Decizia nr. 80 din 12 noiembrie 2018

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a dispus, prin Încheierea din 27 aprilie 2018, în Dosarul nr. 41.111/3/2016, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 20 august 2018 cu nr. 2.061/1/2018, termenul pentru soluţionarea dosarului fiind stabilit la 12 noiembrie 2018. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, în varianta anterioară modificării acesteia prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016 pentru prorogarea unor termene, instituirea unor noi termene, privind unele măsuri pentru finalizarea activităţilor cuprinse în contractele încheiate în cadrul Acordului de împrumut dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare pentru finanţarea Proiectului privind reforma sistemului judiciar, semnat la Bucureşti la 27 ianuarie 2006, ratificat prin Legea nr. 205/2006, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2017 „Art. 4. – Dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii- pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.” „Art. 21. – (1) În vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entităţile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naţionale deciziile care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii acestora şi documentele care atestă situaţia juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcţii demolate. (…) (6) Evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naţionale şi se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu. (…)”

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, în varianta modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016 „Art. 21. – (…) (6) Evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului şi a categoriei de folosinţă la data preluării acestuia, şi se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu. (…) „ III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, la data de 8 noiembrie 2016, cu nr. 41.111/3/2016, reclamanta X a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acesteia la emiterea unei decizii de completare a deciziei de compensare în puncte nr. xxxxx din 31 august 2016, pentru valoarea de 9.001.090 puncte suplimentare. În motivarea cererii s-a arătat că, în cauză, Comisia Judeţeană Argeş pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a validat anexa nr. 23 privind terenurile situate pe raza municipiului Piteşti, prin Hotărârea nr. xxxx din 7 martie 2012, stabilind faptul că reclamanta este îndreptăţită la acordarea de despăgubiri pentru diferenţa de 105.802 mp din suprafaţa totală de 133.552 mp pe care a avut-o în proprietate soţul acesteia, în executarea Deciziei civile nr. xxxx din 6 iulie 2011, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia civilă, potrivit căreia reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri pentru terenul imposibil de restituit în natură. Ulterior acestei validări, s-a comunicat Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor dosarul de despăgubiri, căruia i-a fost aplicată procedura de stabilire a despăgubirilor prevăzută de Legea nr. 165/2013. Referitor la calculul valorii vechiului amplasament nerestituit, în suprafaţă de 105.802 mp, a menţionat că acesta se efectuează potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013. În vederea aplicării grilei notariale a localităţii Piteşti, aferente anului 2013, era necesar să se stabilească vechiul amplasament al imobilului şi situaţia sa juridică actuală, respectiv să se menţioneze dacă terenul se află în intravilanul sau extravilanul localităţii, dacă este liber sau ocupat şi care este categoria sa de folosinţă, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. Deoarece imposibilitatea restituirii în natură pe vechiul amplasament a fost constatată de instanţa de judecată, Comisia locală de fond funciar Piteşti, la solicitarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, a comunicat situaţia juridică actuală a acestuia. În conformitate cu grila notarială aferentă anului 2013, momentul la care a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, pentru municipiul Piteşti şi raportat la valoarea vechiului amplasament avut în proprietate de autorul său, preluat în mod abuziv de către statul român, reclamantul apreciază că valoarea totală a despăgubirilor este de 24.721.350 lei/puncte, însă pârâta, prin emiterea Deciziei de compensare nr. xxxxx din 31 august 2016, a acordat greşit doar valoarea de 15.690.260 lei/puncte, fiind necesară emiterea unei decizii de completare a deciziei de compensare.

Pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii şi menţinerea deciziei de compensare ca temeinică şi legală. În motivare, după ce a expus starea de fapt şi de drept, a arătat că în şedinţa din data de 17 august 2016 a dispus ca la stabilirea despăgubirilor să se ţină cont de categoria de folosinţă a suprafeţei de teren de la momentul preluării de către stat. Având în vedere că nu se cunoaşte anul preluării (în considerentele Sentinţei civile nr. xxxx din 1 iulie 2008, pronunţată de Judecătoria Piteşti, se reţine că suprafaţa de teren de 27.750 mp, pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate în natură, a fost preluată fără titlu) şi că singura informaţie privind categoria de folosinţă este cea din actul de partaj de ascendent, la calculul cuantumului despăgubirilor s-au avut în vedere cele menţionate în respectivul act de partaj. În acest context, la stabilirea cuantumului despăgubirilor prin aplicarea grilei aferente categoriei de folosinţă a terenului din actul care face dovada dreptului de proprietate, respectiv actul de partaj de ascendent, autentificat cu nr. xxxx din 17 noiembrie 1947, s-a luat în calcul o altă categorie de folosinţă a terenului – A.T. (agricol, livadă etc.), zonele fiind cele identificate de comisia locală de fond funciar, prin urmare, valoarea totală a terenului în suprafaţă de 105.802 mp este de 15.690.260 lei. Cu privire la nejustificarea acordării diferenţei de 9.031.090 puncte a arătat că în şedinţa din data de 17 august 2016 a dispus ca la stabilirea valorii despăgubirilor să se aibă în vedere categoria de folosinţă a suprafeţei de teren de la momentul preluării de către stat, aşa cum a avut în vedere legiuitorul în elaborarea legilor speciale din domeniul restituirii în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist.

Prin sentinţa civilă nr. xxx din 3 aprilie 2017, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis cererea şi a obligat pârâta să emită o decizie de completare a deciziei de compensare în litigiu, pentru încă 9.001.090 puncte. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut aplicabilitatea art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, sens în care a apreciat că evaluarea imobilului se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în considerarea situaţiei juridice, a caracteristicilor tehnice şi categoriei de folosinţă actuale ale imobilului, astfel cum rezultă din Adresa nr. xxxxx din 26 mai 2016 a Primăriei Municipiului Piteşti.

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor. Apelanta a criticat sentinţa ca nelegală, susţinând că tribunalul a interpretat greşit dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 şi nu a avut în vedere scopul pentru care, la momentul analizării şi soluţionării dosarului de despăgubire, s-a avut în vedere situaţia juridică actuală a imobilului. Apelanta a susţinut că scopul principal al analizării situaţiei juridice actuale a unui imobil-teren, care face obiectul unui dosar de despăgubire, este de a se verifica dacă, în fiecare speţă, s-a respectat principiul prevalenţei restituirii în natură, consacrat în materia retrocedării bunurilor imobile preluate abuziv, sens în care, dacă potrivit situaţiei juridice actuale, se constată că măsura acordării de despăgubiri a fost în mod greşit propusă, fiind posibilă restituirea în natură, se impune invalidarea unei astfel de propuneri, în vederea restituirii în natură a imobilului. Pe de altă parte, din cuprinsul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, reţinut ca aplicabil de instanţă, nu reiese că, în cazul în care se acordă măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor, la evaluarea imobilului se va avea în vedere situaţia juridică actuală. Or, dacă aceasta ar fi fost intenţia legiuitorului, ar fi menţionat expres în cuprinsul textului de lege; din contră, art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în forma modificată, a stabilit expres că evaluarea are în vedere categoria de folosinţă de la momentul preluării. Apelanta a susţinut că, deşi în forma iniţială a legii nu s-a specificat în mod expres că trebuie avute în vedere caracteristicile tehnice ale imobilului şi categoria de folosinţă de la momentul preluării, nu a fost specificat expres nici că vor fi avute în vedere caracteristicile actuale ale imobilului. Chiar şi în lipsa acestei explicitări, interpretarea corectă era că nu pot fi avute în vedere caracteristicile actuale ale terenului, ci cele de la data preluării, căci respectivul teren, având caracteristicile de la acea dată, a aparţinut autorului reclamanţilor şi că, în cauză, a aplicat prevederile legale, încadrând terenul şi ţinând cont de situaţia juridică actuală, respectiv dacă terenul este intravilan sau extravilan şi categoria de folosinţă de la momentul preluării – agricol, păşune. În situaţia în care s-ar aplica raţionamentul instanţei de fond, respectiv de a se acorda despăgubiri potrivit situaţiei juridice a terenurilor şi categoriei de folosinţă la nivelul anului 2013, în cauză s-ar acorda despăgubiri cu încălcarea legislaţiei, în sensul că s-a preluat teren agricol, prundiş, iar despăgubirile se acordă pentru teren curţi-construcţii.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a reiterat susţinerile făcute în faţa instanţei de fond, arătând, în esenţă, că până la data intrării în vigoare a modificărilor intervenite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016 legea prevedea evaluarea în funcţie de categoria de folosinţă din anul 2013, iar după acea dată s-a modificat, în sensul evaluării în funcţie de categoria de folosinţă de la data preluării imobilului de către stat.

