Decizia nr. 20 din 17 februarie 2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 2.460/1/2019 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, şi ale art. 27

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările conexate formulate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 1.050/93/2017 şi Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă în dosarele nr. 4.494/118/2017 şi nr. 4.556/118/2017, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizărilor conexate privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus, prin Încheierea din 18 iunie 2019, în Dosarul nr. 1.050/93/2017, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: prevederile art. 33 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare, Legea nr. 165/2013) se interpretează în sensul că începerea curgerii termenelor stabilite prin primul alineat este condiţionată de completa şi corecta îndeplinire a obligaţiilor impuse prin alineatul (3) sau nu?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 1 octombrie 2019, cu nr. 2.460/1/2019, termenul de judecată fiind stabilit la 17 februarie 2020.

La 23 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită, de către Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă, prin încheierile pronunţate la 16 octombrie 2019, dosarele nr. 4.494/118/2017 şi nr. 4.556/118/2017, cu pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

Aceste sesizări au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu nr. 2.722/1/2019 şi nr. 2.723/1/2019.

Preşedintele Secţiei I civile, constatând că între obiectul sesizării înregistrate cu nr. 2.460/1/2019 şi al sesizărilor menţionate, înregistrate ulterior, există o strânsă legătură, a dispus conexarea celor două dosare la Dosarul nr. 2.460/1/2019, cu consecinţa soluţionării tuturor sesizărilor de către acelaşi complet.

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare

Prin cererea înregistrată la data de 13 aprilie 2017, reclamanţii A, B şi C, în contradictoriu cu pârâtele Primăria Cernica şi Comuna Cernica prin primar, au solicitat restituirea în natură a imobilului-teren ce face obiectul Notificării nr. xxxx/2001, înregistrată la Primăria Cernica cu nr. xxxxx/2001, iar în subsidiar compensarea cu un bun sau mai multe bunuri, având valoarea echivalentă cu terenul ce face obiectul notificării, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi puncte compensatorii pentru diferenţa de valoare ce ar rezulta între valoarea terenului obiect al notificării şi valoarea bunului sau a bunurilor acordate în compensare sau, în situaţia în care s-ar dovedi că nu există niciun bun în patrimoniul pârâtei, în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 165/2013, acordarea măsurii compensării prin puncte.

În fapt, au arătat că la data de 9 noiembrie 2001 au formulat notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare, Legea nr. 10/2001), prin care au solicitat restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent pentru un imobil teren, iar ca urmare a acestui fapt s-a format Dosarul administrativ nr. xxxxx/2001, aflat pe rolul Primăriei Cernica, nesoluţionat.

La data de 6 iunie 2017, reclamanţii au depus o cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care au solicitat obligarea pârâtei la soluţionarea notificării în discuţie, pentru ipoteza în care instanţa ar aprecia că nu are plenitudine de competenţă în a soluţiona pe fond notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, cu consecinţa emiterii deciziei privind acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile Legii nr. 165/2013.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.572 din 28 septembrie 2018, Tribunalul Ilfov – Secţia civilă a admis excepţia tardivităţii şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea reclamanţilor ca tardiv formulată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă s-a raportat la prevederile art. 33 şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în interpretarea cărora trebuie avute în vedere, pe de o parte, raţiunea edictării legii şi a termenelor pe care le instituie, precum şi natura termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2), astfel cum au fost analizate de către instanţa supremă şi Curtea Constituţională. Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice, tribunalul a reţinut că pârâta Comuna Cernica a avut înregistrate un număr de 13 notificări în baza Legii nr. 10/2001 (soluţionate în integralitate până la data de 1 ianuarie 2014, conform susţinerilor pârâtei), ceea ce face aplicabil termenul de 12 luni prevăzut de art. 33 alin. (1) lit. a) din lege, cu consecinţa că unitatea deţinătoare avea obligaţia soluţionării tuturor notificărilor până la data de 31 decembrie 2014, iar persoanele interesate trebuiau să sesizeze instanţa până la data de 30 iunie 2015. În cauză, reclamanţii au sesizat instanţa la data de 13 aprilie 2017.

