ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 22/2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 164/1/2021 a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (Legea nr. 2/2013), și ale art. 36 alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, președintele Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 22.239/3/2017, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a dispus, prin Încheierea din 7 octombrie 2020, în Dosarul nr. 22.239/3/2017, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: în cazul cererilor înaintate de comisiile de fond funciar la comisiile de aplicare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 10/2001), în baza art. 43 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 165/2013), calitatea de persoană îndreptățită se stabilește în baza Legii nr. 10/2001 sau în baza legislației fondului funciar?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 ianuarie 2021 cu nr. 164/1/2021, termenul de judecată fiind stabilit la 12 aprilie 2021.

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare

Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare

Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare

Procesul a început la data de 21 iunie 2017.

Prin cererea introductivă, astfel cum a fost precizată la termenul din 14 februarie 2018, reclamanta a solicitat să se constate calitatea sa de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de lege, să fie obligat pârâtul Municipiul București să soluționeze Cererea de reconstituire a dreptului de proprietate nr. xxxxx din 21 septembrie 2005, în sensul emiterii dispoziției de restituire în natură pentru terenul liber de construcții în suprafață de 2.948,43 mp situat în București, sectorul 1, în temeiul dispozițiilor art. 43 din Legea nr. 165/2013 și ale Legii nr. 10/2001; în situația în care restituirea în natură nu mai este posibilă, să se constate dreptul său la măsuri reparatorii în echivalent prin puncte. Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 165/2013 și ale Legii nr. 10/2001.

Prin încheierea pronunțată la 14 februarie 2018, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a respins excepția tardivității cererii, invocată de pârâtul Municipiul București, ca neîntemeiată, constatând că acțiunea a fost depusă în termenul legal și a admis excepția prematurității cererii de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, invocată de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, reținând că în acest moment dosarul administrativ nu se află spre soluționare la această pârâtă.

Prin Sentința civilă nr. 2.619 din 14 decembrie 2018, tribunalul a respins acțiunea față de pârâții Municipiul București și Instituția Prefectului Municipiului București, ca neîntemeiată.

În considerentele sentinței s-a reținut că, în cauză, nu s-a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar numeroasele cereri adresate diverselor autorități de către reclamantă nu se situează în intervalul de referință și nu se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci pe legile fondului funciar.

Așa fiind, este nefondată cererea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, în lipsa formulării unei notificări, condiție prealabilă și obligatorie.

Tribunalul a reținut și că, prin procesul-verbal din 16 martie 2016, făcând aplicarea dispozițiilor art. 43 din Legea nr. 165/2013, Subcomisia Sectorului 1 București a declinat competența către Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului București, în vederea soluționării dosarului potrivit Legii nr. 10/2001, pentru cererea formulată de reclamantă în baza legilor fondului funciar și nesoluționată, cu privire la terenurile care intră sub incidența art. 36 alin. (5) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 18/1991), respectiv art. 34 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 1/2000). În același proces-verbal se menționează terenurile asupra cărora a fost deja reconstituit dreptul de proprietate, precum și faptul că documentația depusă este incompletă pentru restul terenurilor solicitate.

Tribunalul a apreciat că dispozițiile art. 43 din Legea nr. 165/2013 privesc competența organelor locale care vor finaliza procedurile de restituire, iar nu înlocuirea dispozițiilor legilor fondului funciar în baza cărora au fost constituite dosarele administrative cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, interpretare care se impune și din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, care nu au fost abrogate și nici modificate prin Legea nr. 165/2013.

Așadar, dispozițiile art. 43 din Legea nr. 165/2013 nu se pot interpreta în sensul că o cerere formulată în baza Legii nr. 18/1991 se convertește în una formulată potrivit Legii nr. 10/2001, întrucât dispozițiile celor două legi se exclud reciproc de la aplicare.

Chiar dacă s-ar accepta această ipoteză, reclamanta ar fi trebuit să formuleze cererea în termenul legal, potrivit legilor fondului funciar.

Reclamanta a formulat mai multe cereri în baza legilor fondului funciar, multe dintre ele deja soluționate. Or, terenul în litigiu a făcut obiectul unui act de proprietate distinct, astfel încât se impunea să se formuleze o cerere în care acest teren să fie indicat în mod distinct.

