Decizia nr. 30 din 2 martie 2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 2.198/1/2019 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, şi ale art. 27 4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27 6 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 19.758/3/2018, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus, prin Încheierea din 25 iunie 2019, în Dosarul nr. 19.758/3/2018, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: în interpretarea şi aplicarea art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 10/2001), în coroborare cu art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 165/2013), subzistă dreptul la măsuri reparatorii, recunoscut în temeiul art. 24 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 165/2013, prin hotărâre judecătorească definitivă, în favoarea unor cesionari, dacă ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti respective se încheie un contract prin care părţile contractului de cesiune decid încetarea acestuia şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 3 septembrie 2019 cu nr. 2.198/1/2019. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare Art. 3. – „(1) Sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent: a) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora; b) persoanele fizice, asociaţi ai persoanei juridice care deţinea imobilele şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv; c) persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice după data de 6 martie 1945; îndreptăţirea la măsurile reparatorii prevăzute de prezentul articol este condiţionată de continuarea activităţii ca persoană juridică până la data intrării în vigoare a prezentei legi sau de împrejurarea ca activitatea lor să fi fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar acestea să-şi fi reluat activitatea după data de 22 decembrie 1989, dacă, prin hotărâre judecătorească, se constată că sunt aceeaşi persoană juridică cu cea desfiinţată sau interzisă, precum şi partidele politice a căror activitate a fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă şi-au reluat activitatea în condiţiile legii. (2) Ministerele, celelalte instituţii publice ale statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale, inclusiv cele autonome sau independente, regiile autonome, companiile/societăţile naţionale, societăţile comerciale cu capital de stat, precum şi cele privatizate, potrivit legii, nu au calitatea de persoane îndreptăţite şi nu fac obiectul prezentei legi.” Art. 4. – „(1) În cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote-părţi ideale, potrivit dreptului comun. (2) De prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite. (3) Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi. (4) De cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire.”

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare Art. 24. – „(…) (2) În dosarele în care se acordă măsuri compensatorii altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se acordă un număr de puncte egal cu suma dintre preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. (6). (…) (4) În cazul în care din documentele depuse la dosarul de restituire nu rezultă preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate, punctele vor reprezenta echivalentul a 15% din valoarea stabilită conform art. 21 alin. (6). (…)” III. Expunerea succintă a procesului

Procesul a început la data de 11 mai 2018.

Obiectul său vizează modificarea unei dispoziţii administrative emise de pârâtul Municipiul Bucureşti, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi al Legii nr. 165/2013, în executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care s-a recunoscut persoanei îndreptăţite cedente parţial şi cesionarelor dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, conform Legii nr. 165/2013, şi emiterea unei noi dispoziţii administrative, în favoarea exclusiv a persoanei îndreptăţite cedente, ca urmare a desfiinţării cu efect retroactiv a contractului de cesiune, ce a prevăzut şi repunerea părţilor contractuale în situaţia anterioară încheierii acestui contract.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 165/2013 şi ale Legii nr. 10/2001.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.846 din 23 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a respins ca neîntemeiată contestaţia.

Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut următoarele: reclamantele A, B şi C au formulat, în baza dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, contestaţie împotriva Dispoziţiei primarului general al municipiului Bucureşti nr. xxxxx din 13 aprilie 2018, prin care s-a luat act de Sentinţa civilă nr. 1.735 din 10 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă, irevocabilă, prin care, în art. 1, s-a constatat că reclamanta A are calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii constând în compensare prin puncte, în condiţiile art. 24 din Legea nr. 165/2013, măsuri ce se acordă pentru două imobile teren şi construcţii, situate în Bucureşti. S-a constatat că reclamanta A a înstrăinat drepturile ce i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, în cotă de 1/2, către intervenientele B şi C, conform contractului de cesiune de drept la măsuri reparatorii în echivalent încheiat la data de 10 martie 2010, atestat de avocat, şi, în consecinţă, a constatat că intervenientele sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în compensarea prin puncte, în condiţiile art. 24 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 165/2013.

Prin art. 2 din dispoziţie s-a propus acordarea de măsuri reparatorii sub formă de puncte, pentru imobilele imposibil de restituit în natură ce fac obiectul notificărilor, persoanelor îndreptăţite – A, B şi C.

