Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a dispus, din oficiu, prin Încheierea din 27 februarie 2017, în Dosarul nr. 45.099/3/2015, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 10/2001), respectiv dacă prin sintagma „probe contrare” urmează a se înţelege doar acea ipoteză în care din proba contrară rezultă apartenenţa dreptului de proprietate în patrimoniul altei persoane decât cea evidenţiată în actul de preluare sau include şi situaţia în care proba contrară constată dreptul de proprietate al persoanei evidenţiate în actul de preluare, însă înscrisul ce reprezintă proba contrară nu îndeplineşte condiţiile de validitate ale unui titlu de proprietate.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 7 aprilie 2017. II. Expunerea succintă a procesului

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă, contestatoarea A a solicitat, în contradictoriu cu intimatele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, desfiinţarea deciziei de validare parţială nr. xxxx/30.09.2015 şi, în consecinţă, validarea totală a dispoziţiei nr. xxxx/28.04.2005 a primarului municipiului Râmnicu Vâlcea.

În motivare, contestatoarea a arătat că terenul în suprafaţă de 2.500 mp situat în Râmnicu Vâlcea, ce face obiectul despăgubirilor solicitate în Dosarul nr. xxxx/CC/l3.10.2005, a aparţinut iniţial bunicilor materni, B şi C.

D este mama contestatoarei, iar E este tatăl său.

Intimata este în eroare când apreciază că acest teren a făcut parte din masa succesorală a bunicilor contestatoarei şi că mamei sale (D) i-ar fi revenit doar cota legală din aceasta.

Astfel, din Adeverinţa nr. xx xxx/2.12.1997 rezultă că terenul în speţă a figurat la rolul tatălui contestatoarei (E), potrivit registrului agricol din anii 1959-1963. Acest fapt juridic are drept fundament cutuma vremii, potrivit căreia zestrea soţiei era înscrisă la rolul agricol al soţului, bunicii B şi C înzestrând-o pe mama contestatoarei, la căsătoria acesteia cu E, cu terenul în cauză. De altfel, este incontestabil că tatăl contestatoarei a fost persoana expropriată prin Decretul Consiliului de Stat nr. 303/1987 privind exproprierea unor terenuri şi construcţii, demolarea unor construcţii, scoaterea din funcţiune a unor fonduri fixe, precum şi realizarea şi desfiinţarea unor artere de circulaţie situate în judeţele Argeş, Maramureş, Prahova, Vâlcea şi Vrancea (Decretul nr. 303/1987), acesta figurând la poziţia nr. 71 cu terenul situat în „municipiul Râmnicu Vâlcea, str. xxx, nr. xx, jud. Vâlcea”.

Hotărârea de expedient pronunţată în partajul averii succesorale rămase de pe urma bunicilor săi – Sentinţa civilă nr. xxxx/24.04.2007 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea – nu face decât să confirme faptul că terenul pentru care solicită despăgubiri nu a făcut parte din masa succesorală rămasă de pe urma bunicilor.

Intimata Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei, ca neîntemeiată.

Astfel, s-a arătat că, prin Dispoziţia nr. xxxx/28.04.2005, Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea contestatoarei, pentru terenul în discuţie.

În baza actului de vânzare perfectat în data de 7.03.1928, bunicul contestatoarei a cumpărat parcela de teren, loc de casă, situată în Râmnicu Vâlcea, cătunul Cetăţuia, în suprafaţă de 2.500 mp.

Conform Adeverinţei nr. xxx/1997 eliberate de Consiliul Local Râmnicu Vâlcea, în perioada 1959-1963, E, tatăl notificatoarei, figura în registrul agricol cu suprafaţa de 0,25 ha, din care 0,05 ha curţi-construcţii şi 0,20 ha arabil, pe str. X. Cu privire la faptul că terenul figurează pe numele altei persoane, şi nu pe numele celui care apare în actul de proprietate, Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea a comunicat că terenul ce face obiectul actului de proprietate a fost transmis prin zestre tatălui notificatoarei, fără încheierea unui act de proprietate în condiţiile legii.

Prin urmare, chiar dacă în anexa decretului de preluare figurează E, la momentul trecerii în proprietatea statului, imobilul revendicat se afla în coproprietatea bunicilor contestatoarei.