Mai mult, reclamanta nu a făcut dovada preluării terenului din patrimoniul autorilor săi, având în vedere că acesta nu figura în borderoul recensământului din 1948, în care sunt menționate terenurile acestora, nu există acte de preluare, iar faptul că terenul se află în proprietatea statului nu este suficient prin el însuși pentru a proba că a fost preluat de la autorii reclamantei.

Pe de altă parte, pentru a se face aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, respectiv ale art. 34 din Legea nr. 1/2000, la care trimit prevederile art. 43 din Legea nr. 165/2013, se impunea ca reclamanta să formuleze o cerere în termenele prevăzute de legile fondului funciar.

Or, la data de 19 aprilie 2013, când reclamanta a solicitat acest teren, orice termen prevăzut de legile fondului funciar, inclusiv potrivit Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 247/2005), era împlinit, iar ipoteza unei "completări" a cererilor anterioare nu poate fi acceptată.

De altfel, din actele aflate la dosarul cauzei nu rezultă că sunt îndeplinite condițiile de aplicare a dispozițiilor art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 și ale art. 34 din Legea nr. 1/2000.

Împotriva încheierii din 14 februarie 2018 și a sentinței a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Criticile au vizat atât excepția prematurității cererii, în considerarea căreia a fost respinsă cererea în contradictoriu cu Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, cât și fondul pretențiilor deduse judecății, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București.

Pe fondul cauzei, apelanta-reclamantă a susținut, în esență, că este nelegală aprecierea primei instanțe conform căreia, ca urmare a incidenței dispozițiilor art. 43 din Legea nr. 165/2013, cererea nu se va soluționa în continuare conform Legii nr. 10/2001.

În ședința publică din 7 octombrie 2020, instanța, din oficiu, a pus în discuția părților necesitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în procedura prevăzută de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă, în scopul pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei probleme de drept: în cazul cererilor înaintate de comisiile de fond funciar la comisiile de aplicare a Legii nr. 10/2001, în baza art. 43 din Legea nr. 165/2013, calitatea de persoană îndreptățită se stabilește în baza Legii nr. 10/2001 sau în baza legislației fondului funciar?

Prin încheierea pronunțată la această dată, instanța a dispus sesizarea instanței supreme și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a dispus suspendarea judecății.

Instanța de trimitere, procedând la analiza condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanșarea procedurii pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a apreciat că acestea sunt întrunite cumulativ, pentru argumentele ce vor fi expuse.

Litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea se află în curs de judecată, pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Această condiție este îndeplinită, deoarece Curtea de Apel București urmează să soluționeze cauza în ultimă instanță, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care este definitivă, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă coroborat cu dispozițiile art. 35 raportat la art. 43 din Legea nr. 165/2013.

Apelul pendinte este o cale ordinară de atac împotriva unei hotărâri judecătorești pronunțate într-o cauză promovată pe rolul instanței de judecată la data de 21 iunie 2017, prin urmare îi sunt aplicabile dispozițiile noului Cod de procedură civilă.

Condiția este îndeplinită, deoarece dezlegarea dată de instanța supremă acestei chestiuni de drept se va regăsi în soluția ce va fi explicată în considerentele deciziei ce urmează a fi pronunțată în cauză.

Astfel, tribunalul în mod greșit a soluționat procesul în considerarea unei excepții de tardivitate a formulării cererii de retrocedare în procedura administrativă, deși în motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată reclamanta a învederat că demersul judiciar a fost determinat de refuzul pârâtului Municipiul București de a-și îndeplini obligațiile ce decurg din art. 43 din Legea nr. 165/2013, în baza cererii de retrocedare nr. xxxxx din 21 septembrie 2005, solicitând în primul rând obligarea pârâtului la emiterea dispoziției de restituire în natură sau, pe baza constatării instanței asupra calității de persoană îndreptățită, propunerea de acordare a măsurilor compensatorii. Așadar, cererea cu privire la acest pârât are ca obiect obligația de a face, respectiv obligarea la soluționarea Cererii de retrocedare nr. xxxxx din 21 septembrie 2005, ce a fost formulată legal în condițiile Legii nr. 1/2000, termenul prevăzut de art. 34 fiind prelungit prin Legea nr. 247/2005.

