Decizia nr. 36 din 4 mai 2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 434/1/2020 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (Legea nr. 2/2013), şi ale art. 36 alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 7.581/182/2017, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; apelanta-pârâtă Comisia locală de fond funciar Baia Mare a depus, prin consilier juridic, un punct de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă a dispus, prin încheierea din 7 noiembrie 2019, în Dosarul nr. 7.581/182/2017, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: formularea cererii de eliberare a titlului de proprietate întemeiată pe dispoziţiile art. 27 alin. (21) corelate cu cele ale art. 11 alin. (21) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 18/1991), este supusă sau nu unui termen?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 13 februarie 2020 cu nr. 434/1/2020, termenul de judecată fiind stabilit la 4 mai 2020.

Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

Prin Sentinţa civilă nr. 8.318 din 18 septembrie 2018, pronunţată de Judecătoria Baia Mare, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii A, B, C şi D în contradictoriu cu pârâtele Comisia locală de fond funciar Baia Mare şi Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Maramureş şi, în consecinţă, s-a dispus: anularea adreselor nr. xxxxx din 15 noiembrie 2016, nr. xxxxx din 26 iunie 2017 şi nr. xxxxx din 18 iulie 2017 emise de Comisia locală de fond funciar Baia Mare; obligarea Comisiei locale să soluţioneze pe fond cererea de reconstituire a dreptului de proprietate formulată de reclamanţi, în sensul emiterii unei propuneri de validare sau invalidare pe care să o înainteze Comisiei judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Maramureş, cu întreaga documentaţie; obligarea acesteia din urmă să emită o hotărâre de validare sau invalidare a propunerii Comisiei locale.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta Comisia locală de fond funciar Baia Mare, prin primar, care a solicitat admiterea apelului şi modificarea hotărârii în sensul respingerii acţiunii introductive.

În motivarea apelului a susţinut că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală, prin nesocotirea prevederilor legilor fondului funciar, întrucât reclamanţii au formulat la data de 16 septembrie 2016 cerere de reconstituire ope legis a dreptului de proprietate, după autorii lor, asupra unor suprafeţe de teren situate în Baia Mare. Cererea a fost respinsă, motivat de faptul că este depusă în afara termenelor prevăzute de legile fondului funciar.

Instanţa de fond, apreciind că această cerere poate fi depusă oricând, a adăugat la lege, ceea ce nu este permis.

Invocând dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 18/1991, avute în vedere şi de intimaţii-reclamanţi prin răspunsul la întâmpinare, apelanta-pârâtă a apreciat că o cerere de stabilire a dreptului de proprietate se depune şi se înregistrează la primărie în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a acestei legi.

Potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991, reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi cu vegetaţie forestieră se face numai în baza unei cereri, care se depune la sediul primăriei din localitatea în a cărei rază teritorială se află terenul pentru care urmează fi reconstituit dreptul de proprietate. Acelaşi act normativ stabileşte şi un termen-limită până la care poate fi depusă această cerere, sub sancţiunea decăderii. Termenul a fost prelungit succesiv, ultimul fiind cel instituit prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 247/2005), mai exact, potrivit art. 33 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 1/2000), modificată prin titlul VI din Legea nr. 247/2005: „Pot cere reconstituirea dreptului de proprietate şi foştii proprietari cărora li s-au respins cererile sau li s-au modificat ori anulat adeverinţele de proprietate, procesele-verbale de punere în posesie sau titlurile de proprietate, prin nesocotirea prevederilor art. III din Legea nr. 169/1997. Cererile de reconstituire a dreptului de proprietate se consideră a fi depuse în termen chiar dacă acestea au fost depuse la alte comisii decât cele competente potrivit legii; aceste comisii vor trimite cererile, din oficiu, comisiilor competente, înştiinţând despre acest lucru şi persoanele îndreptăţite. Persoanele fizice şi persoanele juridice care nu au depus în termenele prevăzute de Legea nr. 169/1997 şi de prezenta lege cereri pentru reconstituirea dreptului de proprietate sau, după caz, actele doveditoare pot formula astfel de cereri până la data de 30 noiembrie 2005 inclusiv (…)”.

Prin urmare, pentru a beneficia de caracterul reparatoriu al Legii nr. 18/1991, era imperativ ca petenţii să depună cererea de reconstituire în termenul prevăzut de lege. Neprocedând astfel şi având în vedere că, potrivit dovezii depuse de către petenţi, aceştia au înregistrat cererea la data de 16 septembrie 2016, se impune admiterea excepţiei tardivităţii formulării cererii, cu consecinţa respingerii acesteia ca tardiv formulată.

