Decizia nr. 41 din 7 iunie 2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 636/1/2021 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (Legea nr. 2/2013), şi ale art. 36 alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Harghita – Secţia civilă, în Dosarul nr. 4.184/258/2018, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; intimatul-reclamant a depus, în termen legal, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Harghita – Secţia civilă a dispus, prin Încheierea din 2 martie 2021, în Dosarul nr. 4.184/258/2018, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: art. 55 alin. 1 din Legea nr. 4/1953 – Codul familiei, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul familiei), în forma anterioară modificării intervenite prin Legea nr. 288/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 4/1953 – Codul familiei (Legea nr. 288/2007), îşi menţine aplicabilitatea, având în vedere art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia), interpretat în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului? II. Normele de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 4/1953 – Codul familiei, republicată, cu modificările şi completările ulterioare – forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 288/2007 Art. 55. – „Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de şase luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului.”

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale Art. 8. – Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi libertăţilor altora.” III. Expunerea succintă a procesului

Cauza are ca obiect o acţiune în tăgăduirea paternităţii copilului născut din căsătorie şi are ca părţi pe tatăl prezumat (reclamantul) şi pe copilul născut la 24 noiembrie 2006, în vârstă de 12 ani la data demarării procedurii, reprezentat de mama sa (pârâtul).

La data de 11 septembrie 2017, părinţii copilului au demarat o procedură de divorţ în care s-au acuzat reciproc de infidelitate, dar care, pe parcurs, s-a transformat într-o procedură de desfacere a căsătoriei prin acord. Hotărârea de divorţ a fost pronunţată la 12 decembrie 2017.

Anterior procedurii de divorţ, reclamantul s-a prezentat la un institut de specialitate din Republica Ungară, în vederea efectuării unui test ADN de paternitate. Reclamantul susţine că a recoltat personal proba de comparaţie de la copil şi a prezentat-o institutului. Rezultatul testului, comunicat la 21 septembrie 2017, exclude posibilitatea ca reclamantul să fie tatăl persoanei de la care provine proba.

În procedura din faţa primei instanţe, prin întâmpinarea depusă, pârâta s-a apărat în principal invocând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, iar pe fond a contestat rezultatul testului ADN din Republica Ungară, exclusiv din considerente procedurale (nu era tradus şi era efectuat extrajudiciar), solicitând în probaţiune, dacă necesitatea rezultă din dezbateri, inclusiv efectuarea de „expertize de specialitate”.

După ce prima instanţă a admis proba cu efectuarea unui test ADN de paternitate, pârâta a declarat în scris că nu îşi exprimă acordul cu privire la administrarea acestei probe.

Judecătoria Miercurea-Ciuc a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, reţinând în acest sens prevederile art. 8 din Convenţie, interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Călin şi alţii împotriva României şi Ostace împotriva României, iar pe fond a admis acţiunea, luând în considerare rezultatul testului ADN efectuat în Republica Ungară, în condiţiile în care martorul audiat a declarat că mama copilului a avut o relaţie extraconjugală şi s-a refuzat efectuarea testului ADN admis de instanţă.

În apelul declarat de pârâtă se contestă, în principal, soluţia dată asupra excepţiei prescripţiei, susţinându-se că hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului invocate prin sentinţă nu sunt incidente faţă de circumstanţele cauzei şi că este incidentă Decizia Curţii cu privire la admisibilitatea Cererii nr. 4.901/04 prezentată de I.L.V. împotriva României.

În şedinţa publică din 24 februarie 2021, apelantul-pârât a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura prevăzută de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, în scopul pronunţării unei hotărâri prealabile pentru interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 55 alin. 1 din Codul familiei.

Prin încheierea pronunţată la 2 martie 2021, instanţa a dispus sesizarea instanţei supreme şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a suspendat judecata cauzei. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere, procedând la analiza condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanşarea procedurii pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a apreciat că acestea sunt întrunite cumulativ, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, tribunalul este învestit cu soluţionarea cauzei în apel, ceea ce înseamnă, dat fiind obiectul acesteia, în ultimă instanţă.

