Decizia nr. 33 din 17 mai 2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 372/1/2021 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (Legea nr. 2/2013), şi ale art. 36 alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Sibiu – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 2.241/306/2018, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; intimata-pârâtă D a depus în termen legal, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Tribunalul Sibiu – Secţia I civilă a dispus, prin încheierea din 18 decembrie 2020, în Dosarul nr. 2.241/306/2018, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 55 alin. 1 din Legea nr. 4/1953 – Codul familiei, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul familiei), prin raportare la dispoziţiile art. 54 alin. 2 din acelaşi cod, ca urmare a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 349 din 19 decembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 10 aprilie 2002 (Decizia nr. 349 din 19 decembrie 2001), prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 54 alin. 2 din Codul familiei sunt neconstituţionale în măsura în care nu recunosc decât tatălui, iar nu şi mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a porni acţiunea în tăgăduirea paternităţii.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 8 februarie 2021 cu nr. 372/1/2021, termenul de judecată fiind stabilit la 17 mai 2021.

Legea nr. 4/1953 – Codul familiei

Decizia Curţii Constituţionale nr. 349 din 19 decembrie 2001, sub aspectul efectelor asupra termenului înăuntrul căruia poate fi promovată acţiunea în tăgăduirea paternităţii de către copilul născut în timpul căsătoriei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu la data de 6 martie 2018 cu nr. 2.241/306/2018, reclamanta X a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A şi B şi pârâtele C şi D – moştenitoare ale defunctului Y, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că numitul A nu este tatăl său biologic. Celelalte capete de cerere formulate sunt accesorii şi subsecvente acestuia, finalitatea urmărită de reclamantă fiind stabilirea filiaţiei sale faţă de defunctul Y, pe care îl consideră tată biologic.

Reclamanta s-a născut la data de 17 noiembrie 1988 şi susţine că mama sa, pârâta B, a fost implicată într-o relaţie de concubinaj cu numitul Y, dar, întrucât la acea dată era căsătorită cu pârâtul A, filiaţia sa a fost stabilită, în condiţiile art. 53 alin. (1) din Codul familiei, faţă de tatăl prezumtiv.

Prin Sentinţa civilă nr. 6.275 din 27 noiembrie 2019, Judecătoria Sibiu – Secţia civilă a respins acţiunea în tăgăduirea paternităţii, admiţând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ce a fost invocată în speţă de pârâte, arătând în considerente că a făcut aplicarea dispoziţiilor Codului civil din 1864, precum şi ale Codului familiei, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 71/2011), coroborat cu art. 47 din acelaşi act normativ, conform cărora stabilirea filiaţiei, tăgăduirea paternităţii sau orice altă acţiune privitoare la filiaţie este supusă dispoziţiilor Codului civil şi produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuţi după intrarea sa în vigoare, ceea ce înseamnă că în privinţa copiilor născuţi anterior intrării în vigoare rămân incidente vechile prevederi legale.

Instanţa de fond a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 55 din Codul familiei, potrivit cărora acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de trei ani de la data naşterii copilului, iar pentru soţul mamei, termenul curge de la data la care a luat cunoştinţă de naşterea copilului, precum şi ale art. 55 alin. 2 din Codul familiei, în conformitate cu care, dacă acţiunea nu a fost introdusă în timpul minorităţii copilului (în speţă, până la data de 17 noiembrie 2006), acesta o poate porni într-un termen de 3 ani de la data majoratului său, în cauză până la data de 17 noiembrie 2009.

Prin cererea de apel formulată de reclamantă, aceasta critică hotărârea pronunţată, apreciind, în esenţă, că prima instanţă a făcut aplicarea unor dispoziţii legale abrogate, dând efecte ultraactive unor norme legale care nu mai sunt în fiinţă, şi că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 349 din 19 decembrie 2001, prevederile art. 54 alin. 2 din Codul familiei au fost declarate neconstituţionale, fapt care a deschis dreptul la acţiune în tăgăduirea paternităţii în favoarea mamei copilului din căsătorie, dar şi în favoarea copilului, acţiune pe care o consideră imprescriptibilă, potrivit dispoziţiilor art. 434 din Codul civil.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă D a arătat că instanţa de fond a procedat legal admiţând excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în tăgăduirea paternităţii şi că, din punctul său de vedere, faţă de anul naşterii apelantei-reclamante – 1988, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 55 din Codul familiei, în forma care era în vigoare la momentul naşterii, ce reglementa la acea dată termenul de 6 luni pentru exercitarea acţiunii în tăgăduirea paternităţii. De asemenea consideră că în speţă nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 288/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 4/1953 – Codul familiei (Legea nr. 288/2007), sub imperiul căreia acţiunea aparţinând copilului era declarată imprescriptibilă pe durata vieţii acestuia, ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 755 din 24 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008 (Decizia nr. 755 din 24 iunie 2008). De asemenea consideră că nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 434 din Codul civil, întrucât nu suntem în prezenţa unei contestaţii a filiaţiei faţă de tată şi faţă de împrejurarea că, potrivit dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 71/2011, normele noului Cod civil se aplică doar copiilor născuţi după intrarea sa în vigoare (octombrie 2011), deci nu şi reclamantei (născută în 1988).

