Decizia nr. 85/2018 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2428/1/2018 — chestiunea de drept: „1. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 33 alin. (1) şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor…

După expirarea termenului de 6 luni, prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, este afectat dreptul subiectiv al persoanei îndreptăţite de a obţine măsuri reparatorii sau persoana îndreptăţită păstrează acest drept?” Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept; s-au depus note scrise de către o persoană care nu este parte în dosarul în care s-a formulat sesizarea. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 1. Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a dispus, prin Încheierea din 26 iunie 2018, în Dosarul nr. 32.691/3/2017, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată. 2. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 20 septembrie 2018 cu nr. 2.428/1/2018, termenul pentru soluţionarea dosarului fiind stabilit la 26 noiembrie 2018. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare Art. 33. – „(1) Entităţile învestite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează: a) în termen de 12 luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de până la 2.500 de cereri; b) în termen de 24 de luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr cuprins între 2.500 şi 5.000 de cereri; c) în termen de 36 de luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de peste 5.000 de cereri. (…)” Art. 35. – „(…) (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor. (…)” III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă la data de 29 august 2017 cu nr. 32.691/3/2017, reclamanta X, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin primarul general, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent cu privire la imobilul – teren 257 mp şi construcţie 54,24 mp, situat în sectorul 3, Bucureşti, conform Legii nr. 10/2001; obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti să emită decizia de despăgubire conform art. 11 alin (5) – (8) din Legea nr. 10/2001 (evaluarea imobilului la valoarea actuală de piaţă) cu privire la imobilul expropriat şi obligarea pârâtei la cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces.

În motivarea cererii sale reclamanta a arătat că, în temeiul Legii nr. 10/2001, la data de 1 noiembrie 2001, a formulat notificare, prin care a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, preluat de către stat prin decret de expropriere. A menţionat, de asemenea, că în data de 30 iunie 2017 a notificat Primăria Municipiului Bucureşti să emită decizia de despăgubire aferentă dosarului său, conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, notificare rămasă fără niciun răspuns până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată. Faţă de excepţia tardivităţii formulării cererii, invocată prin întâmpinare de pârâtă, reclamanta a formulat cerere de repunere în termen.

Prin Sentinţa civilă nr. 144 din 30 ianuarie 2018, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a respins, ca tardiv formulată, cererea de repunere în termen, a admis excepţia tardivităţii şi a respins cererea de chemare în judecată ca tardiv formulată.

Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut că a fost învestit cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 33 coroborate cu art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 165/2013. Termenul instituit de art. 33 din Legea nr. 165/2013 este un termen obligatoriu, care s-a împlinit, în situaţia pârâtei, la data de 1 ianuarie 2017. Astfel, reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune având ca obiect obligarea pârâtei la emiterea dispoziţiei de restituire în natură sau prin măsuri compensatorii, conform Legii nr. 165/2013, pentru un imobil situat în Bucureşti, sectorul 3, şi care face obiectul unui dosar administrativ, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 29 august 2017, după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de lege, fiind depusă la poştă la data de 28 august 2017. Cererea de repunere în termen a fost formulată la data de 16 ianuarie 2018, în şedinţă publică, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 186 din Codul de procedură civilă, astfel încât instanţa a respins-o, ca tardivă. În ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată, tribunalul a reţinut că, faţă de dispoziţiile legale incidente în cauză, respectiv art. 33 din Legea nr. 165/2013, aceasta este formulată tardiv. Într-adevăr, prin aceste dispoziţii a fost reglementat un termen de 6 luni în interiorul căruia titularii notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 sau moştenitorii acestor persoane puteau solicita în instanţa civilă constrângerea pârâtei la soluţionarea notificării şi la emiterea deciziei de restituire în natură sau în echivalent a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001. Potrivit dispoziţiilor art. 185 alin. (1) din Codul de procedură civilă, atunci când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate. În speţă, reclamanta nu a invocat în termen, respectiv odată cu depunerea cererii de chemare în judecată, niciun motiv de imposibilitate a depunerii în termen a cererii şi nici nu a făcut dovezi în acest sens.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, susţinând, în esenţă, că prevederile art. 33 alin. (1) şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 sunt neconstituţionale. Apelanta a arătat că, pentru respectarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţia României, legea trebuie să fie clară, accesibilă şi previzibilă, condiţii pe care art. 33 şi 35 din Legea nr. 165/2013 nu le îndeplinesc. De aceea, a apreciat că aceste texte nu sunt constituţionale, împrejurare faţă de care instanţa de fond a admis în mod greşit excepţia tardivităţii şi a respins cererea în judecată ca fiind tardiv formulată.