La termenul de judecată din 27 aprilie 2018, Curtea a pus în discuţie, conform prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior redată.

Prin încheierea pronunţată la aceeaşi dată, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea procedurii

Prin Încheierea pronunţată la 27 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a constatat îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele argumente: – Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a fost învestită ca instanţă de apel cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, conform dispoziţiilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 şi art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă; – soluţia ce se va pronunţa, pe fondul cauzei, depinde în mod direct de chestiunea de drept invocată, referitoare la determinarea sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în varianta anterioară modificării acesteia prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, prin raportare la art. 21 alin. (1) din actul normativ, şi a împrejurării dacă art. 4 raportat la art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, se aplică şi deciziilor de compensare emise anterior intrării în vigoare a legii şi aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti; – problema de drept ce face obiectul sesizării este nouă, întrucât nu a fost analizată în doctrină şi decurge dintr-un act normativ adoptat relativ recent, prin raportare la momentul sesizării, nefiind conturată o practică judiciară în domeniu, iar în privinţa acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat prin decizii de speţă sau printr-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere nu a arătat dacă părţile au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept şi, în caz afirmativ, care ar fi opiniile exprimate.

După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, intimata-reclamantă a depus prin avocat, în termen legal, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care a apreciat că dispoziţiile art. 21 alin. (6) raportat la alin. (1) al aceluiaşi articol din Legea nr. 165/2013, în varianta anterioară modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, se interpretează în sensul că, până la data de 29 mai 2017 (data intrării în vigoare a Legii nr. 111/2017 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016), evaluarea imobilelor se făcea în funcţie de categoria de folosinţă şi caracteristicile tehnice de la data emiterii deciziei de compensare, şi nu în funcţie de categoria de folosinţă şi caracteristicile tehnice ale imobilului de la data preluării abuzive. În cauzele având ca obiect decizii de compensare emise anterior datei de 29 mai 2017, aflate în curs de judecată la acest moment, se aplică art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în varianta anterioară modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, în sensul că valoarea imobilelor se stabileşte în baza grilei notariale pe anul 2013, cu luarea în considerare a categoriei de folosinţă şi caracteristicilor tehnice ale imobilului de la data emiterii deciziilor atacate în respectivele cauze. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 41.111/3/2016 a expus două posibile puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

