ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 41/2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 636/1/2021 a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (Legea nr. 2/2013), și ale art. 36 alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, președintele Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Harghita - Secția civilă, în Dosarul nr. 4.184/258/2018, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; intimatul-reclamant a depus, în termen legal, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Harghita - Secția civilă a dispus, prin Încheierea din 2 martie 2021, în Dosarul nr. 4.184/258/2018, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: art. 55 alin. 1 din Legea nr. 4/1953 - Codul familiei, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul familiei), în forma anterioară modificării intervenite prin Legea nr. 288/2007 pentru modificarea și completarea Legii nr. 4/1953 -- Codul familiei (Legea nr. 288/2007), își menține aplicabilitatea, având în vedere art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția), interpretat în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului? II. Normele de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 4/1953 - Codul familiei, republicată, cu modificările și completările ulterioare - forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 288/2007 Art. 55. - "Acțiunea în tăgăduirea paternității se prescrie în termen de șase luni de la data când tatăl a cunoscut nașterea copilului."

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale Art. 8. - Dreptul la respectarea vieții private și de familie "1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și libertăților altora." III. Expunerea succintă a procesului

Cauza are ca obiect o acțiune în tăgăduirea paternității copilului născut din căsătorie și are ca părți pe tatăl prezumat (reclamantul) și pe copilul născut la 24 noiembrie 2006, în vârstă de 12 ani la data demarării procedurii, reprezentat de mama sa (pârâtul).

La data de 11 septembrie 2017, părinții copilului au demarat o procedură de divorț în care s-au acuzat reciproc de infidelitate, dar care, pe parcurs, s-a transformat într-o procedură de desfacere a căsătoriei prin acord. Hotărârea de divorț a fost pronunțată la 12 decembrie 2017.

Anterior procedurii de divorț, reclamantul s-a prezentat la un institut de specialitate din Republica Ungară, în vederea efectuării unui test ADN de paternitate. Reclamantul susține că a recoltat personal proba de comparație de la copil și a prezentat-o institutului. Rezultatul testului, comunicat la 21 septembrie 2017, exclude posibilitatea ca reclamantul să fie tatăl persoanei de la care provine proba.

În procedura din fața primei instanțe, prin întâmpinarea depusă, pârâta s-a apărat în principal invocând excepția prescripției dreptului la acțiune, iar pe fond a contestat rezultatul testului ADN din Republica Ungară, exclusiv din considerente procedurale (nu era tradus și era efectuat extrajudiciar), solicitând în probațiune, dacă necesitatea rezultă din dezbateri, inclusiv efectuarea de "expertize de specialitate".

După ce prima instanță a admis proba cu efectuarea unui test ADN de paternitate, pârâta a declarat în scris că nu își exprimă acordul cu privire la administrarea acestei probe.

Judecătoria Miercurea-Ciuc a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, reținând în acest sens prevederile art. 8 din Convenție, interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Călin și alții împotriva României și Ostace împotriva României, iar pe fond a admis acțiunea, luând în considerare rezultatul testului ADN efectuat în Republica Ungară, în condițiile în care martorul audiat a declarat că mama copilului a avut o relație extraconjugală și s-a refuzat efectuarea testului ADN admis de instanță.

În apelul declarat de pârâtă se contestă, în principal, soluția dată asupra excepției prescripției, susținându-se că hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului invocate prin sentință nu sunt incidente față de circumstanțele cauzei și că este incidentă Decizia Curții cu privire la admisibilitatea Cererii nr. 4.901/04 prezentată de I.L.V. împotriva României.

În ședința publică din 24 februarie 2021, apelantul-pârât a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în procedura prevăzută de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă, în scopul pronunțării unei hotărâri prealabile pentru interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 55 alin. 1 din Codul familiei.