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au susţinut că excepţia tardivităţii depunerii cererii de reconstituire a dreptului de proprietate este neîntemeiată, întrucât cererea lor a fost fundamentată pe prevederile art. 11 alin. (2

Formularea „revin de drept” proprietarilor care au solicitat reconstituirea se explică prin aceea că, dată fiind modalitatea de preluare a terenului, fără niciun titlu, aceştia nu au pierdut niciodată proprietatea asupra terenului.

Prin urmare, este un caz de reconstituire ope legis a dreptului de proprietate, cu condiţia ca terenul să nu fi fost atribuit în mod legal altor persoane, iar titlul de proprietate se va emite de către prefect, la propunerea comisiei locale de fond funciar, conform art. 27 alin. (2

Intimaţii au mai arătat că legiuitorul a mai prevăzut în Legea nr. 18/1991 şi alte situaţii de (re)constituire ope legis a dreptului de proprietate, respectiv în art. 23 şi 24. Atât timp cât dreptul de proprietate este consacrat de lege, concluzia firească este aceea că dreptul este recunoscut chiar şi în lipsa unui titlu de proprietate sau în lipsa formulării unei cereri de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate. Mai exact, în cazul formulării unei cereri de (re)constituire în temeiul art. 23-24 din Legea nr. 18/1991, aceasta nu este supusă termenelor de decădere prevăzute de legile fondului funciar, dreptul de proprietate asupra terenurilor aferente caselor de locuit şi anexelor gospodăreşti fiind pe deplin recunoscut în favoarea persoanelor îndreptăţite, fără vreo manifestare de voinţă a acestora în sensul formulării unei cereri de (re)constituire.

Prin urmare, în cazul formulării unei cereri de reconstituire în temeiul art. 11 alin. (2

La termenul de judecată din 26 septembrie 2019, instanţa a pus în discuţie, raportat la prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru interpretarea prevederilor art. 27 alin. (2

Prin Încheierea din 7 noiembrie 2019, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii.

Instanţa de trimitere, procedând la analiza condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanşarea procedurii pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a apreciat că acestea sunt întrunite cumulativ, după cum urmează:

Litigiul aflat pe rolul Tribunalului Maramureş – Secţia I civilă este unul în materia fondului funciar, în privinţa căruia sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 76/2012), cu referire la art. 1 şi 5 din titlul XIII al Legii nr. 247/2005.

Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă trebuie să tranşeze definitiv solicitarea reclamanţilor de anulare a unor adrese emise de comisia locală de fond funciar prin care li s-a respins ca tardivă cererea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra unor suprafeţe de teren agricol, cerere formulată la data de 16 septembrie 2016, în temeiul art. 11 alin. (2

Prin apelul formulat s-a criticat modul de soluţionare de către prima instanţă a excepţiei tardivităţii cererii reclamanţilor de reconstituire a dreptului de proprietate. Astfel, modul de soluţionare a excepţiei de tardivitate, determinat de maniera de interpretare a textelor de lege apreciate ca fiind incidente, reprezintă o chestiune de lămurirea căreia depinde soluţionarea pe fond a cauzei, deoarece poate conduce la punerea în discuţie a fondului dreptului dedus judecăţii.

Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme instanţa nu a statuat printr-o altă hotărâre, astfel cum rezultă din extrasul de pe portalul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consultate la data de 26 septembrie 2019.

La data de 18 octombrie 2019, intimata Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Maramureş şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apreciind că art. 27 alin. (2

Art. 11 alin. (2

Pentru o practică judiciară uniformă, intimata consideră utilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 27 alin. (2

La data de 24 octombrie 2019, intimaţii-reclamanţi şi-au exprimat punctul de vedere, învederând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Conform prevederilor acestui text de lege, chestiunea de drept de a cărei interpretare depinde soluţionarea pe fond a cauzei trebuie să fie nouă, or dispoziţiile cu privire la care se doreşte sesizarea instanţei supreme au fost introduse în Legea nr. 18/1991 de peste 15 ani, prin titlul IV art. I pct. 2 din Legea nr. 247/2005, iar noţiunea de noutate a chestiunii de drept nu se referă la noutatea ei pentru completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, ci la noutatea ei în plan jurisprudenţial şi doctrinar. Chiar dacă celelalte condiţii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă sunt îndeplinite, în absenţa noutăţii chestiunii de drept nu este admisibilă sesizarea instanţei supreme pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Dacă instanţa de apel va aprecia că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, intimaţii-reclamanţi sunt de părere că, prin coroborarea prevederilor art. 11 alin. (2

