Decizia nr. 22 din 12 aprilie 2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 164/1/2021 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (Legea nr. 2/2013), şi ale art. 36 alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 22.239/3/2017, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus, prin Încheierea din 7 octombrie 2020, în Dosarul nr. 22.239/3/2017, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: în cazul cererilor înaintate de comisiile de fond funciar la comisiile de aplicare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 10/2001), în baza art. 43 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 165/2013), calitatea de persoană îndreptăţită se stabileşte în baza Legii nr. 10/2001 sau în baza legislaţiei fondului funciar?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 21 ianuarie 2021 cu nr. 164/1/2021, termenul de judecată fiind stabilit la 12 aprilie 2021.

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare

Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

Procesul a început la data de 21 iunie 2017.

Prin cererea introductivă, astfel cum a fost precizată la termenul din 14 februarie 2018, reclamanta a solicitat să se constate calitatea sa de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de lege, să fie obligat pârâtul Municipiul Bucureşti să soluţioneze Cererea de reconstituire a dreptului de proprietate nr. xxxxx din 21 septembrie 2005, în sensul emiterii dispoziţiei de restituire în natură pentru terenul liber de construcţii în suprafaţă de 2.948,43 mp situat în Bucureşti, sectorul 1, în temeiul dispoziţiilor art. 43 din Legea nr. 165/2013 şi ale Legii nr. 10/2001; în situaţia în care restituirea în natură nu mai este posibilă, să se constate dreptul său la măsuri reparatorii în echivalent prin puncte. Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 165/2013 şi ale Legii nr. 10/2001.

Prin încheierea pronunţată la 14 februarie 2018, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins excepţia tardivităţii cererii, invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti, ca neîntemeiată, constatând că acţiunea a fost depusă în termenul legal şi a admis excepţia prematurităţii cererii de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, invocată de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, reţinând că în acest moment dosarul administrativ nu se află spre soluţionare la această pârâtă.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.619 din 14 decembrie 2018, tribunalul a respins acţiunea faţă de pârâţii Municipiul Bucureşti şi Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată.

În considerentele sentinţei s-a reţinut că, în cauză, nu s-a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar numeroasele cereri adresate diverselor autorităţi de către reclamantă nu se situează în intervalul de referinţă şi nu se întemeiază pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ci pe legile fondului funciar.

Aşa fiind, este nefondată cererea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în lipsa formulării unei notificări, condiţie prealabilă şi obligatorie.

Tribunalul a reţinut şi că, prin procesul-verbal din 16 martie 2016, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 43 din Legea nr. 165/2013, Subcomisia Sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa către Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, în vederea soluţionării dosarului potrivit Legii nr. 10/2001, pentru cererea formulată de reclamantă în baza legilor fondului funciar şi nesoluţionată, cu privire la terenurile care intră sub incidenţa art. 36 alin. (5) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 18/1991), respectiv art. 34 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 1/2000). În acelaşi proces-verbal se menţionează terenurile asupra cărora a fost deja reconstituit dreptul de proprietate, precum şi faptul că documentaţia depusă este incompletă pentru restul terenurilor solicitate.

Tribunalul a apreciat că dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 165/2013 privesc competenţa organelor locale care vor finaliza procedurile de restituire, iar nu înlocuirea dispoziţiilor legilor fondului funciar în baza cărora au fost constituite dosarele administrative cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, interpretare care se impune şi din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, care nu au fost abrogate şi nici modificate prin Legea nr. 165/2013.

Aşadar, dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 165/2013 nu se pot interpreta în sensul că o cerere formulată în baza Legii nr. 18/1991 se converteşte în una formulată potrivit Legii nr. 10/2001, întrucât dispoziţiile celor două legi se exclud reciproc de la aplicare.

Chiar dacă s-ar accepta această ipoteză, reclamanta ar fi trebuit să formuleze cererea în termenul legal, potrivit legilor fondului funciar.

Reclamanta a formulat mai multe cereri în baza legilor fondului funciar, multe dintre ele deja soluţionate. Or, terenul în litigiu a făcut obiectul unui act de proprietate distinct, astfel încât se impunea să se formuleze o cerere în care acest teren să fie indicat în mod distinct.