Prin încheierea pronunțată la 2 martie 2021, instanța a dispus sesizarea instanței supreme și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a suspendat judecata cauzei. IV. Motivele reținute de titularul sesizării, care susțin admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere, procedând la analiza condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanșarea procedurii pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a apreciat că acestea sunt întrunite cumulativ, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, tribunalul este învestit cu soluționarea cauzei în apel, ceea ce înseamnă, dat fiind obiectul acesteia, în ultimă instanță.

Chestiunea de drept, reprezentată de aplicabilitatea prescripției extinctive prevăzute de art. 55 alin. 1 din Codul familiei, în forma anterioară modificării intervenite prin Legea nr. 288/2007, având în vedere art. 8 din Convenție, așa cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, este esențială pentru soluționarea pe fond a cauzei.

Chestiunea de drept este nouă, în sensul că nu a fost identificată jurisprudență cu acest obiect, și nu face obiectul unui recurs în interesul legii. De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat în vreun alt mod asupra acesteia. V. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-pârâtă susține că diferența dintre Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza I.L.V. împotriva României și Hotărârea din Cauza Ostace împotriva României, care ar face prima hotărâre aplicabilă, iar a doua nu, constă în existența unei manifestări de voință din partea copilului pentru lămurirea filiației sale.

Intimatul-reclamant susține incompatibilitatea art. 55 alin. 1 din Codul familiei cu art. 8 din Convenție, invocând în acest sens hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Shofman împotriva Rusiei, Rasmussen împotriva Danemarcei, Gaskin împotriva Marii Britanii, Katte Klitsche de la Grange împotriva Italiei și Mizzi împotriva Maltei.

După comunicarea raportului, în condițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, intimatul-reclamant a depus, în termen legal, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care, arătând că fiecare cauză are circumstanțe proprii, care trebuie analizat în mod concret, a apreciat că se impune pronunțarea unei hotărâri prealabile în vederea unificării practicii în ceea ce privește aplicarea art. 55 alin. 1 din Codul familiei, în forma anterioară modificării intervenite prin Legea nr. 288/2007, în lumina art. 8 din Convenție și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 4.184/258/2018 a apreciat că următoarele circumstanțe relevante caracterizează cauza de față: - nu există o manifestare de voință expresă din partea copilului în vederea stabilirii filiației sale; - există un test ADN, făcut extraprocesual, la inițiativa intimatului-reclamant, fără acordul copilului și nerecunoscut de acesta, concludența sa urmând să fie stabilită de instanță; - inițial, prin întâmpinarea depusă, chiar minora, prin reprezentant, a solicitat proba cu "expertize de specialitate" și numai după admiterea probei ADN a adus la cunoștința instanței că nici ea, nici reprezentanta sa nu sunt de acord cu efectuarea testului; - nu se pune problema obligării copilului la efectuarea testului ADN; cu toate acestea, refuzul său poate cântări la soluționarea cauzei; - intervalul mare de timp în care a beneficiat de statutul de copil al intimatului-reclamant (aproximativ 12 ani); - consecințele patrimoniale pentru copil, deși modeste, constând în pensia de întreținere pe care i-o datorează în prezent intimatul-reclamant; - intimatul-reclamant avea la dispoziție un remediu legal contra prescripției, constând în posibilitatea repunerii în termen pentru "motive temeinice", dar nu a solicitat aceasta în termenul prevăzut de lege și nici nu au fost identificate asemenea motive pentru repunerea în termen din oficiu; un astfel de "motiv temeinic" ar fi putut fi faptul că nu a cunoscut că nu este tatăl copilului; în acest sens, tribunalul a cercetat de ce a așteptat mai mult de un an de la data testului până la introducerea acțiunii, iar intimatul-reclamant a răspuns că a încercat să nu îl facă pe copil să sufere; - schimbarea legislativă de substanță, odată cu intrarea în vigoare, în 2011, a Codului civil, de care intimatul-reclamant nu poate beneficia și care prevede pentru asemenea acțiuni nu numai un termen de prescripție mai mare, dar și un moment diferit de la care se calculează, și anume data la care tatăl prezumtiv a cunoscut că această prezumție nu corespunde realității.