În şedinţa publică din 23 noiembrie 2020, instanţa, din oficiu, a pus în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura prevăzută de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, în scopul pronunţării unei hotărâri prealabile pentru interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 55 alin. 1 din Codul familiei.

Prin încheierea pronunţată la 18 decembrie 2020, instanţa a dispus sesizarea instanţei supreme şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a dispus suspendarea judecăţii.

Instanţa de trimitere, procedând la analiza condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanşarea procedurii pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a apreciat că acestea sunt întrunite cumulativ, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Este îndeplinită condiţia existenţei unei cauze în curs de judecată în ultimă instanţă. Obiectul Dosarului nr. 2.241/306/2018 este „tăgăduirea paternităţii”, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. a) coroborat cu art. 466 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, decizia pronunţată de tribunal este definitivă, cauza fiind soluţionată în ultimă instanţă.

Soluţionarea fondului cauzei depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere – problema care se pune în speţă este calificarea acţiunii, respectiv dacă este imprescriptibilă sau prescriptibilă, iar în această ultimă ipoteză, lămurirea termenului de prescripţie aplicabil.

Potrivit dispoziţiilor art. 54 alin. 1 şi 2 din Codul familiei, în forma în vigoare la momentul naşterii reclamantei, „Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului. Acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită numai de soţ; moştenitorii acestuia pot continua acţiunea pornită de el.”

Ulterior, prin Decizia nr. 349 din 19 decembrie 2001, Curtea Constituţională a constatat că „dispoziţiile art. 54 alin. 2 din Codul familiei sunt neconstituţionale în măsura în care nu recunosc decât tatălui, iar nu şi mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a porni acţiunea în tăgăduirea paternităţii.”

Această decizie a deschis dreptul la acţiunea în tăgăduirea paternităţii şi copilului născut în timpul căsătoriei, cum este şi reclamanta, însă, pentru a fi analizată pe fond, trebuie mai întâi stabilit dacă acţiunea este imprescriptibilă, cum susţine apelanta, sau este prescriptibilă, cum consideră intimata, iar în acest caz, care este termenul de prescripţie aplicabil.

Tribunalul apreciază că, faţă de data naşterii apelanteireclamante şi efectele pe care le-a produs Decizia Curţii Constituţionale nr. 349 din 19 decembrie 2001, singurele dispoziţii legale ce pot fi aplicate speţei sunt cele cuprinse în art. 55 din Codul familiei, în forma în vigoare la data naşterii, respectiv: „Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de şase luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului.”

Numai că acestea au în vedere doar situaţia acţiunii pornite de tatăl prezumtiv al copilului, fiind stabilit nu doar termenul de 6 luni, ci şi momentul de început al curgerii termenului şi care, obiectiv, nu ar putea fi aplicat acţiunii promovate de copil.

Ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 54 alin. 2 din Codul familiei şi menţinerii în vigoare a dispoziţiilor art. 55 alin. 1 din acelaşi cod, care prevede doar un termen de prescripţie în ceea ce priveşte dreptul la acţiune al soţului mamei copilului, şi anume 6 luni de la data când acesta a aflat de naştere, fără a se prevedea nimic cu privire la dreptul la acţiune când titulari sunt mama sau copilul, rezultă că în cauză se pune problema modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 55 alin. 1 din Codul familiei, în prezent abrogat, prin raportare la dispoziţiile art. 54 alin. 2 din acelaşi cod, ca urmare a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 349 din 19 decembrie 2001, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 54 alin. 2 din Codul familiei sunt neconstituţionale în măsura în care nu recunosc decât tatălui, iar nu şi mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a porni acţiunea în tăgăduirea paternităţii.

În consecinţă, există legătură de cauzalitate între soluţionarea cauzei pe fond şi chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită.

Chestiunea de drept este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii. Tribunalul a apreciat că, în ciuda vechimii adoptării dispoziţiilor legale a căror interpretare prezintă o dificultate deosebită, nu există o jurisprudenţă constantă, care să fi diluat caracterul de noutate al chestiunii de drept supuse analizei, soluţiile pronunţate de instanţe cu privire la acest aspect fiind izolate.

Mai mult, Tribunalul Sibiu a constatat, din jurisprudenţa pusă la dispoziţia completului de judecată de către intimatapârâtă D, că instanţele învestite cu soluţionarea unor acţiuni în tăgăduirea paternităţii au aplicat termenul de prescripţie de 3 ani reglementat prin art. 55 din Codul familiei, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2007.

