nr. 165/2013 este prevalența restituirii în natură. Prin restituirea în natură, ca formă distinctă și prioritară de reparație, se înțelege, în cazul terenurilor preluate abuziv, reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament sau pe un alt amplasament (art. 3 pct. 6 din lege).

Anterior Legii nr. 165/2013, regula prevalenței restituirii în natură a imobilelor a fost consacrată, constant, în cuprinsul întregului pachet legislativ cu caracter reparatoriu, legiuitorul reglementând această măsură reparatorie în scopul restituirii integrale, în natură, a bunurilor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist. Legislația cu caracter special a reglementat principiul restituirii în natură începând cu Legea nr. 18/1991 și, apoi, continuând cu Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 10/2001), și Legea nr. 247/2005, această formă de reparație reprezentând opțiunea legiuitorului român, prin intermediul căreia a urmărit să asigure respectarea principiului echității și al justului echilibru între interesul particular al foștilor proprietari și interesul general al societății, principii înscrise și în actualul cadru legislativ, respectiv art. 2 lit. b) și d) din Legea nr. 165/2013.

Astfel, Legea nr. 10/2001, prin art. 1 alin. (1), art. 7 și art. 9, instituie regula restituirii în natură a imobilelor în legătură cu care au fost formulate cereri de retrocedare, iar principiul reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente - expresie a principiului restitutio in integrum - a fost instituit încă de la apariția Legii nr. 18/1991, conform art. 14 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, regulă care a statuat asupra faptului că reconstituirea dreptului de proprietate trebuie să aibă un caracter reparator față de persoanele deposedate de fostele proprietăți. Acest principiu, care consacră caracterul reparator al legilor fondului funciar, a fost reluat, ulterior, în cuprinsul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, dispoziții care au consfințit principiul restituirii în natură a terenurilor și al reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente.

În ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, întregul cadru normativ cu caracter reparatoriu a prevăzut posibilitatea acordării unor măsuri reparatorii în echivalent, iar actualul act normativ, reprezentat de Legea nr. 165/2013, prevede ca, într-o atare situație, persoana îndreptățită să beneficieze de alte forme de reparație, respectiv măsurile reparatorii în echivalent, reglementate în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, constând în compensarea cu bunuri oferite în echivalent sau compensarea prin puncte.

Distinct de întinderea restituirii în natură, care este dată de titlul de proprietate pe care îl poate invoca persoana îndreptățită, în ceea ce privește întinderea restituirii prin echivalent se impun a fi examinate două aspecte:

Cât privește primul aspect, prevederile înscrise în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificat prin pct. 1 din Legea nr. 368/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, stabilesc că forma de restituire prin echivalent care constă în măsura compensării prin puncte este cea prevăzută în cap. III din lege.

Relativ la modalitatea de acordare a măsurilor compensatorii prin puncte, art. 16 din Legea nr. 165/2013 prevede următoarele: "cererile de restituire care nu pot fi soluționate prin restituire în natură la nivelul entităților învestite de lege se soluționează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) și (7) ".

Cât privește al doilea aspect, referitor la procedeul de evaluare a imobilului obiect al deciziei de compensare prin puncte, dispozițiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 - în varianta anterioară modificării acesteia prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 98/2016 - stabilesc că: "evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naționale și se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu."

În legătură cu modalitatea de realizare a evaluării imobilelor supuse incidenței art. 16 din Legea nr. 165/2013 trebuie remarcat faptul că, spre deosebire de legislația anterioară în materie - Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 - care prevedea stabilirea valorii de piață a imobilului de la data notificării, prin aplicarea standardelor internaționale de evaluare, actualul cadru legislativ consacrat de Legea nr. 165/2013 a urmărit să introducă, în cuprinsul art. 21 alin. (6), un nou sistem, unitar și previzibil, de evaluare a imobilelor, astfel încât atât imobilele din Fondul național al terenurilor agricole și al altor imobile, cât și imobilele ce fac obiectul cererilor de restituire nesoluționate până la data intrării în vigoare a legii să fie evaluate prin raportare la același criteriu, unitar, respectiv prin aplicarea grilei notariale de la momentul intrării în vigoare a noii legi.

