Decizia nr. 80 din 12 noiembrie 2018

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a dispus, prin Încheierea din 27 aprilie 2018, în Dosarul nr. 41.111/3/2016, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 20 august 2018 cu nr. 2.061/1/2018, termenul pentru soluţionarea dosarului fiind stabilit la 12 noiembrie 2018.

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, în varianta anterioară modificării acesteia prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016 pentru prorogarea unor termene, instituirea unor noi termene, privind unele măsuri pentru finalizarea activităţilor cuprinse în contractele încheiate în cadrul Acordului de împrumut dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare pentru finanţarea Proiectului privind reforma sistemului judiciar, semnat la Bucureşti la 27 ianuarie 2006, ratificat prin Legea nr. 205/2006, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2017

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, în varianta modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, la data de 8 noiembrie 2016, cu nr. 41.111/3/2016, reclamanta X a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acesteia la emiterea unei decizii de completare a deciziei de compensare în puncte nr. xxxxx din 31 august 2016, pentru valoarea de 9.001.090 puncte suplimentare.

Pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii şi menţinerea deciziei de compensare ca temeinică şi legală.

Prin sentinţa civilă nr. xxx din 3 aprilie 2017, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis cererea şi a obligat pârâta să emită o decizie de completare a deciziei de compensare în litigiu, pentru încă 9.001.090 puncte.

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a reiterat susţinerile făcute în faţa instanţei de fond, arătând, în esenţă, că până la data intrării în vigoare a modificărilor intervenite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016 legea prevedea evaluarea în funcţie de categoria de folosinţă din anul 2013, iar după acea dată s-a modificat, în sensul evaluării în funcţie de categoria de folosinţă de la data preluării imobilului de către stat.

La termenul de judecată din 27 aprilie 2018, Curtea a pus în discuţie, conform prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior redată.

Prin încheierea pronunţată la aceeaşi dată, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii.

Prin Încheierea pronunţată la 27 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a constatat îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele argumente:

Instanţa de trimitere nu a arătat dacă părţile au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept şi, în caz afirmativ, care ar fi opiniile exprimate.

După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, intimata-reclamantă a depus prin avocat, în termen legal, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care a apreciat că dispoziţiile art. 21 alin. (6) raportat la alin. (1) al aceluiaşi articol din Legea nr. 165/2013, în varianta anterioară modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, se interpretează în sensul că, până la data de 29 mai 2017 (data intrării în vigoare a Legii nr. 111/2017 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016), evaluarea imobilelor se făcea în funcţie de categoria de folosinţă şi caracteristicile tehnice de la data emiterii deciziei de compensare, şi nu în funcţie de categoria de folosinţă şi caracteristicile tehnice ale imobilului de la data preluării abuzive. În cauzele având ca obiect decizii de compensare emise anterior datei de 29 mai 2017, aflate în curs de judecată la acest moment, se aplică art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în varianta anterioară modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, în sensul că valoarea imobilelor se stabileşte în baza grilei notariale pe anul 2013, cu luarea în considerare a categoriei de folosinţă şi caracteristicilor tehnice ale imobilului de la data emiterii deciziilor atacate în respectivele cauze.

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 41.111/3/2016 a expus două posibile puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

Potrivit primului punct de vedere, dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în varianta anterioară modificării acesteia prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, sunt interpretate potrivit argumentului „acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face”, sens în care s-a apreciat că evaluarea imobilului ce urmează a face obiectul deciziei de compensare emise de Comisia Naţională de Compensare a Imobilelor se face prin raportare la categoria de folosinţă şi la caracteristicile tehnice actuale ale imobilului, respectiv în raport cu cele de la momentul intrării în vigoare a legii.

Potrivit celui de-al doilea punct de vedere, prevederile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în forma anterioară modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, se interpretează prin raportare la caracterul reparatoriu al Legii nr. 165/2013 şi în spiritul legislaţiei speciale privind măsurile reparatorii, reprezentată de prevederile Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 18/1991), Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 1/2000), şi Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 247/2005).