Prin apelul formulat împotriva acestei sentințe, apelantareclamantă a contestat greșita admitere a excepției tardivității notificării de către tribunal, considerând că, în acest fel, prima instanță a exclus analiza fondului cauzei.

Deși prin cererea de apel reclamanta menționează că solicită schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii, în motive se plânge de nedezlegarea fondului prin sentința apelată, sens în care criticile de apel se subsumează motivelor stabilite de legiuitor pentru anularea hotărârii judecătorești cu reținere pentru evocarea fondului, în condițiile în care niciuna dintre părți nu a solicitat trimiterea la prima instanță.

Instanța de apel nu a considerat necesar să fie pronunțată în cauză în prealabil și o decizie intermediară, prin care să fie anulată sentința de primă instanță, deoarece, în primul rând, textul art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu o impune, iar în al doilea rând, apelul de față poate fi soluționat printr-o decizie unică atât timp cât părțile nu au învederat necesitatea administrării unor probe noi pentru rejudecare.

Or, asupra acestor probleme, o dezlegare de principiu este necesar a fi dată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în procedura deschisă de art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea preîntâmpinării creării de jurisprudență neunitară, risc care nu poate fi ignorat.

Dezlegarea ce va fi dată de instanța supremă chestiunii de drept în discuție va produce consecințe juridice asupra soluției pe fond și asupra raportului juridic de drept substanțial dedus judecății.

Dacă Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept va statua că art. 43 din Legea nr. 165/2013 derogă de la art. 8 teza a doua din Legea nr. 10/2001, în sensul că se stabilește în baza Legii nr. 10/2001, în aplicarea art. 43 din Legea nr. 165/2013, calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, pentru solicitantul care a depus cerere de reconstituire în termenele legislației fondului funciar la comisia/subcomisia de fond funciar, care a înaintat-o spre soluționare în temeiul textului antemenționat comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, atunci soluția va fi de admitere pe fond a acțiunii în privința pârâtului Municipiul București și de obligare a acestuia la emiterea unei dispoziții, în baza art. 43 din Legea nr. 165/2013 și a Legii nr. 10/2001, care să soluționeze cererea de retrocedare, fie prin restituire în natură, fie prin propunere de măsuri compensatorii prin puncte pentru terenul cerut, după cum acesta este liber sau afectat de detalii de sistematizare care să facă imposibilă restituirea în natură.

Dacă Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept va statua că art. 43 din Legea nr. 165/2013 se completează cu prevederile de la art. 8 teza a doua din Legea nr. 10/2001, neconținând vreo derogare de la ele, în sensul că se stabilește în baza legislației fondului funciar calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru solicitantul care a depus cerere de reconstituire în termenele legislației fondului funciar la comisia/subcomisia de fond funciar care a înaintat-o spre soluționare în temeiul textului antemenționat comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, atunci soluția ar putea fi de respingere, pe fond, a capătului de cerere îndreptat contra pârâtului Municipiul București, dacă apelanta-reclamantă, conform principiului disponibilității, ar considera că nu i se aplică, în stabilirea calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, și legislația fondului funciar, în completarea art. 43 din Legea nr. 165/2013, deși cererea de retrocedare pe care a formulat-o a fost deja analizată cu putere de lucru judecat în Decizia nr. 1.815A din 19 decembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 21.720/3/2017, de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie și stabilită ca fiind formulată atât în temeiul Legii nr. 10/2001, cât și în temeiul legislației fondului funciar.

Astfel, prin decizia amintită s-a reținut că prin Cererea nr. xxxxx din 21 septembrie 2005 reclamanta a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru toate terenurile ce au aparținut unchiului său M., precum și că, în cadrul notificării, apelanta a precizat, în mod expres, faptul că solicită reconstituirea dreptului de proprietate pe vechile amplasamente și despăgubiri, conform legilor proprietății: Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 169/1997), Legea nr. 10/2001, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 247/2005.

În același timp, decizia ce se va pronunța ar putea fi de admitere în parte a primului capăt de cerere, cu respectarea principiului disponibilității procesuale în privința reclamantei, și de obligare a pârâtului Municipiul București de a emite o dispoziție, în baza art. 43 din Legea nr. 165/2013 și art. 34 din Legea nr. 1/2000, completată de Legea nr. 247/2005 cu privire la prorogarea termenului de solicitare a retrocedării, care să constituie răspuns la Cererea de retrocedare nr. xxxxx din 21 septembrie 2005, prin retrocedare în natură sau, după caz, prin propunere de măsuri compensatorii prin puncte pentru terenul având categoria agricol la data preluării și, respectiv, categoria curți-construcții la data soluționării cererii de reconstituire, după cum acesta este liber sau afectat de detalii de sistematizare care să facă imposibilă restituirea în natură.

În jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat cu privire la dispozițiile art. 43 din Legea nr. 165/2013.

Curtea a constatat că este îndeplinită condiția noutății, deoarece problema "reînvierii" Legii nr. 10/2001 în lipsa unei notificări formulate în baza acesteia sau a legislației fondului funciar, în speță art. 34 din Legea nr. 1/2000, în termenul prorogat de Legea nr. 247/2005, în privința răspunsului la cererea de reconstituire legal formulată de reclamantă în anul 2005, a devenit una actuală, după ce subcomisia de fond funciar a declinat la comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 cererea de reconstituire a dreptului de proprietate formulată în baza legislației fondului funciar, fără ca entitatea învestită prin dispozițiile art. 43 din Legea nr. 165/2013, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 a municipiului București, să emită dispoziție de soluționare a cererii de reconstituire (retrocedare), sens în care Municipiul București a fost chemat în judecată în acțiunea precizată.

În acest moment există riscul unei practici viitoare neunitare în privința modalității de soluționare a acțiunilor având ca obiect obligația de a face întemeiate pe dispozițiile art. 43 din Legea nr. 165/2013, în condițiile în care legiuitorul nu numai că nu a mai considerat necesar a reglementa nici necesitatea expirării vreunui termen de 6 luni, ca acela prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în condițiile în care în aceeași Lege nr. 165/2013 a stabilit termene mai scurte de soluționare a cererilor de reconstituire formulate în baza legislației fondului funciar decât în cazul notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, dar nu a mai considerat necesar a arăta măcar în baza cărei legi se stabilește calitatea de persoană îndreptățită: după legea sub imperiul căreia cererea de retrocedare (cerere de reconstituire în accepțiunea legislației fondului funciar, respectiv notificare în accepțiunea Legii nr. 10/2001) a fost formulată sau după Legea nr. 10/2001, în baza căreia a luat ființă comisia de aplicare a ei.

Pentru aceste argumente, instanța de trimitere a considerat că mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile este util și necesar, problema de drept fiind una concretă, serioasă și suficient de dificilă, în privința căreia nu s-a cristalizat încă o practică judiciară.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare sau al unei alte sesizări pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție la data pronunțării încheierii de sesizare.

Apelanta-reclamantă a apreciat că ar fi utilă o astfel de solicitare înaintată Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru lămurirea problemei de drept. A arătat că deține doar două hotărâri pronunțate până în prezent de Curtea de Apel București, cu titlu de practică judiciară, din care rezultă că cererile declinate de la comisiile de fond funciar către comisiile de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu necesită formularea unei noi notificări în baza Legii nr. 10/2001, dar acestea dezleagă numai probleme adiacente problemei de drept din cauza de față.

A arătat că interpretarea dispozițiilor art. 43 din Legea nr. 165/2013 are influență directă asupra cauzei și de această lămurire depinde soluția pe fond, împrejurare față de care apreciază că sunt îndeplinite toate condițiile pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Asupra chestiunii de drept, punctul său de vedere se regăsește în critica de apel prin care susține că i se stabilește calitatea de persoană îndreptățită în baza art. 43 din Legea nr. 165/2013, dar și prin raportare la art. 11, 3 și 4 din Legea nr. 10/2001.

În concret apelanta-reclamantă susține că art. 43 din Legea nr. 165/2013 derogă de la prevederile art. 8 teza a doua din Legea nr. 10/2001, în sensul că, deși art. 8 din Legea nr. 10/2001 stabilește că nu fac obiectul Legii nr. 10/2001 terenurile pentru care s-au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în baza legislației fondului funciar, art. 43 din Legea nr. 165/2013 stabilește că se va soluționa cererea de către comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin stabilirea calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.