De asemenea, tribunalul a reţinut că această dispoziţie a fost dată în soluţionarea dosarului întocmit în temeiul Legii nr. 10/2001 în baza celor două notificări înregistrate la data de 10 august 2001, şi dosarului constituit ca urmare a cererii înregistrate la Primăria Sectorului 6 Bucureşti şi transmise Primăriei Municipiului Bucureşti, conform art. 43 din Legea nr. 165/2013.

La data de 12 septembrie 2014 s-a încheiat „Convenţia privind repunerea în situaţia anterioară încheierii contractului de cesiune de drepturi la măsuri reparatorii în echivalent înregistrat cu dată certă sub nr. xx din 10 martie 2012 la Cabinet de avocat X”, prin care părţile au convenit, în baza art. 1.321 din Codul civil, „încetarea contractului de cesiune de drept la măsuri reparatorii în echivalent înregistrat sub nr. xx din 10 martie 2012 la Cabinet de avocat X şi repunerea părţilor în situaţia anterioară”.

Potrivit dispoziţiilor art. 1.566 alin. (1) din Codul civil, cesiunea de creanţă este un contract care implică, din punct de vedere subiectiv, următorii subiecţi de drept: creditorul care transmite creanţa (cedent); dobânditorul creanţei (cesionar) şi terţul asupra căruia există creanţa, adică debitorul care este îndatorat să execute prestaţia (debitor cedat).

Părţile contractului de cesiune a creanţei sunt cedentul şi cesionarul. Din perspectiva principiilor forţei obligatorii şi relativităţii efectelor contractului, debitorul cedat este terţ faţă de contractul de cesiune.

Cu toate acestea, de la momentul notificării, cesiunea de creanţă produce efecte şi faţă de terţul cedat, acesta fiind obligat, în mod direct, faţă de cesionarul creanţei.

În speţă, pârâtul a fost notificat cu privire la existenţa cesiunii de creanţă, ba chiar mai mult, instanţa a luat act de existenţa acestei cesiuni de creanţă şi i-a dat eficienţă juridică, obligând pârâtul să emită dispoziţia în baza Legii nr. 10/2001 şi cu privire la cesionari.

Prin urmare, efectele cesiunii de creanţă s-au produs la momentul intrării ei în circuitul civil.

Pârâtul, prin emiterea dispoziţiei contestate, a procedat practic la executarea voluntară a obligaţiei stabilite de instanţa judecătorească, în limitele şi cu respectarea în totalitate a titlului executoriu, neputând da eficienţă convenţiei voluntare de încetare a cesiunii de creanţă, cu atât mai mult cu cât drepturile părţilor, ca urmare a cesiunii de creanţă, sunt recunoscute de legea specială, respectiv de Legea nr. 165/2013, în mod diferit.

Având în vedere că analiza fondului drepturilor părţilor a fost făcută de instanţa de judecată, iar nu de către pârâtul Municipiul Bucureşti, care s-a limitat la a lua act de hotărârea instanţei şi de a o executa ca atare, tribunalul a apreciat că nu putea să ia în considerare o convenţie a părţilor, chiar ulterioară, fără să afecteze puterea lucrului judecat ce însoţeşte o hotărâre judecătorească.

Prin urmare, instanţa a apreciat că pârâtul s-a conformat întocmai dispoziţiilor instanţei şi a luat act de conţinutul hotărârii judecătoreşti cu privire la drepturile născute în patrimoniul părţilor.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel reclamantele.

În susţinerea apelului, acestea au arătat că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtului la modificarea Dispoziţiei primarului general nr. xxxxx din 13 aprilie 2018, în sensul că singura persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii este reclamanta A.

Au motivat că, între momentul pronunţării Sentinţei civile nr. 1.735 din 10 octombrie 2013 şi momentul emiterii dispoziţiei atacate, părţile au pus capăt contractului de cesiune, cu repunerea în situaţia anterioară. Astfel, reclamantele B şi C au pierdut calitatea de persoane îndreptăţite, singura persoană îndreptăţită rămânând reclamanta A.

Deşi s-a depus la dosarul Primăriei Municipiului Bucureşti dovada încetării contractului de cesiune, pârâtul nu a ţinut cont de acest act nou, astfel că a emis dispoziţia pe numele tuturor reclamantelor.