Nu se poate considera „cutuma vremii” înscrierea la registrul agricol a zestrei fiicei lui C, în favoarea ginerelui acestuia, E, aşa cum susţine nefondat contestatoarea. Doctrina juridică arată că pot fi considerate izvoare de drept uzanţele (obiceiuri şi cutume) şi principiile generale ale dreptului. Uzanţele au caracter de izvor de drept civil numai în materiile nereglementate de lege.

Conform înscrisurilor de la dosar, suprafaţa de teren de 250 mp a fost expropriată în baza Decretului nr. 303/1987, la rubrica proprietar figurând E, tatăl contestatoarei, suprafaţa de 600 mp a trecut în proprietatea statului în baza aceluiaşi decret de la cooperativa agricolă de producţie, iar diferenţa de până la 2.500 mp a fost preluată abuziv, fără titlu.

Conform adreselor transmise în completarea dosarului, Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea a precizat că terenul în suprafaţă de 1.650 mp a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil pentru construirea blocurilor de locuinţe nr. F5-6, R24, F2 din zona X.

Contestatoarea nu are calitatea de persoană îndreptăţită pentru cota de 7/8 din imobil, în înţelesul Legii nr. 10/2001, aceasta nedovedindu-şi calitatea de moştenitor de pe urma celorlalţi coproprietari.

Conform Certificatului de moştenitor nr. xxx/7.03.1984, de pe urma defunctului C – bunic, au calitatea de moştenitori cei opt copii ai acestuia, printre care şi D, mama notificatoarei, în cotă de 1/8.

Având în vedere că foştii proprietari au decedat anterior preluării, imobilul dobândit prin actul de vânzare-cumpărare se afla la momentul trecerii în proprietatea statului, în coproprietatea moştenitorilor, în cotă de 1/8 fiecare.

La pct. 23.1 lit. d) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 250/2007, cu modificările şi completările ulterioare (Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001), sunt enumerate înscrisurile ce pot fi prezentate în dovedirea dreptului de proprietate.

Legiuitorul a avut în vedere următoarele înscrisuri, care face pot face dovada dreptului de proprietate: act de vânzare- cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1959 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţiuni şi la interzicerea construirii fără autorizare, în măsura în care se coroborează cu alte asemenea înscrisuri.

Prin Sentinţa civilă nr. xxx/17.05.2016, prima instanţă a admis contestaţia, a anulat decizia de validare parţială şi a obligat intimata să valideze integral Dispoziţia nr. xxxx/28.04.2005 a primarului municipiului Râmnicu Vâlcea şi să emită decizia de compensare prin 549.456 puncte.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că faptul înscrierii terenului în registrul agricol pe numele lui E, soţul fiicei lui C, atesta transmiterea dreptului de proprietate de la bunicul matern la părinţii contestatoarei. Astfel, registrul agricol reprezintă un înscris autentic şi, chiar dacă înscrierea datelor se făcea pe baza declaraţiilor persoanelor interesate, agentul instrumentator limitându-se doar la atestarea declaraţiilor, acesta face totuşi dovada în ceea ce priveşte dreptul de proprietate al persoanelor înscrise, până la proba contrară. De asemenea, nu se poate ignora practica existentă la acea vreme privind înzestrarea verbală a copiilor de către părinţi cu ocazia căsătoriei.

Valoarea probatorie a înscrierilor efectuate în registrul agricol este prevăzută şi de dispoziţiile art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care, printre actele juridice ce atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau autorul acesteia, şi care pot fi depuse în susţinerea cererii de restituire, enumeră şi extrasul de pe registrul agricol.

Mai mult, faptul trecerii terenului în proprietatea părinţilor contestatoarei este confirmat şi de împrejurarea că în anexa Decretului nr. 303/1987, la poziţia 71, este înscris tatăl contestatoarei cu teren în suprafaţă de 250 mp şi construcţii în suprafaţă de 92,55 mp, iar dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 instituie o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei individualizate în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

În ceea ce priveşte modalitatea de trecere în proprietatea statului a terenului, suprafaţa de 250 mp a fost expropriată prin Decretul nr. 303/1987.

