ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 19/2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 3.418/1/2020 a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (Legea nr. 2/2013) și ale art. 36 alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, președintele Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Suceava - Secția I civilă, în Dosarul nr. 5.511/314/2016, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Tribunalul Suceava - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 6 octombrie 2020, în Dosarul nr. 5.511/314/2016, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dacă dispozițiile art. 59

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 23 decembrie 2020, cu nr. 3.418/1/2020, termenul de judecată fiind stabilit la 29 martie 2021.

Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare

Regulamentul de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară, aprobat prin Ordinul directorului general al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, cu modificările și completările ulterioare

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul X a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor S și Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor SV, modificarea titlului de proprietate nr. xxxx/2005, în ceea ce privește identificarea solelor și parcelelor în care sunt amplasate suprafețele extravilane reconstituite.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 58 și art. 59

În esență, a arătat că, în vederea înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate cu privire la terenurile reconstituite prin titlul de proprietate menționat, a procedat la identificarea cadastrală a amplasamentelor înscrise în titlu și la întocmirea planurilor de amplasament și delimitare, ocazie cu care s-a constatat că pentru terenurile situate în extravilan, atât în titlul de proprietate, cât și în fișa proces-verbal de punere în posesie, au fost înscrise eronat numerele solelor și parcelelor în care sunt situate terenurile.

A invocat faptul că, potrivit art. 59

În temeiul art. 59

A mai arătat că, față de aceste dispoziții, a parcurs procedura administrativă, însă, prin Adresa nr. xxxxx/2015, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară SV a restituit documentația cu motivarea că, potrivit procedurii operaționale PO.7.5-03C-SV, aceasta trebuie să conțină și copia planului parcelar al tarlalei, plan pe care comisia locală de fond funciar nu l-a întocmit.

În aceste condiții, apreciind că rectificarea pe cale administrativă nu este posibilă, a solicitat instanței modificarea titlului de proprietate în ceea ce privește identificarea solelor și parcelelor.

Prin Sentința civilă nr. 4.396 din 18 noiembrie 2016, Judecătoria Suceava a invocat din oficiu și a admis excepția necompetenței generale a instanțelor, cu consecința respingerii acțiunii ca inadmisibilă, reținând că, întrucât reclamantul nu pretinde că prin modificările solelor și parcelelor în care sunt amplasate suprafețele extravilane reconstituite s-ar modifica în fapt amplasamentul suprafețelor de teren, competența de soluționare a cererii aparține oficiului de cadastru și publicitate imobiliară, ca organ fără activitate jurisdicțională, pe baza hotărârii comisiei județene.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul, susținând că sentința instanței de fond este nelegală. A apreciat că, în lipsa planului parcelar al întregii tarlale (a cărui întocmire este în sarcina comisiei locale de fond funciar), prevăzut de procedura operațională PO.7.5-03C-SV, modificarea titlului de proprietate pe cale administrativă nu se poate realiza. În aceste condiții, apelantul-reclamant a apreciat că formularea "se poate face" cuprinsă în art. 235 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014 este una supletivă, iar competența oficiilor de cadastru și publicitate imobiliară nu este una exclusivă, având posibilitatea de a se adresa instanțelor judecătorești în temeiul art. 58 din Legea nr. 18/1991.

În ședința publică din 7 septembrie 2020, instanța, din oficiu, a pus în discuția părților necesitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în procedura prevăzută de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă, în scopul pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei probleme de drept: dacă dispozițiile art. 59

În ședința publică din 6 octombrie 2020, instanța a dispus sesizarea instanței supreme și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a dispus suspendarea judecății.

Instanța de trimitere, procedând la analiza condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanșarea procedurii pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a apreciat că acestea sunt întrunite cumulativ, după cum urmează:

Recurentul-reclamant a apreciat că sunt îndeplinite cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât completul Tribunalului Suceava judecă cererea de recurs în ultimă instanță, chestiunea de drept este nouă, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a mai statuat asupra acesteia și, deși vizează o chestiune de competență, această problemă are un caracter esențial, de lămurirea sa depinzând soluționarea pe fond a cauzei. În susținerea acestui punct de vedere a indicat Decizia nr. 34 din 15 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 11 octombrie 2017, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a pronunțat în sensul că această cerință este îndeplinită și atunci când obiectul sesizării se referă la o normă de procedură esențială în soluționarea unei excepții care împiedică cercetarea fondului.