În şedinţa publică din 12 iunie 2018, instanţa de apel a pus în dezbaterea părţilor cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de apelantă, precum şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor art. 33 alin. (1) şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, pentru a se pronunţa dacă acţiunea formulată de persoana îndreptăţită, având ca obiect soluţionarea pe fond a notificării formulate, conform Legii nr. 10/2001, în cazul în care unitatea deţinătoare nu a soluţionat-o în termen, acţiune promovată după expirarea termenului de 6 luni, este prescrisă sau tardivă şi dacă, după expirarea termenului de 6 luni, prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, este afectat dreptul subiectiv al persoanei îndreptăţite de a obţine măsuri reparatorii sau persoana îndreptăţită păstrează acest drept.

Prin Încheierea pronunţată la 26 iunie 2018, instanţa de apel a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 33 alin. (1) şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Prin aceeaşi încheiere a fost considerată admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii

Prin Încheierea pronunţată la 26 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, pentru următoarele considerente:

De lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 33 alin. (1) şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât: Din expunerea succintă a procesului rezultă că în litigiul de faţă, având ca obiect soluţionarea pe fond a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, a fost invocată din oficiu excepţia tardivităţii promovării acţiunii, întemeiată pe dispoziţiile art. 33 alin. (1) şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. Prima instanţă a reţinut aplicabilitatea acestor dispoziţii în cauză, iar prin motivele de apel reclamanta nu a criticat această împrejurare. De aceea, la judecarea apelului, instanţa va avea în vedere textele de lege în discuţie pentru stabilirea mijloacelor procedurale avute la îndemână de reclamantă şi regimul juridic aplicabil. Natura juridică a termenului de 6 luni prevăzut de dispoziţiile art. 33 alin. (1) şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 este relevantă pentru soluţionarea cauzei de faţă, întrucât de modul de interpretare a acestor dispoziţii legale depinde soluţionarea apelului declarat în cauză, în ceea ce priveşte posibilitatea persoanei îndreptăţite de a introduce o acţiune având ca obiect soluţionarea pe fond a notificării formulate conform Legii nr. 10/2001, în cazul în care unitatea deţinătoare nu a soluţionat-o în termen, acţiune promovată după expirarea termenului de 6 luni. De asemenea, în raport cu interpretarea dispoziţiilor legale se va statua cu privire la împrejurarea dacă, după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 (în ipoteza în care unitatea deţinătoare nu emite nicio dispoziţie prin care să soluţioneze notificarea), persoana îndreptăţită îşi păstrează dreptul subiectiv de a obţine măsuri reparatorii în temeiul notificării formulate sau îi este afectat acest drept subiectiv în substanţa sa, cu consecinţa pierderii în mod definitiv şi irevocabil a dreptului de a obţine măsuri reparatorii. S-a statuat că „admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile, indiferent dacă priveşte o normă de drept material sau o normă de drept procedural, este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei” (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014). În altă cauză s-a reţinut că justa interpretare şi aplicare a dispoziţiilor referitoare la prescripţia extinctivă (instituţie de drept material, de altfel), influenţând accesul la cercetarea în fond a raportului juridic litigios, poate constitui obiectul unei hotărâri prealabile, chiar dacă excepţia prescripţiei extinctive se invocă prin intermediul unei excepţii procesuale (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 7 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 26 iunie 2015). Rezultă că, în concepţia instanţei supreme, pot face obiectul sesizării, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, nu doar problemele de drept material, care privesc fondul raportului juridic dedus judecăţii, ci şi problemele de drept procesual care sunt apte să influenţeze, în funcţie de maniera lor de rezolvare, dezlegarea pe fond a cauzei, în etapa procesuală în care se află. De modul în care se stabilesc interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 33 alin. (1) şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 depinde dezlegarea apelului pendinte: dacă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va decide că termenele menţionate sunt termene legale procedurale, atunci este extrem de important dacă sancţiunea nerespectării acestora afectează sau nu în substanţa sa dreptul subiectiv al părţii de a obţine măsuri reparatorii sau sancţiunea nerespectării termenelor îşi produce efectele numai pe plan procedural, în sensul că persoana îndreptăţită pierde calea procedurală reglementată de dispoziţiile Legii nr. 165/2013, dar îşi păstrează dreptul subiectiv de a obţine măsuri reparatorii. În cazul în care s-ar aprecia că sancţiunea nerespectării termenelor nu afectează în substanţa sa dreptul subiectiv al părţii de a obţine măsuri reparatorii, atunci s-ar pune în discuţie calea procedurală pe care ar putea să o exercite persoana îndreptăţită în vederea valorificării acestui drept, respectiv exercitarea unei acţiuni care nu intră în câmpul de reglementare al art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. În raport cu dezlegarea chestiunii de drept invocate, instanţa de judecată poate tranşa soluţionarea fondului litigiului dedus judecăţii în cadrul acţiunii având ca obiect soluţionarea pe fond a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, în cazul în care unitatea deţinătoare nu a soluţionat-o în termen.