Din împrejurarea că în anexa Decretului nr. 303/1987 a fost înscrisă şi Cooperativa Agricolă de Producţie Râmnicu Vâlcea, cu un teren de 600 mp, situat tot la adresa din str. X, nr. xx, teren care, potrivit adreselor nr. xxxxx/25.05.2010 şi nr. xxxx/17.03.2010 emise de Primăria Râmnicu Vâlcea, făcea parte din proprietatea lui E, rezultă că acest teren a fost preluat anterior, în fapt, de la E şi trecut în proprietatea cooperativei agricole de producţie, de la care a fost ulterior expropriat.

Totodată, din aceleaşi înscrisuri, instanţa a reţinut că diferenţa de teren de 1.650 mp a fost preluată de stat fără titlu, pentru construirea de blocuri de locuinţe, în prezent fiind ocupată de elemente de sistematizare. În acest sens, au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin care se instituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă în cazul în care terenul se găseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind cea a preluării bunului, dar persoana îndreptăţită nu poate face dovada formală a preluării de către stat.

Oricum, intimata, prin decizia de validare parţială contestată, a recunoscut faptul că întreaga suprafaţă de teren de 2.500 mp a trecut abuziv în proprietatea statului. 30. Ţinând cont şi că, potrivit certificatelor de stare civilă depuse la dosar, contestatoarea este fiica lui D (decedată la data de 15 iulie 1989) şi a lui E (decedat la data de 28 decembrie 1993), dar şi de faptul că aceasta este singura moştenitoare a defuncţilor, care a depus notificare pentru terenul în suprafaţă de 2.500 mp, instanţa a constatat dreptul contestatoarei la acordarea de măsuri compensatorii pentru întregul imobil notificat.

Împotriva sentinţei a declarat apel intimata Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, iar prin motivele de apel a reluat, în esenţă, susţinerile din întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe.

La termenul din 27 februarie 2017, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor, din oficiu, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă. Prin încheierea pronunţată la această dată, sesizarea a fost considerată admisibilă, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dispunându-se şi suspendarea judecăţii. III. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin Încheierea pronunţată la 27 februarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe temeiul următoarelor considerente: – Curtea de Apel Bucureşti, ca instanţă de apel, a fost învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, având în vedere obiectul litigiului (contestaţie împotriva deciziei de validare parţială emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor) şi dispoziţiile art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 165/2013), potrivit cărora „Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului.”; – soluţia ce se va pronunţa pe fondul cauzei depinde în mod direct de chestiunea de drept invocată, în sensul că soluţionarea apelului şi, implicit, a acţiunii introductive este legată de interpretarea sintagmei „probe contrare” din cuprinsul art. 24 din Legea nr. 10/2001. În această privinţă, instanţa de trimitere a reţinut că cererea de chemare în judecată a fost admisă, în primă instanţă, pentru considerente ce vizează interpretarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001. În concret, Tribunalul Bucureşti, ca primă instanţă, a reţinut în beneficiul reclamantei prezumţia relativă instituită de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „(1) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.” A reţinut, astfel, că reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită cu privire la întreg dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2.500 mp, situat în municipiul Râmnicu Vâlcea, prin menţiunile existente în actul de preluare abuzivă reprezentat de Decretul nr. 303/1987, coroborat cu menţiunile din registrul agricol din perioada 1959-1963, unde terenul era menţionat la rolul agricol al autorului reclamantei, E. În plus, prima instanţă a mai reţinut că terenul a fost dobândit de părinţii reclamantei, prin înzestrare la intrarea în căsătorie, de la bunicul matern al contestatarei. Pe de altă parte, prin decizia ce face obiectul contestaţiei, Comisia Naţională de Compensare a Imobilelor a validat parţial dispoziţia primarului municipiului Râmnicu Vâlcea nr. xxxx/28.04.2005, pentru cota de 1/8 din imobilul în litigiu, fiind emisă decizia de compensare prin 68.682 puncte în favoarea contestatarei. Prin motivele de apel, apelanta intimată a criticat sentinţa primei instanţe cu privire la aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, susţinând, în esenţă, că în cauză nu sunt întrunite condiţiile pentru a primi, în beneficiul contestatarei, prezumţia relativă a proprietăţii, în cauză existând „probe contrare” ce înlătură aplicabilitatea prezumţiei relative. În limitele cererii de apel, instanţa urmează a se pronunţa, printre altele, cu privire la interpretarea sintagmei de „probe contrare”, în sensul dacă prin aceasta urmează a se înţelege doar acea ipoteză în care din proba contrară rezultă apartenenţa dreptului de proprietate în patrimoniul altei persoane decât cea evidenţiată în actul de preluare sau include şi situaţia în care actul doveditor constată dreptul de proprietate al persoanei evidenţiate în actul de preluare, însă înscrisul nu îndeplineşte condiţiile de validitate ale unui titlu de proprietate. Aceasta în condiţiile în care, pe de o parte, apelanta intimată susţine existenţa unor „probe contrare”, reprezentate de contractul de vânzare-cumpărare din anul 1928, certificatul de moştenitor şi sentinţa civilă anterior menţionate, iar, pe de altă parte, intimata-reclamantă invocă, drept mijloc de probă, prezumţia relativă prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001, arătând, în plus, că dovada celor atestate de actul de preluare este dublată de faptul că terenul a fost dobândit de autoarea sa cu titlu de zestre, făcând dovada înzestrării prin menţiunile din registrul agricol, cu menţiunea că nu există un alt înscris doveditor. – problema de drept este nouă, aceasta nefiind analizată în doctrină, nu s-a conturat o practică judiciară în domeniu, iar în privinţa acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat printr-o hotărâre prealabilă sau un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile nu şi-au exprimat punctele de vedere. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelurilor în Dosarul nr. 45.099/3/2015 nu a exprimat un punct de vedere asupra chestiunii de drept deduse judecăţii, arătând însă că sintagma „probe contrare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 este susceptibilă de două interpretări.