Mai mult, reclamanta nu a făcut dovada preluării terenului din patrimoniul autorilor săi, având în vedere că acesta nu figura în borderoul recensământului din 1948, în care sunt menţionate terenurile acestora, nu există acte de preluare, iar faptul că terenul se află în proprietatea statului nu este suficient prin el însuşi pentru a proba că a fost preluat de la autorii reclamantei.

Pe de altă parte, pentru a se face aplicarea dispoziţiilor art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, respectiv ale art. 34 din Legea nr. 1/2000, la care trimit prevederile art. 43 din Legea nr. 165/2013, se impunea ca reclamanta să formuleze o cerere în termenele prevăzute de legile fondului funciar.

Or, la data de 19 aprilie 2013, când reclamanta a solicitat acest teren, orice termen prevăzut de legile fondului funciar, inclusiv potrivit Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 247/2005), era împlinit, iar ipoteza unei „completări” a cererilor anterioare nu poate fi acceptată.

De altfel, din actele aflate la dosarul cauzei nu rezultă că sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a dispoziţiilor art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 şi ale art. 34 din Legea nr. 1/2000.

Împotriva încheierii din 14 februarie 2018 şi a sentinţei a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii şi admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Criticile au vizat atât excepţia prematurităţii cererii, în considerarea căreia a fost respinsă cererea în contradictoriu cu Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, cât şi fondul pretenţiilor deduse judecăţii, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti.

Pe fondul cauzei, apelanta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că este nelegală aprecierea primei instanţe conform căreia, ca urmare a incidenţei dispoziţiilor art. 43 din Legea nr. 165/2013, cererea nu se va soluţiona în continuare conform Legii nr. 10/2001.

În şedinţa publică din 7 octombrie 2020, instanţa, din oficiu, a pus în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura prevăzută de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, în scopul pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei probleme de drept: în cazul cererilor înaintate de comisiile de fond funciar la comisiile de aplicare a Legii nr. 10/2001, în baza art. 43 din Legea nr. 165/2013, calitatea de persoană îndreptăţită se stabileşte în baza Legii nr. 10/2001 sau în baza legislaţiei fondului funciar?

Prin încheierea pronunţată la această dată, instanţa a dispus sesizarea instanţei supreme şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a dispus suspendarea judecăţii.

Instanţa de trimitere, procedând la analiza condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanşarea procedurii pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a apreciat că acestea sunt întrunite cumulativ, pentru argumentele ce vor fi expuse.

Litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea se află în curs de judecată, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Această condiţie este îndeplinită, deoarece Curtea de Apel Bucureşti urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care este definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă coroborat cu dispoziţiile art. 35 raportat la art. 43 din Legea nr. 165/2013.

Apelul pendinte este o cale ordinară de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-o cauză promovată pe rolul instanţei de judecată la data de 21 iunie 2017, prin urmare îi sunt aplicabile dispoziţiile noului Cod de procedură civilă.

Condiţia este îndeplinită, deoarece dezlegarea dată de instanţa supremă acestei chestiuni de drept se va regăsi în soluţia ce va fi explicată în considerentele deciziei ce urmează a fi pronunţată în cauză.

Astfel, tribunalul în mod greşit a soluţionat procesul în considerarea unei excepţii de tardivitate a formulării cererii de retrocedare în procedura administrativă, deşi în motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată reclamanta a învederat că demersul judiciar a fost determinat de refuzul pârâtului Municipiul Bucureşti de a-şi îndeplini obligaţiile ce decurg din art. 43 din Legea nr. 165/2013, în baza cererii de retrocedare nr. xxxxx din 21 septembrie 2005, solicitând în primul rând obligarea pârâtului la emiterea dispoziţiei de restituire în natură sau, pe baza constatării instanţei asupra calităţii de persoană îndreptăţită, propunerea de acordare a măsurilor compensatorii. Aşadar, cererea cu privire la acest pârât are ca obiect obligaţia de a face, respectiv obligarea la soluţionarea Cererii de retrocedare nr. xxxxx din 21 septembrie 2005, ce a fost formulată legal în condiţiile Legii nr. 1/2000, termenul prevăzut de art. 34 fiind prelungit prin Legea nr. 247/2005.

Prin apelul formulat împotriva acestei sentinţe, apelantareclamantă a contestat greşita admitere a excepţiei tardivităţii notificării de către tribunal, considerând că, în acest fel, prima instanţă a exclus analiza fondului cauzei.