Chestiunea de drept, reprezentată de aplicabilitatea prescripţiei extinctive prevăzute de art. 55 alin. 1 din Codul familiei, în forma anterioară modificării intervenite prin Legea nr. 288/2007, având în vedere art. 8 din Convenţie, aşa cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, este esenţială pentru soluţionarea pe fond a cauzei.

Chestiunea de drept este nouă, în sensul că nu a fost identificată jurisprudenţă cu acest obiect, şi nu face obiectul unui recurs în interesul legii. De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat în vreun alt mod asupra acesteia. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-pârâtă susţine că diferenţa dintre Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza I.L.V. împotriva României şi Hotărârea din Cauza Ostace împotriva României, care ar face prima hotărâre aplicabilă, iar a doua nu, constă în existenţa unei manifestări de voinţă din partea copilului pentru lămurirea filiaţiei sale.

Intimatul-reclamant susţine incompatibilitatea art. 55 alin. 1 din Codul familiei cu art. 8 din Convenţie, invocând în acest sens hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Shofman împotriva Rusiei, Rasmussen împotriva Danemarcei, Gaskin împotriva Marii Britanii, Katte Klitsche de la Grange împotriva Italiei şi Mizzi împotriva Maltei.

După comunicarea raportului, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, intimatul-reclamant a depus, în termen legal, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care, arătând că fiecare cauză are circumstanţe proprii, care trebuie analizat în mod concret, a apreciat că se impune pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea unificării practicii în ceea ce priveşte aplicarea art. 55 alin. 1 din Codul familiei, în forma anterioară modificării intervenite prin Legea nr. 288/2007, în lumina art. 8 din Convenţie şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 4.184/258/2018 a apreciat că următoarele circumstanţe relevante caracterizează cauza de faţă: – nu există o manifestare de voinţă expresă din partea copilului în vederea stabilirii filiaţiei sale; – există un test ADN, făcut extraprocesual, la iniţiativa intimatului-reclamant, fără acordul copilului şi nerecunoscut de acesta, concludenţa sa urmând să fie stabilită de instanţă; – iniţial, prin întâmpinarea depusă, chiar minora, prin reprezentant, a solicitat proba cu „expertize de specialitate” şi numai după admiterea probei ADN a adus la cunoştinţa instanţei că nici ea, nici reprezentanta sa nu sunt de acord cu efectuarea testului; – nu se pune problema obligării copilului la efectuarea testului ADN; cu toate acestea, refuzul său poate cântări la soluţionarea cauzei; – intervalul mare de timp în care a beneficiat de statutul de copil al intimatului-reclamant (aproximativ 12 ani); – consecinţele patrimoniale pentru copil, deşi modeste, constând în pensia de întreţinere pe care i-o datorează în prezent intimatul-reclamant; – intimatul-reclamant avea la dispoziţie un remediu legal contra prescripţiei, constând în posibilitatea repunerii în termen pentru „motive temeinice”, dar nu a solicitat aceasta în termenul prevăzut de lege şi nici nu au fost identificate asemenea motive pentru repunerea în termen din oficiu; un astfel de „motiv temeinic” ar fi putut fi faptul că nu a cunoscut că nu este tatăl copilului; în acest sens, tribunalul a cercetat de ce a aşteptat mai mult de un an de la data testului până la introducerea acţiunii, iar intimatul-reclamant a răspuns că a încercat să nu îl facă pe copil să sufere; – schimbarea legislativă de substanţă, odată cu intrarea în vigoare, în 2011, a Codului civil, de care intimatul-reclamant nu poate beneficia şi care prevede pentru asemenea acţiuni nu numai un termen de prescripţie mai mare, dar şi un moment diferit de la care se calculează, şi anume data la care tatăl prezumtiv a cunoscut că această prezumţie nu corespunde realităţii.

