Decizia nr. 64 din 27 septembrie 2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 1.695/1/2021 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 36 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 3.202/3/2020, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul raportor, ce a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; după comunicarea raportului, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus, prin Încheierea din 10 mai 2021, în Dosarul nr. 3.202/3/2020, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Modul de interpretare a dispoziţiilor art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 165/2013), în sensul de a stabili dacă acestea derogă doar de la prevederile art. 34 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, referitoare la ordinea de soluţionare a dosarelor administrative de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, sau şi de la prevederile art. 34 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, privind termenul de 60 de luni, respectiv de 36 de luni, pentru soluţionarea dosarelor administrative de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 7 iunie 2021, cu nr. 1.695/1/2021, termenul de judecată fiind stabilit la data de 27 septembrie 2021. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare „Art. 34. – (1) Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni. (2) Dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naţionale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data înregistrării lor, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni. (…) (4) Dosarele se soluţionează în ordinea înregistrării lor la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv Secretariatul Comisiei Naţionale. (5) Prin excepţie de la prevederile alin. (4), se soluţionează cu prioritate: a) dosarele în care Secretariatul Comisiei Naţionale a solicitat documente potrivit art. 21 alin. (5); b) dosarele în care, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile/definitive, instanţele de judecată s-au pronunţat cu privire la existenţa şi întinderea dreptului, precum şi la calitatea de persoană îndreptăţită; c) dosarele constituite în baza cererilor formulate de persoanele prevăzute la art. 33 alin. (4); d) dosarele în care s-au emis decizii privind propunerea acordării de despăgubiri/măsuri compensatorii de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase şi comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă la data de 5 februarie 2020 cu nr. 3.202/3/2020, reclamanţii A, B şi C, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (A.N.R.P.) şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (C.N.C.I.), au solicitat: să se constate calitatea acestora de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru apartamentele trecute în proprietatea statului, situate în sectorul 1, Bucureşti, înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare (Legea nr. 112/1995), şi pentru terenul aferent, identificat conform raportului de expertiză în construcţii, omologat prin Sentinţa civilă nr. 1.137 din 18 septembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă în Dosarul nr. 12.142/3/2013; să se stabilească valoarea imobilului, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013; să fie obligată pârâta C.N.C.I. la emiterea deciziei de compensare prin puncte pentru imobilul imposibil de restituit în natură, prin care să valideze Dispoziţia nr. xxxxx din 6 februarie 2019, emisă de primarul municipiului Bucureşti; să fie obligate pârâtele la plata dobânzii legale aferente sumei de bani la care vor fi evaluate imobilele, de la data de 20 decembrie 2019 şi până la emiterea deciziei de compensare, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În fapt, s-a precizat că prin Sentinţa civilă nr. 1.137 din 18 septembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă, definitivă prin Decizia civilă nr. 451A din 9 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, reclamanţilor li s-a recunoscut calitatea de persoane îndreptăţite şi s-a stabilit întinderea dreptului de proprietate prin acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilele-apartamente în litigiu, situate în sectorul 1, Bucureşti. Pentru imobilul descris în petitul acţiunii a fost emisă de către municipiul Bucureşti, prin primarul general, Dispoziţia nr. xxxxx din 6 februarie 2019, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995. După rămânerea definitivă a acestor dispoziţii, dosarul a fost înregistrat la A.N.R.P., la Secretariatul C.N.C.I.

S-a mai susţinut că, deşi se încadrează în condiţiile art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013, reclamanţilor fiindu-le recunoscută de instanţă calitatea de persoane îndreptăţite şi întinderea dreptului de proprietate, pârâta A.N.R.P. refuză să soluţioneze dosarul de despăgubiri. Astfel, cu toate că au solicitat, prin Cererea înregistrată la această pârâtă în data de 19 noiembrie 2019, soluţionarea cu prioritate a dosarului, până în prezent nu s-a emis decizia de compensare.

Pârâta C.N.C.I. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată, fiind necesară obţinerea unor înscrisuri şi date suplimentare pentru soluţionarea dosarului şi determinarea cuantumului despăgubirilor.