Potrivit primului punct de vedere, dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în varianta anterioară modificării acesteia prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, sunt interpretate potrivit argumentului „acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face”, sens în care s-a apreciat că evaluarea imobilului ce urmează a face obiectul deciziei de compensare emise de Comisia Naţională de Compensare a Imobilelor se face prin raportare la categoria de folosinţă şi la caracteristicile tehnice actuale ale imobilului, respectiv în raport cu cele de la momentul intrării în vigoare a legii. Concluzia rezultă şi din interpretarea sistematică a prevederilor art. 21 alin. (6), în forma anterioară modificării survenite, coroborat cu art. 21 alin. (1) din acelaşi act normativ, care statuează că, în emiterea deciziei de compensare, Comisia Naţională de Compensare a Imobilelor are a se raporta şi la documentele care atestă situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei. În sprijinul acestui punct de vedere s-a reţinut şi interpretarea gramaticală a sintagmei „situaţia juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei” din cuprinsul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, prin „situaţie juridică” înţelegându-se şi categoria de folosinţă şi caracteristicile tehnice ale imobilului; această interpretare este întărită de faptul că art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 a fost modificat, deoarece, dacă textul legal ar fi fost neclar, modalitatea tehnică legislativă prin care se putea înlătura acest neajuns era cea de modificare a normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 165/2013, ceea ce nu s-a întâmplat. Chiar şi în raport cu prevederile art. 4 din Legea nr. 165/2013, dat fiind faptul că în cadrul contestaţiei formulate împotriva deciziei de compensare, în condiţiile prevăzute de art. 35 alin. (1) din actul normativ în discuţie, instanţele verifică legalitatea şi temeinicia deciziei de compensare în raport cu prevederile legale în vigoare la momentul emiterii sale, iar nu raportat la cele care au intrat în vigoare pe parcursul soluţionării litigiului, aplicarea acestora din urmă poate fi considerată o încălcare a principiului neretroactivităţii legii, în sensul celor evocate făcându-se referire la Decizia nr. 974/A din 20 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Potrivit celui de-al doilea punct de vedere, prevederile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în forma anterioară modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, se interpretează prin raportare la caracterul reparatoriu al Legii nr. 165/2013 şi în spiritul legislaţiei speciale privind măsurile reparatorii, reprezentată de prevederile Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 18/1991), Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 1/2000), şi Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 247/2005). Or, potrivit spiritului acestor acte normative reparatorii, stabilirea măsurilor reparatorii se face prin raportare la categoria de folosinţă şi situaţia juridică a imobilelor ce fac obiectul acestor legi de la momentul preluării abuzive de către stat, însă la valoarea pe care ar fi avut-o la momentul stabilirii măsurii reparatorii. În sprijinul acestei concluzii vine şi faptul că, în raport cu structura prevederilor art. 21, se poate considera că alin. (1) se referă la situaţia în care decizia emisă de entitatea prevăzută de lege, ce a stabilit măsurile reparatorii prevăzute de legislaţia specială, este supusă verificării Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, sub aspectul existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită, potrivit alin. (5) al textului de lege, sens în care s-ar impune şi verificarea situaţiei juridice actuale a imobilului obiect al măsurii reparatorii prin echivalent, respectiv existenţa posibilităţii restituirii acestuia în natură. Aceste concluzii determină ca interpretarea sistematică a art. 21 alin. (6) să nu se realizeze prin raportare la alin. (1) al aceluiaşi articol din Legea nr. 165/2013. Totodată, raportat la prevederile art. 4 din Legea nr. 165/2013 şi la art. 6 alin. (6) din Codul civil, se poate considera că, deşi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016 a intrat în vigoare după emiterea deciziei de compensare contestate în justiţie, legea nouă este aplicabilă, deoarece pricina se află pe rolul instanţelor, iar legea nouă reglementează regimul general al bunurilor. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au transmis hotărârile judecătoreşti identificate ca fiind relevante pentru chestiunea de drept ce face obiectul analizei în prezenta cauză, precum şi punctele de vedere teoretice exprimate de către judecători, rezultând următoarele aspecte:

Relativ la prima problemă de drept s-a conturat opinia majoritară potrivit căreia evaluarea imobilului care face obiectul deciziei de compensare se realizează în considerarea situaţiei juridice, a caracteristicilor tehnice şi categoriei de folosinţă a imobilului de la data preluării acestuia, şi nu a celor actuale, de la momentul emiterii deciziei de compensare. S-a opinat că referirea din art. 21 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 la atestarea situaţiei juridice a imobilului la momentul emiterii deciziei are ca scop dovedirea imposibilităţii restituirii în natură, pentru acordarea de măsuri compensatorii, şi nu evaluarea imobilului. În acest sens sunt opiniile judecătorilor curţilor de apel Bacău, Braşov, Bucureşti (Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Tribunalul Ialomiţa), Cluj, Galaţi, Oradea, Suceava, Timişoara, Târgu Mureş, Ploieşti, Tribunalului Vrancea.

Într-o altă opinie, minoritară, s-a argumentat că evaluarea imobilului care face obiectul deciziei de compensare se realizează în considerarea situaţiei juridice, a caracteristicilor tehnice şi categoriei de folosinţă a imobilului de la data emiterii deciziei (tribunalele Giurgiu, Bucureşti, Ilfov, Teleorman, Bacău – Secţia I civilă, Galaţi – Secţia I civilă).