Intimații-pârâți nu au formulat puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

După comunicarea raportului, în condițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, intimata-pârâtă Instituția Prefectului Municipiului București a depus, în termen legal, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care a susținut, în esență, că cererile de reconstituire a dreptului de proprietate formulate în temeiul dispozițiilor art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 și art. 34 din Legea nr. 1/2000 și care, în prezent, fac obiectul art. 43 din Legea nr. 165/2013 se vor soluționa de către comisiile constituite pe lângă autoritățile publice locale pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, în procedura reglementată de acest act normativ, cu excepția termenului instituit în vederea formulării cererilor de reconstituire, cu privire la care rămân incidente dispozițiile art. 36 alin. (5

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 22.239/3/2017 a apreciat că dispozițiile art. 36 din Legea nr. 18/1991, în forma stabilită prin Legea nr. 545/2001 pentru completarea art. 36 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 (Legea nr. 545/2001), care a introdus alineatul (5

Invocând dispozițiile art. 35 din Legea nr. 165/2013, art. 13 din Legea nr. 18/1991, art. 1, 5, 6, 22 și 33 din Legea nr. 1/2000, art. 4, 21 și 25 din Legea nr. 10/2001, instanța de trimitere observă că textul art. 43 din Legea nr. 165/2013 este un text incomplet, dispunând doar trimiterea solicitărilor de măsuri reparatorii formulate în temeiul legislației fondului funciar, de la comisiile de fond funciar la comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, fără însă să prevadă în cea mai mică măsură în ce temei legal acestea din urmă, care primesc solicitările, urmează să le soluționeze, în baza legislației fondului funciar, în temeiul căreia s-au formulat și care le reglementează prin texte legale neabrogate în prezent, care continuă să coexiste în paralel cu Legea nr. 10/2001 (cum este, spre exemplu, art. 13 din Legea nr. 18/1991).

Inițial, textul art. 8 din Legea nr. 10/2001 clarificase în prima teză, referitoare la terenurile extravilane, care au avut această categorie fie la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fie la data preluării lor de fostul regim comunist, teză care însă nu privește speța de față, că ele nu fac obiect al Legii nr. 10/2001, rămânând supuse în continuare legislației fondului funciar.

Această primă teză a art. 8 din Legea nr. 10/2001 nu este relevantă în speța de față deoarece, pentru terenul în litigiu, a intervenit transmiterea cererii de retrocedare de la comisia de fond funciar la comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, cerere formulată cu respectarea termenului prelungit de Legea nr. 247/2005.

Legea nr. 165/2013 a reglementat accelerarea procesului de retrocedare, atât în privința măsurilor reparatorii cuvenite în baza legislației fondului funciar, cât și a măsurilor reparatorii cuvenite în baza Legii nr. 10/2001, sesizând, strict pentru terenurile având categoria de folosință curți-construcții, concursul între dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, ce definesc imobilele pentru care se cuvin măsuri reparatorii, și dispozițiile art. 36 din Legea nr. 18/1991 și ale art. 34 din Legea nr. 1/2000.

Prin dispozițiile art. 43 din Legea nr. 165/2013, legiuitorul nu a urmărit să schimbe retroactiv modalitatea în care s-au putut solicita măsurile reparatorii, termenele legale de solicitare a măsurilor reparatorii ori modalitatea în care legislația fondului funciar a reglementat cum se stabilește calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, după cum cererea de reconstituire a dreptului de proprietate a fost formulată în baza legislației fondului funciar sau a Legii nr. 1/2000.

Punctul de vedere al instanței de trimitere este că precizarea conținută de art. 43 din Legea nr. 165/2013 este aceea că terenurile la care se referă trebuie să fie categoria curți-construcții.

Deși legea nu stabilește care este data de raportare a categoriei de folosință menționate, cea actuală sau cea de la data preluării abuzive de către stat a imobilului, instanța de trimitere apreciază că aceasta este cea actuală, de la data soluționării cererii de reconstituire, așa cum rezultă chiar și din simpla definiție a verbului "a viza" care înseamnă a ținti, precum și din prevederile art. 15 din Legea nr. 165/2013.

Legiuitorul nu a reglementat însă în ce mod se stabilește calitatea de persoană îndreptățită, conform legislației fondului funciar sau conform Legii nr. 10/2001, prin soluționarea notificării, mai ales dată fiind diferența de stabilire a întinderii calității de persoană îndreptățită, Legea nr. 18/1991 limitând-o, în dispozițiile art. 13, la cota de moștenitor a celui care a depus cererea de reconstituire, iar Legea nr. 10/2001 reglementând un drept de acrescământ special al moștenitorului notificator peste cota comoștenitorului/comoștenitorilor nenotificatori [art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001].