Tribunalul a reţinut că în speţă există atât împrejurări de fapt comune unor soluţii diferite ale Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie, cât şi împrejurări asemănătoare unor asemenea soluţii şi împrejurări care nu au făcut obiectul analizei Curţii. Cu alte cuvinte, din perspectiva art. 8 din Convenţie, aşa cum a fost interpretat până în prezent de instanţa de contencios european, pare cel puţin posibilă oricare dintre soluţii la problema prescripţiei.

Astfel, procesul de faţă diferă de Cauza I.L.V. împotriva României prin faptul că acţiunea în justiţie nu urmăreşte o etapă prealabilă, respectiv obţinerea unei probe, şi nu se pune problema obligării copilului la efectuarea testului ADN (paragrafele 40, 42 şi 44 din Hotărârea Curţii). Cu toate acestea, instanţa poate da valoare probatorie refuzului de efectuare a testului. De asemenea, deşi nu există un acord al copilului pentru verificarea paternităţii sale, testul ADN extrajudiciar, făcut fără acordul lui şi prezentat de intimatul-reclamant, a fost contestat exclusiv pentru motive procedurale şi, prin întâmpinarea formulată, chiar minora a solicitat administrarea unor „expertize de specialitate”, numai după admiterea probei, opunându-se efectuării testului ADN (paragrafele 39 şi 40 din hotărârea Curţii).

Totodată, speţa prezintă diferenţe semnificative şi faţă de Cauza Ostace împotriva României, pentru că intimatulreclamant nu a fost lipsit de orice posibilitate de a contesta prezumţia de paternitate, legea oferindu-i, în acest sens, nu numai un termen de 6 luni de la naşterea copilului, ci şi posibilitatea evaluării în favoarea sa a motivelor depăşirii acestuia, care este una efectivă, cât timp a fost avută în vedere şi de tribunal. În plus, intimatul-reclamant nu a prezentat un test ADN care să fi fost efectuat cu acordul copilului, care în cazul de faţă este şi minor (paragrafele 42-48 din hotărârea Curţii). În schimb, la fel ca în Cauza Ostace împotriva României, dacă situaţia de faţă ar fi fost supusă actualelor dispoziţii ale Codului civil, acţiunea reclamantului nu ar mai fi fost prescrisă (paragraful 50 din hotărârea Curţii). VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti relevante, precum şi opinii teoretice ale magistraţilor asupra problemei de drept, din care a rezultat existenţa a două orientări jurisprudenţiale.

Astfel, într-o orientare, s-a apreciat că art. 55 alin. 1 din Codul familiei, în forma anterioară modificării intervenite prin Legea nr. 288/2007, nu îşi menţine aplicabilitatea, prin raportare la dispoziţiile art. 8 din Convenţie, cu argumentul că trebuie să prevaleze realitatea biologică asupra ficţiunilor legale, respectiv a prezumţiei de paternitate, aflată sub egida unui termen de tăgăduire scurt şi rigid. Judecătorul naţional este obligat să facă aplicarea prioritară, directă, a dreptului comunitar, atunci când există neconcordanţe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi dreptul intern, pe care trebuie să îl aplice şi să îl interpreteze numai în conformitate cu dispoziţiile actului internaţional.

S-a mai reţinut şi că aplicarea acestor dispoziţii legale nu ar păstra un just echilibru între interesele reclamantului şi cele ale societăţii şi că, prin urmare, sistemul juridic intern nu garantează în mod corespunzător respectarea vieţii private a reclamantului. Este necesar ca reclamantul să aibă un termen rezonabil în care să se poată stabili în mod corect filiaţia acestuia faţă de minor, trebuind să beneficieze de toate mijloacele legale suficiente pentru a se dovedi situaţia sa civilă. Acesta a fost şi scopul modificărilor aduse instituţiei tăgăduirii paternităţii prin Codul civil.

Au fost invocate considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 697 din 29 noiembrie 2016, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din 23 februarie 2017 (Decizia nr. 697 din 29 noiembrie 2016), apreciindu-se că acestea sunt valabile şi în situaţia din speţă.