Problema de drept enunţată este nouă, deoarece s-a constatat că asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat (cu titlu principal) printr-o altă hotărâre dată publicităţii, astfel cum rezultă din consultarea evidenţelor şi a jurisprudenţei afişate pe site-ul instanţei supreme, dar şi din consultarea buletinelor de jurisprudenţă relevante. În ce priveşte condiţia noutăţii, în general, instanţa de trimitere a constatat că, deşi au existat două decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la modul de interpretare a acestor dispoziţii legale, nu s-a statuat cu privire la chestiunea de drept invocată în prezenta sesizare. Astfel, prin Decizia nr. 34 din 14 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 6 iulie 2018, a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea, iar prin Decizia nr. 25 din 16 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 6 iunie 2018, s-a dezlegat o chestiune de drept diferită de cea în discuţie, întrucât s-a statuat cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 în cazul dosarelor returnate la entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, precum şi momentul de la care încep să curgă termenele respective. Natura juridică a termenelor prevăzute de dispoziţiile art. 33 alin. (1) şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi sancţiunea nerespectării acestora, respectiv consecinţele asupra dreptului subiectiv al persoanei îndreptăţite de a obţine măsuri reparatorii nu au fost niciodată supuse analizei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin nicio sesizare, motiv pentru care se apreciază că este întrunită condiţia de admisibilitate. Noutatea problemei de drept rezultă din caracterul normelor de drept nou-intrate în vigoare, din contextul legislativ nou şi modificat faţă de cel anterior, ca urmare a modificărilor legislative generate de decizia pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României şi care impun reevaluarea sau reinterpretarea normelor de drept incidente, cărora instanţele nu le-au dat încă o interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial. În acest sens se constată că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă unitară şi constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în scopul prevenirii unei practici neunitare. În acest moment există riscul unei practici neunitare în privinţa sancţiunii nerespectării termenelor prevăzute de dispoziţiile art. 33 alin. (1) şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 asupra dreptului subiectiv al persoanei îndreptăţite de a obţine măsuri reparatorii, în sensul că unele instanţe resping ca tardivă acţiunea formulată de persoana îndreptăţită, având ca obiect soluţionarea pe fond a notificării formulate, conform Legii nr. 10/2001, în cazul în care unitatea deţinătoare nu a soluţionat-o în termen, iar alte instanţe soluţionează pe fond acţiunile promovate.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei alte sesizări pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consultate la data pronunţării încheierii de sesizare. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 32.691/3/2017 a opinat că raţiunea legiuitorului român în adoptarea Legii nr. 165/2013 a fost aceea de a institui o procedură administrativă, supusă unor termene legale, înăuntrul cărora entităţile prevăzute de art. 33 şi 34 din lege au obligaţia soluţionării cererilor înregistrate şi nerezolvate până la data intrării în vigoare a acestui act normativ, în sensul emiterii unei decizii de admitere sau de respingere a acestora, urmând ca deciziile emise să fie supuse controlului judecătoresc.

Procedura de restituire a imobilelor naţionalizate a fost scindată în trei etape distincte obligatorii: 1. etapa administrativă, în cadrul căreia unitatea deţinătoare soluţionează notificarea prin emiterea unei dispoziţii motivate; 2. etapa jurisdicţională, cea prevăzută de Legea nr. 10/2001, al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptăţită şi au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege – regula restituirii în natură şi celelalte subsidiare şi alternative, prin echivalent – compensare cu alte bunuri sau servicii) îl reprezintă hotărârea judecătorească prin care se analizează pe fond notificarea, prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 1-3 din Legea nr. 10/2001; 3. procedura execuţională derulată sub imperiul titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 247/2005), de stabilire şi plată, până la apariţia Legii nr. 165/2013.

