ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1478/2023

HOTĂRÂRE

28.09.2023

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1478/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 28 septembrie 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 05.01.2023, pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, sub nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Apărării Naționale să îi plătească acestuia contravaloarea diurnei și facilitatea cu familia, aferentă perioadelor august 2010 – ianuarie 2011, august 2018 – ianuarie 2019, împreună cu dobânda legală penalizatoare, începând cu data scadenței și până la plata efectivă, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.

În susținerea cererii, reclamantul a arătat că este militar angajat, iar în perioadele august 2010 – ianuarie 2011 și august 2018 – ianuarie 2019 a participat la misiuni internaționale în Afganistan.

A precizat faptul că drepturile solicitate prin acțiunea ce face obiectul acestui dosar au fost prevăzute prin H.G. nr. 1086/2004, act adoptat în iulie 2004, încă de la respectivul moment fiind un act nepublic (nepublicat în Monitorul Oficial al României), iar ulterior în iulie 2008 a fost și secretizat - secret de serviciu prin Hotărârea nr. 5/639/2008.

Drepturile prevăzute de H.G. nr. 1086/2004, constând în diurna în valută și facilitatea cu familia reglementate de art. 1 și art. 3 din H.G. nr. 1086/2004 nu i-au fost achitate întocmai și nici nu i-au fost aduse la cunoștință prevederile și conținutul acestui act normativ.

A susținut reclamantul că, în perioada misiunilor executate, organismul internațional achită o alocație de subzistență din misiune (Mission Subsistance Allowances), a cărei valoare este determinată în baza cheltuielilor privind asigurarea cazării pe termen lung și hrănirea aferente dislocării personalului în zona de misiune. România și-a asumat reglementările ONU nu numai odată cu intrarea în NATO (martie 2004), ci cu mult anterior, respectiv la momentul aderării la ONU (1955) și a adoptării Rezoluției de acceptare a aderării la ONU. Nu exista nicio reglementare de orice natură încheiată între statul român și organismul internațional, prin care acesta din urmă să se oblige la plata unor drepturi salariale acordate în temeiul unor acte normative interne ale statului român, asa cum este H.G. nr. 1086/2004. Procedura de achitare a acestei alocații este stabilită la nivelul Ministerului Apărării Naționale.

În privința H.G. nr. 1086/2004 a arătat că emiterea acestui act normativ s-a făcut în temeiul art. 108 din Constituție și a art. 26 din Legea nr. 42/2004 privind participarea forțelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român.

Ulterior, Legea nr. 42/2004 a fost abrogată prin Legea nr. 121/2011, H.G. nr. 1086/2004 a produs efecte juridice, iar nepublicarea în Monitorul Oficial s-a făcut în conformitate cu prevederile art. 108 alin. (4) teza finală din Constituție, art. 11 alin. (2) din Legea nr. 24/2000.

H.G. nr. 1086/2004 produce efecte juridice chiar și în lipsa nepublicării în Monitorul Oficial, această nepublicare fiind justificată de caracterul militar al acesteia, fiind însă obligatorie pentru instituțiile în cauză, respectiv pentru pârâți.

Susține reclamantul că pârâții trebuiau să pună în aplicare aceste dispoziții și să-i achite acestuia la timp și conform acesteia toate drepturile salariale cuvenite și să i le și aducă la cunoștință. Dreptul salarial cu denumirea juridică de "diurnă în valută" nu a fost achitat nici de statul român și nici de organismele internaționale sub egida cărora s-au desfășurat misiunile. Oricum, obligația salarială "diurnă în valută" nu era o obligație a vreunui organism internațional, acest drept salarial rămânând reglementat de acordurile/înțelegerile tehnice internaționale, el fiind reglementat de o normă internă a statului român, respectiv de H.G. nr. 1086/2004. Diurna în valută (care nu include cheltuieli de hrană) și facilitatea de l $/euro pentru legătură cu familia și recreere sunt drepturi stabilite prin H.G. nr. 1086/2004 - art. 1 și art. 3 - drepturi aplicabile personalului participant la misiunile prevăzute de art. 2 lit. a)-d) din Legea nr. 42/2004.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 194 C. proc. civ., prevederile H.G. nr. 1086/2004, ale Legii nr. 42/2004, ale Legii nr. 121/2011, ale O.G. nr. 13/2011, ale Codului administrativ, art. 1522, art. 1532 și urm. C. civ.

Prin sentința civilă nr. 407/F/2023 din 19 aprilie 2023, Tribunalul Bistrița Năsăud – secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Judecătoriei Brăila.