Apelantele-reclamante s-au adresat instanţei judecătoreşti pentru tranşarea acestei chestiuni, iar prin sentinţa civilă atacată acţiunea a fost respinsă, cu motivaţia că pârâtul era ţinut de prevederile sentinţei civile care se emisese în contradictoriu cu toate cele trei reclamante, astfel că nu putea să emită dispoziţia doar pe numele uneia dintre acestea, chiar dacă interveniseră încetarea contractului de cesiune şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Or, aşa cum încheierea unui contract se bazează pe mutuus consensus, în mod similar şi desfiinţarea acestuia pe cale amiabilă are ca temei mutuus dissensus. Faptul că înţelegerea părţilor în sensul desfiinţării contractului de cesiune a intervenit după pronunţarea Sentinţei civile nr. 1.735 din 10 octombrie 2013 nu are relevanţă în ceea ce priveşte valabilitatea şi efectele sale.

Chiar dacă în sentinţa civilă mai sus amintită figurau toate cele trei reclamante, pârâtul trebuia să emită dispoziţia pe numele persoanei îndreptăţite la momentul respectiv, ipoteza contrară fiind absurdă din punct de vedere juridic.

Reclamantele B şi C nu mai au nicio calitate, astfel că, în ciuda faptului că prin sentinţă pârâtul a fost obligat la acordarea de măsuri reparatorii către toate reclamantele, situaţia premisă s-a schimbat, contractul de cesiune care a stat la baza emiterii sentinţei şi-a încetat efectele, astfel că pârâtul era obligat să ţină cont de intervenirea acestei schimbări în situaţia de fapt şi de drept şi ar fi trebuit să emită dispoziţia atacată doar pe numele reclamantei A.

O ipoteză contrară, în care pârâtul emite dispoziţia pe numele tuturor reclamantelor, este absurdă şi nu corespunde scopului legii, întrucât, prin efectele sale, dispoziţia atacată conferă un drept unor persoane care nu îl mai deţin. În mod practic, cele două reclamante B şi C şi-au recuperat şi banii pe care îi plătiseră pentru cesiune şi se vor alege şi cu despăgubiri pentru un drept pe care nu îl mai au.

Această situaţie este similară celei în care o persoană obţine o hotărâre judecătorească de obligare a pârâtului la soluţionarea notificării, iar ulterior aceasta decedează. În atare situaţie, dispoziţia nu se emite pe numele defunctului (cu motivarea că sentinţa trebuie respectată), ci se emite pe numele moştenitorilor, ţinându-se cont că după pronunţarea hotărârii judecătoreşti a intervenit o situaţie de fapt şi de drept de care trebuie să se ţină cont.

În şedinţa publică din 11 iunie 2019, instanţa a pus în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedura reglementată de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menţionată.

Prin Încheierea din 25 iunie 2019, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere, procedând la analiza condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanşarea procedurii pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a apreciat că acestea sunt întrunite cumulativ.

Astfel, cauza se află în curs de judecată, în ultimă instanţă, respectiv în etapa procesuală a apelului.

Dosarul nr. 19.758/3/2018 este înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti şi nu a fost soluţionat până la data prezentei sesizări, aflându-se în etapa procesuală a apelului, sigura cale de atac de reformare prevăzută pentru cererile formulate în această materie, conform dispoziţiilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013.

Un complet de judecată al curţii de apel a fost învestit cu soluţionarea cauzei.

Soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept în discuţie, având în vedere împrejurarea că stabilirea subzistenţei dreptului la măsuri reparatorii prevăzut de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, recunoscut prin hotărâre judecătorească definitivă, în situaţia desfiinţării contractului de cesiune, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii acestuia, are înrâurire asupra calităţii de persoană îndreptăţită în favoarea căreia trebuie realizată propunerea administrativă de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, această calitate juridică reprezentând obiect al cererii de apel prezente.

Chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită are caracter de noutate. Problema în discuţie este nouă, fiind derivată dintr-un act normativ relativ recent, şi necesar a fi tranşată cu valoare de principiu, în contextul în care, în raport cu procedura nouă de propunere şi acordare a măsurilor compensatorii prin puncte, reglementată de dispoziţiile Legii nr. 165/2013, multiplii cesionari de drepturi litigioase în materie de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de către autorităţile comuniste – fiind notorie amploarea fenomenului de cesiune a acestui gen de drepturi litigioase, amploare care a determinat, de altfel, şi adoptarea de către legiuitorul român, prin chiar art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, a măsurii de plafonare a numărului punctelor acordate în astfel de situaţii – procedează împreună cu cedenţii la desfiinţarea mutuus dissensus a contractelor de cesiune, cu prevederea contractuală a repunerii părţilor în situaţia anterioară.

