Decizia nr. 34 din 14 mai 2018

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a dispus, prin Încheierea din data de 15 decembrie 2017, în Dosarul nr. 13.203/3/2016, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 165/2013) :

Codul civil

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă la data de 8 aprilie 2016 cu nr. 13.203/3/2016, completată sub aspectul cadrului procesual la data de 30 septembrie 2016, reclamantul persoană fizică a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice şi Administraţia Naţională „Apele Române”, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să îl oblige pe pârât să soluţioneze Notificarea nr. xxxx/10.08.2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, şi să emită dispoziţie motivată.

Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 10/2001) şi pe cele ale art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013.

Prin Sentinţa nr. 1.431 din 11 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice şi a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Hotărând astfel, prima instanţă a arătat că a fost învestită de reclamant cu o cerere prin care să fie obligaţi pârâţii la soluţionarea notificării înregistrate sub nr. xxxxx/10.08.2001 la Primăria Municipiului Bucureşti. Faţă de acest obiect, a reţinut incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Analizând cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice, invocată de acesta prin întâmpinare, prima instanţă a stabilit că, deşi în anul 2015 pârâtul a transmis notificarea spre soluţionare pârâtei Administraţia Naţională „Apele Române” în considerarea faptului că din mai 2015 obiectivul de investiţii „Acumulare Văcăreşti” figurează înscris ca fiind administrat de Ministerul Apelor şi Pădurilor prin Administraţia Naţională „Apele Române”, pârâtul a avut calitatea de unitate deţinătoare până la împlinirea termenului de soluţionare a notificării, prevăzut de art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013, respectiv până la 1 ianuarie 2015, motiv pentru care excepţia a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, din coroborarea prevederilor art. 33 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 165/2013, s-a reţinut că rezultă că entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de până la 2.500 de cereri au obligaţia de a le soluţiona în termen de 12 luni, termen ce curge începând cu 1 ianuarie 2014.

Tribunalul a dedus că Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice îi este aplicabil acest termen de 12 luni prevăzut de art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013 pe baza informaţiilor din Dosarul nr. 44.345/3/2015 înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă, având ca obiect o cerere similară formulată în contradictoriu cu acelaşi pârât, şi în care s-a reţinut că în anul 2016 unitatea deţinătoare (ministerul) mai avea de soluţionat un număr de 144 de cereri. Stabilind că Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice avea obligaţia de a soluţiona până la 1 ianuarie 2015 Notificarea nr. xxxxx/10.08.2001 ce îi fusese transmisă de Primăria Municipiului Bucureşti în mai 2008, tribunalul a apreciat că, în procedura Legii nr. 165/2013, după împlinirea termenului în care unitatea deţinătoare este obligată să soluţioneze notificarea, reclamantul nu are drept de opţiune între acţiunea având ca obiect obligarea unităţii deţinătoare la soluţionarea notificării şi acţiunea având ca obiect soluţionarea notificării de către instanţă.

Scopul Legii nr. 165/2013 este acela de a finaliza procesul de reparare a prejudiciului comis prin preluările abuzive săvârşite în timpul regimului comunist, prin proceduri simplificate, care urmează să se desfăşoare în termene rezonabile şi previzibile.

Unul dintre aceste mecanisme se referă la situaţia notificărilor nesoluţionate de unităţile deţinătoare în termenele prevăzute la art. 33 din lege.

În acest caz, după împlinirea termenului de soluţionare a notificărilor de către unităţile deţinătoare, persoanele care se consideră îndreptăţite au la dispoziţie un termen de 6 luni în care pot sesiza instanţa, aceasta din urmă fiind obligată să se pronunţe asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi a dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii, aşa cum rezultă din prevederile art. 35 alin. (1) şi (2) interpretate în coroborare cu alin. (3) din Legea nr. 165/2013.