Reţinând caracterul excepţional al termenului de 36 de luni, aplicabil doar unităţilor deţinătoare cu un număr de peste 5.000 de notificări, termen inaplicabil în cauză, tribunalul a constatat că reclamanţii, cu ignorarea termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, au sesizat instanţa doar la data de 13 aprilie 2017. Deşi nesoluţionarea notificării poate evoca o culpă a entităţii pârâte, s-a constatat că reclamanţii nu au depus diligenţe rezonabile pentru respectarea prevederii art. 33 alin. (1), considerând, eronat, că dreptul de a sesiza instanţa se naşte doar la expirarea termenului de 36 de luni, în pofida faptului că textul este extrem de clar în formularea sa.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 20 noiembrie 2018, au declarat apel reclamanţii, arătând că, potrivit art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, entităţile învestite au obligaţia de a stabili numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate, de a afişa aceste date la sediul lor şi de a le comunica Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. Comuna Cernica a înregistrat un număr de 13 notificări în baza Legii nr. 10/2001, soluţionate în integralitate până la data de 1 ianuarie 2014, conform susţinerilor pârâtei din înscrisul depus la dosar. Apelanţii- reclamanţi consideră că această susţinere este neîntemeiată şi că instanţa de fond nu a stăruit în aflarea adevărului în cauză, întrucât a respins nepermis solicitarea reclamanţilor de a se clarifica informaţiile comunicate de pârâte, respectiv dacă între cele 13 dosare pretins înregistrate şi soluţionate până la data de 31 decembrie 2014 se afla şi dosarul lor. Pentru aceste argumente, solicită anularea sentinţei şi retransmiterea dosarului primei instanţe pentru soluţionarea cauzei pe fond.

Prin Încheierea din 9 martie 2019, instanţa de apel a constatat că, în temeiul dispoziţiilor art. 400 din Codul de procedură civilă, se impune repunerea cauzei pe rol, pentru a pune în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu solicitarea de pronunţare a unei hotărâri de principiu, asupra următoarei chestiuni de drept: „prevederile art. 33 din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că începerea curgerii termenelor stabilite prin primul alineat este condiţionată de completa şi corecta îndeplinire a obligaţiilor impuse prin alineatul (3) sau nu?”

Prin Încheierea din 18 iunie 2019, instanţa a admis cererea de sesizare a instanţei supreme şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură, a dispus suspendarea judecăţii.

Prin cererea înregistrată la data de 30 iunie 2017 pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia I civilă, reclamantele D şi E au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii primarul municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa, să se constate calitatea lor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în municipiul Constanţa, să fie obligaţi pârâţii să restituie în natură bunul, iar în subsidiar, dacă restituirea în natură nu este posibilă, să se dispună măsuri reparatorii în echivalent.

Reclamantele au arătat că notificarea depusă prin executor judecătoresc la 7 noiembrie 2001 a rămas nerezolvată, entitatea învestită cu soluţionarea ei nesolicitând alte înscrisuri în condiţiile art. 32 din Legea nr. 165/2013, ca fiind necesare pentru analizarea cererii în procedura administrativă. Au fost prezentate argumentele referitoare la calitatea lor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, precum şi la modalitatea (apreciată ca abuzivă) de preluare a bunului imobil, solicitându-se soluţionarea pe fond a notificării.

Prin întâmpinare, pârâţii au invocat, printre altele, excepţia tardivităţii cererii, susţinând că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât în cadrul prestabilit de legiuitor şi cu respectarea anumitor exigenţe – între care cele referitoare la termenele pentru exercitarea dreptului sunt esenţiale. S-a susţinut astfel că faţă de dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 termenul de şase luni – în care persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti pentru a cere soluţionarea notificării – curge de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru rezolvarea lor în procedura administrativă, conform art. 33 alin. (1) lit. a), b) sau c), după caz.

În situaţia municipiului Constanţa, termenul de 6 luni se împlinea la 1 iulie 2016, conform art. 33 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 165/2013.