Având în vedere că până la apariţia Legii nr. 165/2013 nu au fost soluţionate notificările formulate de persoanele îndreptăţite, legiuitorul a stipulat termene distincte pentru entităţile notificate, până la expirarea cărora acestea aveau obligaţia legală de a soluţiona notificările cu care au fost învestite.

Curtea a constatat că data la care încep să curgă termenele este prevăzută în mod expres de către legiuitor, însă în ceea ce priveşte durata termenului, respectiv de 12 luni, de 24 de luni sau de 36 de luni, aceasta nu este stabilită în concret, ci depinde de numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate la unitatea administrativ-teritorială, fiind diferită în funcţie de entitatea notificată.

Astfel, fiecare entitate notificată avea obligaţia legală de a stabili numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate, de a afişa aceste date la sediul său şi de a le comunica Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

De asemenea, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor trebuia să centralizeze şi să publice pe pagina de internet denumirea fiecărei unităţi notificate şi numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate, în funcţie de care se putea stabili data expirării termenului prevăzut de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

Curtea a învederat că legiuitorul nu a stabilit termenul la care ar fi trebuit să fie afişate informaţiile menţionate, fie pe site, fie la sediul instituţiilor respective, şi nici sancţiunea în cazul neîndeplinirii obligaţiilor menţionate, motiv pentru care, în majoritatea cazurilor, unităţile notificate nu şi-au îndeplinit aceste obligaţii înainte de expirarea termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

Curtea a susţinut că nici Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu a publicat pe site-ul său informaţiile respective, într-un termen rezonabil de 6 luni de la data de 1 ianuarie 2014, dată de la care au început să curgă termenele respective.

În aceste condiţii, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nu sunt clare, previzibile şi accesibile, deoarece persoana îndreptăţită nu a avut cunoştinţă despre durata termenului aplicabil în situaţia sa concretă – 12 luni, 24 de luni sau 36 de luni, întrucât nu a avut acces la informaţiile necesare privind numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate de entitatea respectivă.

De aceea, nu se poate pretinde persoanei îndreptăţite să respecte un termen, în condiţiile în care nu cunoaşte durata acestuia, din culpa exclusivă a entităţii deţinătoare, care nu a afişat pe site-ul său informaţiile necesare.

Culpa entităţii deţinătoare este cu atât mai evidentă, în condiţiile în care ar fi trebuit să soluţioneze notificarea încă din anul 2001 şi ar fi trebuit să îşi îndeplinească această obligaţie în termenul de graţie stabilit de legiuitor în favoarea entităţilor deţinătoare prin adoptarea Legii nr. 165/2013.

În aceste condiţii, deşi dispoziţiile legale aparent par clare, previzibile şi accesibile, în fapt sunt lipsite de claritate, previzibilitate şi accesibilitate, deoarece durata termenelor prevăzute pentru soluţionarea notificărilor de către entităţile deţinătoare nu este clară, ci depinde de factori obiectivi (numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate şi denumirea entităţii notificate), dar şi de factori subiectivi (îndeplinirea obligaţiilor de către entităţile notificate de a centraliza şi a afişa la sediul lor numărul notificărilor).

Bineînţeles, nu trebuie neglijată atitudinea de pasivitate a entităţilor deţinătoare care nu au soluţionat notificările menţionate de aproximativ 17 ani şi care au beneficiat de termenul de graţie instituit prin Legea nr. 165/2013 în favoarea lor.

De asemenea, nu trebuie neglijat aspectul că persoanei îndreptăţite i-a fost paralizat dreptul de acces la justiţie, în virtutea dispoziţiilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, având în vedere Decizia nr. 5 din 16 martie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 23 aprilie 2015, prin care s-a statuat că este prematură cererea de chemare în judecată privind soluţionarea pe fond a notificării nerezolvate de către entitatea deţinătoare, cerere introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, dar anterior împlinirii termenelor din procedura prealabilă reglementate de acest act normativ.

În raport cu toate aceste considerente, Curtea a apreciat că termenele prevăzute de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 constituie termene legale imperative stabilite în sarcina unităţilor deţinătoare, înăuntrul cărora acestea aveau obligaţia legală de a soluţiona notificările cu care au fost învestite, însă sancţiunea nerespectării acestora pe plan procesual civil nu există, nefiind menţionată în cuprinsul dispoziţiilor capitolului V din lege.