Unităţile deţinătoare nu mai pot fi obligate la soluţionarea notificărilor după împlinirea termenelor reglementate de art. 33 din Legea nr. 165/2013, obligaţia lor subzistând numai pe parcursul acestor perioade. După împlinirea termenelor respective, persoanele care se consideră îndreptăţite la măsuri reparatorii au la dispoziţie exclusiv acţiunea având ca obiect soluţionarea pe fond a notificării, acţiune ce trebuie formulată în termenul de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor, conform prevederilor art. 35 alin. (2) teza finală din Legea nr. 165/2013.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, invocând încălcarea dreptului de acces liber la o instanţă şi pierderea dreptului pretins prin notificarea nesoluţionată în termen de unitatea deţinătoare, consecinţe ce decurg din interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în sensul că, după împlinirea termenelor reglementate de art. 33 din acest act normativ, persoanele care se consideră îndreptăţite la măsuri reparatorii au la dispoziţie exclusiv acţiunea având ca obiect soluţionarea pe fond a notificării şi că această acţiune trebuie formulată în termenul de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.

Prin Încheierea de sesizare din data de 15 decembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 13.203/3/2016, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a constatat că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 8 aprilie 2016, aşadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, precum şi a actualului Cod de procedură civilă.

Obiectul cererii l-a constituit obligarea pârâtului să emită dispoziţie de soluţionare a notificării, după expirarea termenelor noi instituite de Legea nr. 165/2013.

Instanţa de sesizare a constatat că, prin dispoziţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, s-au instituit noi termene de soluţionare a notificărilor în sarcina unităţilor deţinătoare, altele decât cel stabilit iniţial prin art. 25 din Legea nr. 10/2001, şi anume: un termen de 12 luni pentru entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de până la 2.500 de cereri, un termen de 24 de luni pentru entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr cuprins între 2.500 şi 5.000 de cereri şi un termen de 36 de luni pentru entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de peste 5.000 de cereri. S-a prevăzut că aceste termene curg de la data de 1 ianuarie 2014.

În aceste condiţii, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a arătat că se pune în discuţie posibilitatea învestirii instanţei cu cererea de a obliga pârâtul să emită dispoziţia de soluţionare a notificării, ulterior împlinirii noilor termene stabilite prin Legea nr. 165/2013, drept pentru care este necesar a se da o dezlegare chestiunilor de drept ce fac obiectul sesizării.

Prin urmare, curtea de apel a apreciat admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, şi anume:

Opinia completului de judecată al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă este că asemenea cereri nu sunt tardive.

În acest sens, curtea de apel a avut în vedere că raţiunea legiuitorului român în adoptarea Legii nr. 165/2013 a fost aceea de a institui o procedură administrativă, supusă unor termene imperativ reglementate, înăuntrul cărora entităţile prevăzute de art. 33 şi art. 34 din lege au obligaţia soluţionării cererilor înregistrate şi nerezolvate până la data intrării în vigoare a acestui act normativ, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul emiterii unei decizii de admitere sau de respingere a acestora, urmând ca deciziile emise de acestea să fie supuse controlului judecătoresc: faza judiciară a acestor proceduri începe în situaţia în care persoana îndreptăţită este nemulţumită de actul prin care se finalizează faza administrativă, precum şi în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34.

În cea de a doua situaţie, art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 prevede că „În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor”.

În opinia instanţei de trimitere, termenul de 6 luni reglementat de dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nu constituie un termen de decădere, întrucât norma care îl instituie nu are caracter imperativ, nefiind prevăzută, în mod expres, sancţiunea decăderii în cazul nerespectării acestuia.

Pe de altă parte, în cuprinsul textului în discuţie, legiuitorul a înţeles să folosească sintagma „se poate adresa”, o astfel de normă având caracter dispozitiv permisiv, întrucât nu impune persoanei care se consideră îndreptăţită obligaţia de a se adresa instanţei, ci doar permite acesteia, ca subiect de drept, să aibă această conduită, în caz contrar ea putând aştepta soluţionarea pe cale administrativă a cererii de restituire.

Nu în ultimul rând, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a avut în vedere şi împrejurarea că termenul de 6 luni instituit de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 se raportează la nerespectarea de către entitatea învestită de lege a termenelor prevăzute de art. 33 şi 34 din acest act normativ, termene care variază în funcţie de numărul de cereri înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a acestei legi.

În aceste condiţii, curtea de apel a considerat că sarcina persoanei îndreptăţite de a cunoaşte în ce categorie de termene va fi soluţionată cererea sa, pentru a se putea adresa instanţei în termen legal, ar fi excesivă şi împovărătoare, cu atât mai mult cu cât soluţionarea cererilor de restituire (în natură sau prin echivalent) trenează de 16 ani, timp în care legislaţia în materie a suferit numeroase modificări.