La pronunțarea acestei soluții, instanța a reținut că prin Legea nr. 367/2022, în vigoare din data de 25 decembrie 2022, au fost abrogate prevederile Legii nr. 62/2011, republicată, reglementare specială ce prevedea competența tribunalului în soluționarea conflictelor de muncă, precum și că noua reglementare nu conține nicio dispoziție în materia competenței de soluționare a conflictelor individuale de muncă.

De asemenea, a reținut că art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii, cuprins în Titlul XII capitolul II nu prevede expres competența materială a tribunalului în judecarea conflictelor de muncă, statuând generic că aceasta revine instanței stabilite de lege, în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul iar, potrivit art. 275 din Codul muncii, dispozițiile Titlului XII se completează cu prevederile C. proc. civ.

Tribunalul a apreciat că prezentul litigiu este unul evaluabil în bani, astfel că, în conformitate cu art. 98 alin. (1) și art. 99 alin. (2) C. proc. civ., constatând că niciuna dintre pretențiile principale deduse judecății nu depășește suma de 200.000 RON, valoare prevăzută de art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., competența materială de soluționare a cererii ar reveni judecătoriei.

Sub aspect teritorial, tribunalul a apreciat că sunt incidente prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, reglementare specială prioritară în raport de dispozițiile C. proc. civ., prin care se stabilește că revine instanței în a cărei circumscripție teritorială reclamantul își are domiciliul competența de a soluționa cauza, în speță această instanță fiind Judecătoria Brăila.

Învestită cu soluționarea cauzei după declinare, Judecătoria Brăila, prin sentința civilă nr. 3884/2023 din 21 iulie 2023, a admis excepția necompetenței materiale, invocată de instanță din oficiu, a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Bistrița-Năsăud, a constatat ivit conflictul negativ de competență și, suspendând din oficiu judecata cauzei, a trimis dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a constatat că legea ce reglementa soluționarea conflictelor de muncă era Legea nr. 62/2011 a dialogului social iar, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 367/2022, ce abrogă Legea nr. 62/2011, nu mai există dispoziții exprese în materia competenței de soluționare a conflictelor individuale de muncă.

A mai reținut că, deși la data sesizării primei instanțe, dispozițiile art. 269 din Codul muncii prevedeau că judecarea conflictelor de muncă revine instanțelor judecătorești stabilite potrivit legii totuși, prin modificarea ulterioară a acestui text de lege, s-a stabilit competența de soluționare a conflictelor individuale și colective de muncă, în primă instanță, de tribunal.

Astfel, reținând că nu există o lege specială în raport cu Codul muncii care să reglementeze soluționarea conflictelor individuale de muncă, iar Codul muncii, prin modificările aduse la art. 269, stabilește competența de soluționare în primă instanță a tribunalului, constatând intenția legiuitorului de menținere a prevederilor privind competența de soluționare a acestora litigii, instanța a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Brăila.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispozițiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 05.01.2023 pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Apărării Naționale să îi plătească contravaloarea diurnei și facilitatea cu familia, aferentă perioadelor august 2010 – ianuarie 2011, august 2018 – ianuarie 2019, împreună cu dobânda legală penalizatoare, începând cu data scadenței și până la plata efectivă, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.

În susținerea cererii formulate reclamantul a arătat că acesta are calitatea de militar și că, în perioadele august 2010 – ianuarie 2011 și august 2018 – ianuarie 2019, a participat la misiuni internaționale în Afganistan, nefiindu-i achitate diurna în valută și facilitatea cu familia reglementate de art. 1 și art. 3 din H.G. nr. 1086/2004, act normativ nepublic, adoptat în temeiul art. 108 din Constituție și art. 26 din Legea nr. 42/2004 privind participarea forțelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român.

Înalta Curte reține că ambele instanțe aflate în conflict au conchis în mod corect asupra naturii juridice a drepturilor solicitate, în sensul că acestea reprezintă drepturi bănești izvorâte din raporturi de muncă.

Cât privește statutul personalului care pretinde acordarea acestor drepturi, se are în vedere faptul că, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării Naționale, "(1) Personalul Ministerului Apărării Naționale este format din personal militar și personal civil."

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare "Prin cadre militare, în sensul prezentei legi, se înțelege cetățenii români cărora li s-a acordat grad de ofițer, maistru militar sau subofițer, în raport cu pregătirea lor militară și de specialitate, în condițiile prevăzute de lege."

Personalul militar este format din corpul subofițerilor, corpul maiștrilor militari și corpul ofițerilor, potrivit gradelor pe care le au, așa cum rezultă din art. 2 din Legea nr. 80/1995.