Apelanta-reclamantă a formulat un punct de vedere, prin avocat, în şedinţa publică din 23 noiembrie 2020, exprimându-şi acordul pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi solicitând ca sesizarea să poarte şi asupra interpretării dispoziţiilor art. 434 din Codul civil, în ceea ce priveşte contestarea filiaţiei, respectiv dacă acestea se aplică doar în situaţia copiilor născuţi după data intrării în vigoare a noului Cod civil.

Intimata-pârâtă D a depus un punct de vedere prin care a apreciat că soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată nu depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere pentru că, în principiu, indiferent de durata termenului aplicabil (6 luni reglementat în forma iniţială a art. 55 din Codul familiei, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 288/2007, sau 3 ani – stabilit prin Legea nr. 288/2007, deci ulterior intrării sale în vigoare), în ambele cazuri acest termen s-a împlinit; norma aplicabilă în cauză este cea cuprinsă în art. 55 din Codul familiei, în redactarea anterioară modificărilor survenite prin Legea nr. 288/2007, conform principiului neretroactivităţii legii civile.

A invocat deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.062 din 11 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 24 ianuarie 2013, şi nr. 196 din 7 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 6 iunie 2016, paragraful 17.

De asemenea, a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate privind noutatea şi dificultatea chestiunii de drept a cărei lămurire se cere.

Modificarea art. 55 din Codul familiei a intervenit la 5 noiembrie 2007, dată de la care au trecut 13 ani, în timpul cărora s-a creat o practică judiciară în materie. Înseşi deciziile Curţii Constituţionale invocate în cauză demonstrează că această chestiune este veche şi a constituit obiectul preocupărilor instanţelor de judecată în litigiile de acest gen o lungă durată de timp.

Chestiunea de drept nu numai că nu este nouă, dar nici nu ridică probleme în privinţa aplicării în mod unitar, prin urmare nu se justifică sesizarea instanţei supreme pentru dezlegarea acesteia.

După comunicarea raportului, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, intimata-pârâtă D a depus, în termen legal, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care a susţinut că acţiunea în tăgăduirea paternităţii, reglementată de art. 55 din Codul familiei, aplicabil reclamantei născute în 1988, recunoscută implicit prin efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 349 din 19 decembrie 2001 şi mamei şi copilului, este prescriptibilă extinctiv în termenul consacrat de forma iniţială a Codului familiei (în forma în vigoare la data naşterii reclamantei – ca lege aplicabilă în cauză), adică în termenul de 6 luni, care se aplică numai copiilor născuţi după publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi curge de la data publicării, când decizia devine obligatorie şi se prezumă că titularii dreptului la acţiune au cunoscut acest drept şi îl pot exercita.

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 2.241/306/2018 a apreciat că, faţă de dispoziţiile art. 54 alin. 1 şi 2 din Codul familiei, de statuările Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 349 din 19 decembrie 2001, şi de data naşterii apelantei-reclamante, singurele dispoziţii legale ce pot fi aplicate speţei sunt cele cuprinse în art. 55 din Codul familiei, în forma în vigoare la data naşterii, respectiv: „Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de şase luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului.”

Acestea au însă în vedere doar situaţia acţiunii pornite de tatăl prezumtiv al copilului, fiind stabilit nu doar termenul de 6 luni, ci şi momentul de început al curgerii termenului şi care, obiectiv, nu ar putea fi aplicat acţiunii promovate de copil.

Problema termenului de prescripţie a fost analizată şi de Curtea Constituţională în deciziile pronunţate cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 din Codul familiei.

Astfel, în considerentele Deciziei nr. 566 din 20 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2019 (Decizia nr. 566 din 20 septembrie 2018), s-au reţinut următoarele:

Curtea a reţinut, prin deciziile enumerate, că textul de lege criticat reglementează termenul în care tatăl copilului născut în timpul căsătoriei poate să introducă acţiune în tăgăduirea paternităţii, fără să cuprindă nicio precizare cu privire la termenul în care această acţiune ar putea fi introdusă de mama copilului sau de copilul născut în timpul căsătoriei, ceea ce se explică prin modul în care legiuitorul a conceput regimul filiaţiei faţă de tată. Astfel, prin art. 53 alin. 1 din Codul familiei s-a instituit o prezumţie legală în sensul că paternitatea copilului născut în timpul căsătoriei aparţine soţului mamei, cu consecinţa, prevăzută în art. 54 alin. 2 din acelaşi cod, că acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită numai de soţ. În deciziile enumerate, Curtea a amintit că, prin Decizia nr. 349 din 19 decembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 10 aprilie 2002, a constatat că dispoziţiile art. 54 alin. 2 din Codul familiei sunt neconstituţionale în măsura în care nu recunosc decât tatălui, iar nu şi mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a porni acţiunea în tăgăduirea paternităţii.