În acest context se pune problema dacă un astfel de drept la măsuri reparatorii prin puncte într-un cuantum plafonat, potrivit art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, recunoscut în favoarea unui cesionar prin hotărâre judecătorească definitivă, subzistă în patrimoniul respectivului cesionar, ulterior desfiinţării convenţiei de cesiune, sau nu subzistă, iar dacă răspunsul la această întrebare este negativ, atunci subsecvent trebuie stabilit dacă drept urmare a desfiinţării contractului de cesiune dreptul se transferă în patrimoniul cedentului în această formă plafonată recunoscută prin hotărârea judecătorească sau în formă neplafonată.

Chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Parcurgând baza de date electronică a instanţei supreme, instanţa de trimitere a constatat că această chestiune de drept nu a constituit obiectul procedurii speciale a hotărârii prealabile. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reprezentantul apelantelor-reclamante nu a fost prezent la termen şi nici nu a formulat în scris opinia asupra chestiunii de drept.

Intimatul-pârât a formulat concluzii orale, în cadrul cărora a precizat, în esenţă, că în raport cu hotărârea judecătorească definitivă anterioară subzistă dreptul la măsuri reparatorii vizând toţi reclamanţii.

După comunicarea raportului, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 19.758/3/2018 a reţinut că situaţia juridică a desfiinţării mutuus dissensus a contractului de cesiune, ulterior recunoaşterii dreptului plafonat la măsuri reparatorii prin echivalent, pentru cesionari, prin hotărâre judecătorească definitivă, reprezintă o situaţie juridică nouă, similară, de exemplu, împrejurării vânzării ulterioare a unui drept de proprietate asupra unui imobil, dobândit sau recunoscut în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive. De aceea, ea nu poate fi ignorată în procedura Legii nr. 10/2001, continuată cu cea a Legii nr. 165/2013.

Din această perspectivă juridică, desfiinţarea convenţiei de cesiune cu repunerea părţilor în situaţia anterioară va determina reluarea, în mod exclusiv, a calităţii de persoană îndreptăţită, în accepţiunea art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, de către cedent.

Singurul amendament care trebuie realizat este acela că repunerea în situaţia anterioară va fi circumscrisă, într-o astfel de ipoteză, de plafonarea operată în privinţa cesionarilor prin art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, plafonare care va subzista şi în patrimoniul cedentului, întrucât dreptul la despăgubiri care s-a reîntors în patrimoniul său a fost deja diminuat în mod legal, imuabil, prin intermediul normei juridice expuse.

Acest fapt juridic este statuat şi de hotărârea judecătorească definitivă care, odată intrată în circuitul juridic civil, trebuie recunoscută şi respectată, ea reprezentând, din această perspectivă, o excepţie de la restabilirea pe deplin a situaţiei anterioare încheierii contractului de cesiune.

Aşadar, respectivul cedent redevine unica persoană îndreptăţită în accepţiunea art. 3 şi 4 din Legea nr. 165/2013, cu amendamentul că acesta redobândeşte de la cesionar un drept la măsuri reparatorii prin echivalent, plafonat potrivit art. 24 alin. (2) din acelaşi act normativ special, şi nu acelaşi drept pe care l-a cedat iniţial, drept care în timp a suferit modificări legale. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti relevante, precum şi puncte de vedere teoretice ale magistraţilor, conturându-se mai multe opinii.

O primă opinie a fost în sensul că situaţia juridică a desfiinţării mutuus dissensus a contractului de cesiune, ulterior recunoaşterii dreptului plafonat la măsuri reparatorii prin echivalent, pentru cesionari, prin hotărâre judecătorească definitivă, reprezintă o situaţie juridică nouă, similară, de exemplu, împrejurării vânzării ulterioare a unui drept de proprietate asupra unui imobil, dobândit sau recunoscut în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive. De aceea, ea nu poate fi ignorată în procedura Legii nr. 10/2001 continuată cu cea a Legii nr. 165/2013.

S-a arătat că, din această perspectivă juridică, desfiinţarea convenţiei de cesiune cu repunerea părţilor în situaţia anterioară va determina reluarea de către cedent, în mod exclusiv, a calităţii de persoană îndreptăţită în accepţiunea art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001. Repunerea în situaţia anterioară va fi circumscrisă, într-o astfel de ipoteză, de plafonarea operată în privinţa cesionarilor, prin art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, plafonare care va subzista şi în patrimoniul cedentului, întrucât dreptul la despăgubiri care s-a reîntors în patrimoniul său a fost deja diminuat în mod legal, imuabil, prin intermediul normei juridice expuse.