În cuprinsul întâmpinării nu a fost menţionat numărul notificărilor rămase nesoluţionate, care ar atrage incidenţa art. 33 alin. (1) lit. b), motiv pentru care instanţa de fond a apreciat ca necesară depunerea unor precizări în acest sens. Prin adresa înaintată la termenul din 19 ianuarie 2018, administraţia locală a arătat că potrivit corespondenţei dintre compartimentele interne, realizate în luna februarie 2014, la nivelul Primăriei Municipiului Constanţa erau nesoluţionate, la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, un număr de 2.726 de notificări, aceste date fiind afişate la sediul primăriei şi comunicate şi Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

Prin Sentinţa civilă nr. 277 din 2 februarie 2018, Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă a admis excepţia tardivităţii şi a respins ca tardivă acţiunea reclamantelor.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 35 alin. (2) raportate la art. 33 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 165/2013, deoarece Primăria Municipiului Constanţa avea de soluţionat, la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, un număr de 2.726 de notificări, în raport cu care entitatea avea obligaţia de a soluţiona cererea şi de a emite decizia de admitere sau respingere în termen de 24 luni de la data de 1 ianuarie 2014, respectiv până la data de 1 ianuarie 2016.

Prin urmare, termenul de 6 luni prevăzut de alin. (2) al art. 35 se consideră împlinit la data de 1 iulie 2016 – acţiunea fiind depusă cu depăşirea acestui termen, respectiv la data de 30 iunie 2017.

Termenul fiind unul imperativ, sancţiunea care intervine este decăderea – anume acea sancţiune de drept comun ce operează în ipoteza nerespectării unui termen procedural imperativ, indiferent că termenul nesocotit este unul legal sau stabilit de către instanţa de judecată.

Instanţa de fond a arătat că utilizarea de către legiuitor a sintagmei „se poate adresa” în conţinutul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nu induce caracter dispozitiv prevederii, persoana interesată fiind obligată să acţioneze în termenul stabilit. Sarcina impusă persoanei îndreptăţite nu este excesivă ori împovărătoare, având în vedere că obligaţia respectării şi cunoaşterii dispoziţiilor legale revine oricărui subiect de drept, iar scopul legii este acela de a se finaliza procesul de reparare a abuzurilor săvârşite de regimul comunist în termene rezonabile şi previzibile.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel, în termen legal, reclamantele, solicitând admiterea căii de atac, respingerea excepţiei tardivităţii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pe fond.

Apelantele-reclamante au susţinut că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii, pentru că textul art. 33 alin. (3) impune, în primul rând, entităţilor învestite de lege obligaţia de a stabili numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate, de a afişa aceste date la sediul lor şi de a le comunica Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor – aceste date fiind ulterior centralizate şi publicate pe pagina de internet a acesteia.

S-a susţinut că aceste obligaţii sunt cumulative, că ele trebuie interpretate într-o anumită ordine şi că entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor trebuie să prezinte dovezi certe de afişare şi de publicare a informaţiilor de această natură, astfel încât persoanele interesate să aibă cunoştinţă de termenul care le este opozabil.

Apelantele au arătat că la data solicitării în primă instanţă a informaţiilor referitoare la numărul notificărilor rămase de soluţionat, site-ul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor atesta o primă publicare la data de 16 februarie 2016, în respectiva evidenţă Primăria Municipiului Constanţa fiind regăsită cu un număr de 4.228 cereri înregistrate şi 3.171 nesoluţionate (iar nu cu 2.726 de cereri nesoluţionate, cum s-a afirmat de către intimată). Prin urmare, data la care se poate presupune că reclamantele au avut posibilitatea de a lua cunoştinţă de numărul cererilor nesoluţionate de Primăria Constanţa este cea a publicării centralizate pentru prima oară, pe site-ul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, a acestor date, termenul de soluţionare a cererilor urmând să curgă – în opinia reclamantelor – de la momentul respectivei publicări. În mod corelativ se aplică şi termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din lege.

Prin întâmpinare, intimatele autorităţi locale au solicitat respingerea căii de atac, reiterând aspectele evocate şi la fond, în privinţa termenului care s-a aplicat în situaţia Municipiului Constanţa pentru soluţionarea în procedura administrativă a notificărilor şi de la care a fost calculat cel de 6 luni care este imperativ, absolut, determinând tardivitatea acţiunii de faţă.