În legătură cu acest aspect, Curtea a observat, prin aceleaşi decizii, că regimul juridic al filiaţiei faţă de tată, rezultat ca efect al amintitei decizii de admitere pronunţată de Curtea Constituţională, şi anume recunoaşterea dreptului mamei şi al copilului născut în timpul căsătoriei de a introduce acţiune în tăgăduirea paternităţii, nu a suferit nicio modificare în privinţa prescriptibilităţii acţiunii intentate de tatăl copilului şi nici nu a fost completat cu dispoziţii legale prin care să se stabilească termenul în care acţiunea poate fi exercitată de mamă sau de copil. Astfel, în absenţa unei dispoziţii legale prin care să se stabilească termenul în care acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de mamă sau de copil, Curtea a apreciat că nu are posibilitatea să constate existenţa vreunei discriminări, rămânând în competenţa instanţei de judecată să facă interpretarea şi aplicarea corectă a legii.”

În opinia separată formulată la Decizia nr. 538 din 18 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.116 din 12 decembrie 2005 (Decizia nr. 538 din 18 octombrie 2005), privind excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 55 alin. 1 din Codul familiei, s-a susţinut şi teza potrivit căreia acţiunea în tăgăduirea paternităţii ar avea caracter imprescriptibil: „În urma constatării neconstituţionalităţii art. 54 alin. 2 din Codul familiei, consecinţa firească ar fi fost declararea ca neconstituţional şi a art. 55 alin. 1 din Codul familiei, care prevede doar termen de prescripţie în ceea ce priveşte dreptul la acţiune al soţului mamei copilului, şi anume 6 luni de la data când acesta a aflat de naştere, fără a se prevedea nimic cu privire la dreptul la acţiune, când titulari sunt mama sau copilul. Din necorelarea celor două texte de lege rezultă că în privinţa mamei şi a copilului îşi găseşte aplicare dreptul comun privind dreptul la acţiune având ca obiect un drept personal nepatrimonial, în sensul că acţiunea este imprescriptibilă. Se creează, astfel, o inegalitate juridică evidentă între titularii dreptului la acţiune în tăgada paternităţii. Pentru mamă şi copil se aplică regula – imprescriptibilitatea, iar pentru soţul mamei copilului termenul special de prescripţie, de 6 luni, ce reprezintă excepţia.”

În consecinţă, din necorelarea textului art. 54 alin. 2 cu art. 55 alin. 1 din Codul familiei, s-ar putea trage concluzia că în privinţa mamei şi copilului îşi găseşte aplicare dreptul comun privind acţiunea ce are ca obiect un drept personal nepatrimonial, în sensul că acţiunea este imprescriptibilă, faţă de nereglementarea unui termen de prescripţie.

Tribunalul a apreciat că în speţă nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 55 alin. 1 din Codul familiei în forma adoptată prin Legea nr. 288/2007, prin care acţiunea în tăgăduirea paternităţii formulată de mama copilului din căsătorie, dar şi de copil, a primit o reglementare legală, prescriptibilă în termen de 3 ani, după distincţiile din cuprinsul art. 55 din Codul familiei, întrucât dispoziţiile Legii nr. 288/2007 nu pot retroactiva, după cum a statuat Curtea Constituţională în Decizia nr. 755 din 24 iunie 2008.

De altfel, în finalul considerentelor Deciziei nr. 755 din 24 iunie 2008, Curtea Constituţională a reţinut că, „potrivit art. 55 din Codul familiei, începutul prescripţiei de 3 ani a dreptului la acţiune în tăgăduirea paternităţii, pentru mamă şi copil, este momentul obiectiv al naşterii copilului. Or, aplicarea termenului special de prescripţie de 3 ani şi copiilor născuţi înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2007 este retroactivă, în condiţiile în care legea nouă se aplică unui drept născut sub imperiul legii vechi.”

De asemenea, problema termenului de prescripţie ridicată în speţă nu poate fi soluţionată nici prin aplicarea dispoziţiilor art. 434 din Codul civil întrucât, pe de o parte, obiectul acţiunii nu este „contestare filiaţie faţă de tatăl din căsătorie”, ci „tăgăduire paternitate”, pentru care ar fi incidente dispoziţiile art. 433 din Codul civil; pe de altă parte, în temeiul dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 71/2011, „Stabilirea filiaţiei, tăgăduirea paternităţii sau orice altă acţiune privitoare la filiaţie este supusă dispoziţiilor Codului civil şi produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuţi după intrarea lui în vigoare.”

Din acest punct de vedere, tribunalul a apreciat că interpretarea dispoziţiilor art. 434 din Codul civil nu are legătură cu soluţionarea prezentei cauze, sens în care cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie formulată de apelantă în acest sens a fost respinsă.