Acest fapt juridic este statuat şi de hotărârea judecătorească definitivă care, odată intrată în circuitul juridic civil, trebuie recunoscută şi respectată, ea reprezentând din această perspectivă o excepţie de la restabilirea pe deplin a situaţiei anterioare încheierii contractului de cesiune.

Într-o altă opinie, minoritară, s-a apreciat că subzistă dreptul la măsuri reparatorii recunoscut în temeiul art. 24 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 165/2013, prin hotărâre judecătorească definitivă, în favoarea unor cesionari, dacă ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti se încheie un contract prin care părţile contractului de cesiune decid încetarea contractului de cesiune şi repunerea părţilor contractuale în situaţia anterioară încheierii contractului.

S-a apreciat şi că desfiinţarea convenţiei de cesiune eludează prevederile Legii nr. 165/2013 şi, astfel, calitatea procesuală aparţine în continuare, cesionarului urmând a se aplica prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Din verificările efectuate rezultă că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, însă cu privire la alte aspecte decât cele care interesează în cauza de faţă.

Cât priveşte constituţionalitatea dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, Curtea Constituţională a pronunţat numeroase decizii prin care, respingând criticile formulate, a reţinut că opţiunea legiuitorului de a exclude de la măsura reparatorie a restituirii în natură, precum şi de la cea a compensării integrale prin puncte persoanele în patrimoniul cărora a fost transmis, prin intermediul unor contracte cu titlu oneros, dreptul de a obţine măsurile reparatorii apare ca fiind justificată în mod obiectiv şi rezonabil, dat fiind faptul că asupra acestora din urmă nu s-au răsfrânt direct sau indirect măsurile de preluare abuzivă. Cu alte cuvinte, dat fiind caracterul abuziv al preluării bunurilor imobile de către stat, aspect ce s-a răsfrânt asupra persoanei, legislaţia cu caracter reparator a vizat exclusiv titularul dreptului sau moştenitorii acestuia. Pe de altă parte, având în vedere că, în ipoteza supusă controlului de constituţionalitate, legiuitorul a acordat cesionarilor dreptului la despăgubire un număr de puncte egal cu suma dintre preţul plătit pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului, Curtea a reţinut că măsura legislativă criticată păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit – despăgubirea integrală doar a titularilor originari ai măsurilor reparatorii sau a moştenitorilor acestora – şi mijloacele folosite, cesionarul urmând a obţine atât preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia, cât şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului.

De asemenea, ţinând cont de jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituţională a constatat că împrejurarea că legiuitorul român a stabilit că singura măsură reparatorie care se poate acorda altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, este compensarea prin puncte, precum şi faptul că a plafonat despăgubirile acordate în situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii nu echivalează cu o expropriere, această reglementare încadrându-se în sfera măsurilor cu caracter general sugerate chiar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fi adoptate de statul român.

În ceea ce priveşte pretinsa discriminare creată prin textele de lege criticate, Curtea a reţinut, de exemplu, prin Decizia nr. 564 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 632 din 19 august 2015, paragraful 19, că acordarea unor măsuri reparatorii diferite, în funcţie de beneficiarii acestora, echivalează cu instituirea unui tratament juridic diferit, dar care nu constituie o discriminare, întrucât, în sensul jurisprudenţei Curţii Constituţionale, nu orice diferenţă de tratament semnifică, în mod automat, încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie sau a celor convenţionale referitoare la interzicerea discriminării.

Aceste considerente se regăsesc, spre exemplu, în deciziile nr. 468 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 29 octombrie 2014; nr. 326 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 449 din 23 iunie 2015; nr. 176 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 374 din 16 mai 2016; nr. 379 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 847 din 26 octombrie 2017; nr. 172 din 26 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 12 iunie 2019, etc. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorul-raportor, constatând că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, a apreciat că în cazul în care, după încheierea unei convenţii prin care fostul proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia au înstrăinat dreptul la despăgubire unor terţe persoane, părţile convin desfiinţarea acestei convenţii şi repunerea lor în situaţia anterioară, dreptul la măsuri reparatorii al cesionarului nu subzistă. În acest caz, dreptul la măsuri reparatorii în echivalent revine în patrimoniul înstrăinătorului (înstrăinătorilor) plafonat potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (2) sau, după caz, alin. (4) din Legea nr. 165/2013. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, respectiv: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Aceste condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, aflându-se în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel învestite să soluţioneze cauza. Curtea de Apel Bucureşti, învestită cu soluţionarea apelului, urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă şi să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 şi art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, întrucât între problemele de drept care fac obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei există un raport de dependenţă, în sensul că hotărârea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o pronunţă în procedura mecanismului judiciar de unificare a practicii judiciare produce un efect direct şi concret asupra soluţiei din procesul pendinte.