Deşi prin cererea de apel reclamanta menţionează că solicită schimbarea sentinţei apelate în sensul admiterii acţiunii, în motive se plânge de nedezlegarea fondului prin sentinţa apelată, sens în care criticile de apel se subsumează motivelor stabilite de legiuitor pentru anularea hotărârii judecătoreşti cu reţinere pentru evocarea fondului, în condiţiile în care niciuna dintre părţi nu a solicitat trimiterea la prima instanţă.

Instanţa de apel nu a considerat necesar să fie pronunţată în cauză în prealabil şi o decizie intermediară, prin care să fie anulată sentinţa de primă instanţă, deoarece, în primul rând, textul art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu o impune, iar în al doilea rând, apelul de faţă poate fi soluţionat printr-o decizie unică atât timp cât părţile nu au învederat necesitatea administrării unor probe noi pentru rejudecare.

Or, asupra acestor probleme, o dezlegare de principiu este necesar a fi dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în procedura deschisă de art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea preîntâmpinării creării de jurisprudenţă neunitară, risc care nu poate fi ignorat.

Dezlegarea ce va fi dată de instanţa supremă chestiunii de drept în discuţie va produce consecinţe juridice asupra soluţiei pe fond şi asupra raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii.

Dacă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept va statua că art. 43 din Legea nr. 165/2013 derogă de la art. 8 teza a doua din Legea nr. 10/2001, în sensul că se stabileşte în baza Legii nr. 10/2001, în aplicarea art. 43 din Legea nr. 165/2013, calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, pentru solicitantul care a depus cerere de reconstituire în termenele legislaţiei fondului funciar la comisia/subcomisia de fond funciar, care a înaintat-o spre soluţionare în temeiul textului antemenţionat comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, atunci soluţia va fi de admitere pe fond a acţiunii în privinţa pârâtului Municipiul Bucureşti şi de obligare a acestuia la emiterea unei dispoziţii, în baza art. 43 din Legea nr. 165/2013 şi a Legii nr. 10/2001, care să soluţioneze cererea de retrocedare, fie prin restituire în natură, fie prin propunere de măsuri compensatorii prin puncte pentru terenul cerut, după cum acesta este liber sau afectat de detalii de sistematizare care să facă imposibilă restituirea în natură.

Dacă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept va statua că art. 43 din Legea nr. 165/2013 se completează cu prevederile de la art. 8 teza a doua din Legea nr. 10/2001, neconţinând vreo derogare de la ele, în sensul că se stabileşte în baza legislaţiei fondului funciar calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru solicitantul care a depus cerere de reconstituire în termenele legislaţiei fondului funciar la comisia/subcomisia de fond funciar care a înaintat-o spre soluţionare în temeiul textului antemenţionat comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, atunci soluţia ar putea fi de respingere, pe fond, a capătului de cerere îndreptat contra pârâtului Municipiul Bucureşti, dacă apelanta-reclamantă, conform principiului disponibilităţii, ar considera că nu i se aplică, în stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, şi legislaţia fondului funciar, în completarea art. 43 din Legea nr. 165/2013, deşi cererea de retrocedare pe care a formulat-o a fost deja analizată cu putere de lucru judecat în Decizia nr. 1.815A din 19 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 21.720/3/2017, de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie şi stabilită ca fiind formulată atât în temeiul Legii nr. 10/2001, cât şi în temeiul legislaţiei fondului funciar.

Astfel, prin decizia amintită s-a reţinut că prin Cererea nr. xxxxx din 21 septembrie 2005 reclamanta a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru toate terenurile ce au aparţinut unchiului său M., precum şi că, în cadrul notificării, apelanta a precizat, în mod expres, faptul că solicită reconstituirea dreptului de proprietate pe vechile amplasamente şi despăgubiri, conform legilor proprietăţii: Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 169/1997), Legea nr. 10/2001, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 247/2005.

În acelaşi timp, decizia ce se va pronunţa ar putea fi de admitere în parte a primului capăt de cerere, cu respectarea principiului disponibilităţii procesuale în privinţa reclamantei, şi de obligare a pârâtului Municipiul Bucureşti de a emite o dispoziţie, în baza art. 43 din Legea nr. 165/2013 şi art. 34 din Legea nr. 1/2000, completată de Legea nr. 247/2005 cu privire la prorogarea termenului de solicitare a retrocedării, care să constituie răspuns la Cererea de retrocedare nr. xxxxx din 21 septembrie 2005, prin retrocedare în natură sau, după caz, prin propunere de măsuri compensatorii prin puncte pentru terenul având categoria agricol la data preluării şi, respectiv, categoria curţi-construcţii la data soluţionării cererii de reconstituire, după cum acesta este liber sau afectat de detalii de sistematizare care să facă imposibilă restituirea în natură.

În jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat cu privire la dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 165/2013.

Curtea a constatat că este îndeplinită condiţia noutăţii, deoarece problema „reînvierii” Legii nr. 10/2001 în lipsa unei notificări formulate în baza acesteia sau a legislaţiei fondului funciar, în speţă art. 34 din Legea nr. 1/2000, în termenul prorogat de Legea nr. 247/2005, în privinţa răspunsului la cererea de reconstituire legal formulată de reclamantă în anul 2005, a devenit una actuală, după ce subcomisia de fond funciar a declinat la comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 cererea de reconstituire a dreptului de proprietate formulată în baza legislaţiei fondului funciar, fără ca entitatea învestită prin dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 165/2013, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 a municipiului Bucureşti, să emită dispoziţie de soluţionare a cererii de reconstituire (retrocedare), sens în care Municipiul Bucureşti a fost chemat în judecată în acţiunea precizată.

În acest moment există riscul unei practici viitoare neunitare în privinţa modalităţii de soluţionare a acţiunilor având ca obiect obligaţia de a face întemeiate pe dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 165/2013, în condiţiile în care legiuitorul nu numai că nu a mai considerat necesar a reglementa nici necesitatea expirării vreunui termen de 6 luni, ca acela prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în condiţiile în care în aceeaşi Lege nr. 165/2013 a stabilit termene mai scurte de soluţionare a cererilor de reconstituire formulate în baza legislaţiei fondului funciar decât în cazul notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, dar nu a mai considerat necesar a arăta măcar în baza cărei legi se stabileşte calitatea de persoană îndreptăţită: după legea sub imperiul căreia cererea de retrocedare (cerere de reconstituire în accepţiunea legislaţiei fondului funciar, respectiv notificare în accepţiunea Legii nr. 10/2001) a fost formulată sau după Legea nr. 10/2001, în baza căreia a luat fiinţă comisia de aplicare a ei.

Pentru aceste argumente, instanţa de trimitere a considerat că mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile este util şi necesar, problema de drept fiind una concretă, serioasă şi suficient de dificilă, în privinţa căreia nu s-a cristalizat încă o practică judiciară.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare sau al unei alte sesizări pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data pronunţării încheierii de sesizare.

Apelanta-reclamantă a apreciat că ar fi utilă o astfel de solicitare înaintată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru lămurirea problemei de drept. A arătat că deţine doar două hotărâri pronunţate până în prezent de Curtea de Apel Bucureşti, cu titlu de practică judiciară, din care rezultă că cererile declinate de la comisiile de fond funciar către comisiile de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu necesită formularea unei noi notificări în baza Legii nr. 10/2001, dar acestea dezleagă numai probleme adiacente problemei de drept din cauza de faţă.

A arătat că interpretarea dispoziţiilor art. 43 din Legea nr. 165/2013 are influenţă directă asupra cauzei şi de această lămurire depinde soluţia pe fond, împrejurare faţă de care apreciază că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Asupra chestiunii de drept, punctul său de vedere se regăseşte în critica de apel prin care susţine că i se stabileşte calitatea de persoană îndreptăţită în baza art. 43 din Legea nr. 165/2013, dar şi prin raportare la art. 11, 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001.

În concret apelanta-reclamantă susţine că art. 43 din Legea nr. 165/2013 derogă de la prevederile art. 8 teza a doua din Legea nr. 10/2001, în sensul că, deşi art. 8 din Legea nr. 10/2001 stabileşte că nu fac obiectul Legii nr. 10/2001 terenurile pentru care s-au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în baza legislaţiei fondului funciar, art. 43 din Legea nr. 165/2013 stabileşte că se va soluţiona cererea de către comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.