Pârâta A.N.R.P. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

La termenul de judecată din data de 22 septembrie 2020, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.335 din 22 septembrie 2020, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.N.R.P., respingând cererea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepţia prematurităţii cererii formulate în contradictoriu cu pârâta C.N.C.I., respingând cererea formulată în contradictoriu cu aceasta, ca prematură, şi a respins cererea de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, procedura de soluţionare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 10/2001), se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile acesteia.

Având în vedere că prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 247/2005), care reglementau emiterea de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (C.C.S.D.) a deciziilor conţinând titlul de despăgubire, au fost abrogate, s-a reţinut că sunt aplicabile în prezenta cauză dispoziţiile art. 21-26 din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora C.N.C.I. are competenţa de validare ori de invalidare a deciziei entităţii care a propus acordarea de despăgubiri, în ipoteza validării emiţând o decizie de compensare prin puncte a imobilului preluat abuziv.

De asemenea, s-a constatat că, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, A.N.R.P. este instituţia care are doar competenţa de emitere a titlurilor de plată. Cum obiectul cererii îl reprezintă obligarea pârâtei A.N.R.P. la emiterea dispoziţiei cu privire la cuantumul despăgubirilor, s-a reţinut că această prerogativă aparţine C.N.C.I., nu pârâtei A.N.R.P., astfel încât a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei din urmă pârâte.

Cât priveşte excepţia prematurităţii cererii formulate în contradictoriu cu pârâta C.N.C.I., instanţa a constatat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, care instituie un termen de soluţionare a dosarelor de 60 de luni de la data înregistrării acestora la Secretariatul C.N.C.I.

În cauză, dosarul administrativ a fost înaintat către pârâta C.N.C.I. la data de 4 octombrie 2019, dată de la care a început să curgă termenul de soluţionare de 60 de luni, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Deşi susţinerea potrivit căreia dosarul reclamanţilor s-ar încadra în situaţia prevăzută de art. 34 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 165/2013 a fost găsită întemeiată, instanţa a reţinut că aceasta nu este de natură a înlătura efectele termenului prohibitiv de 60 de luni, textul de lege instituind doar o prioritate a analizării acestuia prin raportare la alte dosare, iar nu o înlăturare a termenului suspensiv stabilit în favoarea C.N.C.I.

Prin urmare, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată instanţa nu a fost învestită cu obligarea pârâtei la soluţionarea cu prioritate a dosarului, ci cu o cerere bazată pe art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, a admis excepţia prematurităţii formulării cererii, invocată din oficiu, şi a respins cererea ca prematură.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii, criticând-o pentru greşita admitere a excepţiei prematurităţii formulării cererii, invocată de pârâta C.N.C.I.

În motivarea apelului au susţinut, în esenţă, că dispoziţiile art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013 sunt clare şi că obligau această pârâtă să soluţioneze cu prioritate dosarul de despăgubiri de la data înregistrării lui, în situaţia în care notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost soluţionată printr-o hotărâre irevocabilă, în cuprinsul căreia instanţa s-a pronunţat cu privire la existenţa şi întinderea dreptului, precum şi la calitatea de persoană îndreptăţită. Prin derogările cuprinse în art. 34 alin. (5) şi art. 21 alin. (10) din Legea nr. 165/2013 legiuitorul a înţeles că, într-o asemenea situaţie, în care există deja o hotărâre judecătorească prin care s-a recunoscut în mod irevocabil îndreptăţirea persoanei la o anume formă de reparaţie, acea persoană poate pretinde protecţia proprietăţii sale în condiţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia), are o creanţă contra statului cu suficientă recunoaştere în dreptul intern, iar încălcarea acestui drept ar conduce la consecinţe inacceptabile în planul răspunderii statului în cauzele repetitive în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În cauză, dreptul este deja recunoscut şi trebuie respectat, până la ultimele consecinţe avute în vedere de către instanţele care l-au analizat, privindu-l ca pe un drept efectiv, iar nu iluzoriu. Soluţionarea cu prioritate trebuia să se realizeze într-un termen rezonabil de la data înregistrării dosarului, având în vedere încadrarea în ipoteza prevăzută de lege.

Sentinţa primei instanţe, potrivit căreia reclamanţii ar fi trebuit să aştepte împlinirea termenului general de soluţionare a dosarelor administrative de 60 de luni, conduce la nerecunoaşterea în favoarea acestora a beneficiului soluţionării dosarului cu prioritate, aducându-se atingere astfel dreptului de proprietate.