Tribunalul a reținut că în speță există atât împrejurări de fapt comune unor soluții diferite ale Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie, cât și împrejurări asemănătoare unor asemenea soluții și împrejurări care nu au făcut obiectul analizei Curții. Cu alte cuvinte, din perspectiva art. 8 din Convenție, așa cum a fost interpretat până în prezent de instanța de contencios european, pare cel puțin posibilă oricare dintre soluții la problema prescripției.

Astfel, procesul de față diferă de Cauza I.L.V. împotriva României prin faptul că acțiunea în justiție nu urmărește o etapă prealabilă, respectiv obținerea unei probe, și nu se pune problema obligării copilului la efectuarea testului ADN (paragrafele 40, 42 și 44 din Hotărârea Curții). Cu toate acestea, instanța poate da valoare probatorie refuzului de efectuare a testului. De asemenea, deși nu există un acord al copilului pentru verificarea paternității sale, testul ADN extrajudiciar, făcut fără acordul lui și prezentat de intimatul-reclamant, a fost contestat exclusiv pentru motive procedurale și, prin întâmpinarea formulată, chiar minora a solicitat administrarea unor "expertize de specialitate", numai după admiterea probei, opunându-se efectuării testului ADN (paragrafele 39 și 40 din hotărârea Curții).

Totodată, speța prezintă diferențe semnificative și față de Cauza Ostace împotriva României, pentru că intimatulreclamant nu a fost lipsit de orice posibilitate de a contesta prezumția de paternitate, legea oferindu-i, în acest sens, nu numai un termen de 6 luni de la nașterea copilului, ci și posibilitatea evaluării în favoarea sa a motivelor depășirii acestuia, care este una efectivă, cât timp a fost avută în vedere și de tribunal. În plus, intimatul-reclamant nu a prezentat un test ADN care să fi fost efectuat cu acordul copilului, care în cazul de față este și minor (paragrafele 42-48 din hotărârea Curții). În schimb, la fel ca în Cauza Ostace împotriva României, dacă situația de față ar fi fost supusă actualelor dispoziții ale Codului civil, acțiunea reclamantului nu ar mai fi fost prescrisă (paragraful 50 din hotărârea Curții). VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat hotărâri judecătorești relevante, precum și opinii teoretice ale magistraților asupra problemei de drept, din care a rezultat existența a două orientări jurisprudențiale.

Astfel, într-o orientare, s-a apreciat că art. 55 alin. 1 din Codul familiei, în forma anterioară modificării intervenite prin Legea nr. 288/2007, nu își menține aplicabilitatea, prin raportare la dispozițiile art. 8 din Convenție, cu argumentul că trebuie să prevaleze realitatea biologică asupra ficțiunilor legale, respectiv a prezumției de paternitate, aflată sub egida unui termen de tăgăduire scurt și rigid. Judecătorul național este obligat să facă aplicarea prioritară, directă, a dreptului comunitar, atunci când există neconcordanțe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și dreptul intern, pe care trebuie să îl aplice și să îl interpreteze numai în conformitate cu dispozițiile actului internațional.

S-a mai reținut și că aplicarea acestor dispoziții legale nu ar păstra un just echilibru între interesele reclamantului și cele ale societății și că, prin urmare, sistemul juridic intern nu garantează în mod corespunzător respectarea vieții private a reclamantului. Este necesar ca reclamantul să aibă un termen rezonabil în care să se poată stabili în mod corect filiația acestuia față de minor, trebuind să beneficieze de toate mijloacele legale suficiente pentru a se dovedi situația sa civilă. Acesta a fost și scopul modificărilor aduse instituției tăgăduirii paternității prin Codul civil.

Au fost invocate considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 697 din 29 noiembrie 2016, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din 23 februarie 2017 (Decizia nr. 697 din 29 noiembrie 2016), apreciindu-se că acestea sunt valabile și în situația din speță.