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat un număr redus de hotărâri judecătoreşti relevante, precum şi puncte de vedere teoretice, din care a rezultat existenţa a două interpretări contrare.

Astfel, într-o opinie, s-a apreciat că acţiunea este imprescriptibilă pentru copiii născuţi anterior datei de 8 noiembrie 2007 – data intrării în vigoare a Legii nr. 288/2007. În lipsa unor dispoziţii exprese în ceea ce priveşte acţiunea în tăgăduirea paternităţii formulată de mamă sau de copilul din căsătorie, se va aplica regula generală potrivit căreia acţiunile având ca obiect un drept personal nepatrimonial sunt imprescriptibile.

Au fost invocate deciziile Curţii Constituţionale nr. 349 din 19 decembrie 2001, nr. 453 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 21 ianuarie 2004; nr. 390 din 12 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 17 august 2005 (Decizia nr. 390 din 12 iulie 2005); nr. 538 din 18 octombrie 2005, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Cauza Călin şi alţii împotriva României.

În opinia contrară, s-a apreciat că, în urma adoptării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 349 din 19 decembrie 2001, acţiunea în tăgăduirea paternităţii este supusă termenului de prescripţie de 6 luni prevăzut de dispoziţiile art. 55 alin. (1) din Codul familiei, respectiv termenului general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat (Decretul nr. 167/1958).

Prin Decizia nr. 349 din 19 decembrie 2001, instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54 alin. 2 din Codul familiei şi a constatat că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care nu recunosc decât tatălui, iar nu şi mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a porni acţiunea în tăgăduirea paternităţii.

În considerentele deciziei, Curtea a reţinut că:

Anterior, prin Decizia nr. 78 din 13 septembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 20 decembrie 1995 (Decizia nr. 78 din 13 septembrie 1995), Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54 alin. 2 din Codul familiei.

De asemenea, în această materie, a regimului prescripţiei extinctive căreia îi sunt supuse acţiunile vizând starea civilă, au fost pronunţate decizii ale instanţei constituţionale, ca urmare a modificărilor aduse dispoziţiilor art. 54 şi 55 din Codul familiei, prin Legea nr. 288/2007 [Decizia nr. 755 din 24 iunie 2008; Decizia nr. 1.345 din 9 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 873 din 23 decembrie 2008 (Decizia nr. 1.345 din 9 decembrie 2008); deciziile nr. 504 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 8 noiembrie 2018 (Decizia nr. 504 din 17 iulie 2018), şi nr. 566 din 20 septembrie 2018].

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorul-raportor, constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 55 alin. 1 din Codul familiei, prin raportare la dispoziţiile art. 54 alin. 2 din acelaşi cod, ca urmare a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 349 din 19 decembrie 2001, acţiunea în tăgăduirea paternităţii introdusă de copilul născut în timpul căsătoriei are caracter imprescriptibil.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Pentru regularitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate a acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

Verificându-se îndeplinirea acestor condiţii, se constată că ele sunt întrunite cumulativ cu privire la sesizarea formulată.

Astfel, cauza se află în curs de soluţionare, fiind în prezent dedusă judecăţii în faza procesuală a apelului, pe rolul Tribunalului Sibiu.

Faţă de dispoziţiile art. 94 pct. (1) lit. a), coroborate cu art. 466 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dosarul se află în ultimă instanţă pe rolul tribunalului, competent în judecarea pricinii.

Având în vedere soluţia dată cauzei în primă instanţă, care a constat în respingerea acţiunii în tăgăduirea paternităţii introduse de copilul născut în timpul căsătoriei, pentru intervenirea prescripţiei extinctive, precum şi criticile formulate în apel, care pun în discuţie modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 55 alin. 1 din Codul familiei, rezultă că soluţia în calea de atac exercitată depinde, în principal, de lămurirea prealabilă a termenului înăuntrul căruia poate fi promovată o astfel de acţiune.

Aceasta înseamnă că există legătura necesară între dezlegarea acestui aspect, obiect al sesizării, şi soluţionarea cauzei pe fondul criticilor din apel, care vizează, în mod prioritar, termenul de formulare a acţiunii.

Împrejurarea că este vorba despre un aspect de drept procesual supus analizei este nerelevantă din punctul de vedere al admisibilităţii, câtă vreme, în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea acestei instituţii, a hotărârii prealabile, instanţa supremă a statuat în mod constant că obiectul sesizării îl poate constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procesual dacă, prin consecinţele pe care le produce, interpretarea normei de drept are aptitudinea de a determina, influenţa soluţionarea raportului de drept dedus judecăţii. În acest sens au fost pronunţate, spre exemplu, deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 36 din 4 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 24 iunie 2020, paragraful 73 (Decizia nr. 36 din 4 mai 2020); nr. 18 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 10 martie 2020, paragraful 74 etc.