Deoarece în timp s-a modificat legal competența entității în drept de a o soluționa, prin Legea nr. 165/2013 fiind înlocuit prefectul, ce fusese stabilit competent, cu comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, potrivit prevederilor art. 43 din Legea nr. 165/2013, instanța de trimitere a apreciat că a fost introdusă legal cererea de chemare în judecată în speța de față, pentru neîndeplinirea obligației instituite de acest text de lege în privința soluționării.

Dar Legea nr. 165/2013 a schimbat numai procedura de soluționare - entitatea administrativă abilitată legal la soluționarea cererii, neschimbând și dispozițiile legale după care trebuie apreciată calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii acordate de legiuitor, prin art. 36 din Legea nr. 18/1991 și art. 34 din Legea nr. 1/2000.

Așadar, calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii acordate de legiuitor prin art. 35 din Legea nr. 18/1991 nu se stabilește în baza art. 11, 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, ci direct în baza legislației fondului funciar.

Astfel, punctul de vedere al completului de judecată este, contrar celui al apelantei, că art. 43 din Legea nr. 165/2013 nu derogă de la art. 8 din Legea nr. 10/2001, ci se completează cu acesta, sens în care, în aplicarea art. 43 din Legea nr. 165/2013, calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii se stabilește în baza legislației fondului funciar (în speță, art. 34 din Legea nr. 1/2000 fiind cel aplicabil, pentru care s-a prorogat termenul de depunere a cererii de reconstituire prin Legea nr. 247/2005).

În acest sens, art. 8 din Legea nr. 10/2001 stabilește că: "Nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare."

Așadar, din punctul de vedere al completului de judecată, în cazul cererii de reconstituire a dreptului de proprietate formulate în baza legislației fondului funciar, calitatea de persoană îndreptățită se stabilește în baza legislației fondului funciar.

Cum existența acestui punct de vedere nu exclude dificultatea dezlegării chestiunii de drept ori posibilitatea formulării în viitor a altui punct de vedere în cadrul dosarelor pe rol al diferitelor completuri de judecată, s-a apreciat a fi necesară sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat un număr nesemnificativ de hotărâri judecătorești, precum și puncte de vedere teoretice, din care a rezultat existența a două orientări jurisprudențiale.

Astfel, într-o opinie, majoritară, s-a apreciat că, în situația vizată de sesizare, calitatea de persoană îndreptățită se stabilește în baza legislației fondului funciar. În susținerea acestei concluzii s-a învederat că, prin textul legal analizat, se aduc schimbări doar în privința entității căreia îi revine competența să soluționeze cererile, iar nu și cu privire la temeiul în baza cărora aceste cereri se soluționează. Temeiul de drept rămâne în continuare actul normativ în baza căruia cererea de reconstituire a dreptului de proprietate a fost formulată.

O interpretare contrară - în sensul că odată transmise cererile formulate în baza legilor fondului funciar către primăriile în cadrul cărora funcționează comisiile de aplicare a Legii nr. 10/2001, acestea ar trebui să fie soluționate conform regulilor Legii nr. 10/2001 - ar însemna ca art. III din titlul VI al Legii nr. 247/2005 să fie lipsit de efect, fiind în opoziție cu art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Dispozițiile art. 43 din Legea nr. 165/2013 nu se pot interpreta în sensul că o cerere formulată în baza Legii nr. 18/1991 poate fi asimilată și implicit analizată ca o notificare formulată potrivit Legii nr. 10/2001, întrucât dispozițiile celor două legi se exclud reciproc de la aplicare, astfel cum rezultă, în mod neechivoc, din prevederile art. 8 din Legea nr. 10/2001.

Totodată, s-a subliniat că art. 43 din Legea nr. 165/2013 nu plasează analiza cererilor formulate în baza art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 pe tărâmul Legii nr. 10/2001, ci doar specifică faptul că, pentru unitatea procedurilor de restituire, comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 va soluționa aceste cereri, legiuitorul neînțelegând să instituie o derogare expresă cu privire la legea aplicabilă în analizarea existenței dreptului la reparație.