Este de avut în vedere, sub acest aspect, că prin notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi adresate Primăriei Municipiului Bucureşti, reclamanta A a solicitat să îi fie acordate măsuri reparatorii, în condiţiile legii, cu privire la două imobile compuse, fiecare, din teren şi construcţie, situate în municipiul Bucureşti.

Faţă de faptul că notificările nu au fost soluţionate, reclamanta A a promovat o acţiune în justiţie având ca obiect obligarea Municipiului Bucureşti, prin primarul general, în principal, la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a terenurilor şi acordarea de măsuri reparatorii pentru construcţiile demolate; în subsidiar, s-a solicitat compensarea cu alte bunuri.

În acest proces au formulat cerere de intervenţie voluntară principială intervenientele B şi C, invocând faptul că, prin contractul de cesiune încheiat la data de 10 martie 2012, reclamanta A le-a cedat, contra unui preţ, jumătate din dreptul la măsuri reparatorii în echivalent solicitat de reclamanta A cu privire la cele două imobile teren şi construcţii.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.735 din 10 octombrie 2013, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a admis în parte acţiunea reclamantei A, precum şi cererea de intervenţie formulată de B şi C.

În consecinţă, s-a constatat că reclamanta A are calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii constând în compensare prin puncte, în condiţiile art. 29 din Legea nr. 165/2013; s-a mai constatat că reclamanta A a înstrăinat drepturile ce i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii în cotă de 1/2 către intervenientele B şi C, conform contractului de cesiune încheiat la data de 10 martie 2012, şi că intervenientele sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în compensare prin puncte în condiţiile art. 24 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 165/2013.

Rezultă, aşadar, că instanţa a stabilit în favoarea intervenienţilor un drept la măsuri reparatorii plafonate, prevederile art. 24 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 165/2013 instituind tocmai o astfel de plafonare.

La data de 12 septembrie 2014, deci ulterior pronunţării Sentinţei civile nr. 1.735 din 10 octombrie 2013 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă, între cedenta A şi cesionarele B şi C s-a încheiat actul juridic denumit „Convenţie privind repunerea în situaţia anterioară încheierii contractului de cesiune de drept la măsuri reparatorii în echivalent”, prin care părţile au convenit „încetarea contractului de cesiune de drept la măsuri reparatorii în echivalent înregistrat sub nr. 41 din 10 martie 2012 (…), precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară acestuia (…)”. Au mai stipulat părţile, în cuprinsul noii convenţii, că „(…) prin semnarea prezentului înscris, eu, A (…) sunt repusă în situaţia anterioară semnării actului de cesiune, redevin persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 (…)”.

Prin Dispoziţia nr. xxxxx din 13 aprilie 2018, emisă de primarul general al municipiului Bucureşti, s-a luat act de Sentinţa civilă nr. 1.735 din 10 octombrie 2013 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă, propunându-se acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte în favoarea cedentei A şi a cesionarelor B şi C.

Împotriva acestei dispoziţii au formulat contestaţie cedenta A şi cesionarele B şi C, solicitând modificarea ei în sensul că singura persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii este cedenta A, ca urmare a încheierii între părţi, la data de 12 septembrie 2014, a convenţiei prin care au stabilit încetarea contractului de cesiune de drept la măsuri reparatorii din data de 10 martie 2012.

În motivarea contestaţiei s-a arătat, între altele, că cedenta A este repusă în situaţia anterioară încheierii actului de cesiune, redevenind persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.

Contestaţia a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti cu nr. 19.758/3/2018.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.846 din 23 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a respins ca neîntemeiată contestaţia.