Într-o altă opinie, s-a susţinut că, în privinţa acţiunii introduse de mamă şi de copil, îşi găseşte aplicare dreptul comun, în sensul că acţiunea este imprescriptibilă, iar în privinţa soţului mamei acţiunea se prescrie în termen de 6 luni de la data la care apare interesul în promovarea acţiunii în tăgăduirea paternităţii. Instituirea acestui termen de prescripţie nu contravine art. 8 din Convenţie, având ca scop asigurarea securităţii juridice a circuitului civil şi fiind de natură să protejeze interesul superior al copilului.

S-a apreciat că dispoziţiile legale ce fac obiectul interpretării îşi menţin aplicabilitatea, atât timp cât legislaţia internă conferă reclamantului posibilitatea ca, în temeiul art. 19 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, să solicite repunerea în termenul de prescripţie pentru formularea cererii în tăgăduirea paternităţii. Legislaţia, în forma analizată, conferă reclamantului un remediu pentru situaţia în care nu a formulat acţiunea în tăgăduirea paternităţii în termenul de prescripţie extinctivă prevăzut de art. 55 alin. 1 din Codul familiei, remediul constând în formularea cererii de repunere în termen, în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie. Dacă şi acest termen a fost depăşit, sancţionarea pasivităţii reclamantului, ce urmează a fi analizată în concret de instanţă, nu constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 8 din Convenţie. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională s-a pronunţat, în repetate rânduri, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 55 alin. 1 din Codul familiei, în forma în vigoare anterior modificărilor survenite prin Legea nr. 288/2007, respingând excepţiile invocate.

Astfel, prin Decizia nr. 566 din 20 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2019, Curtea a reţinut că „17. (…) în jurisprudenţa sa, a statuat, prin mai multe decizii, că din textul de lege criticat nu rezultă un regim discriminatoriu între copilul născut în timpul căsătoriei, mama copilului şi tatăl acestuia în privinţa termenului de exercitare a acţiunii în tăgăduirea paternităţii. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia nr. 453 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 21 ianuarie 2004, Decizia nr. 390 din 12 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 17 august 2005, Decizia nr. 538 din 18 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.116 din 12 decembrie 2005, Decizia nr. 1.328 din 19 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 29 noiembrie 2010. 18. Curtea a reţinut, prin deciziile enumerate, că textul de lege criticat reglementează termenul în care tatăl copilului născut în timpul căsătoriei poate să introducă acţiune în tăgăduirea paternităţii, fără să cuprindă nicio precizare cu privire la termenul în care această acţiune ar putea fi introdusă de mama copilului sau de copilul născut în timpul căsătoriei, ceea ce se explică prin modul în care legiuitorul a conceput regimul filiaţiei faţă de tată. Astfel, prin art. 53 alin. 1 din Codul familiei s-a instituit o prezumţie legală în sensul că paternitatea copilului născut în timpul căsătoriei aparţine soţului mamei, cu consecinţa, prevăzută în art. 54 alin. 2 din acelaşi cod, că acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită numai de soţ. În deciziile enumerate, Curtea a amintit că, prin Decizia nr. 349 din 19 decembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 10 aprilie 2002, a constatat că dispoziţiile art. 54 alin. 2 din Codul familiei sunt neconstituţionale în măsura în care nu recunosc decât tatălui, iar nu şi mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei dreptul de a porni acţiunea în tăgăduirea paternităţii. 19. În legătură cu acest aspect, Curtea a observat, prin aceleaşi decizii, că regimul juridic al filiaţiei faţă de tată, rezultat ca efect al amintitei decizii de admitere pronunţată de Curtea Constituţională, şi anume recunoaşterea dreptului mamei şi al copilului născut în timpul căsătoriei de a introduce acţiune în tăgăduirea paternităţii, nu a suferit nicio modificare în privinţa prescriptibilităţii acţiunii intentate de tatăl copilului şi nici nu a fost completat cu dispoziţii legale prin care să se stabilească termenul în care acţiunea poate fi exercitată de mamă sau de copil. Astfel, în absenţa unei dispoziţii legale prin care să se stabilească termenul în care acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de mamă sau de copil, Curtea a apreciat că nu are posibilitatea să constate existenţa vreunei discriminări, rămânând în competenţa instanţei de judecată să facă interpretarea şi aplicarea corectă a legii.”