Într-o altă opinie, s-a susținut că, în privința acțiunii introduse de mamă și de copil, își găsește aplicare dreptul comun, în sensul că acțiunea este imprescriptibilă, iar în privința soțului mamei acțiunea se prescrie în termen de 6 luni de la data la care apare interesul în promovarea acțiunii în tăgăduirea paternității. Instituirea acestui termen de prescripție nu contravine art. 8 din Convenție, având ca scop asigurarea securității juridice a circuitului civil și fiind de natură să protejeze interesul superior al copilului.

S-a apreciat că dispozițiile legale ce fac obiectul interpretării își mențin aplicabilitatea, atât timp cât legislația internă conferă reclamantului posibilitatea ca, în temeiul art. 19 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, să solicite repunerea în termenul de prescripție pentru formularea cererii în tăgăduirea paternității. Legislația, în forma analizată, conferă reclamantului un remediu pentru situația în care nu a formulat acțiunea în tăgăduirea paternității în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 55 alin. 1 din Codul familiei, remediul constând în formularea cererii de repunere în termen, în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție. Dacă și acest termen a fost depășit, sancționarea pasivității reclamantului, ce urmează a fi analizată în concret de instanță, nu constituie o încălcare a dispozițiilor art. 8 din Convenție. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Curtea Constituțională s-a pronunțat, în repetate rânduri, asupra constituționalității dispozițiilor art. 55 alin. 1 din Codul familiei, în forma în vigoare anterior modificărilor survenite prin Legea nr. 288/2007, respingând excepțiile invocate.

Astfel, prin Decizia nr. 566 din 20 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2019, Curtea a reținut că "17. (...) în jurisprudența sa, a statuat, prin mai multe decizii, că din textul de lege criticat nu rezultă un regim discriminatoriu între copilul născut în timpul căsătoriei, mama copilului și tatăl acestuia în privința termenului de exercitare a acțiunii în tăgăduirea paternității. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia nr. 453 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 21 ianuarie 2004, Decizia nr. 390 din 12 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 17 august 2005, Decizia nr. 538 din 18 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.116 din 12 decembrie 2005, Decizia nr. 1.328 din 19 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 29 noiembrie 2010. 18. Curtea a reținut, prin deciziile enumerate, că textul de lege criticat reglementează termenul în care tatăl copilului născut în timpul căsătoriei poate să introducă acțiune în tăgăduirea paternității, fără să cuprindă nicio precizare cu privire la termenul în care această acțiune ar putea fi introdusă de mama copilului sau de copilul născut în timpul căsătoriei, ceea ce se explică prin modul în care legiuitorul a conceput regimul filiației față de tată. Astfel, prin art. 53 alin. 1 din Codul familiei s-a instituit o prezumție legală în sensul că paternitatea copilului născut în timpul căsătoriei aparține soțului mamei, cu consecința, prevăzută în art. 54 alin. 2 din același cod, că acțiunea în tăgăduirea paternității poate fi pornită numai de soț. În deciziile enumerate, Curtea a amintit că, prin Decizia nr. 349 din 19 decembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 10 aprilie 2002, a constatat că dispozițiile art. 54 alin. 2 din Codul familiei sunt neconstituționale în măsura în care nu recunosc decât tatălui, iar nu și mamei și copilului născut în timpul căsătoriei dreptul de a porni acțiunea în tăgăduirea paternității. 19. În legătură cu acest aspect, Curtea a observat, prin aceleași decizii, că regimul juridic al filiației față de tată, rezultat ca efect al amintitei decizii de admitere pronunțată de Curtea Constituțională, și anume recunoașterea dreptului mamei și al copilului născut în timpul căsătoriei de a introduce acțiune în tăgăduirea paternității, nu a suferit nicio modificare în privința prescriptibilității acțiunii intentate de tatăl copilului și nici nu a fost completat cu dispoziții legale prin care să se stabilească termenul în care acțiunea poate fi exercitată de mamă sau de copil. Astfel, în absența unei dispoziții legale prin care să se stabilească termenul în care acțiunea în tăgăduirea paternității poate fi pornită de mamă sau de copil, Curtea a apreciat că nu are posibilitatea să constate existența vreunei discriminări, rămânând în competența instanței de judecată să facă interpretarea și aplicarea corectă a legii."