În concluzie, instanţa de sesizare şi-a exprimat opinia că dezlegarea corectă a chestiunii de drept puse în discuţie este în sensul că persoana îndreptăţită se poate adresa instanţei de judecată cu o cerere de soluţionare pe fond a notificării, precum şi cu o cerere de obligare a unităţii deţinătoare să soluţioneze notificarea (obligaţie de a face), după împlinirea termenelor instituite prin art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în virtutea dreptului de acces liber la instanţă, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în caz contrar, dreptul la măsuri reparatorii în condiţiile legilor speciale ar fi pierdut, deşi culpa nesoluţionării cererilor de restituire aparţine exclusiv autorităţilor statului, care nu şi-au îndeplinit obligaţiile legale în termenele prevăzute de lege şi care au prelungit în mod excesiv durata soluţionării notificărilor, dreptul la restituire consacrat de legiuitor fiind astfel unul iluzoriu.

Prin încheierea de sesizare s-a arătat că apelantul- reclamant consideră că o astfel de cerere nu este formulată cu depăşirea termenului legal prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, apreciere ce constituie critica principală a apelului declarat.

În ce îl priveşte pe intimatul-pârât, s-a reţinut că acesta şi-a exprimat opinia contrară, în sensul că cererea a fost formulată după împlinirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel încât instanţa nu poate dispune obligarea unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea, obligaţie ce a subzistat până la data de 1 ianuarie 2015.

După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost depuse de către părţi puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii.

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au transmis hotărârile judecătoreşti identificate ca fiind relevante pentru chestiunea de drept ce face obiectul analizei în prezenta cauză, precum şi punctele de vedere teoretice exprimate de către judecători, din răspunsurile comunicate rezultând următoarele aspecte:

Curţile de Apel Suceava, Târgu Mureş, Alba Iulia şi Oradea nu au identificat practică judiciară referitor la problema de drept sesizată.

Mai multe curţi de apel au comunicat doar opiniile teoretice ale judecătorilor din colectivele proprii de lucru ori din instanţele aflate în raza lor de competenţă teritorială, dat fiind că nu au înregistrat practică judiciară.

Astfel, Curtea de Apel Bacău şi Curtea de Apel Cluj consideră că depăşirea termenului de 6 luni reglementat de dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 atrage consecinţa tardivităţii cererii, indiferent că se urmăreşte soluţionarea pe fond a notificării ori doar obligarea la soluţionarea notificării, după expirarea termenelor reglementate la art. 33 din această lege. Cu privire la a doua întrebare din sesizare, s-a opinat că textul din Codul civil nu este aplicabil, cât timp există un text în legea specială care obligă persoana interesată a acţiona într-un anumit termen pe care nu l-a respectat.

Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti şi Curtea de Apel Galaţi consideră că, în interpretarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, persoana îndreptăţită poate sesiza instanţa în vederea soluţionării pe fond a notificării sau pentru obligarea entităţii deţinătoare să soluţioneze notificarea şi ulterior împlinirii termenului de 6 luni prevăzut de norma în discuţie.

Din modul de formulare a dispoziţiei înscrise în art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, reiese că termenul de 6 luni nu este unul de decădere, ci este stabilit în favoarea persoanei îndreptăţite, având în vedere şi scopul declarat al legii şi numărul mare de notificări ce trebuie soluţionate în termenele prevăzute de art. 33 şi 34, fiind mai mult ca posibilă depăşirea lor, cum de altfel s-a şi întâmplat de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

S-a indicat că în acelaşi sens este şi practica judiciară la nivelul Tribunalului Buzău, exemplificată prin două sentinţe, care însă au soluţionat pe fond cererile/notificările fără ca în cauză să se fi ridicat problema tardivităţii acţiunii în raport cu termenul de 6 luni reglementat prin dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Curtea de Apel Iaşi a înaintat o sentinţă fără legătură cu problema de drept semnalată, întrucât, deşi acţiunea dedusă judecăţii (în soluţionarea pe fond a notificării şi, subsidiar, în obligarea la soluţionarea notificării) a fost respinsă ca tardivă, în cuprinsul hotărârii s-a reţinut neaplicarea Legii nr. 165/2013 ca urmare a soluţionării notificării părţii la o dată anterioară sesizării instanţei.