Potrivit unui prim punct de vedere, pentru interpretarea acestor dispoziţii legale este necesar a fi avute în vedere şi dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, precum şi dispoziţiile cuprinse în Hotărârea Guvernului nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Din coroborarea acestor dispoziţii legale se conturează concluzia că, faţă de caracterul relativ al excepţiei, ce permite dovada contrară, în ipoteza în care din actele depuse în procedura administrativă rezultă apartenenţa dreptului de proprietate la patrimoniul altei persoane decât cea evidenţiată în actul de preluare sau ar tinde să constate dreptul de proprietate al persoanei evidenţiate în actul de preluare, însă înscrisul ce reprezintă proba contrară nu îndeplineşte condiţiile de validitate ale unui titlu de proprietate, prezumţia este înlăturată cu consecinţa reţinerii că titularul notificării nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită. O astfel de concluzie se impune indiferent dacă înscrisul doveditor provine de la titularul notificării sau în urma verificărilor efectuate de entitatea notificată sau de Comisia Naţională de Compensare a Imobilelor, în cadrul verificărilor efectuate potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013. În prima ipoteză, din probele administrate rezultă că bunul nu a aparţinut la momentul preluării titularului notificării sau autorului acestuia (în întregime sau pentru o cotă-parte din el), aflându-se în patrimoniul unor terţe persoane. În cea de-a doua ipoteză, din probe rezultă că s-a intenţionat transmiterea dreptului de proprietate către titularul notificării sau autorul acestuia, dar actele doveditoare nu sunt apte să facă dovada transmiterii proprietăţii. În sprijinul acestei soluţii vin dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi pct. 23.1 lit. a) şi b) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care condiţionează dovada dreptului de proprietate şi a calităţii de moştenitor de existenţa unor acte juridice încheiate cu respectarea condiţiilor de formă cerute ad validitatem. În plus, enumerarea cuprinsă în pct. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 are în vedere împrejurarea că, pentru a se recunoaşte dreptul unei persoane la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, este necesară dovedirea calităţii de fost proprietar sau moştenitor al acestuia, preluarea abuzivă, identificarea bunului ce face obiectul notificării, posibilitatea de a fi restituit în natură. De aceea, potrivit acestui punct de vedere, nu toate actele doveditoare enumerate la pct. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 sunt apte să dovedească însăşi calitatea de persoană îndreptăţită, ci numai cele cuprinse la pct. 23.1 lit. a) şi b). În lipsa acestora, titularul notificării beneficiază de prezumţia relativă de proprietate, astfel cum este ea reglementată de art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit celui de-al doilea punct de vedere, proba contrară ce poate răsturna prezumţia relativă instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 este numai cea din care rezultă apartenenţa dreptului de proprietate la patrimoniul unei alte persoane decât cea care a formulat notificarea sau al autorului acesteia, nu şi situaţia în care „actul doveditor” ar tinde să constate dreptul de proprietate al persoanei evidenţiate în actul de preluare, însă înscrisul ce reprezintă proba contrară nu îndeplineşte condiţiile de validitate ale unui titlu de proprietate. În acest ultim caz, titularul notificării va beneficia de prezumţia relativă instituită de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, urmând a se reţine calitatea acesteia de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii. În plus, potrivit acestui punct de vedere, toate „actele doveditoare” menţionate în pct. 23.1 din normele metodologice sunt apte să dovedească apartenenţa dreptului de proprietate la patrimoniul titularului notificării sau al autorului acestuia.