Asemenea considerente se regăsesc, spre exemplu, şi în Decizia nr. 504 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 8 noiembrie 2018. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, judecătorul-raportor a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu se solicită o dezlegare de principiu, cu valoare teoretică şi generală a unei probleme de drept, ci analiza în concret, prin raportare la elementele cauzei, a situaţiei juridice din proces, ceea ce reprezintă atributul exclusiv al instanţei de trimitere. De aceea, a propus respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Prin urmare, pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile au fost instituite mai multe condiţii de admisibilitate, care trebuie întrunite cumulativ, şi anume: – existenţa unei cauze în curs de judecată, aflate în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării, din perspectiva primelor două condiţii enunţate, se apreciază că acestea sunt îndeplinite. Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată la un tribunal, ca instanţă învestită cu soluţionarea apelului, ce urmează să judece acţiunea în tăgăduirea paternităţii în ultimă instanţă, conform art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin pronunţarea unei decizii care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, cauza ce face obiectul judecăţii aflându-se în competenţa legală a unui complet de judecată al Tribunalului Harghita – Secţia civilă, titularul sesizării.

În ce priveşte condiţia de admisibilitate ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că sintagma „chestiune de drept”, la care face referire textul art. 519 din Codul de procedură civilă, trebuie pusă în relaţie cu gradul de dificultate al acesteia, nefiind suficient să fie identificată, în soluţionarea unei cauze, o problemă litigioasă, chiar având caracter de noutate, dacă ea nu este susceptibilă, prin aspectele relevate, de a declanşa mecanismul privind preîntâmpinarea unei jurisprudenţe neunitare.

Astfel, instanţa de trimitere are obligaţia identificării chestiunii de drept care necesită interpretarea, caracterizarea aspectului de noutate al acesteia, în planul interpretării şi aplicării, identificarea aspectelor din care rezultă caracterul dificil al interpretării unor norme de drept, precum şi a modului în care chestiunea de drept semnalată poate să determine soluţionarea cauzei pe fond.

Caracterul veritabil, în special dificultatea chestiunii de drept, ca element subsumat admisibilităţii, îşi găseşte justificarea în dezideratul ca intervenţia instanţei supreme să nu se transforme într-un mecanism indirect de suprimare a rolului instanţei învestite legal cu soluţionarea unei cereri, acela de a judeca în mod direct şi efectiv o cauză în baza legii, rol consacrat constituţional.

Rolul completului care dispune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este acela de a releva norma şi felul în care, din cauza complexităţii sau, dimpotrivă, a precarităţii reglementării, aceasta ar putea primi interpretări diferite, având ca rezultat o jurisprudenţă neunitară.

În ce priveşte exigenţele privitoare la chestiunea de drept a cărei rezolvare de principiu este solicitată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se cuvine a menţiona şi că, astfel cum Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a relevat constant în jurisprudenţa sa, este necesar ca problema de drept care face obiectul sesizării să fie una determinată, adică precisă şi punctuală, iar nu generică ori care să pună în dezbatere un întreg act normativ sau o serie de texte de lege din mai multe acte normative, chiar dacă acestea reglementează într-o singură materie (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 71 din 15 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 6 noiembrie 2018). Totodată, dezlegarea solicitată instanţei supreme trebuie să fie una de principiu, cu valoare generală, făcută in abstracto şi, deci, desprinsă de elementele factuale concrete ale procesului în legătură cu care sesizarea instanţei supreme a fost realizată.