Asemenea considerente se regăsesc, spre exemplu, și în Decizia nr. 504 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 8 noiembrie 2018. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, judecătorul-raportor a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu se solicită o dezlegare de principiu, cu valoare teoretică și generală a unei probleme de drept, ci analiza în concret, prin raportare la elementele cauzei, a situației juridice din proces, ceea ce reprezintă atributul exclusiv al instanței de trimitere. De aceea, a propus respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilității sesizării

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Prin urmare, pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile au fost instituite mai multe condiții de admisibilitate, care trebuie întrunite cumulativ, și anume: - existența unei cauze în curs de judecată, aflate în ultimă instanță; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; - soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; - chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; - Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Procedând la analiza asupra admisibilității sesizării, din perspectiva primelor două condiții enunțate, se apreciază că acestea sunt îndeplinite. Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată la un tribunal, ca instanță învestită cu soluționarea apelului, ce urmează să judece acțiunea în tăgăduirea paternității în ultimă instanță, conform art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin pronunțarea unei decizii care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, cauza ce face obiectul judecății aflându-se în competența legală a unui complet de judecată al Tribunalului Harghita - Secția civilă, titularul sesizării.

În ce privește condiția de admisibilitate ca soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că sintagma "chestiune de drept", la care face referire textul art. 519 din Codul de procedură civilă, trebuie pusă în relație cu gradul de dificultate al acesteia, nefiind suficient să fie identificată, în soluționarea unei cauze, o problemă litigioasă, chiar având caracter de noutate, dacă ea nu este susceptibilă, prin aspectele relevate, de a declanșa mecanismul privind preîntâmpinarea unei jurisprudențe neunitare.

Astfel, instanța de trimitere are obligația identificării chestiunii de drept care necesită interpretarea, caracterizarea aspectului de noutate al acesteia, în planul interpretării și aplicării, identificarea aspectelor din care rezultă caracterul dificil al interpretării unor norme de drept, precum și a modului în care chestiunea de drept semnalată poate să determine soluționarea cauzei pe fond.

Caracterul veritabil, în special dificultatea chestiunii de drept, ca element subsumat admisibilității, își găsește justificarea în dezideratul ca intervenția instanței supreme să nu se transforme într-un mecanism indirect de suprimare a rolului instanței învestite legal cu soluționarea unei cereri, acela de a judeca în mod direct și efectiv o cauză în baza legii, rol consacrat constituțional.

Rolul completului care dispune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție este acela de a releva norma și felul în care, din cauza complexității sau, dimpotrivă, a precarității reglementării, aceasta ar putea primi interpretări diferite, având ca rezultat o jurisprudență neunitară.

În ce privește exigențele privitoare la chestiunea de drept a cărei rezolvare de principiu este solicitată Înaltei Curți de Casație și Justiție se cuvine a menționa și că, astfel cum Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a relevat constant în jurisprudența sa, este necesar ca problema de drept care face obiectul sesizării să fie una determinată, adică precisă și punctuală, iar nu generică ori care să pună în dezbatere un întreg act normativ sau o serie de texte de lege din mai multe acte normative, chiar dacă acestea reglementează într-o singură materie (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 71 din 15 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 6 noiembrie 2018). Totodată, dezlegarea solicitată instanței supreme trebuie să fie una de principiu, cu valoare generală, făcută in abstracto și, deci, desprinsă de elementele factuale concrete ale procesului în legătură cu care sesizarea instanței supreme a fost realizată.