Referitor la cea de-a doua problemă de drept s-a apreciat că dispoziţiile art. 4 raportate la art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, nu se aplică şi deciziilor de compensare emise anterior intrării în vigoare a legii şi aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti (tribunalele Giurgiu, Ilfov şi Teleorman), fiind necesar să fie avut în vedere textul legal în vigoare la momentul emiterii deciziei, pentru a se exercita controlul de legalitate cu privire la acesta, şi nu cel care a intrat în vigoare pe parcursul litigiului, deoarece, altfel, s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii. În acest sens sunt şi punctele de vedere exprimate Curtea de Apel Cluj şi de judecătorii Secţiei I civile a Tribunalului Galaţi.

Într-o altă opinie, judecătorii Secţiei a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a Curţii de Apel Bucureşti, ai tribunalelor Bucureşti şi Ialomiţa, ai curţilor de apel Bacău, Braşov, Galaţi, Ploieşti (Tribunalul Dâmboviţa), Târgu Mureş au apreciat că aceste dispoziţii legale se aplică şi deciziilor de compensare emise anterior intrării în vigoare a legii şi aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. În susţinerea punctului de vedere s-a arătat că, întrucât dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în forma anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, se raportează la data preluării imobilului, şi nu la data emiterii deciziei, nu se poate aprecia asupra unei aplicări retroactive a noilor prevederi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016 la deciziile de compensare emise anterior intrării acesteia în vigoare, întrucât această lege nu face decât să confirme, să accentueze soluţia legislativă iniţială, sub acest aspect, dorindu-se o soluţionare unitară a tuturor deciziilor emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor adresate de persoanele îndreptăţite.

Au fost depuse hotărâri judecătoreşti relevante pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi de Tribunalul Bucureşti – secţiile a III-a civilă, a IV-a civilă şi a V-a civilă, sentinţele Tribunalului Bacău – Secţia I civilă nr. 935/D din 10 noiembrie 2017, definitivă prin respingerea apelului, şi nr. 883 din 27 octombrie 2017, definitivă prin neapelare, deciziile Curţii de Apel Braşov – Secţia civilă nr. 1.855/Ap din 7 noiembrie 2017 şi nr. 714/Ap din 14 mai 2018, definitive.

Celelalte curţi de apel nu au comunicat practică judiciară şi nici opinii teoretice ale judecătorilor, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională s-a pronunţat prin numeroase decizii asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013, dintre care trei decizii de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate, după cum urmează: Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014; Decizia nr. 210 din 8 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 5 iunie 2014; Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014.

De asemenea, instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat, în repetate rânduri, în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, edificatoare fiind deciziile nr. 752 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 23 februarie 2018; nr. 163 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 27 iunie 2018; nr. 164 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 2 iulie 2018; nr. 274 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 16 iulie 2018 etc. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorul-raportor, examinând sesizarea, jurisprudenţa comunicată de instanţe, punctele de vedere şi argumentele exprimate de judecători, care prefigurează apariţia unei practici judiciare neunitare cu privire la problemele de drept ce fac obiectul sesizării, a apreciat chestiunea de drept supusă dezbaterii ca fiind una veritabilă, care necesită o rezolvare de principiu pe calea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. Asupra fondului sesizării a opinat că evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului şi a categoriei de folosinţă la data preluării acestuia, prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nefiind aplicabile. De asemenea a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, prin raportare la art. 4 din Legea nr. 165/2013, acestea se aplică şi deciziilor de compensare emise anterior intrării în vigoare a legii modificate şi aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării

Prin dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ.