Transpunând în mod specific aceste exigenţe de principiu la sesizarea de faţă, este de observat că, în esenţă, raţiunea pentru care Tribunalul Harghita – Secţia civilă a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este aceea că, în virtutea asemănărilor, dar şi a deosebirilor existente între elementele de fapt care caracterizează prezentul proces şi acelea specifice Cauzei Ostace împotriva României, respectiv I.L.V. împotriva României, „pare cel puţin posibilă oricare dintre soluţii la problema prescripţiei”.

Examinarea atât a hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului la care instanţa de trimitere a făcut referire (Ostace împotriva României, I.L.V. împotriva României), cât şi a altora caracterizate de acelaşi tip de problematică juridică (precum, spre exemplu, Călin şi alţii împotriva României – Hotărârea din 19 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 30 iunie 2017, şi Bocu împotriva României – Hotărârea din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 16 aprilie 2021) trimite la concluzia că în toate aceste cazuri instanţa europeană şi-a întemeiat raţionamentul pe analiza in concreto a unor circumstanţe factuale cu valoare decisivă în stabilirea soluţiei pronunţate, precum: existenţa sau, după caz, inexistenţa unei manifestări din partea copilului, care să demonstreze dorinţa acestuia de a-şi verifica paternitatea; deţinerea sau nedeţinerea de către reclamant, la momentul pornirii procesului, a unei probe biologice care să ateste că nu este tatăl copilului; obţinerea unei asemenea probe, atunci când ea există, cu consimţământul copilului; intervalul de timp în care copilul a beneficiat de statutul civil de copil al reclamantului ş.a.

Totodată, raţionamentul instanţei europene este, în mod esenţial, caracterizat de punerea în balanţă a intereselor părţilor implicate, stabilindu-se în concret, în urma analizei tuturor elementelor privitoare la situaţia părţilor, dacă a fost sau nu păstrat un echilibru just între interesele părţilor şi cele ale societăţii şi dacă, prin urmare, sistemul juridic naţional nu a garantat în mod corespunzător respectarea vieţii private a reclamantului.

Astfel fiind, rezultă că ceea ce solicită în realitate Tribunalul Harghita, prin intermediul procedurii hotărârii prealabile, nu este pur şi simplu o dezlegare de principiu, deci cu valoare teoretică şi generală, a unei probleme de drept, ci analiza în concret, prin raportare la elementele cauzei, a situaţiei juridice din proces, pentru a trage o concluzie cu privire la subzistenţa şi aplicabilitatea dispoziţiilor art. 55 alin. 1 din Codul familiei, în forma lor anterioară Legii nr. 288/2007.

În acest fel, instanţa de trimitere se depărtează de scopul urmărit de legiuitor prin instituirea mecanismului de unificare a practicii judiciare reglementat prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, solicitându-i instanţei supreme să ofere un raţionament juridic specific judecăţii de caz şi pe care, în calitatea sa de instanţă învestită cu soluţionarea procesului, exclusiv instanţa de trimitere este nu doar îndreptăţită, ci şi obligată să îl realizeze.

Or, este de principiu că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se poate substitui instanţei de trimitere în ce priveşte judecarea procesului, identificarea, analiza şi valorificarea juridică a elementelor de fapt şi drept specifice judecăţii unui proces, inclusiv prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, neputând fi, în nicio împrejurare, delegată instanţei supreme atunci când aceasta este chemată să îşi exercite rolul de autoritate învestită cu unificarea jurisprudenţei pe calea hotărârii prealabile.

Cele de mai sus trimit la concluzia că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate privitoare la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept determinate şi punctuale, iar nu cu efectuarea unei analize de caz care să tindă la diminuarea rolului instanţei de trimitere şi la preluarea de către instanţa supremă a unor atribute specifice judecării în concret a procesului aflat pe rolul instanţei de trimitere.

În cauză, astfel cum rezultă din conţinutul încheierii de sesizare, completul de judecată nu şi-a îndeplinit nici rolul de a releva în ce constă complexitatea, gradul de dificultate şi potenţialul normei de a genera confuzie în interpretarea şi aplicarea ei, prin exprimarea unui punct de vedere pertinent cu privire la chestiunea de drept pentru care se solicită o rezolvare de principiu, în sensul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

De altminteri, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor”.