Chestiunea de drept semnalată vizează interpretarea textului menţionat, în corelaţie cu cel al art. 54 alin. 2 din Codul familiei, din perspectiva efectelor produse de Decizia Curţii Constituţionale nr. 349 din 19 decembrie 2001, în contextul în care aceasta a modificat regimul acţiunii în privinţa titularilor dreptului de contestare a prezumţiei de paternitate, recunoscându-l, pentru prima dată, în favoarea copilului din căsătorie şi a mamei acestuia.

Deşi această problemă de drept, obiect al sesizării, vizează o normă din Codul familiei, adoptat prin Legea nr. 4/1953, şi deci corespunzând unei reglementări cu o aplicare considerabilă din punct de vedere temporal, totuşi, dispoziţia legală a rămas de actualitate în ce priveşte sensul interpretării ei, ca urmare a controlului de constituţionalitate exercitat asupra acesteia, din care a rezultat un regim juridic incomplet al acţiunii. Aceasta în condiţiile în care, lărgindu-se sfera titularilor, a rămas în afara oricărei reglementări aspectul referitor la termenul înăuntrul căruia aceştia pot introduce acţiunea.

Nu interesează, raportat la datele speţei (reclamanta fiind născută în anul 1988) şi la limitele sesizării, modificarea intervenită asupra dispoziţiilor art. 54 şi art. 55 din Codul familiei prin Legea nr. 288/2007, supusă, la rândul ei, unui control de constituţionalitate (conform deciziilor Curţii Constituţionale nr. 755 din 24 iunie 2008 şi nr. 1.345 din 9 decembrie 2008, s-a constatat caracterul neconstituţional al prevederilor acestei legi, care făceau aplicabile termenele de prescripţie pe care le reglementa, de trei ani, şi situaţiei copiilor născuţi anterior adoptării legii) şi având o aplicare limitată în timp, sub incidenţa căreia nu intră însă situaţia dedusă judecăţii.

Se constată, din analiza materialelor anexate sesizării, că problema de drept semnalată rămâne şi în prezent una cu potenţial de a crea divergenţă jurisprudenţială, câtă vreme punctele de vedere ale instanţelor consultate (exprimate, cele mai multe, la nivel teoretic, în absenţa unei jurisprudenţe proprii până la acest moment) sunt diferite, fie în sensul imprescriptibilităţii acţiunii, fie în sensul unei prescriptibilităţi în termenul de drept comun de trei ani.

De altfel, în jurisprudenţa instanţei supreme în materia hotărârilor prealabile, s-a statuat că cerinţa noutăţii este îndeplinită nu doar atunci când textul supus interpretării aparţine unei reglementări recente, ci şi atunci când se impun clarificări sau reevaluări asupra unei norme vechi într-un context legislativ nou (cum este şi cel dat de intervenţia controlului de constituţionalitate). În acest sens sunt, spre exemplu, deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 36 din 4 mai 2020, paragraful 78; nr. 23 din 19 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 14 iunie 2018, paragrafele 59, 60; nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014; nr. 86 din 10 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 11 februarie 2019, paragrafele 91-96; nr. 7 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 220 din 30 martie 2017, paragrafele 28-29.

În consecinţă, se apreciază ca fiind îndeplinită şi această condiţie a noutăţii, care justifică, alături de celelalte, declanşarea mecanismului preîntâmpinării practicii divergente.

Este întrunită, de asemenea, cerinţa ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept, având în vedere materia căreia îi aparţine aceasta, vizând acţiuni în materia filiaţiei, excluse din competenţa de soluţionare a instanţei supreme, precum şi faptul că nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare privitor la această chestiune.

Sesizarea formulată pune problema de drept a termenului înăuntrul căruia poate fi promovată acţiunea în tăgăduirea paternităţii de către copilul născut în timpul căsătoriei la un moment anterior celui la care s-a declarat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 54 alin. 2 din Codul familiei, prevederi legale care recunoşteau dreptul la formularea unei astfel de acţiuni doar în favoarea soţului mamei.

Dezlegarea acestei chestiuni de drept presupune analiza următoarelor aspecte: (i) consecinţele adoptării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 349 din 19 decembrie 2001 în ce priveşte calitatea de titular al acţiunii în tăgăduirea paternităţii; (ii) aplicarea în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale; (iii) regimul juridic, sub aspectul prescripţiei extinctive, al acţiunilor în tăgăduirea paternităţii introduse de copil sub efectul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 349 din 19 decembrie 2001.

Potrivit dispoziţiilor art. 54 alin. 2 din Codul familiei, în reglementarea lui iniţială, se recunoştea dreptul la promovarea acţiunii în tăgăduirea paternităţii numai soţului mamei, singurul care putea răsturna prezumţia de paternitate care opera în favoarea sa, cu privire la copilul născut în timpul căsătoriei.