Singura sancţiune aplicabilă este numai pe plan procesual penal, cu condiţia să fie întrunite elementele constitutive ale vreunei infracţiuni în legătură cu serviciul.

În ceea ce priveşte termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, acesta a fost reglementat în favoarea persoanei îndreptăţite. Intervalul de timp de 6 luni în care persoana îndreptăţită are posibilitatea de a se adresa instanţei are semnificaţia unui termen procedural, de exercitare a dreptului de sesizare a instanţei de judecată cu soluţionarea acţiunii în realizarea dreptului.

Astfel, termenul de 6 luni este un termen procedural legal, însă sancţiunea nerespectării acestuia constă numai în decăderea persoanei îndreptăţite de a formula acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Opinia Curţii este că expirarea termenului de 6 luni, prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, restricţionează numai exercitarea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 165/2013, însă nu afectează dreptul subiectiv al persoanei îndreptăţite a obţine măsuri reparatorii.

Astfel, titularul notificării nesoluţionate de unitatea deţinătoare are posibilitatea să exercite alte căi procedurale în vederea valorificării dreptului său subiectiv de a obţine măsuri reparatorii, respectiv acţiunile care nu intră în câmpul de reglementare al Legii nr. 165/2013, ci sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, având ca obiect constatarea refuzului entităţii să soluţioneze notificarea şi obligarea acesteia să o soluţioneze, precum şi acţiunea în soluţionarea pe fond a notificării de către instanţa de judecată.

Legiuitorul a reglementat expres, prin dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, pentru situaţia în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34 din aceeaşi lege, posibilitatea persoanei care se consideră îndreptăţită de a se adresa instanţei judecătoreşti în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.

Prin folosirea sintagmei „se poate adresa” legiuitorul a reglementat o normă cu caracter dispozitiv, şi nu imperativ, prin care a consacrat posibilitatea, nu obligaţia persoanei îndreptăţite de a se adresa instanţei de judecată în vederea soluţionării pe fond a notificării.

Curtea a apreciat că această interpretare corespunde scopului pentru care a fost adoptată Legea nr. 165/2013, şi anume acela de a oferi un răgaz entităţilor deţinătoare să soluţioneze notificările, şi nu scopului sancţionării persoanelor îndreptăţite, ale căror notificări nu au fost soluţionate de aproximativ 17 ani.

În caz contrar, dacă s-ar aprecia că la expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 persoana îndreptăţită este decăzută din dreptul subiectiv de a obţine măsuri reparatorii, în condiţiile în care notificarea sa nu a fost soluţionată timp de 17 ani, iar entitatea deţinătoare nu şi-a respectat obligaţia de a soluţiona notificarea la expirarea termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 (termene stabilite exclusiv în favoarea acestora) şi accesul persoanei îndreptăţite la justiţie a fost paralizat, ca efect al Deciziei nr. 5 din 16 martie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, atunci s-ar crea un dezechilibru evident şi nepermis faţă de titularii notificărilor nesoluţionate.

Astfel, nu ar fi respectat criteriul proporţionalităţii între intervalul de timp avut la dispoziţie de unităţile deţinătoare să soluţioneze notificările şi termenul de 6 luni, înăuntrul căruia persoanele îndreptăţite ar fi trebuit să formuleze acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Având în vedere considerentele expuse, opinia Curţii este că acţiunea formulată de persoana îndreptăţită, având ca obiect soluţionarea pe fond a notificării formulate, întemeiată pe dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, promovată după expirarea termenului de 6 luni, este tardivă. Sancţiunea nerespectării termenului de 6 luni este o sancţiune cu efect pe plan procedural, în sensul că titularului notificării îi este limitat dreptul de a sesiza instanţa de judecată în temeiul Legii nr. 165/2013, însă păstrează dreptul subiectiv de a obţine măsuri reparatorii, care poate fi valorificat prin acţiuni care nu intră în câmpul de reglementare al Legii nr. 165/2013, ci sunt întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti – instanţa de trimitere a comunicat că, după consultarea judecătorilor instanţelor arondate, au rezultat următoarele: Acţiunea formulată de persoana îndreptăţită având ca obiect soluţionarea pe fond a notificării formulate conform Legii nr. 10/2001, în cazul în care unitatea deţinătoare nu a soluţionat-o în termen, promovată după expirarea termenului de 6 luni, este tardivă. Termenul de 6 luni a fost reglementat în favoarea persoanei îndreptăţite, având semnificaţia unui termen procedural, de exercitare a dreptului de sesizare a instanţei cu soluţionarea acţiunii în realizarea dreptului. Sancţiunea nerespectării acestui termen constă în decăderea persoanei îndreptăţite din dreptul de a formula acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi nu afectează dreptul subiectiv al acesteia de a obţine măsuri reparatorii. Titularul notificării nesoluţionate de unitatea deţinătoare are posibilitatea să exercite alte căi procedurale în vederea valorificării dreptului său subiectiv de a obţine măsuri reparatorii, respectiv acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001. S-au anexat: Sentinţa nr. 458 din 27 februarie 2018 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, sentinţele nr. 350 din 26 februarie 2018 şi nr. 682 din 5 aprilie 2018 ale Tribunalului Bucureşti – Secţia III-a civilă.