Aceste condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, fiind în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel învestite să soluţioneze cauza. Curtea de Apel Bucureşti, învestită cu soluţionarea apelului, urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă şi să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 şi art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, întrucât între problemele de drept care fac obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei există un raport de dependenţă, în sensul că hotărârea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o pronunţă în procedura mecanismului judiciar de unificare a practicii judiciare produce un efect direct şi concret asupra soluţiei din procesul pendinte. În cauză, sesizarea de faţă pune în discuţie o chestiune de drept de a cărei lămurire poate depinde soluţionarea fondului cauzei, deoarece soluţionarea apelului şi, implicit, a acţiunii introductive este indisolubil legată de determinarea sferei de incidenţă a dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în varianta anterioară modificării acesteia prin art. I pct. 3 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, respectiv dacă dispoziţiile textului art. 21 alin. (6), astfel cum a fost modificat, prin raportare la art. 4 din Legea nr. 165/2013, se aplică şi deciziilor de compensare emise anterior modificării survenite şi aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti.

De asemenea sunt îndeplinite şi condiţiile de admisibilitate referitoare la noutatea chestiunii de drept şi a celei care impune ca, asupra problemei de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat. Problema de drept semnalată de titularul sesizării este nouă, întrucât îşi are izvorul într-un act normativ de dată recentă şi nu a fost soluţionată de către instanţa supremă printr-o hotărâre prealabilă sau recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Examinând sesizarea formulată, jurisprudenţa remisă, punctele de vedere şi argumentele exprimate de instanţele din ţară, care prefigurează apariţia unei practici neunitare cu privire la problemele de drept care fac obiectul sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept apreciază chestiunea de drept supusă dezbaterii ca fiind una veritabilă, care necesită o rezolvare de principiu pe calea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. Asupra fondului sesizării

Problema de drept asupra căreia instanţa de trimitere a solicitat o rezolvare de principiu pe calea hotărârii prealabile, pronunţate în procedura prevăzută de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, reclamă clarificarea următoarelor aspecte: – dacă evaluarea imobilului care face obiectul deciziei de compensare se realizează prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în considerarea situaţiei juridice, caracteristicilor tehnice ale imobilului şi a categoriei de folosinţă de la data emiterii deciziei sau în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului şi a categoriei de folosinţă la data preluării acestuia, astfel cum s-a reglementat în cuprinsul art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016; – dacă dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, se aplică şi deciziilor de compensare emise anterior acestor modificări şi aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti.

Referitor la interpretarea dispoziţiilor legale care fac obiectul actului de sesizare se impune a semnala, în legătură cu evoluţia cadrului legislativ referitor la restituirea imobilelor preluate abuziv, faptul că Legea nr. 165/2013 modifică procedurile administrative şi mecanismul de restituire instituite de reglementările anterioare cu caracter reparator, în vederea finalizării, într-un mod eficient, a procesului de restituire a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România, dispoziţii care urmăresc şi asigură un cadru normativ unitar în materia restituirii proprietăţii.

În acest scop, actul normativ reafirmă un principiu esenţial al mecanismului de restituire, şi anume restituirea în natură [art. 1 alin. (1) din Legea nr. 165/2013]. Numai cu caracter de excepţie, atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă, legea stipulează acordarea măsurilor reparatorii în echivalent [art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013].

Aşadar, un element caracteristic al mecanismului de restituire instituit prin Legea nr. 165/2013 este prevalenţa restituirii în natură. Prin restituirea în natură, ca formă distinctă şi prioritară de reparaţie, se înţelege, în cazul terenurilor preluate abuziv, reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament sau pe un alt amplasament (art. 3 pct. 6 din lege).

Anterior Legii nr. 165/2013, regula prevalenţei restituirii în natură a imobilelor a fost consacrată, constant, în cuprinsul întregului pachet legislativ cu caracter reparatoriu, legiuitorul reglementând această măsură reparatorie în scopul restituirii integrale, în natură, a bunurilor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist. Legislaţia cu caracter special a reglementat principiul restituirii în natură începând cu Legea nr. 18/1991 şi, apoi, continuând cu Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 10/2001), şi Legea nr. 247/2005, această formă de reparaţie reprezentând opţiunea legiuitorului român, prin intermediul căreia a urmărit să asigure respectarea principiului echităţii şi al justului echilibru între interesul particular al foştilor proprietari şi interesul general al societăţii, principii înscrise şi în actualul cadru legislativ, respectiv art. 2 lit. b) şi d) din Legea nr. 165/2013.