Cu privire la fondul chestiunii ce se solicită a fi dezlegată, a arătat că art. 58 din Legea nr. 18/1991 stipulează că "instanța soluționează cauza potrivit regulilor prevăzute în Codul de procedură civilă și în Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească", iar "pe baza hotărârii judecătorești definitive, comisia județeană, care a emis titlul de proprietate, îl va modifica, îl va înlocui sau îl va desființa", această reglementare atrăgând plenitudinea de jurisdicție a instanțelor judecătorești în materia modificării titlurilor de proprietate, indiferent de natura sau obiectul modificării.

Prin introducerea art. 59

În temeiul art. 59

În considerarea dispozițiilor art. 235 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014, majoritatea instanțelor de judecată din circumscripția Tribunalului Suceava, dar și multe instanțe din circumscripția Tribunalului Iași au respins, ca nefiind de competența generală a instanțelor, acțiunile având ca obiect modificarea titlurilor de proprietate în ceea ce privește numărul tarlalei/parcelei, vecinătățile sau suprafețele parcelelor, în măsura în care asemenea modificări nu afectează amplasamentul și suprafața totală reconstituită, reținând competența exclusivă a oficiului de cadastru și publicitate imobiliară, ca organ fără activitate jurisdicțională.

Pe de altă parte, așa cum s-a reținut în motivarea Deciziei Curții Constituționale nr. 59 din 12 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 19 mai 2020, paragraful 29, alte instanțe de judecată au considerat că sunt competente să soluționeze cererile de rectificare a titlurilor de proprietate, formulate în aceste temeiuri, fără a pune în discuție chestiunea necompetenței generale a instanțelor judecătorești.

În ceea ce privește interpretarea dispozițiilor art. 59

În speță, dispozițiile art. 59

În acest sens este de reținut faptul că hotărârile adoptate de comisiile județene în procedura de rectificare a titlului de proprietate reglementate de art. 59

Operațiunea de rectificare a titlului de proprietate, care nu este definită de lege, ci doar de art. 235 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014, nu este o simplă operațiune administrativă, care să vizeze erori materiale strecurate în redactarea titlului de proprietate [această ipoteză având o reglementare distinctă în cuprinsul art. 59

A învederat și faptul că, în aplicarea Regulamentului aprobat prin Ordinul nr. 700/2014, oficiile județene de cadastru și publicitate imobiliară au adoptat proceduri operaționale care condiționează finalizarea procedurii administrativ-jurisdicționale de rectificare a titlului de proprietate de către comisia județeană de întocmirea planului parcelar al întregii tarlale, întocmit și recepționat în conformitate cu prevederile pct. 4.4.3 capitolul IV din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014 [în acest sens, de exemplu, PO7.5-03C-SV, cap. 5-.3.1 lit. b)]. În aceste condiții, dacă nu există un plan parcelar al întregii tarlale, orice persoană care solicită rectificarea titlului de proprietate, pentru o suprafață oricât de mică, nu poate obține o astfel de rectificare prin hotărâre a comisiei județene decât dacă suportă cheltuieli exorbitante cu efectuarea planului parcelar al întregii tarlale, care cuprinde suprafețe mult mai mari, ori o astfel de condiționare afectează însuși dreptul de proprietate asupra terenului, în substanța sa, din moment ce orice neconcordanță între mențiunile din titlu și situația reală din teren (inclusiv în ceea ce privește numărul tarlalei/parcelei) face imposibilă înscrierea dreptului de proprietate în registrele de publicitate imobiliară și împiedică exercitarea atributului dispoziției, atribut ce este de esența dreptului de proprietate.

De aceea, procedura reglementată de art. 59

Nu se poate susține nici că prin art. 235 din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014 s-ar fi restrâns aplicabilitatea art. 58 din Legea nr. 18/1991 doar la situația în care rectificarea titlului presupune modificarea în plus sau în minus a suprafeței prevăzute în titlu, deoarece printr-un act normativ de rang inferior nu se poate proceda la modificarea/restrângerea sferei de aplicare a unei legi.