Intimaţii-pârâţi nu au formulat puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

După comunicarea raportului, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, intimata-pârâtă Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti a depus, în termen legal, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care a susţinut, în esenţă, că cererile de reconstituire a dreptului de proprietate formulate în temeiul dispoziţiilor art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 şi art. 34 din Legea nr. 1/2000 şi care, în prezent, fac obiectul art. 43 din Legea nr. 165/2013 se vor soluţiona de către comisiile constituite pe lângă autorităţile publice locale pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, în procedura reglementată de acest act normativ, cu excepţia termenului instituit în vederea formulării cererilor de reconstituire, cu privire la care rămân incidente dispoziţiile art. 36 alin. (5

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 22.239/3/2017 a apreciat că dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 18/1991, în forma stabilită prin Legea nr. 545/2001 pentru completarea art. 36 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 (Legea nr. 545/2001), care a introdus alineatul (5

Invocând dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 165/2013, art. 13 din Legea nr. 18/1991, art. 1, 5, 6, 22 şi 33 din Legea nr. 1/2000, art. 4, 21 şi 25 din Legea nr. 10/2001, instanţa de trimitere observă că textul art. 43 din Legea nr. 165/2013 este un text incomplet, dispunând doar trimiterea solicitărilor de măsuri reparatorii formulate în temeiul legislaţiei fondului funciar, de la comisiile de fond funciar la comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, fără însă să prevadă în cea mai mică măsură în ce temei legal acestea din urmă, care primesc solicitările, urmează să le soluţioneze, în baza legislaţiei fondului funciar, în temeiul căreia s-au formulat şi care le reglementează prin texte legale neabrogate în prezent, care continuă să coexiste în paralel cu Legea nr. 10/2001 (cum este, spre exemplu, art. 13 din Legea nr. 18/1991).

Iniţial, textul art. 8 din Legea nr. 10/2001 clarificase în prima teză, referitoare la terenurile extravilane, care au avut această categorie fie la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fie la data preluării lor de fostul regim comunist, teză care însă nu priveşte speţa de faţă, că ele nu fac obiect al Legii nr. 10/2001, rămânând supuse în continuare legislaţiei fondului funciar.

Această primă teză a art. 8 din Legea nr. 10/2001 nu este relevantă în speţa de faţă deoarece, pentru terenul în litigiu, a intervenit transmiterea cererii de retrocedare de la comisia de fond funciar la comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, cerere formulată cu respectarea termenului prelungit de Legea nr. 247/2005.

Legea nr. 165/2013 a reglementat accelerarea procesului de retrocedare, atât în privinţa măsurilor reparatorii cuvenite în baza legislaţiei fondului funciar, cât şi a măsurilor reparatorii cuvenite în baza Legii nr. 10/2001, sesizând, strict pentru terenurile având categoria de folosinţă curţi-construcţii, concursul între dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, ce definesc imobilele pentru care se cuvin măsuri reparatorii, şi dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 18/1991 şi ale art. 34 din Legea nr. 1/2000.

Prin dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 165/2013, legiuitorul nu a urmărit să schimbe retroactiv modalitatea în care s-au putut solicita măsurile reparatorii, termenele legale de solicitare a măsurilor reparatorii ori modalitatea în care legislaţia fondului funciar a reglementat cum se stabileşte calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, după cum cererea de reconstituire a dreptului de proprietate a fost formulată în baza legislaţiei fondului funciar sau a Legii nr. 1/2000.

Punctul de vedere al instanţei de trimitere este că precizarea conţinută de art. 43 din Legea nr. 165/2013 este aceea că terenurile la care se referă trebuie să fie categoria curţi-construcţii.

Deşi legea nu stabileşte care este data de raportare a categoriei de folosinţă menţionate, cea actuală sau cea de la data preluării abuzive de către stat a imobilului, instanţa de trimitere apreciază că aceasta este cea actuală, de la data soluţionării cererii de reconstituire, aşa cum rezultă chiar şi din simpla definiţie a verbului „a viza” care înseamnă a ţinti, precum şi din prevederile art. 15 din Legea nr. 165/2013.

Legiuitorul nu a reglementat însă în ce mod se stabileşte calitatea de persoană îndreptăţită, conform legislaţiei fondului funciar sau conform Legii nr. 10/2001, prin soluţionarea notificării, mai ales dată fiind diferenţa de stabilire a întinderii calităţii de persoană îndreptăţită, Legea nr. 18/1991 limitând-o, în dispoziţiile art. 13, la cota de moştenitor a celui care a depus cererea de reconstituire, iar Legea nr. 10/2001 reglementând un drept de acrescământ special al moştenitorului notificator peste cota comoştenitorului/comoştenitorilor nenotificatori [art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001].