S-a arătat că aceste puncte de vedere reprezintă, totodată, şi practica la nivelul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă şi că prezenta sesizare este urmarea divergenţei apărute la nivelul completului de judecată învestit cu soluţionarea apelului, membrii completului având puncte de vedere diferite cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti: instanţa de trimitere a comunicat că opinia majoritară a fost în sensul celui de-al doilea punct de vedere consemnat în încheierea de sesizare. S-a argumentat că proba contrară ce poate răsturna prezumţia relativă instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 este numai cea care rezultă din apartenenţa dreptului de proprietate la patrimoniul unei alte persoane decât cea care a formulat notificarea sau al autorului acesteia, nu şi situaţia în care „actul doveditor” ar tinde să constate dreptul de proprietate al persoanei evidenţiate în actul de preluare, însă înscrisul ce reprezintă proba contrară nu îndeplineşte condiţiile de validitate ale unui titlu de proprietate. În acest ultim caz, titularul notificării va beneficia de prezumţia relativă instituită de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, urmând a se reţine calitatea acestuia de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii. S-a mai susţinut că nu poate fi considerat „probă contrară” înscrisul sub semnătură privată încheiat de notificator, în calitate de dobânditor, cu o terţă persoană, deoarece Legea nr. 10/2001 are în vedere restituirea imobilelor preluate abuziv de la foştii deţinători, reglementând o repunere în situaţia anterioară actului de preluare abuzivă. Raţiunea reglementării este asigurată, de asemenea, prin instituirea unui regim probatoriu derogatoriu de la dreptul comun, în sensul că se prevede că persoana individualizată în actul de preluare este prezumată că a deţinut imobilul sub nume de proprietar, proba contrară urmând a fi făcută de partea care solicită răsturnarea prezumţiei legale relative şi având ca obiect dovedirea faptului că altă persoană decât cea individualizată în actul de preluare avea calitatea de proprietar al imobilului notificat, la momentul preluării. Opinia minoritară a fost exprimată de o parte din judecătorii Secţiei a IV-a civile a Curţii, ai secţiilor a IV-a şi a V-a civile ale Tribunalului Bucureşti şi Tribunalului Călăraşi, considerându-se că prezumţia relativă de proprietate instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 este înlăturată în situaţia în care, deşi notificatorul apare menţionat în actul de preluare abuzivă, acesta deţine totodată un înscris care nu îndeplineşte condiţiile de valabilitate ale unui titlu de proprietate (de exemplu, un înscris sub semnătură privată), acest înscris având semnificaţia de „probă contrară” în înţelesul art. 24 din Legea nr. 10/2001. Au fost ataşate 5 decizii ale Secţiei a IV-a civile a Curţii, 4 sentinţe ale Secţiei a III-a civile şi două sentinţe ale Secţiei a IV-a civile ale Tribunalului Bucureşti, care susţin punctul de vedere majoritar.