Analiza acestor dispoziţii legale, precum şi, în ansamblu, a acelora care reglementează sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trimite cu evidenţă la concluzia că legiuitorul a stabilit parcurgerea unor etape şi respectarea unor cerinţe de formă atât pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă sesizată, cât şi pentru instanţa de trimitere, ca autoare a sesizării.

Impunerea unui set riguros de reguli, care să organizeze într-o manieră cât mai predictibilă şi oportună procedura de sesizare a instanţei supreme şi, apoi, pe cea de soluţionare propriu-zisă a sesizării, este necesară în vederea realizării scopului urmărit, anume acela al dezlegării unei chestiuni de drept care întruneşte condiţiile la care se referă art. 519 din Codul de procedură civilă. În jurisprudenţa sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat în acest sens că: „Raţiunea instituirii acestor condiţii formale ale sesizării constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus noul mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenţei şi asigurarea predictibilităţii acesteia, fără ca folosirea sa să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesităţii declanşării procedurii de către instanţa de judecată, cu consecinţa prelungirii nejustificate a duratei procesului civil şi, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.” (Decizia nr. 53 din 11 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 16 ianuarie 2020, paragraful 45).

Formele şi condiţiile stabilite de art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă au, aşadar, vocaţia de a contribui, fiecare în parte şi unele prin altele, la articularea unui mecanism de unificare a jurisprudenţei cu adevărat eficace, iar aceasta implică respectarea lor atentă atât de către instanţa de trimitere, cât şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Rezultă din cele de mai sus că exigenţele în discuţie privesc atât motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cât şi punctul de vedere al părţilor şi, în mod specific, punctul de vedere al completului de judecată. Comparativ însă cu punctul de vedere al părţilor, a cărui importanţă nu poate fi desigur negată, celui al completului de judecată îi poate fi asociată o însemnătate încă mai sporită, în condiţiile în care instanţa de trimitere este nu doar autor al sesizării care învesteşte Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligând-o la soluţionarea ei, ci şi autoritatea care, finalmente, va trebui să soluţioneze procesul, tranşând litigiul.

În acord cu înţelesul care se degajă din prevederile art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, instanţa de trimitere nu este doar un subiect care, de pe o poziţie pasivă, adresează Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie o interogaţie privitoare la dezlegarea unei probleme de drept, aşteptând apoi un răspuns al acesteia; dimpotrivă, atunci când a impus cerinţa ca instanţa de trimitere să îşi prezinte, în încheierea de sesizare, propriul punct de vedere asupra respectivei chestiuni de drept, legiuitorul a avut în intenţie să îi atribuie acestei instanţe rolul de partener activ (adică, altfel spus, veritabil), angajând-o într-un dialog juridic în care exprimarea primei opinii cu privire la dezlegarea ce trebuie dată problemei de drept respective i-a fost atribuită chiar instanţei de trimitere, intervenţia instanţei supreme fiind, cronologic, doar ulterioară.

Astfel, cum rezultă din examinarea încheierii de sesizare din 2 martie 2021 a Tribunalului Harghita – Secţia civilă, după evidenţierea concisă a punctului de vedere al părţilor, instanţa de trimitere a procedat la menţionarea acelor circumstanţe ale cauzei pe care le-a considerat relevante (a se vedea supra, 27-29).

În ce priveşte relevanţa şi implicaţiile hotărârilor în materie ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, în condiţiile în care de esenţa dezlegării pe fondul ei a chestiunii de drept care constituie obiectul sesizării erau identificarea, analiza şi aprecierea în concret a implicaţiilor jurisprudenţei Curţii privitoare la art. 8 din Convenţie, instanţa de trimitere a menţionat că nu este necesar să se refere la întreaga jurisprudenţă a instanţei europene invocată de părţi „(…) pentru că hotărârile mai recente (I.L.V. şi Ostace) fac trimitere sau le au în vedere pe cele anterioare, că în speţă există atât împrejurări de fapt comune unor soluţii diferite ale Curţii în această materie, cât şi împrejurări asemănătoare unor asemenea soluţii şi împrejurări care nu au făcut obiectul analizei Curţii. Cu alte cuvinte, din perspectiva art. 8 din Convenţie, aşa cum a fost interpretat până în prezent de Curte, pare cel puţin posibilă oricare din soluţii la problema prescripţiei”.