Astfel, Legea nr. 10/2001, prin art. 1 alin. (1), art. 7 şi art. 9, instituie regula restituirii în natură a imobilelor în legătură cu care au fost formulate cereri de retrocedare, iar principiul reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente – expresie a principiului restitutio in integrum – a fost instituit încă de la apariţia Legii nr. 18/1991, conform art. 14 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, regulă care a statuat asupra faptului că reconstituirea dreptului de proprietate trebuie să aibă un caracter reparator faţă de persoanele deposedate de fostele proprietăţi. Acest principiu, care consacră caracterul reparator al legilor fondului funciar, a fost reluat, ulterior, în cuprinsul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, dispoziţii care au consfinţit principiul restituirii în natură a terenurilor şi al reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente.

În ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, întregul cadru normativ cu caracter reparatoriu a prevăzut posibilitatea acordării unor măsuri reparatorii în echivalent, iar actualul act normativ, reprezentat de Legea nr. 165/2013, prevede ca, într-o atare situaţie, persoana îndreptăţită să beneficieze de alte forme de reparaţie, respectiv măsurile reparatorii în echivalent, reglementate în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, constând în compensarea cu bunuri oferite în echivalent sau compensarea prin puncte.

Distinct de întinderea restituirii în natură, care este dată de titlul de proprietate pe care îl poate invoca persoana îndreptăţită, în ceea ce priveşte întinderea restituirii prin echivalent se impun a fi examinate două aspecte: – tipul de măsură reparatorie prevăzut de lege; şi – criteriul de evaluare în temeiul căruia se acordă această reparaţie.

Cât priveşte primul aspect, prevederile înscrise în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificat prin pct. 1 din Legea nr. 368/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, stabilesc că forma de restituire prin echivalent care constă în măsura compensării prin puncte este cea prevăzută în cap. III din lege.

Relativ la modalitatea de acordare a măsurilor compensatorii prin puncte, art. 16 din Legea nr. 165/2013 prevede următoarele: „cererile de restituire care nu pot fi soluţionate prin restituire în natură la nivelul entităţilor învestite de lege se soluţionează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) şi (7) „.

Cât priveşte al doilea aspect, referitor la procedeul de evaluare a imobilului obiect al deciziei de compensare prin puncte, dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 – în varianta anterioară modificării acesteia prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016 – stabilesc că: „evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naţionale şi se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu.”

În legătură cu modalitatea de realizare a evaluării imobilelor supuse incidenţei art. 16 din Legea nr. 165/2013 trebuie remarcat faptul că, spre deosebire de legislaţia anterioară în materie – Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 – care prevedea stabilirea valorii de piaţă a imobilului de la data notificării, prin aplicarea standardelor internaţionale de evaluare, actualul cadru legislativ consacrat de Legea nr. 165/2013 a urmărit să introducă, în cuprinsul art. 21 alin. (6), un nou sistem, unitar şi previzibil, de evaluare a imobilelor, astfel încât atât imobilele din Fondul naţional al terenurilor agricole şi al altor imobile, cât şi imobilele ce fac obiectul cererilor de restituire nesoluţionate până la data intrării în vigoare a legii să fie evaluate prin raportare la acelaşi criteriu, unitar, respectiv prin aplicarea grilei notariale de la momentul intrării în vigoare a noii legi.

Relativ la introducerea acestui nou sistem de calcul, Curtea Constituţională a arătat, prin Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014, paragraful 42, că legiuitorul dispune de o largă marjă de apreciere în determinarea celor mai potrivite modalităţi prin care sunt acordate despăgubirile cuvenite în urma abuzurilor din regimul comunist, având obligaţia ca măsurile adoptate să respecte principiul proporţionalităţii, aşadar, să fie adecvate, rezonabile şi să asigure un just echilibru între interesul individual şi cel general, al societăţii. Instanţa de contencios constituţional a subliniat şi faptul că această măsură nu este de natură să afecteze dreptul de proprietate în substanţa sa, deoarece nu îi pune în pericol existenţa şi efectele juridice, ci doar intervine asupra cuantumului bănesc obţinut prin valorificarea dreptului de proprietate, în limitele permise de art. 44 din Constituţie.