Curtea de Apel Craiova a identificat o singură cauză, care se circumscrie ipotezei din sesizare, în care însă nu s-a pus în discuţie şi nu a fost analizată problema tardivităţii cererii, ce a avut ca obiect soluţionarea pe fond a notificării nerezolvate de entitatea deţinătoare. Din cuprinsul hotărârii se deduce că apărarea pârâtei a fost în sensul că nesoluţionarea notificării este consecinţa necompletării dosarului de către notificatori.

Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Timişoara şi Curtea de Apel Constanţa au comunicat hotărâri judecătoreşti pe problema de drept semnalată.

La nivelul Curţii de Apel Bucureşti sunt împărtăşite ambele curente de opinie, după cum urmează: tribunalele Ialomiţa, Călăraşi, Giurgiu şi Teleorman au împărtăşit opinia Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, potrivit căreia termenul de 6 luni reglementat de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nu constituie un termen de decădere, pentru aceleaşi argumente expuse în încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în timp ce Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, tribunalele Bucureşti şi Ilfov, consideră, în sens contrar, că termenul de 6 luni reglementat de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 constituie un termen de decădere.

Astfel fiind, în această opinie, după împlinirea termenului de 6 luni instituit de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, ulterior împlinirii celorlalte termene instituite prin art. 33 alin. (1) din lege, instanţa de judecată nu mai poate fi învestită de către persoana îndreptăţită cu o cerere de soluţionare pe fond a notificării. În contextul menţionat şi având în vedere raportul existent între norma prevăzută de art. 1.528 din Codul civil şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, care este unul de la general la special, procedura de soluţionare a contestaţiilor formulate în condiţiile Legii nr. 10/2001 modificate prin Legea nr. 165/2013 urmează regimul juridic al normei speciale.

Curtea de Apel Constanţa a învederat că practica judiciară la nivelul Tribunalului Constanţa este în sensul că sesizarea instanţei de judecată după împlinirea termenului de 6 luni instituit de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, ulterior împlinirii termenelor instituite prin art. 33 din lege cu o cerere de soluţionare pe fond a notificării persoanei îndreptăţite, notificare nesoluţionată de unitatea deţinătoare, este tardivă.

Curtea de Apel Timişoara a înaintat o sentinţă prin care a fost admisă excepţia tardivităţii invocată de către instanţă din oficiu şi respinsă cererea de chemare în judecată prin care s-a solicitat obligarea pârâţilor la emiterea unei decizii de admitere a notificărilor, în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilele expropriate. Tribunalul a reţinut că, după expirarea termenului în care unitatea deţinătoare este obligată la soluţionarea notificărilor fără ca aceasta să fi soluţionat notificarea, persoana îndreptăţită se poate adresa instanţei de judecată în termen de 6 luni pentru ca aceasta să soluţioneze pe fond cererea de restituire formulată. Nerespectarea acestui termen de 6 luni, de la data expirării termenului de soluţionare administrativă a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, atrage sancţiunea decăderii reclamantelor din dreptul de a mai solicita instanţei soluţionarea pe fond a notificării.

În acelaşi sens şi-au exprimat opinia teoretică şi judecătorii Tribunalului Arad, care au apreciat că este tardivă cererea persoanei îndreptăţite adresată instanţei după împlinirea termenului de 6 luni consacrat de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. În egală măsură, s-a apreciat ca fiind tardivă şi cererea persoanei adresată instanţei în aceleaşi condiţii, prin care se solicită obligarea unităţii deţinătoare la soluţionarea notificării, după împlinirea termenelor instituite prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti relevante, potrivit adresei din 15 martie 2018 a Secţiei I civile.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia judiciară – Serviciul judiciar civil, prin Adresa nr. 302/C/437/III-5/2018 din 23 martie 2018, a comunicat că nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Prin Decizia nr. 5 din 16 martie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 23 aprilie 2015 s-au admis sesizările formulate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 37.758/3/2013 şi Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 30.602/3/2013 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, s-a stabilit că:

În adoptarea acestei soluţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale care a reţinut, în legătură cu textul art. 33 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, normă ce urmează să se aplice în viitor, că acesta nu împiedică în sine exercitarea liberului acces la justiţie, ci doar îl condiţionează de respectarea unor termene înăuntrul cărora entităţile prevăzute de lege au obligaţia soluţionării cererilor înregistrate şi nerezolvate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, în sensul emiterii unei decizii de admitere sau de respingere a acestora. Reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei sale, a unui drept – subiectiv ori procesual – inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă.