Jurisprudenţa celorlalte instanţe din ţară Curtea de Apel Bacău a transmis punctul de vedere al Tribunalului Bacău, în sensul că acţiunea formulată de persoana îndreptăţită după expirarea termenului de 6 luni, având ca obiect soluţionarea pe fond a notificării depuse în temeiul Legii nr. 10/2001, în cazul în care unitatea deţinătoare nu a soluţionat-o în termen, este tardivă. Cu privire la cel de-al doilea aspect, opinia majoritară a judecătorilor Tribunalului Bacău este că, după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, este afectat dreptul subiectiv al persoanei îndreptăţite de a obţine măsuri reparatorii. Curtea de Apel Braşov a comunicat opinia judecătorilor Secţiei civile, potrivit căreia persoana îndreptăţită poate sesiza instanţa în vederea soluţionării pe fond a notificării sau poate solicita pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligată entitatea deţinătoare să soluţioneze notificarea şi ulterior împlinirii termenului de 6 luni prevăzut de norma în discuţie. Din modul de formulare a dispoziţiei art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 reiese că termenul de 6 luni nu este unul de decădere, ci este stabilit în favoarea persoanei îndreptăţite, având în vedere atât scopul declarat al legii, cât şi numărul mare de notificări ce trebuie soluţionate în termenele prevăzute în art. 33 şi 34 din lege. Tribunalul Braşov a apreciat unanim că dispoziţiile art. 33 alin. (1) şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nu instituie un termen de prescripţie ori de decădere, ci un termen administrativ de soluţionare a notificărilor formulate de persoanele îndreptăţite, a cărui nerespectare nu are efecte asupra dreptului persoanei îndreptăţite de a obţine măsuri reparatorii. Curtea de Apel Cluj a transmis opinia unanimă a judecătorilor Secţiei civile a Tribunalului Cluj, potrivit căreia acţiunea promovată după expirarea termenului de 6 luni este tardivă. Constatarea se impune faţă de conţinutul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. Cu privire la cea de-a doua problemă de drept, s-a apreciat că dreptul subiectiv al persoanei îndreptăţite nu este afectat, dar nu mai poate fi valorificat prin obligarea entităţii deţinătoare la soluţionarea pe fond a notificării. Curtea de Apel Constanţa a trimis deciziile nr. 125/C din 17 septembrie 2018 şi nr. 111/C din 22 iunie 2018 ale Secţiei I civile, prin care s-a decis că termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 are natura unui termen de decădere. Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă a arătat că acţiunea în discuţie, promovată după expirarea termenului de 6 luni, a fost socotită ca tardivă, iar nu prescrisă, de către completurile de fond civil ale secţiei. În acest sens a depus sentinţele nr. 2.655 din 6 decembrie 2017, nr. 2.889 din 20 decembrie 2017, nr. 2.878 din 19 decembrie 2017, nr. 231 din 1 februarie 2018, nr. 426 din 22 februarie 2018, nr. 396 din 19 februarie 2018, nr. 2.589 din 28 noiembrie 2017, nr. 652 din 14 martie 2018, nr. 165 din 29 ianuarie 2018, nr. 277 din 2 februarie 2018 şi nr. 278 din 2 februarie 2018. Curtea de Apel Galaţi a comunicat opinia judecătorilor Secţiei I civile, potrivit căreia termenul de 6 luni este un termen de decădere, dar este stabilit în sarcina unităţilor deţinătoare, pentru soluţionarea notificărilor. Nerespectarea acestui termen nu atrage nicio sancţiune pe plan procesual pentru persoana care a formulat notificarea. Opinia judecătorilor Secţiei I civile a Tribunalului Galaţi este că termenele prevăzute de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 sunt termene legale imperative stabilite în sarcina unităţilor deţinătoare, însă sancţiunea nerespectării acestora pe plan procesual nu există, nefiind menţionată în cuprinsul capitolului V din Legea nr. 165/2013. Termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 este un termen procedural, reglementat în favoarea persoanei îndreptăţite, fiind intervalul în care aceasta are posibilitatea de a se adresa instanţei. Sancţiunea nerespectării lui constă în decăderea persoanei îndreptăţite din dreptul de a formula acţiunea întemeiată pe aceste dispoziţii legale, însă nu afectează dreptul subiectiv al persoanei de a obţine măsuri reparatorii în cadrul acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001. O parte a judecătorilor Secţiei I civile a Tribunalului Vrancea a opinat că sancţiunea care intervine este decăderea, atrăgând pierderea dreptului subiectiv al persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii. Cealaltă parte a judecătorilor acestei instanţe a considerat că nicio sancţiune nu poate afecta dreptul persoanei îndreptăţite de a se adresa instanţei de judecată pentru analizarea pe fond a cererii sale, pentru a nu se stabili un regim sancţionator mai aspru decât faţă de unitatea deţinătoare, care nu a respectat termenul prevăzut de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. S-au anexat deciziile nr. 268/A din 8 noiembrie 2016 şi nr. 49/A din 14 martie 2018 ale Curţii de Apel Galaţi – Secţia I civilă. Curtea de Apel Piteşti a comunicat punctul de vedere al judecătorilor Tribunalului Argeş, care au apreciat că din analiza dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 165/2013 se observă că a fost stabilită cu certitudine doar data de la care se vor calcula termenele prevăzute la alin. (1) al textului – 1 ianuarie 2014 -, fiind stabilită în sarcina entităţilor învestite cu soluţionarea cererilor doar obligaţia de a soluţiona cererile în aceste termene, fără a fi prevăzută şi sancţiunea nerespectării lor. Totodată, durata termenelor de 12 luni, 24 de luni şi 36 de luni depinde de numărul de cereri pe care le are de soluţionat fiecare entitate, neputându-se stabili cu certitudine când se va împlini, pentru fiecare entitate, termenul de soluţionare a cererilor. Dată fiind această incertitudine, persoanei îndreptăţite nu i se poate imputa nerespectarea vreunui termen. Cât priveşte termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, acesta este un termen procedural de decădere, în sensul art. 185 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fiind prevăzut în interesul persoanei îndreptăţite, iar nerespectarea lui nu poate afecta dreptul subiectiv al acestei persoane de a obţine măsuri reparatorii. Curtea de Apel Suceava a comunicat o opinie de principiu conturată la nivelul Tribunalului Suceava, în sensul că acţiunea formulată în temeiul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, promovată după expirarea termenului de 6 luni, este tardivă, însă nu afectează dreptul subiectiv al persoanei îndreptăţite, care poate promova acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Curtea de Apel Târgu Mureş a comunicat opinia conform căreia o asemenea acţiune este tardivă, iar nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 atrage decăderea, conform art. 185 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Curtea de Apel Timişoara a transmis opinia potrivit căreia acţiunea formulată după expirarea termenului de 6 luni este tardivă. Termenul are natura juridică a unui termen de decădere, întrucât vizează valorificarea unui drept la acţiune, a cărui neexercitare în intervalul expres prevăzut de legiuitor atrage aplicarea acestei sancţiuni. Sancţiunea decăderii nu poate interveni decât atunci când acţiunea introductivă are ca obiect soluţionarea pe fond a notificării, nu şi în ipoteza în care se solicită obligarea entităţii sesizate la emiterea deciziei. În ilustrarea acestei opinii s-au ataşat sentinţele nr. 448/PI din 29 martie 2018 şi nr. 98/PI din 29 ianuarie 2018 ale Tribunalului Timiş – Secţia I civilă şi Sentinţa nr. 1.715 din 6 iunie 2018 a Tribunalului Caraş-Severin – Secţia I civilă.