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au transmis hotărârile judecătoreşti identificate ca fiind relevante pentru chestiunea de drept ce face obiectul analizei în prezenta cauză, precum şi punctele de vedere teoretice exprimate de către judecători, rezultând următoarele aspecte:

Relativ la prima problemă de drept s-a conturat opinia majoritară potrivit căreia evaluarea imobilului care face obiectul deciziei de compensare se realizează în considerarea situaţiei juridice, a caracteristicilor tehnice şi categoriei de folosinţă a imobilului de la data preluării acestuia, şi nu a celor actuale, de la momentul emiterii deciziei de compensare. S-a opinat că referirea din art. 21 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 la atestarea situaţiei juridice a imobilului la momentul emiterii deciziei are ca scop dovedirea imposibilităţii restituirii în natură, pentru acordarea de măsuri compensatorii, şi nu evaluarea imobilului.

Într-o altă opinie, minoritară, s-a argumentat că evaluarea imobilului care face obiectul deciziei de compensare se realizează în considerarea situaţiei juridice, a caracteristicilor tehnice şi categoriei de folosinţă a imobilului de la data emiterii deciziei (tribunalele Giurgiu, Bucureşti, Ilfov, Teleorman, Bacău – Secţia I civilă, Galaţi – Secţia I civilă).

Referitor la cea de-a doua problemă de drept s-a apreciat că dispoziţiile art. 4 raportate la art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, nu se aplică şi deciziilor de compensare emise anterior intrării în vigoare a legii şi aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti (tribunalele Giurgiu, Ilfov şi Teleorman), fiind necesar să fie avut în vedere textul legal în vigoare la momentul emiterii deciziei, pentru a se exercita controlul de legalitate cu privire la acesta, şi nu cel care a intrat în vigoare pe parcursul litigiului, deoarece, altfel, s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii. În acest sens sunt şi punctele de vedere exprimate Curtea de Apel Cluj şi de judecătorii Secţiei I civile a Tribunalului Galaţi.

Într-o altă opinie, judecătorii Secţiei a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a Curţii de Apel Bucureşti, ai tribunalelor Bucureşti şi Ialomiţa, ai curţilor de apel Bacău, Braşov, Galaţi, Ploieşti (Tribunalul Dâmboviţa), Târgu Mureş au apreciat că aceste dispoziţii legale se aplică şi deciziilor de compensare emise anterior intrării în vigoare a legii şi aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. În susţinerea punctului de vedere s-a arătat că, întrucât dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în forma anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, se raportează la data preluării imobilului, şi nu la data emiterii deciziei, nu se poate aprecia asupra unei aplicări retroactive a noilor prevederi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016 la deciziile de compensare emise anterior intrării acesteia în vigoare, întrucât această lege nu face decât să confirme, să accentueze soluţia legislativă iniţială, sub acest aspect, dorindu-se o soluţionare unitară a tuturor deciziilor emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor adresate de persoanele îndreptăţite.

Au fost depuse hotărâri judecătoreşti relevante pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi de Tribunalul Bucureşti – secţiile a III-a civilă, a IV-a civilă şi a V-a civilă, sentinţele Tribunalului Bacău – Secţia I civilă nr. 935/D din 10 noiembrie 2017, definitivă prin respingerea apelului, şi nr. 883 din 27 octombrie 2017, definitivă prin neapelare, deciziile Curţii de Apel Braşov – Secţia civilă nr. 1.855/Ap din 7 noiembrie 2017 şi nr. 714/Ap din 14 mai 2018, definitive.

Celelalte curţi de apel nu au comunicat practică judiciară şi nici opinii teoretice ale judecătorilor, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Curtea Constituţională s-a pronunţat prin numeroase decizii asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013, dintre care trei decizii de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate, după cum urmează: Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014; Decizia nr. 210 din 8 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 5 iunie 2014; Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014.