Astfel fiind, faţă de caracterul obligatoriu al procedurii prealabile, s-a concluzionat că partea nu se poate adresa instanţei înaintea împlinirii termenelor defipte de lege întrucât nu are un drept actual, pretenţiei formulate în aceste condiţii opunându-i-se prematuritatea, ca impediment care nu permite cercetarea fondului pretenţiei.

Dispoziţiile art. 33, 34 şi 35 ale Legii nr. 165/2013 au făcut obiectul unui număr foarte mare de dosare aflate pe rolul Curţii Constituţionale. Prezintă relevanţă, strict pe problema analizată, Decizia nr. 113 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 391 din 23 mai 2016, Decizia nr. 685 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015, Decizia nr. 115 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 17 aprilie 2015 şi Decizia nr. 225 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 19 mai 2016.

Curtea Constituţională a statuat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 4 teza întâi raportat la art. 33 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013, arătând că stabilirea prin art. 33 din Legea nr. 165/2013 a „noi termene în care entităţile învestite trebuie să soluţioneze notificările se înscrie în raţiunea pentru care legea însăşi a fost concepută, aceea de a crea un mecanism care să confere eficienţă procesului reparatoriu al măsurilor abuzive de preluare a unor imobile în timpul regimului comunist. Se asigură, în acelaşi timp, şi certitudinea finalizării acestuia, inclusiv prin reglementarea legală expresă a posibilităţii persoanei care se consideră îndreptăţită de a acţiona împotriva refuzului nejustificat al entităţii de a răspunde la notificare, Legea nr. 165/2013 instituind, prin art. 35 alin. (2), ceea ce în vechiul cadru procesual era recunoscut doar pe cale unei decizii pronunţate ca urmare a soluţionării unui recurs în interesul legii (Decizia nr. XX din 19 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007) „.

În ceea ce priveşte art. 35 din Legea nr. 165/2013, prin aceleaşi decizii, Curtea Constituţională a statuat că textul de lege criticat conferă persoanelor interesate dreptul de a se adresa instanţei pentru ca aceasta să se pronunţe asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi să soluţioneze, de fapt, notificarea lăsată în nelucrare de entitatea învestită de lege. Acest drept poate fi exercitat într-un interval de 6 luni, care începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute la art. 33, termene pe care Legea nr. 165/2013 le acordă entităţilor învestite pentru soluţionarea notificărilor. De asemenea, Curtea Constituţională a observat că, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, persoanele interesate se puteau adresa justiţiei pentru atacarea refuzului nejustificat doar în temeiul Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate într-un recurs în interesul legii prin care se recunoscuse, în lipsa unei reglementări legale exprese, această posibilitate. Or art. 35 alin. (2) nu face altceva decât să normativizeze această posibilitate consacrată doar pe cale jurisprudenţială, stabilind un cadru procesual în care acest drept să fie exercitat, în contextul economico-financiar al statului român descris în expunerea de motive a Legii nr. 165/2013 şi având în vedere şi cele reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.

Asupra modului în care acţionează dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 sunt relevante considerentele Curţii Constituţionale care, prin Decizia nr. 113/2016, la paragraful 28, a subliniat că „termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nu trebuie înţeles în sensul că numai după expirarea acestuia poate fi exercitată acţiunea împotriva actului entităţii administrative sau a refuzului nejustificat de emitere a acestuia, ci acesta este intervalul de timp în care persoana îndreptăţită are posibilitatea de a se adresa instanţei, având semnificaţia unui termen procedural, de exercitare a dreptului de sesizare a instanţei de judecată cu soluţionarea acţiunii în realizarea dreptului”.