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au exprimat opinii teoretice asupra problemei de drept.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedurile de unificare a practicii judiciare şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 5 din 16 martie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 23 aprilie 2015, s-au admis sesizările formulate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 37.758/3/2013, şi Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 30.602/3/2013, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în corelare cu art. 4, art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, este prematură cererea de chemare în judecată privind soluţionarea pe fond a notificării nerezolvate de către entitatea deţinătoare, cerere introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, dar anterior împlinirii termenelor din procedura prealabilă reglementate de acest act normativ. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1.528 din Codul civil coroborate cu dispoziţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, este prematură cererea persoanei îndreptăţite adresată instanţei ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, dar anterior împlinirii termenelor reglementate de art. 33 din acest act normativ de obligare a unităţii deţinătoare să soluţioneze notificarea la împlinirea termenelor respective.” În adoptarea acestei soluţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a reţinut, în legătură cu textul art. 33 din Legea nr. 165/2013, normă ce urmează să se aplice în viitor, că acesta nu împiedică în sine exercitarea liberului acces la justiţie, ci doar îl condiţionează de respectarea unor termene înăuntrul cărora entităţile prevăzute de lege au obligaţia soluţionării cererilor înregistrate şi nerezolvate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, în sensul emiterii unei decizii de admitere sau de respingere a acestora. Reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei sale, a unui drept – subiectiv ori procesual -, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă. Astfel fiind, faţă de caracterul obligatoriu al procedurii prealabile, s-a concluzionat că partea nu se poate adresa instanţei înaintea împlinirii termenelor defipte de lege întrucât nu are un drept actual, pretenţiei formulate în aceste condiţii opunându-i-se prematuritatea, ca impediment care nu permite cercetarea fondului pretenţiei.