De asemenea, instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat, în repetate rânduri, în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, edificatoare fiind deciziile nr. 752 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 23 februarie 2018; nr. 163 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 27 iunie 2018; nr. 164 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 2 iulie 2018; nr. 274 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 16 iulie 2018 etc.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorul-raportor, examinând sesizarea, jurisprudenţa comunicată de instanţe, punctele de vedere şi argumentele exprimate de judecători, care prefigurează apariţia unei practici judiciare neunitare cu privire la problemele de drept ce fac obiectul sesizării, a apreciat chestiunea de drept supusă dezbaterii ca fiind una veritabilă, care necesită o rezolvare de principiu pe calea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării

Prin dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ.

Aceste condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, fiind în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel învestite să soluţioneze cauza. Curtea de Apel Bucureşti, învestită cu soluţionarea apelului, urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă şi să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 şi art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, întrucât între problemele de drept care fac obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei există un raport de dependenţă, în sensul că hotărârea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o pronunţă în procedura mecanismului judiciar de unificare a practicii judiciare produce un efect direct şi concret asupra soluţiei din procesul pendinte. În cauză, sesizarea de faţă pune în discuţie o chestiune de drept de a cărei lămurire poate depinde soluţionarea fondului cauzei, deoarece soluţionarea apelului şi, implicit, a acţiunii introductive este indisolubil legată de determinarea sferei de incidenţă a dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în varianta anterioară modificării acesteia prin art. I pct. 3

De asemenea sunt îndeplinite şi condiţiile de admisibilitate referitoare la noutatea chestiunii de drept şi a celei care impune ca, asupra problemei de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat. Problema de drept semnalată de titularul sesizării este nouă, întrucât îşi are izvorul într-un act normativ de dată recentă şi nu a fost soluţionată de către instanţa supremă printr-o hotărâre prealabilă sau recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Examinând sesizarea formulată, jurisprudenţa remisă, punctele de vedere şi argumentele exprimate de instanţele din ţară, care prefigurează apariţia unei practici neunitare cu privire la problemele de drept care fac obiectul sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept apreciază chestiunea de drept supusă dezbaterii ca fiind una veritabilă, care necesită o rezolvare de principiu pe calea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Problema de drept asupra căreia instanţa de trimitere a solicitat o rezolvare de principiu pe calea hotărârii prealabile, pronunţate în procedura prevăzută de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, reclamă clarificarea următoarelor aspecte:

Referitor la interpretarea dispoziţiilor legale care fac obiectul actului de sesizare se impune a semnala, în legătură cu evoluţia cadrului legislativ referitor la restituirea imobilelor preluate abuziv, faptul că Legea nr. 165/2013 modifică procedurile administrative şi mecanismul de restituire instituite de reglementările anterioare cu caracter reparator, în vederea finalizării, într-un mod eficient, a procesului de restituire a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România, dispoziţii care urmăresc şi asigură un cadru normativ unitar în materia restituirii proprietăţii.

În acest scop, actul normativ reafirmă un principiu esenţial al mecanismului de restituire, şi anume restituirea în natură [art. 1 alin. (1) din Legea nr. 165/2013]. Numai cu caracter de excepţie, atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă, legea stipulează acordarea măsurilor reparatorii în echivalent [art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013].

Aşadar, un element caracteristic al mecanismului de restituire instituit prin Legea nr. 165/2013 este prevalenţa restituirii în natură. Prin restituirea în natură, ca formă distinctă şi prioritară de reparaţie, se înţelege, în cazul terenurilor preluate abuziv, reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament sau pe un alt amplasament (art. 3 pct. 6 din lege).

Anterior Legii nr. 165/2013, regula prevalenţei restituirii în natură a imobilelor a fost consacrată, constant, în cuprinsul întregului pachet legislativ cu caracter reparatoriu, legiuitorul reglementând această măsură reparatorie în scopul restituirii integrale, în natură, a bunurilor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist. Legislaţia cu caracter special a reglementat principiul restituirii în natură începând cu Legea nr. 18/1991 şi, apoi, continuând cu Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 10/2001), şi Legea nr. 247/2005, această formă de reparaţie reprezentând opţiunea legiuitorului român, prin intermediul căreia a urmărit să asigure respectarea principiului echităţii şi al justului echilibru între interesul particular al foştilor proprietari şi interesul general al societăţii, principii înscrise şi în actualul cadru legislativ, respectiv art. 2 lit. b) şi d) din Legea nr. 165/2013.