Aplicabilitatea art. 58 teza ultimă din Legea nr. 18/1991 poate fi analizată doar prin raportare la dispozițiile nou-introduse, respectiv art. 59

În concluzie, față de modificările Legii nr. 18/1991 prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 81/2011 privind unele măsuri de organizare a Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară, precum și pentru modificarea unor acte normative, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 219/2012 (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 81/2011), rectificarea erorilor materiale din titlurile de proprietate se face doar de oficiile de cadastru și publicitate imobiliară pe baza unei documentații simple și la îndemâna persoanelor interesate, iar modificarea titlurilor de proprietate fără afectarea totalului suprafeței se poate realiza ori de oficiile de cadastru și publicitate imobiliară pe baza hotărârii comisiei județene, ori se dispune prin hotărâre judecătorească în temeiul art. 58 din Legea nr. 18/1991.

Celelalte părți nu au exprimat puncte de vedere cu privire la dezlegarea problemei de drept ce face obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție.

După comunicarea raportului, în condițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

Completul de judecată învestit cu soluționarea recursului în Dosarul nr. 5.511/314/2016 a reținut că, astfel cum prevede art. 59

Potrivit art. 235 alin. (1) și (2) din acest regulament, îndreptarea erorilor din titlurile de proprietate se realizează de oficiul de cadastru și publicitate imobiliară, dacă acestea se datorează transcrierii eronate în titlul de proprietate a unora dintre informațiile din procesul-verbal de punere în posesie sau din alte documente care au stat la baza punerii în posesie.

Este vorba despre erori materiale de transcriere în titlu, situație care presupune că procesele-verbale de punere în posesie și celelalte documente care au stat la baza emiterii titlului sunt corect întocmite.

Art. 235 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014 enumeră asemenea posibile erori: erori de scriere a numelui și prenumelui față de procesul-verbal și anexe; erori cu privire la numărul de tarla/parcelă/unitate amenajistică/unitate de producție; erori cu privire la vecinătăți; erori cu privire la suprafețele parcelelor, fără modificarea suprafeței totale atribuite; erori de identificare cadastrală, fără afectarea amplasamentului și a suprafeței, toate față de cele corect înscrise în documentele primare de reconstituire a dreptului.

Rectificarea titlurilor de proprietate [art. 59

Spre deosebire de alin. (1) al art. 59

În concluzie, opinia completului de judecată este în sensul că dispozițiile art. 59

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat hotărâri judecătorești relevante, precum și puncte de vedere teoretice, din care a rezultat existența a două interpretări contrare.

Astfel, într-o opinie, s-a apreciat că dispozițiile art. 59

S-a considerat că art. 235 din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014 nu a restrâns aplicabilitatea art. 58 din Legea nr. 18/1991 doar la situația în care rectificarea titlului presupune modificarea în plus sau în minus a suprafeței prevăzute în titlu, iar procedura prevăzută de art. 59

În opinia contrară, s-a apreciat că dispozițiile art. 59

S-a arătat că soluționarea unor astfel de cereri nu este litigioasă, nu implică dezbateri în drept, ci exclusiv aspecte de natură tehnică, generate de organizarea deficitară a lucrărilor de cadastru la nivelul unităților administrativ-teritoriale la momentul emiterii actului.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin Decizia nr. 59 din 12 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 19 mai 2020, instanța de contencios constituțional a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 59

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorul-raportor, constatând îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, a apreciat că, în ipoteza vizată de sesizare, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond cererile având ca obiect rectificarea titlurilor de proprietate emise conform Legii nr. 18/1991, art. 58 din acest act normativ fiind aplicabil și în acest caz.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ținută să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Din cuprinsul prevederii legale enunțate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile - astfel cum au fost acestea decelate în jurisprudența instanței supreme dezvoltată pe marginea mecanismului procedural în discuție -, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să prezinte caracter de noutate; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Procedând la analiza admisibilității sesizării, se constată că primele trei condiții formale prevăzute de legiuitor pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile sunt îndeplinite.