Instanţa de trimitere a mai precizat că prezentul proces diferă de Cauza I.L.V. împotriva României prin faptul că acţiunea în justiţie nu urmăreşte o etapă prealabilă, respectiv obţinerea unei probe, şi nu se pune problema obligării copilului la efectuarea testului ADN. Totodată, el diferă şi de Cauza Ostace împotriva României, deoarece intimatul-reclamant nu a fost lipsit de orice posibilitate de a contesta prezumţia de paternitate, legea oferindu-i în acest sens nu numai un termen de 6 luni de la naşterea copilului, ci şi posibilitatea evaluării în favoarea sa a depăşirii acestuia, care este una efectivă, cât timp a fost avută în vedere şi de tribunal. De asemenea, au fost relevate alte câteva elemente de asemănare, respectiv de diferenţă.

Se poate constata cu uşurinţă că instanţa de trimitere s-a mărginit să releve elemente de asemănare, respectiv de diferenţă, între procesul dedus judecăţii şi cele două cauze (I.L.V. împotriva României şi Ostace împotriva României) în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat, fără a face o analiză în drept care să o conducă la propria concluzie asupra dezlegării care ar trebui dată chestiunii privitoare la menţinerea aplicabilităţii art. 55 alin. 1 din Codul familiei, în forma anterioară modificării intervenite prin Legea nr. 288/2007, prin raportare la prevederile art. 8 din Convenţie şi la interpretarea dată acestora prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Or, în sensul dispoziţiilor art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, în partea lor privitoare la cuprinderea, în încheierea de sesizare, a punctului de vedere al completului de judecată, este important ca instanţa de trimitere să realizeze o proprie analiză a problemei de drept cu privire la care îi solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe printr-o hotărâre prealabilă, pentru a justifica astfel utilitatea şi necesitatea sesizării.

Doar în acest fel punctul de vedere al instanţei de trimitere poate fi caracterizat ca efectiv, realizându-şi, în concret, vocaţia de a se constitui, înaintea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, într-un reper util în dezlegarea problemei de drept.

Rezultă, totodată, că exprimarea de către instanţa de trimitere a propriei opinii cu privire la soluţia ce trebuie dată problemei de drept transmise Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se constituie într-o expresie a colaborării loiale între cele două instanţe implicate, legiuitorul recunoscându-i instanţei de trimitere, în fructificarea poziţiei ei de judecător al procesului, calitatea de partener al instanţei supreme, iar nu de simplu solicitant.

Exprimarea punctului de vedere al instanţei de trimitere contribuie la a se stabili inclusiv dacă problema de drept cu privire la care i se cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să o dezlege este reală şi dificilă, precum şi că vizează dezlegarea de principiu a unei chestiuni determinate şi punctuale, ea având vocaţia de a convinge, şi sub acest aspect, că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Simpla enumerare a elementelor de particularitate în fapt şi în drept ale procesului, precum şi evidenţierea unor asemănări, respectiv deosebiri, între componenta factuală a procesului care a generat sesizarea instanţei supreme şi cea specifică proceselor în legătură cu care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată şi a pronunţat hotărâri, cum este cazul în speţă, nu pot avea semnificaţia unui punct de vedere în sensul prevederilor art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, care să sprijine concluzia privind existenţa unei chestiuni de drept veritabile cu caracter complex şi dificil, de natură a fundamenta demersul iniţiat de instanţa de trimitere.

Nefiind îndeplinită condiţia existenţei unei chestiuni de drept care să întrunească exigenţele prevăzute de lege, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a respinge sesizarea ca inadmisibilă.