Această soluţie legislativă, criticabilă întrucât, în condiţiile unui monopol al acţiunii deţinut de către soţul mamei, făcea imposibilă stabilirea paternităţii reale a copilului atunci când acest singur titular omitea să promoveze acţiunea, a fost declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 349 din 19 decembrie 2001, care a stabilit că „dispoziţiile art. 54 alin. 2 din Codul familiei sunt neconstituţionale în măsura în care nu recunosc decât tatălui, iar nu şi mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a porni acţiunea în tăgăduirea paternităţii”.

Adoptarea acestei decizii a instanţei de contencios constituţional s-a făcut în contextul analizei compatibilităţii normei nu doar cu dreptul constituţional la viaţa familială şi privată, ci şi prin raportare la exigenţele art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia), precum şi la jurisprudenţa instanţei europene, cu referire punctuală la Hotărârea din 27 octombrie 1994, Cauza Kroon şi alţii împotriva Olandei.

Într-o reconsiderare a propriei jurisprudenţe (prin Decizia nr. 78 din 13 septembrie 1995, Curtea Constituţională a respins aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate privitoare la art. 54 alin. 2 din Codul familiei), Curtea Constituţională a apreciat, în esenţă, că ceea ce trebuie să prevaleze în cazul unei astfel de acţiuni este realitatea biologică, iar nu o prezumţie legală, astfel încât excluderea mamei, precum şi a copilului născut în timpul căsătoriei din sfera titularilor dreptului în promovarea acţiunii de tăgăduire a paternităţii constituie o încălcare a dreptului la viaţa privată şi de familie, precum şi o încălcare a principiului egalităţii în faţa legii.

În privinţa copilului s-a reţinut şi că „a nu-i recunoaşte dreptul la acţiune în contestarea paternităţii prezumate ar fi de natură să-i impună acestuia un anumit statut juridic stabilit prin voinţa altuia, pe care este ţinut să-l accepte în mod pasiv, fără a putea acţiona în sensul modificării sale, ceea ce nu poate avea decât semnificaţia unei negări a dreptului recunoscut oricărei persoane fizice de a dispune de ea”.

Ca urmare a acestei statuări de neconstituţionalitate, sfera persoanelor îndreptăţite la contestarea paternităţii prezumate din timpul căsătoriei s-a extins, alături de soţul mamei devenind titulari, deopotrivă, mama şi copilul căruia îi este aplicabilă prezumţia.

De principiu, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, efectele deciziilor Curţii Constituţionale se produc în mod obligatoriu de la data publicării lor şi au putere pentru viitor [în mod asemănător, art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992].

Raportat la domeniul căruia îi sunt incidente efectele Deciziei nr. 349 din 19 decembrie 2001, respectiv cel referitor la starea civilă a persoanei, se pune problema ce înseamnă această aplicare, de îndată, de la data publicării, a soluţiei de neconstituţionalitate. Altfel spus, dacă vizează doar situaţia copiilor născuţi ulterior publicării deciziei sau şi pe cea a copiilor născuţi anterior, cărora dreptul la acţiune, conform reglementării iniţiale, nu le era recunoscut.

Pentru a da dezlegare acestei chestiuni trebuie observat că starea civilă a unei persoane, în sensul de condiţie juridică a acesteia în familie şi societate (de exemplu, minor sau major, căsătorit sau necăsătorit, copil firesc sau adoptat etc.), corespunde unei situaţii juridice legale, obiective, având un conţinut stabilit prin lege, astfel încât modificările care intervin pe plan normativ (inclusiv prin intervenţia asupra normelor dată de controlul de constituţionalitate) sunt de imediată şi generală aplicabilitate. Efectele situaţiilor legate de starea şi capacitatea persoanelor sunt fixate, la nivel de principiu, de către legiuitor, iar nu prin voinţa părţilor, astfel încât ele au un caracter obiectiv, fiind indisponibile, în sensul că titularii lor nu le pot modifica conţinutul şi nici nu le pot suprima, în contra legii.

Decizia Curţii Constituţionale a deschis dreptul la acţiune, lărgind, în favoarea mamei şi a copilului, sfera titularilor dreptului care pot solicita să se constate că altcineva decât soţul mamei este tatăl biologic.

În felul acesta, s-a recunoscut că în valorificarea dreptului la o anumită stare civilă, conformă realităţii biologice şi sociale, este ataşată o acţiune ai cărei titulari pot fi şi copiii, care altminteri nu puteau învesti instanţa.

Ca atare, dreptul la acţiune al acestora s-a născut în momentul constatării neconstituţionalităţii textului, iar starea civilă nefiind una definitiv stabilită, câtă vreme prezumţia legală nu corespundea realităţii, posibilitatea contestării acesteia a fost dată tocmai de efectele Deciziei Curţii Constituţionale. Nu este vorba despre aplicarea lor retroactivă, ci dimpotrivă despre aplicarea de îndată asupra situaţiilor care intră sub incidenţa actului jurisdicţional de neconstituţionalitate.