Intimata-pârâtă C.N.C.I. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului reclamanţilor, ca neîntemeiat. A apreciat că şi în situaţia în care dosarul se încadrează în dispoziţiile art. 34 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 165/2013, această împrejurare nu este de natură a înlătura efectele termenului prohibitiv de 60 de luni, textul de lege instituind doar o prioritate a analizării acestuia prin raportare la alte dosare, iar nu o înlăturare a termenului suspensiv stabilit în favoarea C.N.C.I.

Având în vedere că instanţa nu a fost învestită cu obligarea pârâtei la soluţionarea cu prioritate a dosarului, ci cu o cerere bazată pe art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cererea este prematură.

De asemenea, intimata-pârâtă a arătat că sunt necesare demersuri suplimentare în vederea stabilirii situaţiei despăgubirilor încasate în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru a se putea calcula valoarea imobilelor, cu respectarea dispoziţiilor art. 21 alin. (7) din Legea nr. 165/2013.

În şedinţa publică din data de 10 mai 2021, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior expusă.

Prin încheierea pronunţată la aceeaşi dată instanţa a dispus sesizarea instanţei supreme şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a suspendat judecata apelului. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, referitoare la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere, procedând la analiza condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, referitoare la declanşarea procedurii pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a apreciat că acestea sunt întrunite cumulativ.

S-a arătat că această cauză se află în curs de judecată în ultimă instanţă, respectiv în etapa procesuală a apelului. Dosarul nr. 3.202/3/2020 este înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi nu a fost soluţionat până la data sesizării, aflându-se în etapa procesuală a apelului, singura cale de atac de reformare prevăzută în materia cererilor întemeiate pe Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 165/2013, conform art. 35 alin. (4) din acest act normativ special.

Un complet de judecată al curţii de apel a fost învestit cu judecata apelului.

Soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunilor de drept în discuţie. În ceea ce priveşte chestiunea de drept a cărei rezolvare se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de sesizare a reţinut că aceasta vizează interpretarea dispoziţiilor art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013, respectiv dacă acestea derogă numai de la ordinea de soluţionare a dosarelor administrative sau şi de la termenele instituite în mod imperativ de legiuitor pentru verificarea acestor dosare de către C.N.C.I. şi are înrâurire asupra soluţionării apelului, nerespectarea prevederilor art. 34 alin. (5) lit. b) Legea nr. 165/2013 şi, în consecinţă, admiterea eronată a excepţiei prematurităţii constituind motivul declaraţiei de apel.

Chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită are caracter de noutate. Curtea a constatat că, deşi Legea nr. 165/2013 reprezintă un act normativ care şi-a pierdut caracterul de lege nouă, prin funcţia şi modul de reglementare ea a devenit actuală, aplicabilitatea sa fiind amânată după expirarea termenelor noi puse la dispoziţia C.N.C.I. pentru soluţionarea dosarelor administrative, unele dintre aceste termene împlinindu-se, altele nefiind încă împlinite.

Problema în discuţie, derivată din acest act normativ, este nouă, fiind necesară tranşarea ei cu valoare de principiu, în contextul în care în procedura Legii nr. 165/2013 se formulează numeroase cereri în instanţă, întemeiate pe dispoziţiile art. 34 alin. (5) lit. b) din acest act normativ special, care au ca obiect soluţionarea de către instanţă a dosarelor în care există hotărâri judecătoreşti prin care s-au constatat existenţa şi întinderea dreptului persoanelor care se consideră îndreptăţite, înainte de expirarea termenelor de 60 de luni, respectiv de 36 de luni, prevăzute de art. 34 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013.

Din verificarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarele identificate pe rolul secţiilor a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a IV-a civilă ale Curţii de Apel Bucureşti rezultă că au fost soluţionate definitiv câteva cauze similare celei de faţă, însă nu s-a conturat o orientare certă şi consistentă, astfel încât este vorba despre o practică în curs de formare, ce justifică declanşarea mecanismului prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii, aflat în curs de soluţionare. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile nu au exprimat un punct de vedere asupra problemei de drept, nici în faţa instanţei de trimitere şi nici după comunicarea raportului întocmit de judecătorul-raportor, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 3.203/3/2020 a apreciat că, într-o ipoteză precum aceea din prezenta cauză, în care reclamanţii deţin o hotărâre judecătorească prin care s-au constatat existenţa şi întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului preluat în mod abuziv, dosarul administrativ se impune a fi soluţionat cu prioritate, în baza art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013, astfel încât termenul de 60 de luni, reglementat de art. 34 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, nu este aplicabil.