Transpunând în mod specific aceste exigențe de principiu la sesizarea de față, este de observat că, în esență, rațiunea pentru care Tribunalul Harghita - Secția civilă a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție este aceea că, în virtutea asemănărilor, dar și a deosebirilor existente între elementele de fapt care caracterizează prezentul proces și acelea specifice Cauzei Ostace împotriva României, respectiv I.L.V. împotriva României, "pare cel puțin posibilă oricare dintre soluții la problema prescripției".

Examinarea atât a hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului la care instanța de trimitere a făcut referire (Ostace împotriva României, I.L.V. împotriva României), cât și a altora caracterizate de același tip de problematică juridică (precum, spre exemplu, Călin și alții împotriva României - Hotărârea din 19 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 30 iunie 2017, și Bocu împotriva României - Hotărârea din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 16 aprilie 2021) trimite la concluzia că în toate aceste cazuri instanța europeană și-a întemeiat raționamentul pe analiza in concreto a unor circumstanțe factuale cu valoare decisivă în stabilirea soluției pronunțate, precum: existența sau, după caz, inexistența unei manifestări din partea copilului, care să demonstreze dorința acestuia de a-și verifica paternitatea; deținerea sau nedeținerea de către reclamant, la momentul pornirii procesului, a unei probe biologice care să ateste că nu este tatăl copilului; obținerea unei asemenea probe, atunci când ea există, cu consimțământul copilului; intervalul de timp în care copilul a beneficiat de statutul civil de copil al reclamantului ș.a.

Totodată, raționamentul instanței europene este, în mod esențial, caracterizat de punerea în balanță a intereselor părților implicate, stabilindu-se în concret, în urma analizei tuturor elementelor privitoare la situația părților, dacă a fost sau nu păstrat un echilibru just între interesele părților și cele ale societății și dacă, prin urmare, sistemul juridic național nu a garantat în mod corespunzător respectarea vieții private a reclamantului.

Astfel fiind, rezultă că ceea ce solicită în realitate Tribunalul Harghita, prin intermediul procedurii hotărârii prealabile, nu este pur și simplu o dezlegare de principiu, deci cu valoare teoretică și generală, a unei probleme de drept, ci analiza în concret, prin raportare la elementele cauzei, a situației juridice din proces, pentru a trage o concluzie cu privire la subzistența și aplicabilitatea dispozițiilor art. 55 alin. 1 din Codul familiei, în forma lor anterioară Legii nr. 288/2007.

În acest fel, instanța de trimitere se depărtează de scopul urmărit de legiuitor prin instituirea mecanismului de unificare a practicii judiciare reglementat prin dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, solicitându-i instanței supreme să ofere un raționament juridic specific judecății de caz și pe care, în calitatea sa de instanță învestită cu soluționarea procesului, exclusiv instanța de trimitere este nu doar îndreptățită, ci și obligată să îl realizeze.

Or, este de principiu că Înalta Curte de Casație și Justiție nu se poate substitui instanței de trimitere în ce privește judecarea procesului, identificarea, analiza și valorificarea juridică a elementelor de fapt și drept specifice judecății unui proces, inclusiv prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, neputând fi, în nicio împrejurare, delegată instanței supreme atunci când aceasta este chemată să își exercite rolul de autoritate învestită cu unificarea jurisprudenței pe calea hotărârii prealabile.

Cele de mai sus trimit la concluzia că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate privitoare la sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept determinate și punctuale, iar nu cu efectuarea unei analize de caz care să tindă la diminuarea rolului instanței de trimitere și la preluarea de către instanța supremă a unor atribute specifice judecării în concret a procesului aflat pe rolul instanței de trimitere.

În cauză, astfel cum rezultă din conținutul încheierii de sesizare, completul de judecată nu și-a îndeplinit nici rolul de a releva în ce constă complexitatea, gradul de dificultate și potențialul normei de a genera confuzie în interpretarea și aplicarea ei, prin exprimarea unui punct de vedere pertinent cu privire la chestiunea de drept pentru care se solicită o rezolvare de principiu, în sensul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

De altminteri, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, "Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților".