Astfel, Legea nr. 10/2001, prin art. 1 alin. (1), art. 7 şi art. 9, instituie regula restituirii în natură a imobilelor în legătură cu care au fost formulate cereri de retrocedare, iar principiul reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente – expresie a principiului restitutio in integrum – a fost instituit încă de la apariţia Legii nr. 18/1991, conform art. 14 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, regulă care a statuat asupra faptului că reconstituirea dreptului de proprietate trebuie să aibă un caracter reparator faţă de persoanele deposedate de fostele proprietăţi. Acest principiu, care consacră caracterul reparator al legilor fondului funciar, a fost reluat, ulterior, în cuprinsul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, dispoziţii care au consfinţit principiul restituirii în natură a terenurilor şi al reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente.

În ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, întregul cadru normativ cu caracter reparatoriu a prevăzut posibilitatea acordării unor măsuri reparatorii în echivalent, iar actualul act normativ, reprezentat de Legea nr. 165/2013, prevede ca, într-o atare situaţie, persoana îndreptăţită să beneficieze de alte forme de reparaţie, respectiv măsurile reparatorii în echivalent, reglementate în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, constând în compensarea cu bunuri oferite în echivalent sau compensarea prin puncte.

Distinct de întinderea restituirii în natură, care este dată de titlul de proprietate pe care îl poate invoca persoana îndreptăţită, în ceea ce priveşte întinderea restituirii prin echivalent se impun a fi examinate două aspecte:

Cât priveşte primul aspect, prevederile înscrise în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificat prin pct. 1 din Legea nr. 368/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, stabilesc că forma de restituire prin echivalent care constă în măsura compensării prin puncte este cea prevăzută în cap. III din lege.

Relativ la modalitatea de acordare a măsurilor compensatorii prin puncte, art. 16 din Legea nr. 165/2013 prevede următoarele: „cererile de restituire care nu pot fi soluţionate prin restituire în natură la nivelul entităţilor învestite de lege se soluţionează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) şi (7) „.

Cât priveşte al doilea aspect, referitor la procedeul de evaluare a imobilului obiect al deciziei de compensare prin puncte, dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 – în varianta anterioară modificării acesteia prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016 – stabilesc că: „evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naţionale şi se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu.”

În legătură cu modalitatea de realizare a evaluării imobilelor supuse incidenţei art. 16 din Legea nr. 165/2013 trebuie remarcat faptul că, spre deosebire de legislaţia anterioară în materie – Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 – care prevedea stabilirea valorii de piaţă a imobilului de la data notificării, prin aplicarea standardelor internaţionale de evaluare, actualul cadru legislativ consacrat de Legea nr. 165/2013 a urmărit să introducă, în cuprinsul art. 21 alin. (6), un nou sistem, unitar şi previzibil, de evaluare a imobilelor, astfel încât atât imobilele din Fondul naţional al terenurilor agricole şi al altor imobile, cât şi imobilele ce fac obiectul cererilor de restituire nesoluţionate până la data intrării în vigoare a legii să fie evaluate prin raportare la acelaşi criteriu, unitar, respectiv prin aplicarea grilei notariale de la momentul intrării în vigoare a noii legi.

Relativ la introducerea acestui nou sistem de calcul, Curtea Constituţională a arătat, prin Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014, paragraful 42, că legiuitorul dispune de o largă marjă de apreciere în determinarea celor mai potrivite modalităţi prin care sunt acordate despăgubirile cuvenite în urma abuzurilor din regimul comunist, având obligaţia ca măsurile adoptate să respecte principiul proporţionalităţii, aşadar, să fie adecvate, rezonabile şi să asigure un just echilibru între interesul individual şi cel general, al societăţii. Instanţa de contencios constituţional a subliniat şi faptul că această măsură nu este de natură să afecteze dreptul de proprietate în substanţa sa, deoarece nu îi pune în pericol existenţa şi efectele juridice, ci doar intervine asupra cuantumului bănesc obţinut prin valorificarea dreptului de proprietate, în limitele permise de art. 44 din Constituţie.