După comunicarea raportului, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelanta-pârâtă Comisia locală de fond funciar Baia Mare a depus, prin consilier juridic, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care a apreciat că sesizarea este admisibilă şi că formularea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, întemeiată pe dispoziţiile art. 11 alin. (2

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 7.581/182/2017 a reţinut că alineatele (2

Este fără echivoc faptul că, pentru a beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate, este necesară formularea unei cereri, art. 11 alin. (2

Nu rezultă cu claritate însă dacă cererea de reconstituire trebuie introdusă într-un anumit termen, iar, în caz afirmativ, care este acest termen şi de la ce dată începe să curgă.

Utilizarea în cuprinsul art. 11 alin. (2

Însă reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea persoanelor ale căror terenuri au fost preluate abuziv de cooperativele agricole de producţie, fără să se fi înscris în aceste cooperative (deci fără a deveni membri cooperatori), a fost reglementată şi anterior apariţiei Legii nr. 247/2005, pentru terenurile din extravilan, în cuprinsul art. 15 alin. (2) cu raportare la art. 15 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, iar pentru terenurile intravilane, în art. 23 alin. (4) raportat la art. 23 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, respectiv în art. 25 alin. (1) din lege.

De asemenea, stabilirea dreptului de proprietate prin reconstituire, în cazul persoanelor care nu au predat sau cărora nu li s-au preluat la stat terenurile prin acte translative de proprietate, a fost reglementată prin art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, republicată în temeiul art. VII din Legea nr. 169/1997, şi prin art. 34 din Legea nr. 1/2000, în forma sa iniţială.

Aşadar, mai înainte de modificările şi completările aduse prin Legea nr. 247/2005, Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000 au recunoscut calitatea de persoane îndreptăţite la reconstituire atât persoanelor care nu au dobândit calitatea de cooperatori, dar ale căror terenuri au trecut fără titlu în patrimoniul cooperativei, cât şi persoanelor cărora li s-au preluat terenuri de către stat fără acte translative de proprietate, fiind reglementate şi condiţiile în care opera reconstituirea pentru fiecare dintre situaţii (teren intravilan/extravilan, teren din patrimoniul cooperativei/teren proprietate de stat).

Or, faţă de reglementările existente în cuprinsul Legii nr. 18/1991 şi al Legii nr. 1/2000, vizând reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea aceloraşi categorii de foşti proprietari deposedaţi abuziv şi aceloraşi categorii de terenuri, este improbabil ca legiuitorul să fi urmărit, prin dispoziţiile art. 11 alin. (2

În opinia instanţei de trimitere, formularea „revin de drept” din cuprinsul art. 11 alin. (2

Totodată, s-ar explica şi utilizarea de către legiuitor în textul art. 11 alin. (2

Apoi, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 18/1991, având în vedere normele de tehnică legislativă, rezultă că dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 18/1991 se aplică şi solicitării de reconstituire a dreptului de proprietate prevăzute de art. 11 alin. (2

Termenul statuat de art. 11 alin. (4) din Legea nr. 18/1991 este un termen imperativ în care se impunea a fi depusă cererea de stabilire a dreptului de proprietate, fapt atestat pe deplin prin aceea că norma menţionată conţine o trimitere generală la cererea de stabilire a dreptului de proprietate, fără a distinge între categoriile de persoane îndreptăţite, beneficiare ale prevederilor Legii nr. 18/1991. Ulterior, art. IV alin. (1) din Legea nr. 169/1997, apoi art. 33 din Legea nr. 1/2000 au prevăzut noi termene de depunere a cererilor de reconstituire.

Din expunerea de motive a iniţiatorului Legii nr. 247/2005 rezultă că la întocmirea proiectului de act normativ, în privinţa legilor proprietăţii, s-au urmărit eliminarea caracterului aleatoriu al restituirii pe vechiul amplasament, considerat sursa celor mai mari abuzuri în reconstituirea proprietăţii funciare private, şi finalizarea reconstituirii dreptului de proprietate. În acest scop, printre principalele modificări propuse a fi aduse Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 1/2000, iniţiatorul proiectului de lege a indicat: consacrarea regulii vechiului amplasament al terenurilor cu respectarea atribuirii lor în proprietate legate de perioada anterioară, simplificarea condiţiilor de reconstituire a dreptului de proprietate şi accelerarea emiterii titlurilor şi a punerii în posesie.