Prin cererea înregistrată la data de 30 iunie 2017 pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia I civilă, reclamanţii F şi G au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primarul Oraşului Hârşova, Oraşul Hârşova prin primar şi X – S.A., restituirea în natură a imobilului construcţie şi teren situat în oraşul Hârşova, iar în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, prin compensare cu un alt bun echivalent valoric celui imposibil a fi restituit în natură.

S-a arătat că pentru acest bun imobil, care a aparţinut autorului lor, a fost depusă la Primăria Oraşului Hârşova Notificarea nr. xxxx din 12 februarie 2002. După efectuarea verificărilor referitoare la regimul juridic al terenului, primăria a transmis notificarea societăţii X – S.A., în considerarea calităţii sale de proprietară a bunului, conform Hotărârii Guvernului nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, cu modificările şi completările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 834/1991). Reclamanţii au susţinut că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, ca efect al Decretului nr. 83/1949 pentru completarea unor dispoziţiuni din Legea nr. 187 din 1945; că prin Hotărârea Consiliului Local Hârşova nr. xx din 5 septembrie 1994 a fost respinsă cererea societăţii pârâte de preluare în proprietate a acestui imobil (teren şi construcţie), autoritatea locală având cunoştinţă de faptul că bunul este revendicat. S-a relevat că, deşi au fost efectuate mai multe demersuri pentru soluţionarea notificării, nu a fost primit niciun răspuns, situaţie în care se solicită instanţei judecata pe fond a notificării.

Prin întâmpinările depuse în faţa instanţei de fond, niciuna dintre pârâte nu a evocat aspecte privitoare la depunerea tardivă a prezentei cereri de chemare în judecată, apărările referindu-se la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi la netemeinicia cererii.

La termenul de judecată din 11 noiembrie 2017 s-a completat cadrul procesual, prin introducerea în calitate de reclamantă a numitei H.

La acelaşi termen, din oficiu, instanţa a solicitat Primăriei Oraşului Hârşova să precizeze numărul notificărilor înregistrate la această entitate la data de 20 mai 2013, pentru a se verifica incidenţa art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. Aceeaşi solicitare a fost adresată şi societăţii pârâte.

Prin răspunsul comunicat la termenul din 21 februarie 2018, pârâta X – S.A. a arătat că la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 a avut de soluţionat o singură notificare, anume cea privitoare la imobilul în litigiu. Prin răspunsurile formulate la 19 februarie 2018 şi 9 martie 2018, Primăria Hârşova a comunicat date în legătură cu două astfel de notificări.

Prin Sentinţa civilă nr. 122 din 16 ianuarie 2019, Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă a admis excepţia tardivităţii şi a respins ca tardivă acţiunea reclamanţilor.

Tribunalul a constatat că în cauza de faţă numărul notificărilor înregistrate în baza Legii nr. 10/2001 şi nesoluţionate, în conformitate cu prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, este de 2, în ceea ce îi priveşte pe pârâţii Oraşul Hârşova prin primar şi Primarul Oraşului Hârşova, şi, respectiv, una, în ceea ce o priveşte pe pârâta X – S.A. Faţă de acest număr redus de notificări este atrasă incidenţa dispoziţiilor art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013. Prin urmare, termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 se consideră împlinit la data de 30 iunie 2015, acţiunea fiind depusă cu depăşirea acestui termen.

Reclamanţii au formulat apel, în termen legal, împotriva acestei hotărâri, solicitând să se constate că nu au promovat acţiunea cu depăşirea termenului legal.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă X – S.A. a solicitat respingerea căii de atac şi menţinerea hotărârii primei instanţe. Apărările formulate s-au cantonat în sfera aplicării dispoziţiilor art. 33 alin. (1) lit. a) din lege, fără a se face menţiuni în legătură cu modalitatea de comunicare publică a acestui număr de cereri nesoluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Intimatele autorităţi locale nu au depus întâmpinare.