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condiţiilor de admisibilitate, opinia judecătorului-raportor a fost următoarea: acţiunea în soluţionarea pe fond a cererii persoanei care se consideră îndreptăţită, rămasă nerezolvată la împlinirea termenelor instituite prin art. 33 alin. (1) şi art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, introdusă după împlinirea termenului de 6 luni instituit de art. 35 alin. (2) din aceeaşi lege, este tardivă. Persoana care se consideră îndreptăţită şi a cărei cerere a rămas nerezolvată la împlinirea termenelor prevăzute prin art. 33 alin. (1) şi art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 poate sesiza instanţa de judecată cu o acţiune în obligarea entităţii învestite la soluţionarea cererii, acţiune care nu intră în câmpul de reglementare al art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Analizând cu prioritate admisibilitatea sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată îndeplinirea parţială a condiţiilor instituite prin dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că a fost sesizată cu soluţionarea prezentei chestiuni de drept de un complet al Curţii de Apel Bucureşti, învestit să judece în ultimă instanţă un litigiu în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 165/2013.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti a fost legal învestită în calea de atac a apelului, cu un litigiu în care reclamantul a cerut ca pârâtul să fie obligat să-i soluţioneze notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, notificare ce a rămas nerezolvată şi după expirarea termenului nou pus în acest scop la dispoziţia unităţii deţinătoare prin normele Legii nr. 165/2013. Fiind incidente dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 165/2013, hotărârea tribunalului este supusă doar căii de atac a apelului, fiind astfel îndeplinite primele condiţii de admisibilitate la care se referă dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, privitoare la existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în competenţa legală a unui complet al curţii de apel, învestit să judece litigiul în ultimă instanţă.

Cerinţa ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de chestiunea de drept ce face obiectul sesizării face ca procedura de unificare reglementată prin dispoziţiile art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă să fie circumscrisă, în principal, chestiunilor de drept material, iar celor de procedură, doar în măsura în care soluţia adoptată în cauza ce a generat sesizarea instanţei supreme a fost determinată în mod direct şi necesar de aplicarea unor norme sau instituţii de drept procesual.

Sub acest aspect, este de reţinut că problema de drept a cărei clarificare s-a solicitat de către instanţa de trimitere este aceea dacă depăşirea termenului de 6 luni, reglementat de dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 pentru sesizarea instanţelor judecătoreşti, atrage consecinţa pierderii dreptului procesual al persoanei care se consideră îndreptăţită de a se adresa instanţei, fie cu o cerere de soluţionare pe fond a notificării (acţiune directă), fie cu o cerere de obligare a unităţii deţinătoare la soluţionarea notificării rămase nerezolvate şi după împlinirea termenelor instituite prin dispoziţiile art. 33 şi 34 din lege, prin respingerea sa ca tardivă.

Or, fără a fi străină problematicii pe care o ridică, în general, aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din lege, se remarcă faptul că chestiunea de drept ridicată de instanţa de trimitere nu ajută în mod real şi concret la soluţionarea pe fond a cauzei deduse judecăţii, aceasta fiind privitoare la instituţii de drept procesual care ţin de eventuala calificare a termenului de 6 luni ca fiind unul de decădere, cu implicaţii asupra exerciţiului dreptului de acces la instanţă, problemă care însă nu a fost transpusă în soluţia adoptată în cauză.

Este de reţinut că prima instanţă a stabilit că ipoteza cauzei deduse judecăţii este aceea a nesoluţionării notificării în termenul nou pus la dispoziţia unităţii deţinătoare în acest scop prin dispoziţiile Legii nr. 165/2013, termen care este cel prevăzut de art. 33 alin. (1) lit. a) din lege şi care era împlinit la data introducerii acţiunii.

Fără a emite niciun fel de consideraţii asupra unei eventuale depăşiri a termenului de 6 luni de zile de sesizare a instanţei, prevăzut prin dispoziţiile art. 35 alin. (2) din lege, tribunalul şi-a limitat argumentarea la stabilirea consecinţelor împlinirii termenelor reglementate prin dispoziţiile art. 33, reţinând că, după acest moment, unităţile deţinătoare nu ar mai putea fi obligate la soluţionarea notificărilor întrucât obligaţia lor în acest sens ar subzista doar pe durata respectivelor termene.

După împlinirea termenelor, persoanele care se consideră îndreptăţite la măsuri reparatorii au la dispoziţie exclusiv acţiunea având ca obiect soluţionarea pe fond a notificării, acţiune ce trebuie formulată în termenul de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.

Însă, având în vedere că reclamantul a solicitat exclusiv obligarea pârâţilor la soluţionarea notificării, cererea de chemare în judecată a fost considerată ca neîntemeiată, întrucât s-a arătat că obligaţia unităţii deţinătoare de soluţionare a notificării ar fi subzistat numai până la 1 ianuarie 2015, conform prevederilor art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013.