Or, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, legiuitorul a urmărit ca evaluarea imobilelor să fie realizată prin uzitarea procedeului instituit prin art. 21 alin. (6), respectiv prin aplicarea grilei notariale din anul 2013 şi, în acelaşi timp, acest nou sistem de evaluare să reflecte valoarea integrală a bunului supus măsurii de restituire, în conformitate cu principiile care stau la baza acordării măsurilor reparatorii înscrise în art. 2 din Legea nr. 165/2013, procedeu care nu poate fi realizat decât în considerarea acelor elemente care configurau, cu exactitate şi precizie, imobilul supus procedurilor de restituire.

Este lipsit de relevanţă faptul că forma iniţială a art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 nu prevedea expres faptul că evaluarea imobilului trebuie să aibă în vedere caracteristicile tehnice ale imobilului şi categoria de folosinţă de la momentul preluării, întrucât, chiar din momentul edictării sale, scopul Legii nr. 165/2013 a fost acela de a asigura echivalenţa valorică a bunului preluat abuziv şi, de aceea, modalitatea de evaluare a imobilului înscrisă în cuprinsul art. 21 alin. (6), în forma anterioară modificării aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, nu poate avea semnificaţia urmărită de legiuitor decât prin prisma analizării caracteristicilor tehnice şi categoriei de folosinţă a imobilului de la momentul preluării abuzive, şi nu a altor elemente structurale care nu configurau imobilul la momentul la care s-a produs deposedarea abuzivă a fostului proprietar.

Numai prin aplicarea grilei notariale în considerarea parametrilor structurali ai imobilului de la momentul ieşirii acestuia din patrimoniul fostului proprietar, ca urmare a preluării abuzive a bunului de către stat, evaluarea imobilului poate să reflecte o despăgubire echitabilă şi, în mod rezonabil, proporţională pentru privarea de proprietate operată de statul comunist, evaluare la baza căreia s-ar regăsi două componente interdependente care transpar din legislaţia cu caracter reparator, respectiv componenta reparatorie/morală şi cea patrimonială în ce priveşte dreptul de proprietate.

În acest context al analizei, modificarea art. 21 alin. (6) din Legea 165/2013, survenită prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, nu a făcut altceva decât să consacre, în mod expres, soluţia legislativă care era, în esenţă, aceeaşi cu cea existentă anterior modificării survenite şi care se înscrie în cerinţa de previzibilitate a normei legale.

Sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat faptul că legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66).

Din această perspectivă, instituirea unei reglementări exprese, în cuprinsul art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, referitoare la caracteristicile tehnice şi categoria de folosinţă a imobilului de la momentul preluării, care să fie avute în vedere la aplicarea grilei notariale cu ocazia evaluării imobilului obiect al deciziei de compensare prin puncte, rezidă tocmai în intenţia legiuitorului de a clarifica textul normativ şi de a-l face previzibil pentru destinatarul normei juridice, în raport cu exigenţele Curţii Europene a Drepturilor Omului, înlăturând, astfel, orice dubiu în privinţa modalităţii de calcul al punctelor ce trebuie acordate contestatarilor, în conformitate cu principiile care stau la baza acordării măsurilor reparatorii în echivalent (art. 2 din Legea nr. 165/2013).

În ceea ce priveşte dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, acestea, într-adevăr, modifică şi completează o serie de prevederi din Legea nr. 165/2013, însă dispoziţiile de modificare şi completare ulterioare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, potrivit art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în actul de bază, identificându-se cu acesta, iar intervenţiile ulterioare de modificare sau de completare a acestora trebuie raportate tot la actul de bază, care a fost conceput de legiuitor în scopul instituirii unui mecanism care să confere eficienţă, prin coerenţa şi predictibilitatea normelor sale, procesului reparatoriu al măsurilor abuzive de preluare a imobilelor în timpul regimului comunist.

Modificarea art. 21 alin. (6) nu produce schimbări în ce priveşte regula şi momentul temporal al evaluării imobilului, care vizează aplicarea grilei notariale valabile la d