Din această perspectivă, dispoziţiile art. 27 alin. (2

În acest sens a invocat şi considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1.285 din 2 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 106 din 20 februarie 2009.

În concluzie, tribunalul a apreciat că modificarea adusă prin Legea nr. 247/2005 art. 11 din Legea nr. 18/1991, prin introducerea alin. (2

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat o singură hotărâre judecătorească relevantă, însă au transmis puncte de vedere teoretice divergente ale magistraţilor.

Astfel, o parte a instanţelor a apreciat că cererea de eliberare a titlului de proprietate, întemeiată pe dispoziţiile alin. 27 alin. (2

În argumentarea acestui punct de vedere s-a arătat că prevederile legale în discuţie fac referire la o categorie specială de terenuri, respectiv acelea cu privire la care nu există un titlu justificativ valabil (potrivit normelor de la acel moment) de trecere a lor în patrimoniul cooperativelor agricole sau în proprietatea statului. Aceste terenuri reprezintă o categorie specială, cu norme derogatorii faţă de terenurile cu privire la care proprietarii s-au înscris în cooperative agricole sau au fost preluate de stat în baza unui titlu translativ de proprietate emis în conformitate cu legile în vigoare. Ele au fost preluate în mod abuziv de la proprietari, prin mijloace faptice sau prin mijloace nelegale, neexistând un transfer legal al dreptului de proprietate. Cu privire la aceste terenuri, legea are în vedere faptul că fostul proprietar nu a pierdut în mod legal dreptul de proprietate. Ţinând seama de aceste particularităţi, art. 11 alin. (2

Alte instanţe au considerat că art. 11 alin. (4) din Legea nr. 18/1991 a introdus un termen imperativ, care a fost prelungit succesiv, ultima modificare intervenind prin Legea nr. 247/2005, respectiv până la data de 30 noiembrie 2005. Textul de lege include, în categoria beneficiarilor reconstituirii dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, persoanele cărora li s-a preluat, în orice mod, teren de către cooperativa agricolă de producţie sau moştenitorii acestora, însă beneficiul nu intervine ope legis, ci condiţionat de formularea unei cereri în termenul reglementat de art. 11 alin. (4) din Legea nr. 18/1991.

Au fost invocate considerentele reţinute de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 19 din 20 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 249 din 11 aprilie 2017, paragrafele 53-62. Aşadar, cererea de eliberare a titlului de proprietate întemeiată pe dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991 este condiţionată de respectarea termenului de 30 noiembrie 2005 inclusiv.

S-a susţinut şi că sunt supuse termenului prevăzut de art. 11 alin. (4) din Legea nr. 18/1991 numai cererile de stabilire a dreptului de proprietate, nu şi cererile de eliberare a titlului de proprietate, după ce acest drept a fost solicitat în termenul legal.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei Judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Din verificările efectuate rezultă că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 11 alin. (2

Concludentă în acest sens este Decizia nr. 1.285 din 2 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 106 din 20 februarie 2009, prin care Curtea Constituţională a reţinut că: „Prevederile Legii nr. 18/1991 au ca scop reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate în favoarea foştilor cooperatori, a moştenitorilor acestora şi a altor persoane care, la data intrării în vigoare a legii, nu aveau calitatea de proprietari. Având în vedere obiectul de reglementare al legii – fondul funciar al României – şi scopul declarat al acesteia – reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor preluate de cooperativele agricole de producţie sau de către stat către foştii proprietari sau moştenitorii acestora -, reglementarea condiţiilor în care operează aceasta, inclusiv sub aspectul persoanelor îndreptăţite, constituie opţiunea legiuitorului, în acord cu politica economică a statului şi cu finalitatea reparatorie a legii.