S-a avut în vedere că, astfel cum rezultă şi din prevederile art. 21 alin. (5) raportat la art. 17 alin. (1) Legea nr. 165/2013, care reglementează atribuţiile C.N.C.I., termenul de 60 de luni a fost lăsat prin lege la dispoziţia comisiei, pentru a soluţiona dosarele înregistrate pe rolul acesteia, respectiv pentru a verifica existenţa dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii, în vederea clarificării aspectelor din dosar, Secretariatul C.N.C.I. putând solicita documente în completare entităţilor învestite de lege, titularilor dosarelor şi oricăror alte instituţii care ar putea deţine documente relevante.

Expirarea termenului de 60 de luni pentru a se putea solicita emiterea deciziei de compensare prin puncte este necesară doar dacă notificarea a fost soluţionată de unitatea deţinătoare sau entitatea învestită în acest sens, fără intervenţia instanţei judecătoreşti care să fi stabilit drepturile persoanelor îndreptăţite, pentru că, în ipoteza în care există deja o hotărâre judecătorească definitivă prin care sunt tranşate aceste aspecte, sunt incidente prevederile art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013, conform cărora se soluţionează cu prioritate dosarele în care, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile/definitive, instanţele de judecată s-au pronunţat cu privire la existenţa şi întinderea dreptului, precum şi la calitatea de persoană îndreptăţită.

În sprijinul unei astfel de interpretări sunt şi dispoziţiile art. 21 alin. (10) din Legea nr. 165/2013, conform cărora: „Prin excepţie de la prevederile art. 17 alin. (1) lit. a) şi art. 21 alin. (5) şi (8), în cazul dosarelor ce conţin decizii ale entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor emise în executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat irevocabil/definitiv asupra calităţii de persoane îndreptăţite la măsuri compensatorii, Comisia Naţională emite, la propunerea Secretariatului Comisiei Naţionale, decizia de compensare prin numărul de puncte stabilit potrivit alin. (7). „

În consecinţă, luând în considerare că prin hotărârea judecătorească prin care a fost soluţionată notificarea a fost tranşată chestiunea calităţii de persoană îndreptăţită şi s-a dispus obligarea unităţii deţinătoare la emiterea unei dispoziţii cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, singura atribuţie rămasă la dispoziţia C.N.C.I. este aceea de a calcula numărul de puncte şi de a emite decizia de compensare prin puncte.

Totodată, aceeaşi modalitate de interpretare a dispoziţiilor sus-menţionate reiese şi din considerentele aflate la paragraful 35 din Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014 (Decizia nr. 269 din 7 mai 2014), conform cărora: ” (…) termenul de 60 de luni, prevăzut de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în care Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor ar trebui să soluţioneze dosarele transmise de entităţile învestite de lege în vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, nu se aplică nici titularilor dreptului la despăgubire recunoscuţi de instanţele de judecată în urma soluţionării acţiunilor îndreptate împotriva refuzului entităţilor deţinătoare de a se pronunţa asupra cererilor de revendicare formulate. (…) „ VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat opinii teoretice ale judecătorilor, neputându-se identifica hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost soluţionate cauze cu un obiect identic sau similar celei în cadrul căreia s-a formulat prezenta sesizare, cu excepţia instanţei de trimitere – Curtea de Apel Bucureşti, care a transmis un număr de şapte decizii şi o sentinţă.

Astfel, în opinie majoritară s-a apreciat că, printr-o interpretare sistematică a prevederilor art. 34, se impune a se constata că alin. (5) derogă doar de la prevederile alin. (4), termenul de 60 de luni instituit în favoarea C.N.C.I., prin alin. (1) şi (2), fiind în continuare aplicabil.

S-a reţinut că din interpretarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 165/2013 reiese că examinarea cu prioritate a dosarului constituie o excepţie de la regula soluţionării dosarelor în ordinea înregistrării acestora, iar nu o situaţie în care termenele instituite de legiuitor prin art. 34 din Legea nr. 165/2013 nu ar fi aplicabile.