În ambele dosare, la termenul de judecată din 18 septembrie 2019, Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a pus în discuţia contradictorie a părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi pentru a se da o soluţionare de principiu următoarelor probleme de drept:

Prin încheierile pronunţate la data de 16 octombrie 2019, sesizările au fost considerate admisibile şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii.

Instanţa de trimitere, procedând la analiza condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanşarea procedurii pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a apreciat că acestea sunt întrunite cumulativ, după cum urmează:

Completurile învestite cu soluţionarea apelurilor în aceste dosare au apreciat îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele argumente:

În Dosarul nr. 1.050/93/2017 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, părţile nu şi-au exprimat opinia asupra problemei de drept supuse dezlegării.

În Dosarul nr. 4.494/118/2017 al Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă şi-au exprimat poziţia procesuală doar apelantele-reclamante, prin notele de şedinţă înaintate instanţei pentru termenul din 16 octombrie 2019, acordat în acest sens, apreciind că sesizarea este admisibilă, având rolul de a elucida modalitatea de interpretare a dispoziţiilor legale care stabilesc corelarea art. 33 alin. (3) cu art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. S-a făcut deopotrivă trimitere la statuările instanţei supreme prin Decizia nr. 45/2019.

În Dosarul nr. 4.556/118/2017 al Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă părţile şi-au exprimat opinia în şedinţă publică, la termenul din 16 octombrie 2019, apreciind că sesizarea este admisibilă. S-a confirmat faptul că obiectul cererii introductive îl constituie o acţiune fondată pe dispoziţiile art. 35 alin. (2) din lege, prin care se urmăreşte judecarea pe fond a notificării.

După comunicarea raportului, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 1.050/93/2017 a pornit în analiza sa de la semnificaţia prevederilor art. 33 din Legea nr. 165/2013, care stabilesc durata termenelor suplimentare puse de legiuitor la dispoziţia unităţilor deţinătoare, respectiv obligaţia entităţilor învestite de lege de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, în funcţie de numărul de cereri nesoluţionate la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. În alin. (2) legiuitorul stabileşte momentul de la care încep să curgă aceste termene ca fiind data de 1 ianuarie 2014.

Recurgând la o interpretare sistematică a dispoziţiilor textului de lege supus examinării, prin raportare la întreaga economie a dispoziţiilor actului normativ, cu luarea în considerare a finalităţii acestuia, Curtea a apreciat că prevederile alin. (2) al art. 33 din Legea nr. 165/2013, deşi par să conţină o reglementare clară a momentului de început al curgerii termenelor acordate în plus în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, nu pot fi aplicate fără a fi în mod corect coroborate cu dispoziţiile alin. (3) al aceluiaşi text de lege.

Aceste prevederi legale stabilesc în sarcina entităţilor învestite de lege obligaţia de a stabili numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate, de a afişa aceste date la sediul lor şi de a le comunica Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, urmând ca datele transmise să fie centralizate şi publicate pe pagina de internet a acestei autorităţi. Având în vedere că legiuitorul a stabilit durata termenelor de soluţionare a notificărilor, nerezolvate la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în funcţie de încărcătura existentă pe rolul fiecărei unităţi deţinătoare, titularul sesizării a subliniat, sub un prim aspect, faptul că aceste informaţii au relevanţă pentru clarificarea perioadei de timp pe care o mai au la dispoziţie entităţile pentru îndeplinirea obligaţiei legale de rezolvare a cererilor de restituire formulate în temeiul legii speciale. În al doilea rând, afişarea acestor informaţii la sediul entităţilor învestite de lege cu soluţionarea notificărilor şi transmiterea lor către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este importantă pentru titularii cererilor de retrocedare, pentru a putea evalua în mod corect şi în timp util termenul în care se va proceda la rezolvarea cererilor, în condiţiile în care la expirarea sa au posibilitatea să se adreseze instanţei de judecată, în termen de 6 luni, pentru a obţine soluţionarea pe fond a notificării pe cale judiciară, soluţie instituită iniţial prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite (în continuare, Decizia nr. XX/2007) şi consacrată legislativ prin prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Instanţa de trimitere a subliniat că importanţa respectării acestor obligaţii în integralitatea lor este reliefată şi de corelarea dispoziţiilor art. 33 cu cele ale art. 35 alin. (2), anterior menţionate, constând în faptul că termenul de 6 luni pentru sesizarea organului judiciar, calificat de instanţa supremă, prin Decizia nr. 25 din 16 aprilie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 6 iunie 2018 (în continuare, Decizia nr. 25/2018), drept un termen procedural legal, imperativ şi absolut, curge de la data expirării termenului legal, stabilit în condiţiile art. 33 din Legea nr. 165/2013, pentru soluţionarea cererilor de acordare a măsurilor reparatorii în temeiul legii speciale de reparaţie.