În motivarea sentinţei s-a arătat, între altele, că: efectele cesiunii de creanţă s-au produs la momentul intrării ei în circuitul civil; prin emiterea dispoziţiei contestate, pârâta a procedat la executarea voluntară a obligaţiei stabilite de instanţa judecătorească, în limitele şi cu respectarea titlului executoriu, neputând da eficienţă convenţiei voluntare de încetare a cesiunii de creanţă, cu atât mai mult cu cât drepturile părţilor, ca urmare a cesiunii de creanţă, sunt recunoscute de Legea nr. 165/2013, ca lege specială, în mod diferit; dacă s-ar lua în considerare convenţia de desfiinţare a contractului de cesiune s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 1.735 din 10 octombrie 2013 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele A, B şi C, solicitând schimbarea ei în sensul admiterii contestaţiei, stabilindu-se că doar A, iar nu şi B şi C, este îndreptăţită la măsuri reparatorii.

S-a arătat în motivarea cererii de apel că situaţia premisă s-a schimbat, contractul de cesiune care a stat la baza emiterii sentinţei încetându-şi efectele, astfel că pârâtul era obligat să ţină cont de aceasta şi să emită dispoziţia atacată doar pe numele reclamantei A.

Din analiza celor de mai sus rezultă, cu îndestulătoare claritate, că problema subzistenţei dreptului la măsuri reparatorii, recunoscut în temeiul art. 24 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 165/2013, prin hotărâre judecătorească definitivă, în favoarea unor cesionari, dacă ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti respective se încheie un contract prin care părţile decid încetarea contractului de cesiune şi repunerea lor în situaţia anterioară încheierii contractului, este una de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, reprezentând elementul central al raţionamentului judiciar.

Se impune a observa, sub acest aspect, că prima instanţă a apreciat că nu pot fi recunoscute efectele Convenţiei încheiate la data de 12 septembrie 2014, prin care s-a stipulat desfiinţarea contractului de cesiune, neputând fi acceptată susţinerea reclamantelor, potrivit căreia, ca efect al acestei convenţii, singura îndreptăţită la măsuri reparatorii ar fi reclamanta A, ca cedentă, iar nu şi cesionarele.

În egală măsură şi în mod necesar, dezlegarea acestei chestiuni aduce în discuţie, pentru ipoteza în care s-ar considera că înţelegerea părţilor de a desfiinţa cu efect retroactiv contractul prin care anterior conveniseră ca A să cedeze cu titlu oneros 1/2 din drepturile sale la măsuri reparatorii, este producătoare de efecte, putând fi acceptată în ordinea juridică, şi o alta privind întinderea acestor efecte, respectiv dacă repunerea părţilor în situaţia anterioară ar putea avea ca efect înlăturarea efectului de plafonare impus prin prevederile art. 24 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 165/2013, ca efect juridic provocat de încheierea între părţi, la data de 10 martie 2012, a contractului de cesiune.

În concluzie, este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate potrivit căreia de dezlegarea chestiunii de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei.

De asemenea, sunt îndeplinite şi condiţiile de admisibilitate referitoare la noutatea chestiunii de drept şi cea care impune ca asupra problemei de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat. Problema de drept semnalată de titularul sesizării este nouă, întrucât îşi are izvorul într-un act normativ de dată recentă, şi nu a fost soluţionată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o hotărâre prealabilă sau recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Examinând sesizarea formulată, jurisprudenţa remisă şi punctele de vedere şi argumentele exprimate de instanţele din ţară, care prefigurează apariţia unei practici neunitare cu privire la problemele de drept care fac obiectul sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine existenţa unei probleme de drept veritabile, care necesită o rezolvare de principiu pe calea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. Asupra fondului sesizării

Potrivit dispoziţiilor art. 1.169 din Codul civil, „părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri”.

În virtutea acestei reguli fundamentale, părţilor le este, în mod obişnuit, recunoscut dreptul de a încheia în mod liber orice contract, stabilind natura, conţinutul şi întinderea drepturilor pe care urmează a le dobândi ori a obligaţiilor pe care înţeleg să şi le asume. Sub condiţia de a respecta anumite limite şi condiţii stabilite de lege, de ordinea publică sau de bunele moravuri, libertatea lor contractuală este, în principiu, una semnificativă: libertatea de a încheia contracte constituie regula, limitarea acestei libertăţi reprezintă excepţia.

De aici, concluzia că orice persoană poate dispune în mod liber de bunurile (drepturile) sale, câtă vreme legea nu interzice sau condiţionează respectivul act juridic, iar acesta nu contravine ordinii publice sau bunelor moravuri.

Aceste reguli guvernează şi situaţiile în care o persoană îndreptăţită la a obţine măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 înţelege să înstrăineze, în tot sau în parte, dreptul său la asemenea măsuri.