Într-o altă opinie, îmbrățișată doar de judecătorii secțiilor I civile ale Tribunalelor Arad și Caraș-Severin, în opinie minoritară de o parte a judecătorilor Secției a IV-a civile a Curții de Apel București și de majoritatea judecătorilor secțiilor a IV-a și a V-a civile ale Tribunalului București, s-a apreciat că dispozițiile art. 43 din Legea nr. 165/2013 consfințesc împrejurarea că cererile înaintate de comisiile de fond funciar la comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 vor fi soluționate conform regulilor Legii nr. 10/2001, având în vedere particularitățile acestor imobile, respectiv regimul juridic al acestora - terenuri având categoria de folosință curți-construcții, situate în intravilanul localităților.

S-a susținut că legiuitorul, prin norma de trimitere, a urmărit analizarea numai a acestor cereri, formulate în baza art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, de către comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, în raport cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, asimilând cererea formulată unei notificări. Scopul acestei dispoziții legale a fost de a remedia situația existentă cu privire la terenurile din intravilan, cu categoria de folosință curțiconstrucții, care au putut fi restituite atât în baza cererii formulate, întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 18/1991, cât și în temeiul unei notificări, acordând competență exclusivă de soluționare comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Din verificările efectuate rezultă că instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 43 din Legea nr. 165/2013.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorul-raportor, constatând îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, a apreciat că, în interpretarea art. 43 din Legea nr. 165/2013, calitatea de persoană îndreptățită în cererile vizate de acest text de lege, pentru terenuri care intrau în domeniul de aplicare al legilor fondului funciar la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, se stabilește potrivit prevederilor acestor legi.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Analiza condițiilor de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, care trebuie întrunite în mod cumulativ, în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, relevă că sesizarea de față este admisibilă pentru argumentele ce vor succeda.

Sunt îndeplinite cerințele referitoare la existența unei cauze în curs de judecată, care se află în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să o soluționeze în ultimă instanță.

În cauza pendinte, instanța de judecată a fost sesizată în temeiul dispozițiilor art. 35 alin. (2) și (3) cu referire la art. 43 din Legea nr. 165/2013, pentru a se pronunța asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și a dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 165/2013, ca urmare a neemiterii deciziei în termenele legale de către entitatea învestită de lege.

Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost dispusă în calea de atac a apelului, în curs de judecare pe rolul unei secții civile din cadrul Curții de Apel București (instanța de trimitere).

Conform art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului. Drept urmare, decizia pe care instanța de trimitere urmează a o pronunța este definitivă, în aplicarea art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Este întrunită și condiția ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

Instanța de trimitere, ca instanță de apel, urmează a evoca fondul pretențiilor în acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București - entitatea învestită de lege cu soluționarea cererii, ca urmare a incidenței art. 43 din Legea nr. 165/2013 -, acțiune ce a fost respinsă ca neîntemeiată în primă instanță.

În limitele învestirii prin motivele de apel este posibil ca, în măsura în care va considera că prima instanță a reținut în mod greșit tardivitatea cererii de retrocedare a terenului pe cale administrativă, instanța de apel să se pronunțe asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate, în aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 165/2013, așadar, asupra calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii.

Art. 43 din Legea nr. 165/2013 stabilește doar entitatea învestită de lege cu soluționarea cererilor depuse în temeiul art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 sau al art. 34 din Legea nr. 1/2000, care vizează terenuri cu categoria de curțiconstrucții, cereri nesoluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, respectiv comisiile constituite pe lângă autoritățile publice locale pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.

Norma menționată nu prevede, însă, dacă cererile formulate în temeiul legilor fondului funciar vor fi soluționate tot în raport cu dispozițiile acelor legi sau, dimpotrivă, în baza Legii nr. 10/2001.

În aceste condiții nu este clar dacă stabilirea existenței și întinderii dreptului de proprietate de către instanța de judecată, în acțiunile formulate în temeiul art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 165/2013, are loc prin aplicarea Legii nr. 10/2001 ori prin raportare la prevederile legii fondului funciar în baza căreia s-a formulat cererea.