Asupra excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 alin. (2

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, referitor la fondul sesizării, judecătorul-raportor a apreciat, mai întâi, că este necesară reformularea întrebării instanţei de trimitere astfel: formularea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate întemeiată pe dispoziţiile art. 11 alin. (2

Ca urmare, a apreciat că formularea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, în condiţiile arătate, este supusă termenului prevăzut de art. 11 alin. (4) din Legea nr. 18/1991.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Aşadar, în cuprinsul articolului anterior menţionat legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: existenţa unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; o chestiune de drept cu caracter de noutate; asupra respectivei chestiuni de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Prima condiţie enunţată, aceea a existenţei unei cauze în curs de judecată în ultimă instanţă, este îndeplinită, întrucât, din cuprinsul Încheierii de sesizare din 7 noiembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 7.581/182/2017 al Tribunalului Maramureş – Secţia I civilă, reiese că litigiul în legătură cu care a fost formulată sesizarea se află în curs de judecată, iar titularul prezentei sesizări, învestit cu soluţionarea cauzei în faza procesuală a apelului, va soluţiona cauza în ultimă instanţă, întrucât litigiul are ca obiect fond funciar, iar hotărârile pronunţate în primă instanţă în procesele funciare sunt supuse numai apelului, astfel cum se deduce din interpretarea coroborată a art. 5 alin. (1) din titlul XIII al Legii nr. 247/2005 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012.

Astfel, hotărârea este una definitivă, în sensul art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

A doua condiţie, referitoare la verificarea legalei competenţe a completului de judecată al Tribunalului Maramureş, este îndeplinită, întrucât cauza a fost soluţionată în primă instanţă de către Judecătoria Baia Mare, iar apelul este de competenţa Tribunalului Maramureş, în temeiul art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, care prevede că tribunalul judecă, ca instanţă de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

În ceea ce priveşte a treia condiţie, aceea referitoare la relaţia dintre dezlegarea dată chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei, se constată că Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă trebuie să tranşeze definitiv solicitarea reclamanţilor de anulare a unor adrese emise de comisia locală de fond funciar, de obligare a comisiei locale să soluţioneze pe fond cererea de reconstituire a dreptului de proprietate formulată de reclamanţi şi obligarea comisiei judeţene să emită o hotărâre de validare sau invalidare a propunerii comisiei locale, întrucât a fost respins ca tardivă cererea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra unor suprafeţe de teren agricol, solicitare formulată la data de 16 septembrie 2016, în temeiul art. 11 alin. (2

Prin Sentinţa civilă nr. 8.318 din 18 septembrie 2018, Judecătoria Baia Mare a admis acţiunea cu privire la toate capetele de cerere, iar prin apelul formulat de pârâtă s-a criticat numai soluţia dată de către prima instanţă excepţiei tardivităţii cererii pentru reconstituirea dreptului de proprietate, în considerarea nerespectării art. 11 alin. (4) din Legea nr. 18/1991.

În jurisprudenţa sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a reţinut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procesual dacă, prin consecinţele pe care le produce, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei, rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii (spre pildă, Decizia nr. 18 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 10 martie 2020, paragraful 74).

Incidenţa în cauză a termenului instituit de art. 11 alin. (4) din Legea nr. 18/1991 în legătură cu valorificarea drepturilor recunoscute de art. 11 alin. (2

Problema de drept în discuţie are aptitudinea de a influenţa soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât de aplicabilitatea sau inaplicabilitatea termenului prevăzut de art. 11 alin. (4) din Legea nr. 18/1991 depinde valorificarea dreptului pretins în temeiul art. 11 alin. (2

Astfel, modul de soluţionare a excepţiei tardivităţii, determinat de maniera de interpretare a art. 11 alin. (2

În ceea ce priveşte a patra condiţie de admisibilitate, cea referitoare la noutatea chestiunii de drept, se constată că, în absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „noutate”, verificarea acestei condiţii rămâne atributul completului învestit cu soluţionarea unei astfel de sesizări, aşa cum instanţa supremă a decis în mod constant în jurisprudenţa sa (în acest sens, deciziile nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015; nr. 4 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 19 februarie 2019, etc.).

Potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia hotărârilor prealabile, cerinţa noutăţii este îndeplinită nu doar atunci când problema de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele încă nu au dat acesteia o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, de o anumită întindere sau consistenţă, ci şi în cazul în care s-ar impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou, ale unei norme mai vechi, în ipoteza aşa-zisei reevaluări a interpretării normei, astfel cum s-a decis, de exemplu, prin Decizia nr. 23 din 19 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 14 iunie 2018 (paragrafele 59 şi 60), sau ale unei norme mai vechi a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (în acest sens, Decizia nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014).