Deoarece în timp s-a modificat legal competenţa entităţii în drept de a o soluţiona, prin Legea nr. 165/2013 fiind înlocuit prefectul, ce fusese stabilit competent, cu comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, potrivit prevederilor art. 43 din Legea nr. 165/2013, instanţa de trimitere a apreciat că a fost introdusă legal cererea de chemare în judecată în speţa de faţă, pentru neîndeplinirea obligaţiei instituite de acest text de lege în privinţa soluţionării.

Dar Legea nr. 165/2013 a schimbat numai procedura de soluţionare – entitatea administrativă abilitată legal la soluţionarea cererii, neschimbând şi dispoziţiile legale după care trebuie apreciată calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii acordate de legiuitor, prin art. 36 din Legea nr. 18/1991 şi art. 34 din Legea nr. 1/2000.

Aşadar, calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii acordate de legiuitor prin art. 35 din Legea nr. 18/1991 nu se stabileşte în baza art. 11, 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, ci direct în baza legislaţiei fondului funciar.

Astfel, punctul de vedere al completului de judecată este, contrar celui al apelantei, că art. 43 din Legea nr. 165/2013 nu derogă de la art. 8 din Legea nr. 10/2001, ci se completează cu acesta, sens în care, în aplicarea art. 43 din Legea nr. 165/2013, calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii se stabileşte în baza legislaţiei fondului funciar (în speţă, art. 34 din Legea nr. 1/2000 fiind cel aplicabil, pentru care s-a prorogat termenul de depunere a cererii de reconstituire prin Legea nr. 247/2005).

În acest sens, art. 8 din Legea nr. 10/2001 stabileşte că: „Nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare.”

Aşadar, din punctul de vedere al completului de judecată, în cazul cererii de reconstituire a dreptului de proprietate formulate în baza legislaţiei fondului funciar, calitatea de persoană îndreptăţită se stabileşte în baza legislaţiei fondului funciar.

Cum existenţa acestui punct de vedere nu exclude dificultatea dezlegării chestiunii de drept ori posibilitatea formulării în viitor a altui punct de vedere în cadrul dosarelor pe rol al diferitelor completuri de judecată, s-a apreciat a fi necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat un număr nesemnificativ de hotărâri judecătoreşti, precum şi puncte de vedere teoretice, din care a rezultat existenţa a două orientări jurisprudenţiale.

Astfel, într-o opinie, majoritară, s-a apreciat că, în situaţia vizată de sesizare, calitatea de persoană îndreptăţită se stabileşte în baza legislaţiei fondului funciar. În susţinerea acestei concluzii s-a învederat că, prin textul legal analizat, se aduc schimbări doar în privinţa entităţii căreia îi revine competenţa să soluţioneze cererile, iar nu şi cu privire la temeiul în baza cărora aceste cereri se soluţionează. Temeiul de drept rămâne în continuare actul normativ în baza căruia cererea de reconstituire a dreptului de proprietate a fost formulată.

O interpretare contrară – în sensul că odată transmise cererile formulate în baza legilor fondului funciar către primăriile în cadrul cărora funcţionează comisiile de aplicare a Legii nr. 10/2001, acestea ar trebui să fie soluţionate conform regulilor Legii nr. 10/2001 – ar însemna ca art. III din titlul VI al Legii nr. 247/2005 să fie lipsit de efect, fiind în opoziţie cu art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 165/2013 nu se pot interpreta în sensul că o cerere formulată în baza Legii nr. 18/1991 poate fi asimilată şi implicit analizată ca o notificare formulată potrivit Legii nr. 10/2001, întrucât dispoziţiile celor două legi se exclud reciproc de la aplicare, astfel cum rezultă, în mod neechivoc, din prevederile art. 8 din Legea nr. 10/2001.

Totodată, s-a subliniat că art. 43 din Legea nr. 165/2013 nu plasează analiza cererilor formulate în baza art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 pe tărâmul Legii nr. 10/2001, ci doar specifică faptul că, pentru unitatea procedurilor de restituire, comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 va soluţiona aceste cereri, legiuitorul neînţelegând să instituie o derogare expresă cu privire la legea aplicabilă în analizarea existenţei dreptului la reparaţie.