Relativ la introducerea acestui nou sistem de calcul, Curtea Constituțională a arătat, prin Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014, paragraful 42, că legiuitorul dispune de o largă marjă de apreciere în determinarea celor mai potrivite modalități prin care sunt acordate despăgubirile cuvenite în urma abuzurilor din regimul comunist, având obligația ca măsurile adoptate să respecte principiul proporționalității, așadar, să fie adecvate, rezonabile și să asigure un just echilibru între interesul individual și cel general, al societății. Instanța de contencios constituțional a subliniat și faptul că această măsură nu este de natură să afecteze dreptul de proprietate în substanța sa, deoarece nu îi pune în pericol existența și efectele juridice, ci doar intervine asupra cuantumului bănesc obținut prin valorificarea dreptului de proprietate, în limitele permise de art. 44 din Constituție.

Or, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, legiuitorul a urmărit ca evaluarea imobilelor să fie realizată prin uzitarea procedeului instituit prin art. 21 alin. (6), respectiv prin aplicarea grilei notariale din anul 2013 și, în același timp, acest nou sistem de evaluare să reflecte valoarea integrală a bunului supus măsurii de restituire, în conformitate cu principiile care stau la baza acordării măsurilor reparatorii înscrise în art. 2 din Legea nr. 165/2013, procedeu care nu poate fi realizat decât în considerarea acelor elemente care configurau, cu exactitate și precizie, imobilul supus procedurilor de restituire.

Este lipsit de relevanță faptul că forma inițială a art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 nu prevedea expres faptul că evaluarea imobilului trebuie să aibă în vedere caracteristicile tehnice ale imobilului și categoria de folosință de la momentul preluării, întrucât, chiar din momentul edictării sale, scopul Legii nr. 165/2013 a fost acela de a asigura echivalența valorică a bunului preluat abuziv și, de aceea, modalitatea de evaluare a imobilului înscrisă în cuprinsul art. 21 alin. (6), în forma anterioară modificării aduse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 98/2016, nu poate avea semnificația urmărită de legiuitor decât prin prisma analizării caracteristicilor tehnice și categoriei de folosință a imobilului de la momentul preluării abuzive, și nu a altor elemente structurale care nu configurau imobilul la momentul la care s-a produs deposedarea abuzivă a fostului proprietar.

Numai prin aplicarea grilei notariale în considerarea parametrilor structurali ai imobilului de la momentul ieșirii acestuia din patrimoniul fostului proprietar, ca urmare a preluării abuzive a bunului de către stat, evaluarea imobilului poate să reflecte o despăgubire echitabilă și, în mod rezonabil, proporțională pentru privarea de proprietate operată de statul comunist, evaluare la baza căreia s-ar regăsi două componente interdependente care transpar din legislația cu caracter reparator, respectiv componenta reparatorie/morală și cea patrimonială în ce privește dreptul de proprietate.

În acest context al analizei, modificarea art. 21 alin. (6) din Legea 165/2013, survenită prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 98/2016, nu a făcut altceva decât să consacre, în mod expres, soluția legislativă care era, în esență, aceeași cu cea existentă anterior modificării survenite și care se înscrie în cerința de previzibilitate a normei legale.

Sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat faptul că legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, și Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66).

Din această perspectivă, instituirea unei reglementări exprese, în cuprinsul art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, referitoare la caracteristicile tehnice și categoria de folosință a imobilului de la momentul preluării, care să fie avute în vedere la aplicarea grilei notariale cu ocazia evaluării imobilului obiect al deciziei de compensare prin puncte, rezidă tocmai în intenția legiuitorului de a clarifica textul normativ și de a-l face previzibil pentru destinatarul normei juridice, în raport cu exigențele Curții Europene a Drepturilor Omului, înlăturând, astfel, orice dubiu în privința modalității de calcul al punctelor ce trebuie acordate contestatarilor, în conformitate cu principiile care stau la baza acordării măsurilor reparatorii în echivalent (art. 2 din Legea nr. 165/2013).

În ceea ce privește dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 98/2016, acestea, într-adevăr, modifică și completează o serie de prevederi din Legea nr. 165/2013, însă dispozițiile de modificare și completare ulterioare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, potrivit art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în actul de bază, identificându-se cu acesta, iar intervențiile ulterioare de modificare sau de completare a acestora trebuie raportate tot la actul de bază, care a fost conceput de legiuitor în scopul instituirii unui mecanism care să confere eficiență, prin coerența și predictibilitatea normelor sale, procesului reparatoriu al măsurilor abuzive de preluare a imobilelor în timpul regimului comunist.

Modificarea art. 21 alin. (6) nu produce schimbări în ce privește regula și momentul temporal al evaluării imobilului, care vizează aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, conținutul acestui text, în forma anterioară, fiind preluat integral în cuprinsul prevederilor noii reglementări, care cuprinde, astfel, pe lângă elementele structurale de conținut existente din redactarea normei anterioa