S-a arătat că interpretarea dispoziţiilor legale supuse analizei în litigiul pendinte trebuie să se realizeze în acord cu litera, dar mai ales cu spiritul Legii nr. 165/2013, care, aşa cum în mod just observa instanţa supremă în considerentele Deciziei nr. 25/2018, reprezintă soluţia legislativă de îmbunătăţire a mecanismului de acordare a despăgubirilor în materia retrocedărilor, în considerarea observaţiilor şi recomandărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la ineficacitatea mecanismului intern de despăgubiri existent la acel moment, de natură a crea o problemă sistemică, recurentă şi de amploare. Astfel, noul act normativ are menirea de a clarifica situaţia existentă la nivelul întregii ţări pentru finalizarea procesului de restituire şi de soluţionare a cererilor, de a responsabiliza entităţile învestite cu cererile şi notificările privind restituirea şi, nu în ultimul rând, de a determina tranşarea finală a acestor cereri prin recursul la instanţă, dacă nu sunt respectate termenele stabilite.

Pe cale de consecinţă, s-a arătat că Legea nr. 165/2013 a reconfigurat atât obligaţia entităţilor învestite de a soluţiona notificările, cât şi dreptul titularilor/moştenitorilor acestora de a se adresa instanţei, în cadrul unor termene riguros stabilite, pentru a se putea atinge eficienţa procesului de reparaţie urmărită la edictarea legii, cu precizarea că astfel de obligaţii ale entităţilor şi, respectiv, drepturi ale persoanelor îndreptăţite existau şi anterior adoptării Legii nr. 165/2013, doar că acest act normativ a redefinit clar şi în mod definitiv cadrul în care trebuie îndeplinite şi, respectiv, exercitate. O interpretare contrară ar fi de natură să conducă la ignorarea raţiunii şi scopului Legii nr. 165/2013, acela de a asigura finalizarea procesului de reparaţie ce a fost început în anul 1991, contribuind la perpetuarea stării de incertitudine sancţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referitor la stadiul procesului de restituire şi reparaţie.

În acest context s-a apreciat că obligaţia entităţilor legal învestite de stabilire a numărului de cereri rămase nesoluţionate şi de supunere a acestor informaţii unor formalităţi precise de publicitate se înscrie în acelaşi climat de transparenţă, coerenţă şi previzibilitate pe care legiuitorul a intenţionat să îl imprime procesului de soluţionare a notificărilor formulate în temeiul legii speciale de reparaţie.

Prin urmare, problema de drept care se impune a fi soluţionată în litigiul pendinte şi care constituie obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe calea procedurii reglementate de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, este aceea de a stabili dacă îndeplinirea acestor obligaţii influenţează sau nu momentul de început al curgerii termenului instituit în parametrii prevederilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. Pe de o parte, Curtea a observat că se poate îmbrăţişa o interpretare rigidă, centrată pe faptul că dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 arată expres că aceste termene încep să curgă de la data de 1 ianuarie 2014 sau se poate recurge la o interpretare coroborată a prevederilor alin. (2) şi (3) ale textului de lege anterior menţionat, în sensul că momentul de început al curgerii termenelor instituite de dispoziţiile art. 33 alin. (1) este fixat de legiuitor la data de 1 ianuarie 2014, însă sub condiţia îndeplinirii complete şi corecte a obligaţiilor impuse prin prevederile alin. (3) al art. 33 din Legea nr. 165/2013.