Într-o altă opinie, îmbrăţişată doar de judecătorii secţiilor I civile ale Tribunalelor Arad şi Caraş-Severin, în opinie minoritară de o parte a judecătorilor Secţiei a IV-a civile a Curţii de Apel Bucureşti şi de majoritatea judecătorilor secţiilor a IV-a şi a V-a civile ale Tribunalului Bucureşti, s-a apreciat că dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 165/2013 consfinţesc împrejurarea că cererile înaintate de comisiile de fond funciar la comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 vor fi soluţionate conform regulilor Legii nr. 10/2001, având în vedere particularităţile acestor imobile, respectiv regimul juridic al acestora – terenuri având categoria de folosinţă curţi-construcţii, situate în intravilanul localităţilor.

S-a susţinut că legiuitorul, prin norma de trimitere, a urmărit analizarea numai a acestor cereri, formulate în baza art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, de către comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, în raport cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, asimilând cererea formulată unei notificări. Scopul acestei dispoziţii legale a fost de a remedia situaţia existentă cu privire la terenurile din intravilan, cu categoria de folosinţă curţiconstrucţii, care au putut fi restituite atât în baza cererii formulate, întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 18/1991, cât şi în temeiul unei notificări, acordând competenţă exclusivă de soluţionare comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Din verificările efectuate rezultă că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 43 din Legea nr. 165/2013.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorul-raportor, constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, a apreciat că, în interpretarea art. 43 din Legea nr. 165/2013, calitatea de persoană îndreptăţită în cererile vizate de acest text de lege, pentru terenuri care intrau în domeniul de aplicare al legilor fondului funciar la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, se stabileşte potrivit prevederilor acestor legi.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Analiza condiţiilor de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, care trebuie întrunite în mod cumulativ, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, relevă că sesizarea de faţă este admisibilă pentru argumentele ce vor succeda.

Sunt îndeplinite cerinţele referitoare la existenţa unei cauze în curs de judecată, care se află în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să o soluţioneze în ultimă instanţă.

În cauza pendinte, instanţa de judecată a fost sesizată în temeiul dispoziţiilor art. 35 alin. (2) şi (3) cu referire la art. 43 din Legea nr. 165/2013, pentru a se pronunţa asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi a dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 165/2013, ca urmare a neemiterii deciziei în termenele legale de către entitatea învestită de lege.

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost dispusă în calea de atac a apelului, în curs de judecare pe rolul unei secţii civile din cadrul Curţii de Apel Bucureşti (instanţa de trimitere).

Conform art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului. Drept urmare, decizia pe care instanţa de trimitere urmează a o pronunţa este definitivă, în aplicarea art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Este întrunită şi condiţia ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

Instanţa de trimitere, ca instanţă de apel, urmează a evoca fondul pretenţiilor în acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti – entitatea învestită de lege cu soluţionarea cererii, ca urmare a incidenţei art. 43 din Legea nr. 165/2013 -, acţiune ce a fost respinsă ca neîntemeiată în primă instanţă.

În limitele învestirii prin motivele de apel este posibil ca, în măsura în care va considera că prima instanţă a reţinut în mod greşit tardivitatea cererii de retrocedare a terenului pe cale administrativă, instanţa de apel să se pronunţe asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate, în aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 165/2013, aşadar, asupra calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.

Art. 43 din Legea nr. 165/2013 stabileşte doar entitatea învestită de lege cu soluţionarea cererilor depuse în temeiul art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 sau al art. 34 din Legea nr. 1/2000, care vizează terenuri cu categoria de curţiconstrucţii, cereri nesoluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, respectiv comisiile constituite pe lângă autorităţile publice locale pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.

Norma menţionată nu prevede, însă, dacă cererile formulate în temeiul legilor fondului funciar vor fi soluţionate tot în raport cu dispoziţiile acelor legi sau, dimpotrivă, în baza Legii nr. 10/2001.

În aceste condiţii nu este clar dacă stabilirea existenţei şi întinderii dreptului de proprietate de către instanţa de judecată, în acţiunile formulate în temeiul art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 165/2013, are loc prin aplicarea Legii nr. 10/2001 ori prin raportare la prevederile legii fondului funciar în baza căreia s-a formulat cererea.