În acest sens se reține că Tribunalul Suceava a fost legal învestit cu soluționarea căii de atac a recursului declarat de reclamant împotriva unei hotărâri judecătorești pronunțate de Judecătoria Suceava, în primă instanță, prin care a fost soluționată cererea de chemare în judecată având ca obiect modificarea unui titlu de proprietate, în ceea ce privește identificarea solelor și parcelelor în care sunt amplasate suprafețele extravilane reconstituite, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 58 și art. 59

Cauza în care a fost formulată prezenta sesizare se află în curs de judecare, în recurs, pe rolul Secției I civile a Tribunalului Suceava (instanța de trimitere).

Potrivit Încheierii de sesizare din 6 octombrie 2020, prima instanță a calificat acțiunea în cadrul căreia a fost formulată întrebarea prealabilă ca fiind o cerere de rectificare a titlului de proprietate emis în temeiul Legii nr. 18/1991, întemeiată pe dispozițiile art. 59

Fiind astfel clarificat temeiul de drept al acțiunii, câtă vreme prin sentința primei instanțe a fost admisă excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată și s-a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, devin incidente dispozițiile art. 132 alin. (4) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora hotărârea astfel pronunțată poate fi atacată cu recurs la instanța ierarhic superioară.

În consecință, în ceea ce privește calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii primei instanțe, cauza urmează a fi soluționată în ultimă instanță, deoarece hotărârea ce se va pronunța în calea de atac, în acest caz, este definitivă, în aplicarea art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, sunt îndeplinite condițiile referitoare la existența unei cauze aflate în curs de judecată, în competența legală a unui complet de judecată al tribunalului, învestit să judece litigiul în ultimă instanță.

În ceea ce privește condiția ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, se reține că și aceasta este îndeplinită în cazul sesizării de față.

În jurisprudența sa (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015; Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016), Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât și una de drept procedural, dacă, prin consecințele pe care le produc, interpretarea și aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluționarea pe fond a cauzei, rezolvarea raportului de drept dedus judecății.

Sub aspectul raportului de dependență dintre chestiunea de drept ce face obiectul sesizării și soluționarea pe fond a cauzei s-a statuat, totodată, că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile, indiferent dacă privește o normă de drept material sau o normă de drept procedural, este condiționată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanța supremă să producă consecințe juridice de natură să determine soluționarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept să conducă la dezlegarea în fond a cauzei, sub aspectul statuării în privința raportului juridic dedus judecății.

Așadar, este necesar ca respectiva problemă de drept să fie evaluată ținând seama de aspectele litigioase asupra cărora titularul sesizării are a se pronunța.

Din această perspectivă se constată că instanța de trimitere este învestită să se pronunțe cu privire la competența generală a instanțelor de a analiza pe fond cererile având ca obiect rectificarea unui titlu de proprietate emis în temeiul Legii nr. 18/1991, în condițiile în care, în speță, reclamantul a urmat procedura administrativă instituită prin art. 59

Evidențierea acestor circumstanțe ale cauzei este util a fi făcută, ținând seama de împrejurarea că, deși întrebarea adresată de instanța de trimitere are un anumit grad de generalitate, instanței de trimitere îi este utilă lămurirea aspectului dacă, în acest caz, care se concretizează, în esență, într-un refuz de soluționare a cererii de rectificare, procedura administrativă de rectificare a titlurilor de proprietate reglementată prin art. 59

În acest context, se reține că, deși sesizarea pune în discuție chestiuni de drept constând în interpretarea și aplicarea unor dispoziții legale care stabilesc competența oficiilor de cadastru și publicitate imobiliară/comisiilor județene de fond funciar de a soluționa cererile de rectificare a titlurilor de proprietate emise în temeiul Legii nr. 18/1991, consecințele pe care le implică rezolvarea problemei de drept sunt apte să influențeze dezlegarea pe fond a cauzei, în etapa procesuală în care se află.

Astfel, de interpretarea dispozițiilor art. 58 și art. 59

În corelație cu această condiție de admisibilitate, deși art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de "chestiune de drept", în doctrină s-a arătat că declanșarea mecanismului de preîntâmpinare a jurisprudenței neunitare presupune existența unei probleme de drept reale, iar nu aparente, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege îndoielnic, imperfect (lacunar) sau neclar, fiind susceptibilă, în aceste condiții, să constituie izvorul unor interpretări divergente și, în consecință, al practicii neunitare.