Totodată, părţile care conveniseră anterior înstrăinarea, respectiv dobândirea unor astfel de drepturi pot să stabilească faptul că înţeleg să desfiinţeze cu efect retroactiv convenţia (contractul) prin care titularul dreptului la măsuri reparatorii înstrăinase acest drept al său, de lege lata lipsind orice dispoziţie legală care să interzică o asemenea convenţie.

O asemenea concluzie nu este afectată de faptul că dreptul la măsuri reparatorii ar fi stabilit printr-o hotărâre judecătorească, căci ceea ce interesează în planul recunoaşterii principiului libertăţii contractuale este existenţa în patrimoniul părţii a unui drept de care aceasta să poată dispune. Faptul că dreptul este recunoscut sau dobândit printr-o hotărâre judecătorească nu este, prin el însuşi, de natură a impieta asupra dreptului la dispoziţie al părţilor, căci atâta vreme cât legea nu interzice în mod neechivoc aceasta, modul de dobândire a dreptului cu privire la care partea doreşte să dispună este lipsit de relevanţă.

De aici, şi concluzia – circumscrisă prezentei sesizări – că dreptul la măsuri reparatorii recunoscut unor cesionari în temeiul art. 24 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 165/2013, prin hotărâre judecătorească definitivă, nu mai subzistă în favoarea acestora atunci când, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti respective, se încheie un contract prin care părţile contractului de cesiune decid încetarea acestui contract şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului. Într-o asemenea situaţie, dreptul la măsuri reparatorii revine în patrimoniul fostului cedent, dându-se eficienţă voinţei părţilor contractante.

În ceea priveşte însă conţinutul concret şi întinderea dreptului ce reintră în patrimoniul fostului cedent, trebuie avute în vedere unele particularităţi de reglementare cuprinse în Legea nr. 165/2013, în armonie cu concepţia legiuitorului asupra actelor de înstrăinare a dreptului la măsuri reparatorii făcute către terţe persoane. După cum va rezulta din cele ce urmează, principiul libertăţii contractuale cunoaşte, în materia discutată, unele limitări, fundamentul acestora răzbătând îndeajuns de limpede din interpretarea sistematică şi teleologică a legii.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură a imobilelor la care această lege se referă „(… ) nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau măsuri compensatorii în condiţiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist din România”.

În ceea priveşte măsura compensării prin puncte, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 prevede, în partea lui finală, că aceasta este prevăzută în capitolul III al legii (denumit „Acordarea de măsuri compensatorii”, art. 16-31).

În conjuncţie cu aceste prevederi cu valoare de principiu, art. 16 din Legea nr. 165/2013 stabileşte: „Cererile de restituire care nu pot fi soluţionate prin restituire în natură la nivelul entităţilor învestite de lege se soluţionează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) şi (7).”

Este de observat şi că, potrivit prevederilor art. 21 alin. (6) din lege, „evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 (…), în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului şi a categoriei de folosinţă la data preluării acestuia, şi se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu”.

În fine, prin dispoziţiile art. 24 alin. (1) din evocata lege se prevede că „Punctele stabilite prin decizia de compensare emisă pe numele titularului dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, nu pot fi afectate prin măsuri de plafonare”.

În ceea priveşte însă acordarea măsurii compensării prin puncte către alte categorii de persoane, art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 prevede că „În dosarele în care se acordă măsuri compensatorii altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se acordă un număr de puncte egal cu suma dintre preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. (6)”.

Corelativ, prin art. 24 alin. (4) se afirmă că „În cazul în care din documentele depuse la dosarul de restituire nu rezultă preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate, punctele vor reprezenta echivalentul a 15% din valoarea stabilită conform art. 21 alin. (6)”.

Aceste dispoziţii ale art. 24 alin. (1), (2) şi (4) din Legea nr. 165/2013 nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei legiuitorului de a oferi privilegiul despăgubirii integrale (în sensul că se acordă un număr de puncte corespunzător valorii imobilului stabilite prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a legii) exclusiv fostului proprietar sau, după caz, moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia, ca persoane asupra cărora s-au răsfrânt, direct sau indirect, măsurile de preluare abuzivă.

Când însă, precum în cazul cesiunii dreptului la măsuri reparatorii, acest drept este transferat altor categorii de persoane, cu privire la acestea legea a optat pentru plafonarea punctelor acordate, urmându-se distincţiile impuse prin art. 24 alin. (2) şi (4), anterior evocate.

Sesizată cu soluţionarea unor excepţii de neconstituţionalitate a prevederilo