Interesul dezlegării chestiunii de drept decurge din diferenţele de tratament juridic aplicabil verificării şi determinării persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii, relevate de legile fondului funciar, pe de o parte, şi de Legea nr. 10/2001, pe de altă parte, care s-au conservat după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Din cele ce precedă reiese că soluţionarea pe fond a cauzei pendinte depinde de dezlegarea ce ar urma să fie dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mecanismul de unificare a practicii judiciare.

Această concluzie nu este pusă la îndoială de posibilitatea instanţei de a soluţiona apelul în două etape, dată fiind necesitatea rezolvării prioritare a chestiunii tardivităţii cererii de retrocedare a terenului pe cale administrativă.

În mod evident, în ipoteza în care s-ar considera că prima instanţă, în mod greşit, nu a intrat în judecata fondului, instanţa de apel poate pronunţa o decizie intermediară, de admitere a apelului şi de anulare a sentinţei, în temeiul art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, urmată de o decizie prin care se evocă fondul.

Norma de procedură nu impune, însă, vreo obligaţie în acest sens, un astfel de mod de soluţionare a cauzei rămânând la latitudinea instanţei de apel, astfel cum a arătat şi instanţa de trimitere în justificarea admisibilităţii sesizării de faţă.

Din perspectiva condiţiei legăturii chestiunii de drept cu cauza este suficient că instanţa de trimitere este învestită cu soluţionarea problemei ce constituie obiect al sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, independent de ordinea în care se impun a fi analizate criticile din cererea de apel.

În ceea ce priveşte noutatea chestiunii de drept se constată că şi această condiţie de admisibilitate este îndeplinită.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sesizări întemeiate pe dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, apreciază în continuare că acestea sunt admisibile din perspectiva noutăţii, ceea ce indică faptul că, după un interval mare de timp de la intrarea în vigoare, Legea nr. 165/2013 şi-a păstrat aptitudinea de a genera interpretări contradictorii în practica judiciară.

Pe de altă parte, normele de competenţă a instanţelor de judecată în soluţionarea acţiunilor prevăzute de art. 35 din Legea nr. 165/2013 au fost modificate relativ recent.

Astfel, din perspectiva competenţei materiale, prin art. III din Legea nr. 212/2018 pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi a altor acte normative (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 658 din 30 iulie 2018), la art. 35 din Legea nr. 165/2013 s-a introdus alineatul (1

De asemenea, art. 35 alin. (1) a fost modificat prin Legea nr. 111/2019 pentru modificarea alin. (1) al art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 28 mai 2019), în ceea ce priveşte competenţa teritorială a instanţelor, în sensul că „Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află imobilul, în termen de 30 de zile de la data comunicării”.

Nu în ultimul rând, trebuie precizat faptul că, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul de faţă, curţile de apel au comunicat că nu au identificat hotărâri judecătoreşti relevante, cu excepţia Curţii de Apel Bucureşti, care a transmis 11 hotărâri pronunţate de Tribunalul Bucureşti şi de Curtea de Apel Bucureşti. De asemenea, instanţa de trimitere a ataşat 3 hotărâri judecătoreşti.

Din examinarea acestora reiese faptul că doar trei dintre acestea reflectă în mod real problema de drept în discuţie: Sentinţa civilă nr. 2.520 din 6 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 45.511/3/2017, definitivă prin neapelare; Decizia nr. 838 din 24 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, în Dosarul nr. 24.074/3/2017; Decizia nr. 181 din 13 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, în Dosarul nr. 26.779/3/2017.

Alte hotărâri judecătoreşti comunicate relevă faptul că cererile de chemare în judecată au fost respinse în considerarea neincidenţei art. 43 din Legea nr. 165/2013, fie pentru că terenul solicitat nu făcea parte din categoria de folosinţă prevăzută de acest text ori nu era liber de construcţii (de exemplu, Decizia nr. 1.866 din 20 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, în Dosarul nr. 26.163/3/2017; Sentinţa civilă nr. 107 din 25 ianuarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 25.078/3/2017, definitivă prin Decizia nr. 89 din 23 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă), fie pentru că obiectul cererii viza construcţii (Decizia nr. 1.654 din 9 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, în Dosarul nr. 25.037/3/2017; Decizia nr. 1.060 din 22 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, în Dosarul nr. 24.629/3/2017; Decizia nr. 1.248 din 7 octombrie 2019, pronunţată de Curtea d