Este incontestabil însă că prioritatea la care se referă art. 34 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 vizează ordinea în care trebuie soluţionate dosarele în cadrul termenelor prevăzute de art. 34, care fixează termenele-limită pentru îndeplinirea de către C.N.C.I. a obligaţiei legale de a soluţiona toate cererile care se includ în cele două categorii, pentru cele înregistrate anterior intrării în vigoare a legii (cu excepţia dosarelor de fond funciar) termenul expirând la data de 20 mai 2018, iar pentru cele înregistrate ulterior, termenul fiind de 60 de luni de la data înregistrării dosarului la Secretariatul C.N.C.I.

Prin urmare, legiuitorul, în vederea finalizării procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor prelate în mod abuziv, a stabilit un termen maxim de 60 de luni pentru soluţionarea tuturor dosarelor, calculat conform distincţiei de mai sus, iar soluţionarea cu prioritate a dosarului presupune examinarea acestuia, prin derogare de la regula soluţionării dosarelor în ordinea înregistrării, însă înainte de împlinirea termenului de 60 de luni.

Într-o altă opinie s-a susţinut că dispoziţiile art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013 derogă atât de la prevederile alin. (4), cât şi de la cele ale alin. (1) şi (2). În interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 35 şi 21 din Legea nr. 165/2013 s-a susţinut că termenul de 60 de luni a fost stabilit de legiuitor doar pentru ipoteza în care notificarea a fost soluţionată de unitatea deţinătoare a imobilului sau de entitatea învestită de legea specială, nu şi pentru ipoteza în care calitatea de persoană îndreptăţită şi dreptul la restituirea bunului în natură sau prin echivalent au fost stabilite pe cale judecătorească, prin hotărâre definitivă. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat în numeroase cazuri asupra conformităţii prevederilor art. 34 din Legea nr. 165/2013 cu imperativele cuprinse în art. 15 alin. (2) din Constituţia României – care instituie principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia celei penale şi contravenţionale mai favorabile, art. 16 – care consacră principiul egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, art. 44 – care garantează dreptul de proprietate privată, dar şi prin raportare la prevederile art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Astfel, prin Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, Curtea Constituţională a reţinut textual: „35. (…) termenul de 60 de luni, prevăzut de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în care Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor ar trebui să soluţioneze dosarele transmise de entităţile învestite de lege în vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, nu se aplică nici titularilor dreptului la despăgubire recunoscuţi de instanţele de judecată în urma soluţionării acţiunilor îndreptate împotriva refuzului entităţilor deţinătoare de a se pronunţa asupra cererilor de revendicare formulate.”

Prin Decizia nr. 230 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 719 din 21 august 2018, s-a reţinut că: „28. Referitor la criticile în legătură cu caracterul aleatoriu al ordinii de soluţionare a dosarelor de despăgubire, Curtea observă că, prin Legea nr. 103/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum şi a art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 394 din 24 mai 2016, au fost introduse în cuprinsul art. 34 din Legea nr. 165/2013 încă două noi alineate, alin. (4) şi (5), care reglementează ordinea de soluţionare a dosarelor. Astfel, art. 34 alin. (4) stabileşte regula potrivit căreia acestea vor fi soluţionate în ordinea înregistrării lor la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv Secretariatul Comisiei Naţionale, iar art. 34 alin. (5) consacră situaţiile în care, prin excepţie de la prevederile alin. (4), dosarele se soluţionează cu prioritate. În redactarea actuală, în urma modificării operate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016 pentru prorogarea unor termene, instituirea unor noi termene, privind unele măsuri pentru finalizarea activităţilor cuprinse în contractele încheiate în cadrul Acordului de împrumut dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare pentru finanţarea Proiectului privind reforma sistemului judiciar, semnat la Bucureşti la 27 ianuarie 2006, ratificat prin Legea nr. 205/2006, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.030 din 21 decembrie 2016, art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013 stabileşte că vor fi soluţionate cu prioritate dosarele în care, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile/definitive, instanţele de judecată s-au pronunţat cu privire la existenţa şi întinderea dreptului, precum şi la calitatea de persoană îndreptăţită, astfel că susţinerile autoarei excepţiei referitoare la această problematică au rămas lipsite de obiect, ca urmare a modificării legislative menţionate.”