Exercitând calea de atac a apelului împotriva acestei soluţii, reclamantul a criticat – nu cum se arată în încheierea instanţei de sesizare, respectiv nedepăşirea termenului prevăzut de art. 35 alin. (2) din lege la introducerea acţiunii – (ci) aprecierea tribunalului asupra inexistenţei la dispoziţia părţii a unei acţiuni precum cea promovată, considerându-se că singurul tip de acţiune în materie permis de lege este cel prevăzut de dispoziţiile art. 35 alin. (2) teza finală din Legea nr. 165/2013.

Despre această interpretare, apelantul a afirmat că instituie o restricţie a accesului la instanţă neprevăzută de lege (întrucât Legea nr. 165/2013 nu limitează tipul acţiunilor, ci restricţionează sub aspect temporar doar un tip de acţiune, cel prin care s-ar urmări soluţionarea fondului notificării).

În ceea ce priveşte poziţia intimatelor-pârâte, nici aceasta nu a fost cea arătată în încheierea de sesizare – în sensul că cererea dedusă judecăţii ar fi fost formulată cu depăşirea termenului legal prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 – ci s-a pretins că unităţile deţinătoare nu mai pot fi obligate la soluţionarea notificărilor după împlinirea termenelor reglementate de art. 33 din Legea nr. 165/2013, obligaţia lor subzistând doar pe durata acestor perioade.

De asemenea, se înţelege din opinia instanţei de trimitere asupra chestiunii de drept sesizate că nici aceasta nu consideră că acţiunea dedusă judecăţii ar putea fi soluţionată prin respingerea sa ca tardivă pentru motivul formulării acesteia cu depăşirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din lege.

Prin urmare, cum problema tipului de acţiune aflat la dispoziţia persoanei care se consideră îndreptăţită ulterior împlinirii termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi eventuala tardivitate a introducerii acesteia sunt chestiuni care ţin de instituţii de drept procesual care nu au fost aplicate şi nu au fundamentat în mod direct soluţia adoptată în cauză, se constată că nu se poate reţine îndeplinirea condiţiei de admisibilitate a sesizării, anume ca aceasta să fie privitoare la o chestiune de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată.

Condiţia noutăţii chestiunii de drept supusă interpretării este îndeplinită – în lumina jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept – atunci când aceasta îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare şi instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori atunci când se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

Întrebarea instanţei de trimitere ţine de interpretarea şi aplicarea unui text de lege, cel prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 care, chiar dacă se regăseşte în conţinutul unui act normativ ce şi-a pierdut caracterul de lege nouă, prin funcţia şi modul de reglementare, abia începe să devină actual, aplicabilitatea sa fiind amânată după expirarea termenelor noi puse la dispoziţia entităţilor învestite sau unităţilor deţinătoare, pentru soluţionarea notificărilor, prin Legea nr. 165/2013 (unele dintre aceste termene abia împlinindu-se, iar altele nefiind încă împlinite).

Jurisprudenţa consultată nu poate fi considerată unitară cât timp există instanţe care au soluţionat cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 prin respingerea lor ca tardive, pentru depăşirea termenului de 6 luni prevăzut pentru sesizarea instanţei, în timp ce altele au soluţionat acelaşi tip de acţiuni pe fond, fără verificarea aspectului formal legat de data introducerii acţiunii.

Analiza hotărârilor judecătoreşti pronunţate şi a punctelor de vedere exprimate de colectivele de judecători de la instanţele naţionale oferă indicii referitoare la posibilitatea ivirii unei practici neunitare pe chestiunea de drept sesizată, însăşi opinia instanţei de trimitere fiind în disonanţă cu acea parte a practicii judiciare ce a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Problema de drept ce face obiectul întrebării prealabile nu a fost dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nici pe cale jurisprudenţială, dar nici pe calea recursului în interesul legii.

Cum însă regularitatea sesizării Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept presupune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor de admisibilitate regăsite în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă şi cum condiţia referitoare la împrejurarea ca, prin dezlegarea ce i se va da, chestiunea de drept să conducă la soluţionarea pe fond a cauzei deduse judecăţii nu este îndeplinită, se constată ca fiind inadmisibilă sesizarea.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,