Având în vedere că prin Legea nr. 80/1995 se reglementează statutul cadrelor militare, existând deci legislație specifică pentru această categorie de personal, și reținând existența unor raporturi de serviciu între părți, Înalta Curte constată că prezentul litigiu privește raporturi de serviciu, specifice funcționarilor publici cu statut special.

Cât privește calitatea de funcționar public, se reține că, deși la art. 536 din Codul administrativ, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, există o serie de excepții de la această regulă.

Astfel, art. 382 lit. h) din Codul administrativ statuează că prevederile prezentului titlu nu se aplică personalului militar.

Ca urmare, devin aplicabile prevederile art. 1 alin. (2) din Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003, în conformitate cu care: "Prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii."

Nu există vreo prevedere, în Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, care să reglementeze o jurisdicție derogatorie sau un statut special, exclus de la aplicarea prevederilor Codului muncii, sub aspectul jurisdicției instanțelor de dreptul muncii.

Astfel, în cauză sunt incidente prevederile art. 278 din Codul muncii, potrivit cărora: "(1) Dispozițiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile. (2) Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective."

Având în vedere abrogarea Legii nr. 62/2011, în data de 24 decembrie 2022, deci anterior introducerii pe rolul instanței a prezentei acțiuni, devin aplicabile normele generale procesual civile ce reglementează competența materială a instanțelor judecătorești, și care se regăsesc în Titlul III, Capitolul I din C. proc. civ.

Astfel, prin art. 95 C. proc. civ. se prevede că tribunalele judecă în primă instanță toate cererile date prin lege în competența altor instanțe. Văzând că în enumerarea cauzelor ce intră în competența de soluțioanre a judecătoriei nu se regăsesc cererile având ca obiect drepturi bănești izvorâte din raporturi de muncă, precum și faptul că în cadrul tribunalelor există înființate secții/complete speciale care judecă cererile în materia conflictelor de muncă, Înalta Curte constată că revine tribunalului competența de soluționare a cererii.

În acest sens sunt și statuările obligatorii cuprinse în Decizia nr. 19/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a reținut textual: "Atâta vreme cât nici Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, nici Legea nr. 80/1995 nu cuprind prevederi speciale referitoare la competența instanțelor de a soluționa litigii privind raportul de serviciu al personalului militar al Jandarmeriei Române, astfel cum este definit prin art. 23 din Legea nr. 550/2004, devin aplicabile dispozițiile dreptului comun, respectiv cele ale art. 1 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii, precum și cele ale art. 1 lit. p) teza I din Legea nr. 62/2011, conform cărora conflict individual de muncă este conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative".

Este adevărat că prin această decizie, Înalta Curte a fost învestită cu sesizarea de a statua căror secții sau completuri specializate din cadrul tribunalelor le aparține competența materială procesuală de soluționare în primă instanță a cauzelor având ca obiect obligarea instituțiilor publice din cadrul Jandarmeriei Române la plata unor drepturi salariale către personalul militar al acestora: celor specializate în materia conflictelor de muncă sau celor specializate în materia contenciosului administrativ, însă aceasta este aplicabilă mutatis mutandis și prezentei cauze, ce privește tot o categorie de personal militar, funcționar public cu statut special, încadrat pe funcție, însă, la o altă instituție subordonată Guvernului.

Având în vedere cele de mai sus, competența materială procesuală de soluționare în primă instanță a cauzelor având ca obiect obligarea instituțiilor publice din cadrul Ministerului Apărării Naționale la plata unor drepturi bănești către personalul militar al acestora aparține secțiilor/completurilor specializate în materia conflictelor de muncă din cadrul tribunalelor.

Sub aspect teritorial, prin art. 269 alin. (2) din Codul muncii se prevede în mod expres că litigiile de muncă se judecă de instanța competentă în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința.

Având în vedere că, în litigiile de muncă, ceea ce interesează în stabilirea competenței teritoriale este locul unde reclamantul locuiește efectiv, și văzând că reprezentantul convențional al reclamantului A. a precizat, în fața tribunalului, în ședința din 05 aprilie 2023, că locuiește și muncește în loc. Bistrița, Înalta Curte urmează să stabilească competența de soluționare a cauzei în favoarea completului specializat în materia conflictelor de muncă din cadrul secției civile a Tribunalului Bistrița-Năsăud (în absența unei secții specializate în materia conflictelor de muncă, în cadrul Tribunalului Bistrița-Năsăud).