Prin Decizia nr. 25 din 16 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 6 iunie 2018, prin care s-a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 6.725/118/2015, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. II din Legea nr. 368/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în cazul persoanelor îndreptăţite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care au optat pentru returnarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor către entităţile învestite cu soluţionarea notificării, în vederea restituirii, în natură sau prin compensare cu alte bunuri, a imobilelor, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii, se aplică în mod corespunzător termenele prevăzute de art. 33 alin. (1) şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare. Termenele prevăzute de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, curg de la data înregistrării dosarelor returnate la entităţile învestite cu soluţionarea notificării. Dacă cererea formulată conform art. II din Legea nr. 368/2013 nu poate fi soluţionată prin restituirea în natură sau prin compensare cu alte bunuri, dispoziţia/decizia iniţială aflată în dosarul returnat de Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor continuă să producă efecte, fiind incidentă procedura măsurilor compensatorii sub formă de puncte prevăzută de capitolul III al Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare.” În considerentele deciziei, la paragrafele 68 şi 69, se reţin următoarele: „68. Dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 165/2013 instituie anumite termene procedurale de soluţionare a cererilor de către entităţile învestite de lege cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv şi înăuntrul cărora persoanele îndreptăţite nu pot formula cereri în instanţă (Decizia Curţii Constituţionale nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014, paragraful 34). 69. Termenele instituite de dispoziţiile art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 sunt termene procedurale legale, imperative sau prohibitive şi absolute.”

Prin Decizia nr. 34 din 14 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 6 iulie 2018, s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 13.203/3/2016, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, poate fi sesizată instanţa de judecată după împlinirea termenului de 6 luni instituit de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, ulterior împlinirii termenelor instituite prin art. 33 alin. (1) din această lege, cu o cerere de soluţionare pe fond a notificării persoanei îndreptăţite, notificare nesoluţionată de către entitatea deţinătoare, sau această cerere este tardivă, dat fiind că este formulată ulterior împlinirii termenului astfel instituit prin art. 35 alin. (2) din lege? În aplicarea art. 1.528 din Codul civil, raportat la art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, este tardivă sau nu cererea persoanei îndreptăţite adresată instanţei ulterior împlinirii termenului de 6 luni instituit de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, prin care se solicită obligarea unităţii deţinătoare să soluţioneze notificarea după împlinirea termenelor instituite prin art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 (obligaţie de a face) ?”. În considerentele deciziei s-a reţinut că, întrucât „problema tipului de acţiune aflat la dispoziţia persoanei care se consideră îndreptăţită ulterior împlinirii termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi eventuala tardivitate a introducerii acesteia sunt chestiuni care ţin de instituţii de drept procesual care nu au fost aplicate şi nu au fundamentat în mod direct soluţia adoptată în cauză, se constată că nu se poate reţine îndeplinirea condiţiei de admisibilitate a sesizării, anume ca aceasta să fie privitoare la o chestiune de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată”.

În urma verificărilor efectuate se constată că dispoziţiile art. 33 şi 35 din Legea nr. 165/2013 au făcut obiect