Jurisprudenţa altor instanţe din ţară: Curtea de Apel Cluj a comunicat că jurisprudenţa conturată în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 este în sensul că persoana individualizată în actul normativ de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar, atât timp cât nu s-a făcut dovada contrară acestui fapt, dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 statuând explicit în acest sens. Prin probe contrare se înţelege, deci, doar acea ipoteză în care din proba contrară rezultă apartenenţa dreptului de proprietate la patrimoniul altei persoane decât cea evidenţiată în actul de preluare. În justificarea acestei opinii s-au depus 7 hotărâri judecătoreşti relevante. Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materia ce face obiectul sesizării.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă a comunicat hotărâri potrivit cărora, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, s-a considerat că este vorba despre o prezumţie relativă de proprietate, operantă în absenţa unor probe contrare din care să rezulte că persoana menţionată în actul de preluare abuzivă nu era proprietar întrucât proprietatea asupra bunului aparţinea patrimoniului altei persoane. Regulile de probaţiune a dreptului de proprietate se regăsesc în dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, în timp ce prevederile art. 24 din acelaşi act normativ instituie o derogare, prin recunoaşterea prezumţiei de proprietate (un mijloc de dovadă distinct de cele prevăzute în art. 23). În acest sens s-au depus deciziile nr. 7.371 din 22 septembrie 2006, nr. 709 din 27 februarie 2014, nr. 893 din 10 februarie 2012, nr. 5.780 din 6 iulie 2011, nr. 4.724 din 2 iunie 2011, nr. 7.471 din 21 octombrie 2011 nr. 2.592 din 28 aprilie 2010, nr. 3.186 din 21 mai 2010 1 , nr. 2.091 din 25 februarie 2009, nr. 8.387 din 19 octombrie 2009. 1 Disponibile pe site-ul scj.ro

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma verificărilor efectuate, se constată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale supuse interpretării, sub alte aspecte decât cele vizate de prezenta sesizare (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 374 din 4 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 25.05.2006; Decizia nr. 1.148 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 778 din 20.11.2008; Decizia nr. 1.341 din 22 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 7.12.2009). VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, chestiunea de drept nefiind o veritabilă problemă de drept, născută dintr-un text incomplet, neclar, susceptibil de interpretări contradictorii. Nu este îndeplinită nici condiţia caracterului de noutate al chestiunii de drept, în legătură cu care s-a dezvoltat o jurisprudenţă constantă, bazată pe o interpretare adecvată a textului art. 24 din Legea nr. 10/2001 şi a sintagmei „probe contrare”. De asemenea, asupra acestei chestiuni Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat pe calea recursului în casaţie. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării

Pentru regularitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate a acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze în curs de judecată; – judecata cauzei să se afle în ultimă instanţă pe rolul tribunalului, al curţii de apel sau al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; – ivirea unei chestiuni de drept esenţiale, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificându-se întrunirea acestor condiţii, se constată că ele se regăsesc doar parţial, sesizarea neîndeplinind toate exigenţele procedurale menţionate pentru a fi admisibilă.

Astfel, litigiul în cadrul căruia s-a pus problema sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile (având ca obiect contestaţie împotriva unei decizii de validare parţială emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor) se află în curs de judecată în apel, pe rolul curţii de apel, care este ultimă instanţă în materie, potrivit art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, fiind îndeplinite primele două condiţii arătate.

În ce priveşte chestiunea de drept relevată, chiar dacă aceasta are legătură cu dezlegarea cauzei, faţă de criticile deduse judecăţii, prin care se susţine o greşită aplicare, de către prima instanţă, a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 (referitoare la prezumţia de proprietate şi la modalitatea în care operează în favoarea persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii), ea nu îndeplineşte cerinţa de a fi o veritabilă, reală problemă de drept, născută dintr-un text incomplet, neclar, susceptibil de interpretări contradictorii.

Pe acest aspect, în doctrină s-a arătat că declanşarea mecanismului de preîntâmpinare a jurisprudenţei neunitare presupune existenţa unei chestiuni de drept reale, iar nu aparente, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte, nu orice problemă de drept putând face obiectul unei astfel de sesizări.

La fel, în jurisprudenţa dezvoltată la nivelul instanţei supreme în legătură cu pronunţarea unei hotărâri prealabile s-a statuat că în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii 2 . 2 A se vedea, de exemplu, Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4.11.2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24.02.2017; Decizia nr 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23.05.2016.

Or, în speţă, chestiunea de drept adusă în dezbatere nu ridică o asemenea dificultate, în contextul în care dispoziţia legală a cărei interpretare se solicită a se realiza nu este nici lacunară, nici incompletă sau neclară.