Raportându-se la spiritul reglementării cuprinse în Legea nr. 165/2013 şi al tuturor garanţiilor de rezonabilitate, de coerenţă, de transparenţă şi de certitudine a obţinerii unei soluţii, fie pe cale administrativă, fie pe cale judiciară, pe care acest act normativ urmăreşte să le confere notificatorilor, în procesul de soluţionare a cererilor lor întemeiate pe prevederile legii speciale, instanţa de trimitere apreciază că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 33 alin. (1) şi (2) nu se poate face abstracţie de cele statuate prin prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013. În fundamentarea acestei concluzii, Curtea a avut în vedere şi ipoteza în care unitatea deţinătoare, cu neobservarea exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, stabileşte numărul de cereri nesoluţionate şi îndeplineşte formele de publicitate după expirarea celui mai lung termen de 3 ani prevăzut de dispoziţiile art. 33 alin. (1) din acelaşi act normativ.

O interpretare strictă a normelor legale supuse analizei ar fi de natură să conducă la concluzia tardivităţii cererii persoanei îndreptăţite, formulate în temeiul prevederilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, soluţie care s-ar dovedi profund inechitabilă şi contrară spiritului Legii nr. 165/2013 şi a întregului sistem reparatoriu instituit de Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care ar ajunge să fie sancţionat notificatorul datorită culpei unităţii deţinătoare de a nu-şi fi îndeplinit obligaţiile legale. Prevederile art. 33 alin. (3) instituie aceste obligaţii în favoarea celor îndreptăţiţi la măsuri reparatorii, tocmai pentru a cunoaşte situaţia unităţii deţinătoare şi pentru a putea acţiona în acord cu disciplina impusă de termenele prevăzute de lege, a căror principal scop este de a asigura finalizarea în condiţii de coerenţă şi transparenţă a procesului de restituire a proprietăţilor imobiliare preluate abuziv.

Completurile de judecată învestite cu soluţionarea apelurilor în dosarele nr. 4.494/118/2017 şi nr. 4.556/118/2017 au reţinut că raţiunile cu privire la finalitatea urmărită de către legiuitor odată cu adoptarea Legii nr. 165/2013 sunt unanim acceptate (ele referindu-se la crearea unui cadru eficient de soluţionare a cererilor formulate în baza legilor reparatorii, prin instituirea unei proceduri rapide, previzibile, cu reguli accesibile şi termene clar definite pentru fiecare etapă).

Hotărârea-pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României identificase de altfel, ca unul din punctele slabe ale vechii proceduri, lipsa unor termene clare, constrângătoare pentru analizarea dosarelor de către entităţile învestite cu soluţionarea cererilor, de natură să confere un caracter teoretic şi iluzoriu obligaţiei entităţii şi să golească de conţinut dreptul de acces la o instanţă (paragrafele 225 şi 226).

Fiind chemată să evalueze compatibilitatea cu Legea fundamentală a dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, Curtea Constituţională a arătat că această lege specială a fost adoptată ca urmare a asumării de către statul român a obligaţiei decurgând din hotărârea-pilot, privind implementarea de proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă, care să acorde sistemului de despăgubiri previzibilitate sporită (Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014, paragraful 34).

Pe lângă eficientizarea procesului reparatoriu, Curtea Constituţională a apreciat că se asigură astfel şi certitudinea finalizării lui, prin reglementarea legală expresă a posibilităţii persoanei care se consideră îndreptăţită de a acţiona împotriva refuzului nejustificat al entităţii de a răspunde la notificare, noua lege instituind, prin art. 35 alin. (2), ceea ce în vechiul cadru procesual era recunoscut doar pe calea Deciziei nr. XX/2007 (Decizia nr. 685 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015, paragraful 20).

Înlăturând critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, forul constituţional a relevat faptul că textul nu încalcă accesul liber la justiţie, ci, dimpotrivă, permite persoanelor interesate să se adreseze instanţei pentru a se pronunţa asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi pentru a soluţiona pe fond cererea lăsată în nelucrare de către entitatea învestită de lege. Acest drept poate fi exercitat într-un interval de 6 luni, „care începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute de art. 33 şi art. 34, termene pe care Legea nr. 165/2013 le acordă entităţilor învestite pentru soluţionarea cererilor” (Decizia nr. 818 din 24 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 29 februarie 2016, paragraful 20).