Argumente similare pot fi identificate şi în cuprinsul altor decizii, spre exemplu: Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014; Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 27 ianuarie 2015; Decizia nr. 756 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 23 februarie 2018; Decizia nr. 58 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 24 aprilie 2019; Decizia nr. 258 din 4 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 865 din 22 septembrie 2020 etc. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii judiciare

Prin Decizia nr. 5 din 16 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 23 aprilie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, interpretând dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 165/2013, a reţinut textual: „Referitor la împrejurarea că termenele reglementate de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, au fost instituite la un interval de timp considerabil după împlinirea termenului iniţial, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie reţinut contextul adoptării acestui recent act normativ, determinat de pronunţarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României şi de necesitatea implementării unor măsuri de natură să urgenteze soluţionarea cererilor vizând măsurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat. În acest sens, în acord cu îndrumările din Hotărârea-pilot vizând perfecţionarea cadrului legislativ, Legea nr. 165/2013 a fost adoptată pentru «finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România». Tocmai pentru celeritatea procedurii au fost reglementate termene care să impună unităţilor notificate soluţionarea sesizărilor, astfel încât pretenţiile să fie rezolvate în această fază prealabilă, fără să mai fie necesară, pe cât posibil, declanşarea procedurii judiciare. Or, pe acest aspect, Curtea Constituţională s-a pronunţat, verificând conformitatea cu legea fundamentală a dispoziţiilor art. 33 alin. (1), coroborate cu art. 34 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că termenele introduse au ca scop eficientizarea procedurilor administrative şi, în final, respectarea drepturilor tuturor persoanelor interesate, reprezentând în acelaşi timp un scop legitim şi existând un raport de proporţionalitate rezonabil între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia. În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat, în jurisprudenţa care a urmat adoptării Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, măsurile la care s-a oprit legiuitorul român, arătând că acesta a fixat termene precise pentru fiecare etapă administrativă şi a prevăzut posibilitatea unui control jurisdicţional care permite instanţelor să verifice nu numai legalitatea deciziilor administrative, ci şi să se subroge autorităţilor administrative prin pronunţarea, dacă este cazul, a unei decizii de restituire a bunului sau de acordare a unor compensaţii. Totodată, având în vedere marja de apreciere a statului român şi garanţiile aferente prin instituirea unor reguli clare şi previzibile, însoţite de termene imperative şi de un control judiciar efectiv, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, oferă, în principiu, un cadru accesibil şi efectiv pentru soluţionarea cererilor şi, cu toate că termenele fixate pentru procedura administrativă, la care se pot adăuga şi eventuale proceduri judiciare, pot prelungi durata de soluţionare definitivă a pretenţiilor, o atare situaţie excepţională este inerentă complexităţii factuale şi juridice vizând restituirea proprietăţilor preluate abuziv, aşa încât aceste termene nu pot fi considerate, în sine, ca ridicând o problemă de eficacitate a reformei şi nici contrare drepturilor garantate de Convenţie, în special dreptului garantat de art. 6 paragraful 1, în ceea ce priveşte durata rezonabilă a procedurii. Ca atare, nu se poate susţine că termenele astfel reglementate ar fi o îngrădire a accesului la justiţie şi nici că, în condiţiile neurmării procedurii prealabile, partea ar putea sesiza instanţa, întrucât dreptul său nu este unul actual, iar procedura judiciară nu poate înlocui sau substitui procedura prealabilă, atunci când aceasta este reglementată în mod expres de lege. Raţiunea reglementării procedurii prealabile este dată, în general, de considerente vizând protecţia intereselor persoanelor, având ca scop instituirea unui cadru juridic care să facă posibilă restabilirea dreptului subiectiv pe cale administrativă, prin evitarea contenciosului judiciar.” X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorul-raportor a apreciat că nu sunt întrunite, cumulativ, condiţiile de admisibilitate a sesizării, astfel cum sunt acestea reglementate prin art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu se verifică, în speţă, caracterul real şi veritabil al chestiunii de drept şi nici cerinţa noutăţii problemei de drept. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept care se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Sesizarea formulată în prezenta cauză vizează o singură problemă de drept, cu privire la care instanţa de trimitere, Curtea de Apel Bucureşti, apreciază că sunt îndeplinite condiţiile pentru deschiderea procedurii hotărârii prealabile.