Analiza acestor dispoziții legale, precum și, în ansamblu, a acelora care reglementează sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trimite cu evidență la concluzia că legiuitorul a stabilit parcurgerea unor etape și respectarea unor cerințe de formă atât pentru Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță sesizată, cât și pentru instanța de trimitere, ca autoare a sesizării.

Impunerea unui set riguros de reguli, care să organizeze într-o manieră cât mai predictibilă și oportună procedura de sesizare a instanței supreme și, apoi, pe cea de soluționare propriu-zisă a sesizării, este necesară în vederea realizării scopului urmărit, anume acela al dezlegării unei chestiuni de drept care întrunește condițiile la care se referă art. 519 din Codul de procedură civilă. În jurisprudența sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat în acest sens că: "Rațiunea instituirii acestor condiții formale ale sesizării constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus noul mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenței și asigurarea predictibilității acesteia, fără ca folosirea sa să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesității declanșării procedurii de către instanța de judecată, cu consecința prelungirii nejustificate a duratei procesului civil și, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale." (Decizia nr. 53 din 11 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 16 ianuarie 2020, paragraful 45).

Formele și condițiile stabilite de art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă au, așadar, vocația de a contribui, fiecare în parte și unele prin altele, la articularea unui mecanism de unificare a jurisprudenței cu adevărat eficace, iar aceasta implică respectarea lor atentă atât de către instanța de trimitere, cât și de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Rezultă din cele de mai sus că exigențele în discuție privesc atât motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cât și punctul de vedere al părților și, în mod specific, punctul de vedere al completului de judecată. Comparativ însă cu punctul de vedere al părților, a cărui importanță nu poate fi desigur negată, celui al completului de judecată îi poate fi asociată o însemnătate încă mai sporită, în condițiile în care instanța de trimitere este nu doar autor al sesizării care învestește Înalta Curte de Casație și Justiție, obligând-o la soluționarea ei, ci și autoritatea care, finalmente, va trebui să soluționeze procesul, tranșând litigiul.

În acord cu înțelesul care se degajă din prevederile art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, instanța de trimitere nu este doar un subiect care, de pe o poziție pasivă, adresează Înaltei Curți de Casație și Justiție o interogație privitoare la dezlegarea unei probleme de drept, așteptând apoi un răspuns al acesteia; dimpotrivă, atunci când a impus cerința ca instanța de trimitere să își prezinte, în încheierea de sesizare, propriul punct de vedere asupra respectivei chestiuni de drept, legiuitorul a avut în intenție să îi atribuie acestei instanțe rolul de partener activ (adică, altfel spus, veritabil), angajând-o într-un dialog juridic în care exprimarea primei opinii cu privire la dezlegarea ce trebuie dată problemei de drept respective i-a fost atribuită chiar instanței de trimitere, intervenția instanței supreme fiind, cronologic, doar ulterioară.

Astfel, cum rezultă din examinarea încheierii de sesizare din 2 martie 2021 a Tribunalului Harghita - Secția civilă, după evidențierea concisă a punctului de vedere al părților, instanța de trimitere a procedat la menționarea acelor circumstanțe ale cauzei pe care le-a considerat relevante (a se vedea supra, 27-29).

În ce privește relevanța și implicațiile hotărârilor în materie ale Curții Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care de esența dezlegării pe fondul ei a chestiunii de drept care constituie obiectul sesizării erau identificarea, analiza și aprecierea în concret a implicațiilor jurisprudenței Curții privitoare la art. 8 din Convenție, instanța de trimitere a menționat că nu este necesar să se refere la întreaga jurisprudență a instanței europene invocată de părți "(...) pentru că hotărârile mai recente (I.L.V. și Ostace) fac trimitere sau le au în vedere pe cele anterioare, că în speță există atât împrejurări de fapt comune unor soluții diferite ale Curții în această materie, cât și împrejurări asemănătoare unor asemenea soluții și împrejurări care nu au făcut obiectul analizei Curții. Cu alte cuvinte, din perspectiva art. 8 din Convenție, așa cum a fost interpretat până în prezent de Curte, pare cel puțin posibilă oricare din soluții la problema prescripției".