Aceasta întrucât starea civilă însoţeşte persoana câtă vreme ea are calitatea de subiect de drept, ceea ce înseamnă că situaţia juridică a copilului născut înainte de pronunţarea instanţei constituţionale era una care subzista la acest moment, al adoptării deciziei. Este vorba, prin ipoteză, de un copil din timpul căsătoriei căruia îi este aplicabilă prezumţia de paternitate şi căruia norma legală, în configuraţia rezultată în urma controlului de constituţionalitate, îi recunoaşte posibilitatea de a demonstra că respectiva prezumţie nu îi era incidentă.

Nu este deci în discuţie o situaţie juridică trecută sau definitivă, care să nu intre sub incidenţa normei în noua configurare, ci una continuă, subzistentă câtă vreme, pe de o parte, starea civilă face parte şi însoţeşte statutul actual al persoanei, iar, pe de altă parte, ceea ce nu putea fi contestat anterior de către copil devine posibil tocmai ca urmare a punerii de acord a normei cu legea fundamentală.

În realitate, prezumţia de paternitate nu se consolidase de aşa manieră încât să nu mai poată fi contestată de titularul recunoscut ca atare al unei acţiuni care, prin natura dreptului protejat, are caracter imprescriptibil.

Altminteri, copilului din căsătorie, născut anterior declarării neconstituţionalităţii textului, i s-ar opune inadmisibilitatea unei asemenea acţiuni, fără posibilitatea de a pretinde că starea civilă este neconformă adevărului biologic şi social, deşi ceea ce a prevalat în constatarea neconstituţionalităţii a fost tocmai această înfrângere a dreptului la viaţă privată şi de familie, în contrapondere cu o ficţiune juridică dedusă din aplicarea unei prezumţii legale. În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că a fost încălcat art. 8 din Convenţie în cauze în care reclamanţii nu aveau nicio posibilitate de a contesta, în lumina probelor biologice noi, declararea judecătorească a paternităţii lor, printr-o hotărâre judecătorească definitivă. (Hotărârea din 25 februarie 2014, în Cauza Ostace împotriva României, paragraful 42, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 august 2014)

Soluţia ar fi lipsită de logică juridică, câtă vreme starea civilă a unui astfel de copil îl situează sub ipoteza normei, aşa cum a rămas aceasta în ordinea juridică după decizia instanţei constituţionale, cea care trebuie considerată, într-o aplicare imediată a efectelor sale, că recunoaşte acest drept de contestare nu doar celor care se vor afla într-o asemenea situaţie în viitor, ci şi celor care aveau acest statut la momentul adoptării deciziei, împiedicaţi fiind să acţioneze anterior.

Chestiunea termenului înăuntrul căruia poate fi promovată acţiunea în tăgăduirea paternităţii de către mamă şi copil a fost determinată de împrejurarea că, deşi a extins în această modalitate sfera titularilor acţiunii, instanţa constituţională nu a extins controlul şi asupra dispoziţiei art. 55 din Codul familiei, care stabileşte termenul în care poate fi introdusă această acţiune în considerarea singurului titular recunoscut conform reglementării iniţiale (tatăl copilului).

De asemenea, nesocotindu-şi atribuţiile rezultate din art. 147 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a asigura compatibilitatea normelor care asigură regimul juridic al unei astfel de acţiuni în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale.

În acest context, Curtea Constituţională a fost sesizată de mai multe ori cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 alin. 1 din Codul familiei, susţinându-se că textul este discriminatoriu, deoarece instituie un termen de prescripţie pentru promovarea acţiunii în tăgăduirea paternităţii numai în ce îl priveşte pe soţul mamei, nu şi pentru mama copilului şi pentru copil, astfel încât s-ar încălca principiul egalităţii în faţa legii. Pronunţându-se asupra acestei excepţii, instanţa constituţională a respins-o cu motivarea că, „în absenţa unei dispoziţii legale prin care să se stabilească termenul în care acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de mamă sau de către copil, Curtea nu are posibilitatea să constate existenţa vreunei discriminări, rămânând în sarcina instanţei de judecată să facă interpretarea şi aplicarea corectă a legii” (a se vedea, în acest sens, Deciziile Curţii Constituţionale nr. 453 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 21 ianuarie 2004; nr. 538 din 18 octombrie 2005; nr. 390 din 12 iulie 2005).

Abia prin Legea nr. 288/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 5 noiembrie 2007, a fost modificat art. 54 alin. 2 din Codul familiei, în sensul că acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi introdusă de oricare dintre soţi, precum şi de către copil, în timp ce sub aspectul termenului înăuntrul căruia poate fi introdusă acţiunea s-a modificat art. 55, prevăzându-se acelaşi termen special de prescripţie, de trei ani, pentru formularea acţiunii în tăgăduirea paternităţii, care curge