Se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie o interpretare jurisdicţională de principiu a dispoziţiilor art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013, în sensul de a stabili dacă acestea derogă doar de la prevederile art. 34 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, referitoare la ordinea de soluţionare a dosarelor administrative de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, sau şi de la prevederile art. 34 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, privind termenul de 60 de luni, respectiv de 36 de luni, instituit pentru soluţionarea dosarelor administrative de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

Pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept esenţiale, ivite într-o cauză aflată în curs de soluţionare în ultimă instanţă, de natură să elimine riscul apariţiei şi dezvoltării unei jurisprudenţe neunitare, printr-o rezolvare de principiu, este legal condiţionată prin textele normative care asigură cadrul legal al deschiderii acestei proceduri.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Analiza normei juridice mai sus evocate permite concluzia conform căreia deschiderea procedurii hotărârii prealabile este legal posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, concomitent, următoarele condiţii: a) existenţa unei cauze pendinte, o judecată în curs de soluţionare pe rolul unei instanţe; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la o curte de apel sau de la un tribunal; c) acest complet să fi fost învestit cu soluţionarea litigiului în ultimă instanţă; d) în cursul judecăţii să se ivească o chestiune de drept, de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective; e) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; f) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii, în curs de soluţionare.

Examinarea îndeplinirii, în mod cumulativ, a condiţiilor în care poate fi declanşat acest mecanism de unificare a practicii judiciare pune în evidenţă faptul că, în cazul prezentei sesizări, doar unele dintre cerinţele legale enunţate se verifică, în sensul celor ce succedă.

Existenţa unui proces în curs de soluţionare pe rolul unei instanţe. Astfel, din datele prezentate în cuprinsul încheierii de sesizare rezultă că procesul în legătură cu care a fost formulată sesizarea este în curs de soluţionare, fiind în prezent dedus judecăţii în faza apelului, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la o curte de apel sau de la un tribunal, învestit cu soluţionarea litigiului în ultimă instanţă. Acţiunea a fost calificată, cu prilejul judecăţii în primă instanţă, ca fiind una formulată în temeiul dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, iar în apel calificarea juridică dată acţiunii nu a fost contestată.

Fiind astfel clarificat temeiul de drept al acţiunii, devin incidente dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi (4), cu referire la art. 34 din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora hotărârea judecătorească pronunţată în primă instanţă de către secţia civilă a tribunalului este supusă numai apelului, precum şi cele ale art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă, care prevăd că nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel, în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

În concluzie, Curtea de Apel Bucureşti (instanţa de trimitere) are competenţa să judece acest litigiu în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, întrucât, în materia în care a fost promovată acţiunea aflată în curs de soluţionare în ultimă instanţă, hotărârile pronunţate sunt supuse exclusiv apelului, fiind astfel definitive, în raport cu dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza întâi din Codul de procedură civilă.

Sunt îndeplinite, aşadar, condiţiile referitoare la existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel, învestit să judece litigiul în ultimă instanţă.

Totodată, din verificările efectuate se constată că este întrunită, de asemenea, cerinţa ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept enunţate, precum şi aceea referitoare la faptul că nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare privitor la această chestiune. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu există, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării.

Cu referire la cerinţa ivirii unei chestiuni de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective se constată că legiuitorul instituie o dublă condiţionare: pe de o parte, să existe o chestiune de drept, iar pe de altă parte, să fie probată legătura necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea cauzei pe fond.

Elementele prezentei sesizări pun în evidenţă existenţa legăturii necesare între chestiunea de drept dedusă interpretării şi soluţionarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată.

Astfel, acţiunea a fost soluţionată în primă instanţă prin Sentinţa civilă nr. 1.335 din 22 septembrie 2020 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, care a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.N.R.P., respingând cererea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepţia prematurităţii cererii formulate în contradictoriu cu pârâta C.N.C.I., respingând cererea formulată în contradictoriu cu aceasta, ca prematură, şi a respins cererea de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel instanţa a constatat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, care instituie un termen de soluţionare a dosarelor de 60 de luni, calculat de la data înregistrării acestora la Secretariatul C.N.C.I. În cauză, dosarul administrativ a fost înaintat către pârâta C.N.C.I. la data de 4 octombrie 2019, dată de la care a început să curgă termenul de soluţionare de 60 de luni, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. Deşi susţinerea potrivit căreia dosarul reclamanţilor s-ar încadra în situaţia prevăzută de art. 34 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 165/2013 a fost găsită întemeiată, instanţa a reţinut că aceasta nu este de natură a înlătura efectele termenului prohibitiv de 60 de luni, textul de lege instituind doar o prioritate a analizării acestuia prin raportare la alte dosare, iar nu o înlăturare a termenului suspensiv stabilit în favoarea C.N.C.I. Prin urmare, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată instanţa nu a fost învestită cu obligarea pârâtei la soluţionarea cu prioritate a dosarului, ci cu o cerere bazată pe art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, a admis excepţia prematurităţii formulării cererii, invocată din oficiu, şi a respins cererea, ca prematură.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, criticând-o pentru greşita admitere a excepţiei prematurităţii formulării cererii, invocată de pârâta C.N.C.I.