În cauza de faţă ne aflăm în ultima ipoteză, a unei norme mai vechi a cărei aplicare a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare, respectiv după 15 ani, fiind astfel îndeplinită cerinţa noutăţii din perspectivă jurisprudenţială.

Aplicarea normei a devenit actuală, însă nu şi frecventă.

Astfel, verificarea jurisprudenţială la nivel naţional a evidenţiat faptul că, până la acest moment, majoritatea instanţelor nu s-au confruntat cu problema de drept a cărei lămurire se solicită, Curtea de Apel Iaşi identificând o singură hotărâre judecătorească prin care a fost soluţionată o cauză cu un obiect similar cererii de chemare în judecată adresate Judecătoriei Baia Mare, iar alte instanţe au ataşat un număr total de 8 hotărâri în care nu s-a analizat chestiunea de drept supusă analizei.

Opiniile exprimate de judecătorii instanţelor naţionale sunt contradictorii, ceea ce oferă indicii referitoare la posibilitatea apariţiei unei practici neunitare.

Astfel fiind, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că este îndeplinită şi condiţia noutăţii chestiunii de drept supuse dezlegării.

De asemenea, este îndeplinită cea de-a cincea condiţie, aceea ca instanţa supremă să nu fi statuat asupra chestiunii de drept în discuţie şi ca aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, întrucât, astfel cum rezultă din comunicarea provenită de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, din consultarea jurisprudenţei, din extrasul de pe portalul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, din evidenţele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, asupra acestei probleme instanţa nu a statuat printr-o altă hotărâre, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nu se verifică în prezent practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie „anularea adreselor nr. xxxxx din 15 noiembrie 2016, nr. xxxxx din 26 iunie 2017 şi nr. xxxxx din 18 iulie 2017 emise de Comisia locală de fond funciar Baia Mare; obligarea Comisiei locale să soluţioneze pe fond cererea de reconstituire a dreptului de proprietate formulată de reclamanţi, în sensul emiterii unei propuneri de validare sau invalidare pe care să o înainteze Comisiei judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Maramureş, cu întreaga documentaţie; obligarea acesteia din urmă să emită o hotărâre de validare sau invalidare a propunerii Comisiei locale”.

În tot cuprinsul Încheierii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 7 noiembrie 2019, din Dosarul nr. 7.581/182/2017 al Tribunalului Maramureş – Secţia I civilă, se vorbeşte despre „cererea de reconstituire a dreptului de proprietate prevăzută de art. 11 alin. (2

Se observă că toate motivele de apel care critică soluţia primei instanţe şi în raport cu care a fost ridicată întrebarea ce face obiect al sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile fac referire la greşita admitere a cererii de chemare în judecată pe fond, în condiţiile în care „cererea de reconstituire a dreptului de proprietate prevăzută de art. 11 alin. (2

Probabil, schimbarea formulării a fost determinată de corelaţia existentă între art. 11 alin. (2

Însă, pentru a beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate, este necesară formularea unei cereri de reconstituire a dreptului de proprietate, pe vechile amplasamente, în temeiul art. 11 alin. (2

Diferenţa dintre modul în care a fost formulată cererea de chemare în judecată şi cuprinsul întrebării prealabile reprezintă un aspect supus analizei în cadrul prezentei decizii, din perspectiva simplificării procedurii de obţinere a titlului de proprietate pentru persoanele ale căror terenuri, situate pe vechile amplasamente, nu au fost atribuite în mod legal altor persoane, astfel că are implicaţii asupra dezlegării chestiunii de drept, nefiind o simplă eroare rezultată din identitatea necontestată a unor noţiuni.

Aşadar, în raport cu obiectul cauzei, cu chestiunea de drept care rezultă din întreaga sesizare şi pentru acurateţea exprimării, întrebarea urmează a fi reformulată astfel: formularea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate întemeiată pe dispoziţiile art. 11 alin. (21) coroborate cu cele ale art. 27 alin. (21) din Legea fondului funciar nr. 18/1991 este sau nu supusă termenului prevăzut de art. 11 alin. (4) din Legea nr. 18/1991?

Textele legale care fac obiectul chestiunii de drept aduse în discuţie se referă la o categorie de persoane pentru care legiuitorul a dorit simplificarea procedurilor aplicabile pentru reconstituirea dreptului de proprietate, pe vechile amplasamente, pentru terenurile care intră în domeniul de aplicare