Numai într-un atare context legal poate fi învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării hotărârii prealabile, în condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, fiind de subliniat faptul că simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru inițierea mecanismului de unificare jurisprudențială, reprezentat de pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (în acest sens, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 88 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 6 februarie 2018, paragrafele 36-42).

Realizând, în lumina acestor considerații, analiza caracterului veritabil al chestiunii de drept supuse dezlegării, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reține că titularul sesizării evidențiază dificultățile de interpretare a dispozițiilor art. 58 și art. 59

Examenul jurisprudențial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat o jurisprudență consistentă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită.

Astfel, deși au fost identificate mai multe hotărâri judecătorești prin care problema de drept supusă interpretării a fost soluționată diferit, unele instanțe opinând în sensul că se impune soluționarea pe fond a cererilor de modificare a titlurilor de proprietate, formulate în temeiul dispozițiilor art. 58 din Legea nr. 18/1991, și statuând asupra competenței generale a instanțelor de a soluționa aceste cauze, iar alte instanțe au apreciat că, ulterior modificării legislative aduse Legii nr. 18/1991 prin Legea nr. 219/2012, cererile de rectificare a acestor titluri sunt inadmisibile, competența de soluționare aparținând oficiului de cadastru și publicitate imobiliară, ca organ fără activitate jurisdicțională, pe baza hotărârii comisiei județene de fond funciar, iar nu instanțelor judecătorești, totuși analiza acestora nu relevă faptul că aspectele litigioase tranșate se circumscriu, în totalitate, aceleiași probleme de drept care a justificat formularea prezentei sesizări.

În consecință, deși de la data adoptării Legii nr. 219/2012 a trecut un interval de timp considerabil, înțelegerea noii soluții legislative s-a dovedit a fi oarecum anevoioasă, cu potențial de a da naștere unor interpretări diverse și chiar contradictorii în jurisprudență.

Luând în considerare dificultatea de interpretare generată de corelarea dispozițiilor legale menționate, care prefigurează apariția unei practici neunitare cu privire la problema de drept care face obiectul sesizării, se apreciază chestiunea de drept supusă dezbaterii ca fiind una veritabilă, care necesită o rezolvare de principiu pe calea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

De asemenea este îndeplinită și cerința noutății chestiunii de drept supuse interpretării care, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, reprezintă o condiție distinctă de admisibilitate.

Evaluarea acestei condiții, în absența unei definiții a noutății chestiunii de drept și a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum s-a statuat în jurisprudența constantă a instanței supreme, cu mențiunea că noutatea poate fi generată nu doar de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci și de una veche, cu condiția însă ca instanța să fie chemată să se pronunțe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată.

Această cerință este justificată, întrucât completarea Legii nr. 18/1991 prin Legea nr. 219/2012, prin introducerea art. 59

Legea în forma actuală are, sub aspectul procedurii de remediere a erorilor inserate în titlurile de proprietate emise conform Legii nr. 18/1991, un conținut diferit față de norma inițială, în sensul că, prin introducerea art. 59

Textul art. 519 din Codul de procedură civilă mai prevede condiția ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile sau ca această problemă să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Această condiție este îndeplinită câtă vreme textele de lege ce suscită lămuriri nu au făcut obiectul unei dezlegări în cadrul mecanismelor procedurale de unificare a jurisprudenței, printr-o hotărâre obligatorie pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție sub aspectul problematicii semnalate de instanța de sesizare, devenind actuală cerința de a se da o rezolvare de principiu modului de interpretare și aplicare a normelor de drept analizate.

Din perspectiva chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări, înțelegerea sensului și scopului normelor de drept care fac obiect al întrebării prealabile impune, mai întâi, o prezentare cronologică a reglementărilor adoptate în materia modificării, respectiv rectificării/îndreptării erorilor cuprinse în titlurile de proprietate emise în conformitate cu prevederile Legii nr. 18/1991.

La momentul adoptării sale, Legea nr. 18/1991, republicată, nu reglementa ipoteza rectificării sau îndreptării erorilor materiale cuprinse în titlurile de proprietate emise conform acestui act normativ, ci prevedea, în art. 58, că aceste titluri pot fi modificate, desființate sau înlocuite de către comisiile județene de fond funciar, sub condiția parcurgerii unei proceduri judiciare și obținerii, de către persoana interesată, a unei hotărâri definitive prin care să se di