Interesul dezlegării chestiunii de drept decurge din diferențele de tratament juridic aplicabil verificării și determinării persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii, relevate de legile fondului funciar, pe de o parte, și de Legea nr. 10/2001, pe de altă parte, care s-au conservat după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Din cele ce precedă reiese că soluționarea pe fond a cauzei pendinte depinde de dezlegarea ce ar urma să fie dată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în mecanismul de unificare a practicii judiciare.

Această concluzie nu este pusă la îndoială de posibilitatea instanței de a soluționa apelul în două etape, dată fiind necesitatea rezolvării prioritare a chestiunii tardivității cererii de retrocedare a terenului pe cale administrativă.

În mod evident, în ipoteza în care s-ar considera că prima instanță, în mod greșit, nu a intrat în judecata fondului, instanța de apel poate pronunța o decizie intermediară, de admitere a apelului și de anulare a sentinței, în temeiul art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, urmată de o decizie prin care se evocă fondul.

Norma de procedură nu impune, însă, vreo obligație în acest sens, un astfel de mod de soluționare a cauzei rămânând la latitudinea instanței de apel, astfel cum a arătat și instanța de trimitere în justificarea admisibilității sesizării de față.

Din perspectiva condiției legăturii chestiunii de drept cu cauza este suficient că instanța de trimitere este învestită cu soluționarea problemei ce constituie obiect al sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, independent de ordinea în care se impun a fi analizate criticile din cererea de apel.

În ceea ce privește noutatea chestiunii de drept se constată că și această condiție de admisibilitate este îndeplinită.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în sesizări întemeiate pe dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, apreciază în continuare că acestea sunt admisibile din perspectiva noutății, ceea ce indică faptul că, după un interval mare de timp de la intrarea în vigoare, Legea nr. 165/2013 și-a păstrat aptitudinea de a genera interpretări contradictorii în practica judiciară.

Pe de altă parte, normele de competență a instanțelor de judecată în soluționarea acțiunilor prevăzute de art. 35 din Legea nr. 165/2013 au fost modificate relativ recent.

Astfel, din perspectiva competenței materiale, prin art. III din Legea nr. 212/2018 pentru modificarea și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și a altor acte normative (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 658 din 30 iulie 2018), la art. 35 din Legea nr. 165/2013 s-a introdus alineatul (1

De asemenea, art. 35 alin. (1) a fost modificat prin Legea nr. 111/2019 pentru modificarea alin. (1) al art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 28 mai 2019), în ceea ce privește competența teritorială a instanțelor, în sensul că "Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află imobilul, în termen de 30 de zile de la data comunicării".

Nu în ultimul rând, trebuie precizat faptul că, la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul de față, curțile de apel au comunicat că nu au identificat hotărâri judecătorești relevante, cu excepția Curții de Apel București, care a transmis 11 hotărâri pronunțate de Tribunalul București și de Curtea de Apel București. De asemenea, instanța de trimitere a atașat 3 hotărâri judecătorești.

Din examinarea acestora reiese faptul că doar trei dintre acestea reflectă în mod real problema de drept în discuție: Sentința civilă nr. 2.520 din 6 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 45.511/3/2017, definitivă prin neapelare; Decizia nr. 838 din 24 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, în Dosarul nr. 24.074/3/2017; Decizia nr. 181 din 13 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, în Dosarul nr. 26.779/3/2017.

Alte hotărâri judecătorești comunicate relevă faptul că cererile de chemare în judecată au fost respinse în considerarea neincidenței art. 43 din Legea nr. 165/2013, fie pentru că terenul solicitat nu făcea parte din categoria de folosință prevăzută de acest text ori nu era liber de construcții (de exemplu, Decizia nr. 1.866 din 20 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, în Dosarul nr. 26.163/3/2017; Sentința civilă nr. 107 din 25 ianuarie 2018, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 25.078/3/2017, definitivă prin Decizia nr. 89 din 23 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă), fie pentru că obiectul cererii viza construcții (Decizia nr. 1.654 din 9 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, în Dosarul nr. 25.037/3/2017; Decizia nr. 1.060 din 22 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, în Dosarul nr. 24.629/3/2017; Decizia nr. 1.248 din 7 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, în Dosarul nr. 24.877/3/2017).

Alte hotărâri relevă faptul că incidența art. 43 din Legea nr. 165/2013 nu a fost stabilită, dispunându-se trimiterea spre rejudecare pentru clarificarea temeiului juridic al cererii f