Singura condiţionare pe care art. 35 alin. (2) o impune accesului la justiţie constă în împlinirea în prealabil a termenelor prevăzute de art. 33 şi art. 34 din lege (Decizia nr. 165 din 26 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 21 mai 2019, paragraful 24). Prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a înlăturat critica referitoare la neconstituţionalitatea aceloraşi dispoziţii, ca urmare a faptului că persoanele interesate nu cunosc momentul curgerii termenului de 6 luni, din cauza nerespectării de către entităţile învestite de lege a obligaţiei de informare cu privire la numărul cererilor rămase nesoluţionate. S-a arătat că trimiterea făcută la art. 33 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 165/2013 implică atributul instanţelor judecătoreşti în a aprecia asupra situaţiei de fapt, de la caz la caz, interpretând şi determinând totodată dispoziţiile legale aplicabile.

Întrucât statuarea asupra interpretării corecte şi unitare de către instanţele de drept comun a dispoziţiilor legale revine, conform art. 519 din Codul de procedură civilă, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 25/2018, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a calificat termenele instituite de art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 ca fiind termene legale, imperative sau prohibitive şi absolute.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a dezvoltat, prin Decizia nr. 25/2018, regulile de interpretare şi de aplicare a acestor termene procedurale legale, arătând că „durata termenelor procedurale presupune stabilirea punctului de plecare a termenului (art. 184 din Codul de procedură civilă), precum şi a punctului de împlinire (art. 182 din Codul de procedură civilă). Cât priveşte momentul de la care începe să curgă termenul procedural, art. 184 din Codul de procedură civilă dispune că termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel. Punctul de împlinire este acela în care termenul procedural îşi realizează efectul, în sensul că fie încetează posibilitatea de a mai exercita dreptul în vederea căruia termenul a fost acordat (termen imperativ), fie, dimpotrivă, se naşte dreptul de a efectua anumite acte de procedură (termen prohibitiv)” – paragraful 71.

Instanţa supremă a mai arătat că „necesitatea unor termene diferite de soluţionare se datorează numărului diferit de cereri nesoluţionate până la momentul actual de la nivelul diverselor entităţi învestite de lege cu soluţionarea acestora. Aceste termene sunt rezonabile, având în vedere că termenul de 36 de luni este aplicabil exclusiv în situaţii excepţionale, şi anume: Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 din cadrul municipiului Bucureşti. De asemenea, acordarea de termene diferite se justifică şi prin lipsa actelor doveditoare în multe dintre situaţiile existente, ţinând seama de faptul că se instituie în sarcina entităţilor învestite de lege obligaţia de a comunica în scris persoanelor îndreptăţite documentele necesare soluţionării cererilor. Termenele de 12, 24, respectiv 36 de luni încep să curgă de la data de 1 ianuarie 2014, deoarece este necesară o perioadă premergătoare efectuării procedurilor administrative necesare implementării noului cadru legislativ, alocării de resurse materiale şi umane şi pentru ca autorităţile locale şi centrale să îşi îndeplinească obligaţiile legale prevăzute în noua lege” (paragraful 63).

Prin Decizia nr. 113 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 391 din 23 mai 2016, Curtea Constituţională a subliniat că termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) nu trebuie înţeles în sensul că numai după expirarea acestuia poate fi exercitată acţiunea împotriva actului entităţii administrative sau a refuzului nejustificat de emitere a acestuia, „ci acesta este intervalul de timp în care persoana îndreptăţită are posibilitatea de a se adresa instanţei, având semnificaţia unui termen procedural, de exercitare a dreptului de sesizare a instanţei de judecată cu soluţionarea acţiunii în realizarea dreptului” (paragraful 28).

Rezultă, astfel, că termenele prevăzute de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 sunt în mod evident la rândul lor termene procedurale, menite să marcheze debutul termenului de 6 luni (procedural, de decădere) consacrat prin art. 35 alin (2), astfel încât momentul împlinirii termenelor instituite conform alin. (1) al art. 33 trebuie să fie unul neechivoc, public, să nu poată fi ig