În motivarea apelului au susţinut, în esenţă, că dispoziţiile art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013 sunt clare şi obligau această pârâtă să soluţioneze cu prioritate dosarul de despăgubiri, de la data înregistrării lui, în situaţia în care notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost soluţionată printr-o hotărâre irevocabilă, în cuprinsul căreia instanţa s-a pronunţat cu privire la existenţa şi întinderea dreptului, precum şi la calitatea de persoană îndreptăţită. În opinia recurenţilor, prin derogările cuprinse în art. 34 alin. (5) şi art. 21 alin. (10) din Legea nr. 165/2013, legiuitorul a înţeles că, într-o asemenea situaţie, în care există deja o hotărâre judecătorească prin care s-a recunoscut în mod irevocabil îndreptăţirea persoanei la o anume formă de reparaţie, acea persoană poate pretinde protecţia proprietăţii sale în condiţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, are o creanţă contra statului cu suficientă recunoaştere în dreptul intern, iar încălcarea acestui drept ar conduce la consecinţe inacceptabile în planul răspunderii statului în cauzele repetitive în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Având în vedere soluţia dată cauzei în primă instanţă, precum şi criticile formulate în apel, care pun în discuţie chiar modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013, rezultă că soluţia în calea de atac exercitată depinde, în principal, de lămurirea prealabilă a înţelesului şi a sferei de aplicare a acestei norme juridice.

Aceasta înseamnă că există legătura necesară între dezlegarea acestui aspect, obiect al sesizării, şi soluţionarea cauzei pe fondul criticilor din apel, care vizează, în mod prioritar, excepţia prematurităţii acţiunii, apreciată în raport cu dispoziţiile art. 34 alin. (2) şi art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013. Aplicabilitatea sau inaplicabilitatea termenului reglementat prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 va conduce la confirmarea soluţiei primei instanţe, din perspectiva acestui motiv de apel, echivalent soluţionării pricinii pe calea unei excepţii procesuale, sau va determina, în limitele cererii de apel şi ale soluţiilor posibile, analizarea fondului raportului juridic dedus judecăţii.

Împrejurarea că este vorba despre un aspect de drept procesual supus analizei este irelevantă din punctul de vedere al admisibilităţii sesizării, câtă vreme, în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea acestei instituţii, a hotărârii prealabile, instanţa supremă a statuat, în mod constant, că obiectul sesizării îl poate constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procesual, dacă, prin consecinţele pe care le produce, interpretarea normei de drept are aptitudinea de a determina, de a influenţa soluţionarea raportului de drept dedus judecăţii (în acest sens, a se vedea, spre exemplu: Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015; Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016; Decizia nr. 36 din 4 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 24 iunie 2020; Decizia nr. 18 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 10 martie 2020; Decizia nr. 20 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 25 martie 2020 etc.).

În ceea ce priveşte existenţa unei chestiuni de drept având, în mod obligatoriu, anumite caracteristici şi supusă interpretării în anumite condiţii procedurale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept subliniază că ea este de esenţa acestui mecanism de unificare jurisprudenţială, constând în pronunţarea unei hotărâri prealabile cu valoare de principiu şi obligatorie pentru instanţe. Cu toate acestea, legea de procedură nu defineşte noţiunea pe care o numeşte „chestiune de drept”, revenind astfel doctrinei şi jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rolul de a stabili, în timp, conţinutul acesteia.

Astfel, în doctrină, s-a arătat că, pentru a fi în prezenţa unei chestiuni de drept, în sensul dispoziţiilor art. 51