Instanța de trimitere a mai precizat că prezentul proces diferă de Cauza I.L.V. împotriva României prin faptul că acțiunea în justiție nu urmărește o etapă prealabilă, respectiv obținerea unei probe, și nu se pune problema obligării copilului la efectuarea testului ADN. Totodată, el diferă și de Cauza Ostace împotriva României, deoarece intimatul-reclamant nu a fost lipsit de orice posibilitate de a contesta prezumția de paternitate, legea oferindu-i în acest sens nu numai un termen de 6 luni de la nașterea copilului, ci și posibilitatea evaluării în favoarea sa a depășirii acestuia, care este una efectivă, cât timp a fost avută în vedere și de tribunal. De asemenea, au fost relevate alte câteva elemente de asemănare, respectiv de diferență.

Se poate constata cu ușurință că instanța de trimitere s-a mărginit să releve elemente de asemănare, respectiv de diferență, între procesul dedus judecății și cele două cauze (I.L.V. împotriva României și Ostace împotriva României) în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat, fără a face o analiză în drept care să o conducă la propria concluzie asupra dezlegării care ar trebui dată chestiunii privitoare la menținerea aplicabilității art. 55 alin. 1 din Codul familiei, în forma anterioară modificării intervenite prin Legea nr. 288/2007, prin raportare la prevederile art. 8 din Convenție și la interpretarea dată acestora prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Or, în sensul dispozițiilor art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, în partea lor privitoare la cuprinderea, în încheierea de sesizare, a punctului de vedere al completului de judecată, este important ca instanța de trimitere să realizeze o proprie analiză a problemei de drept cu privire la care îi solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe printr-o hotărâre prealabilă, pentru a justifica astfel utilitatea și necesitatea sesizării.

Doar în acest fel punctul de vedere al instanței de trimitere poate fi caracterizat ca efectiv, realizându-și, în concret, vocația de a se constitui, înaintea Înaltei Curți de Casație și Justiție, într-un reper util în dezlegarea problemei de drept.

Rezultă, totodată, că exprimarea de către instanța de trimitere a propriei opinii cu privire la soluția ce trebuie dată problemei de drept transmise Înaltei Curți de Casație și Justiție se constituie într-o expresie a colaborării loiale între cele două instanțe implicate, legiuitorul recunoscându-i instanței de trimitere, în fructificarea poziției ei de judecător al procesului, calitatea de partener al instanței supreme, iar nu de simplu solicitant.

Exprimarea punctului de vedere al instanței de trimitere contribuie la a se stabili inclusiv dacă problema de drept cu privire la care i se cere Înaltei Curți de Casație și Justiție să o dezlege este reală și dificilă, precum și că vizează dezlegarea de principiu a unei chestiuni determinate și punctuale, ea având vocația de a convinge, și sub acest aspect, că sunt întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Simpla enumerare a elementelor de particularitate în fapt și în drept ale procesului, precum și evidențierea unor asemănări, respectiv deosebiri, între componenta factuală a procesului care a generat sesizarea instanței supreme și cea specifică proceselor în legătură cu care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată și a pronunțat hotărâri, cum este cazul în speță, nu pot avea semnificația unui punct de vedere în sensul prevederilor art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, care să sprijine concluzia privind existența unei chestiuni de drept veritabile cu caracter complex și dificil, de natură a fundamenta demersul inițiat de instanța de trimitere.

Nefiind îndeplinită condiția existenței unei chestiuni de drept care să întrunească exigențele prevăzute de lege, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a respinge sesizarea ca inadmisibilă.