Or, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, legiuitorul a urmărit ca evaluarea imobilelor să fie realizată prin uzitarea procedeului instituit prin art. 21 alin. (6), respectiv prin aplicarea grilei notariale din anul 2013 şi, în acelaşi timp, acest nou sistem de evaluare să reflecte valoarea integrală a bunului supus măsurii de restituire, în conformitate cu principiile care stau la baza acordării măsurilor reparatorii înscrise în art. 2 din Legea nr. 165/2013, procedeu care nu poate fi realizat decât în considerarea acelor elemente care configurau, cu exactitate şi precizie, imobilul supus procedurilor de restituire.

Este lipsit de relevanţă faptul că forma iniţială a art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 nu prevedea expres faptul că evaluarea imobilului trebuie să aibă în vedere caracteristicile tehnice ale imobilului şi categoria de folosinţă de la momentul preluării, întrucât, chiar din momentul edictării sale, scopul Legii nr. 165/2013 a fost acela de a asigura echivalenţa valorică a bunului preluat abuziv şi, de aceea, modalitatea de evaluare a imobilului înscrisă în cuprinsul art. 21 alin. (6), în forma anterioară modificării aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, nu poate avea semnificaţia urmărită de legiuitor decât prin prisma analizării caracteristicilor tehnice şi categoriei de folosinţă a imobilului de la momentul preluării abuzive, şi nu a altor elemente structurale care nu configurau imobilul la momentul la care s-a produs deposedarea abuzivă a fostului proprietar.

Numai prin aplicarea grilei notariale în considerarea parametrilor structurali ai imobilului de la momentul ieşirii acestuia din patrimoniul fostului proprietar, ca urmare a preluării abuzive a bunului de către stat, evaluarea imobilului poate să reflecte o despăgubire echitabilă şi, în mod rezonabil, proporţională pentru privarea de proprietate operată de statul comunist, evaluare la baza căreia s-ar regăsi două componente interdependente care transpar din legislaţia cu caracter reparator, respectiv componenta reparatorie/morală şi cea patrimonială în ce priveşte dreptul de proprietate.

În acest context al analizei, modificarea art. 21 alin. (6) din Legea 165/2013, survenită prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, nu a făcut altceva decât să consacre, în mod expres, soluţia legislativă care era, în esenţă, aceeaşi cu cea existentă anterior modificării survenite şi care se înscrie în cerinţa de previzibilitate a normei legale.

Sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat faptul că legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66).

Din această perspectivă, instituirea unei reglementări exprese, în cuprinsul art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, referitoare la caracteristicile tehnice şi categoria de folosinţă a imobilului de la momentul preluării, care să fie avute în vedere la aplicarea grilei notariale cu ocazia evaluării imobilului obiect al deciziei de compensare prin puncte, rezidă tocmai în intenţia legiuitorului de a clarifica textul normativ şi de a-l face previzibil pentru destinatarul normei juridice, în raport cu exigenţele Curţii Europene a Drepturilor Omului, înlăturând, astfel, orice dubiu în privinţa modalităţii de calcul al punctelor ce trebuie acordate contestatarilor, în conformitate cu principiile care stau la baza acordării măsurilor reparatorii în echivalent (art. 2 din Legea nr. 165/2013).

În ceea ce priveşte dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, acestea, într-adevăr, modifică şi completează o serie de prevederi din Legea nr. 165/2013, însă dispoziţiile de modificare şi completare ulterioare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, potrivit art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în actul de bază, identificându-se cu acesta, iar intervenţiile ulterioare de modificare sau de completare a acestora trebuie raportate tot la actul de bază, care a fost conceput de legiuitor în scopul instituirii unui mecanism care să confere eficienţă, prin coerenţa şi predictibilitatea normelor sale, procesului reparatoriu al măsurilor abuzive de preluare a imobilelor în timpul regimului comunist.

Modificarea art. 21 alin. (6) nu produce schimbări în ce priveşte regula şi momentul temporal al evaluării imobilului, care vizează aplicarea grilei notariale valabile la d