Astfel, textul art. 24 din Legea nr. 10/2001 instituie o prezumţie relativă de proprietate – în privinţa existenţei şi întinderii dreptului – în favoarea persoanei pe numele căreia a avut loc preluarea abuzivă (fiind menţionată ca atare în actul normativ sau de autoritate de preluare).

Din redactarea normei rezultă că este vorba despre o prezumţie relativă, întrucât ea operează în „absenţa unor probe contrare”, ceea ce înseamnă că subzistă atâta vreme cât nu se face dovada, cu mijloacele de probă permise de lege, că bunul se afla în realitate în patrimoniul altei persoane decât cea pe numele căreia s-a făcut preluarea.

Numai printr-o denaturare a textului (şi a modalităţii răsturnării prezumţiei relative de proprietate) s-ar ajunge la concluzia că „dovada contrară” ar putea însemna şi că înscrisul de care se prevalează persoana îndreptăţită nu întruneşte condiţiile legii pentru a fi translativ de proprietate, câtă vreme mijlocul de probă de care se foloseşte partea în dovedirea dreptului său este prezumţia (art. 24 din Legea nr. 10/2001), iar nu actele doveditoare menţionate în art. 23 din lege.

Ca atare, partea adversă, care tinde la răsturnarea prezumţiei relative, este cea care trebuie să facă dovada contrară, respectiv proba apartenenţei dreptului altei persoane decât cea individualizată în actul de preluare.

Aceasta întrucât, sub aspect probatoriu, existenţa unei prezumţii legale, cum este cea instituită de art. 24 din Legea nr 10/2001, operează pentru cel în favoarea căruia este stabilită, ca o scutire de sarcina probei faptului alegat, evident după ce acesta face dovada faptului vecin şi conex pe care se întemeiază prezumţia.

Aşadar, interpretarea corectă a textului înseamnă cunoaşterea regimului prezumţiei legale relative (iuris tantum), adică a împrejurării că ea dispensează de dovadă pe cel în favoarea căruia este făcută, mai exact, beneficiarul unei asemenea prezumţii trebuie să demonstreze doar faptul vecin şi conex pe care se sprijină prezumţia (în speţă, faptul că este menţionat în actul normativ de preluare), revenind părţii adverse sarcina probei contrare.

Aprecierea conform căreia răsturnarea prezumţiei s-ar face de chiar beneficiarul acesteia prin faptul că înscrisul depus nu ar îndeplini valenţele unui titlu de proprietate în sensul dat de dispoziţiile art. 23 din lege (astfel cum au fost explicitate prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001) ignoră faptul că cele două texte (art. 23 şi 24) reglementează mijloace de probaţiune diferite în susţinerea dreptului de proprietate: înscrisurile şi, respectiv, prezumţia.

O interpretare eronată a textului, prin confundarea ipotezelor legale instituite de două norme distincte, nu deschide însă calea mecanismului de unificare al pronunţării hotărârii prealabile.

În concluzie, înţelegerea sensului art. 24 din Legea nr. 10/2001, cu luarea în considerare a regimului juridic al prezumţiei relative, nu ridică dificultăţi de interpretare, în condiţiile unei norme suficient de clare pentru a nu conduce la soluţii diferite.

Atunci când niciun raţionament juridic al instanţei de trimitere nu arată în ce ar consta caracterul lacunar al normei, care să necesite o dezlegare de principiu în scopul împiedicării apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie, soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost aceea de respingere a sesizării ca inadmisibilă 3 . 3 A se vedea, în acest sens, Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5.10.2016; Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4.11.2015; Decizia nr 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24.02.2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23.05.2016.

De asemenea nu este îndeplinită cerinţa caracterului de noutate al chestiunii de drept.

A rezultat din consultarea hotărârilor transmise de instanţe (inclusiv de instanţa căreia îi aparţine completul care a formulat sesizarea) că în legătură cu interpretarea şi aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001 s-a dezvoltat o jurisprudenţă constantă, bazată pe o interpretare adecvată a textului şi a sintagmei „probe contrare”, conform căreia s-a reţinut, în principiu, că proba contrară care să răstoarne prezumţia de proprietate instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 semnifică proba faptului că, în pofida actului de preluare a imobilului de către stat, care indică drept proprietar o anumită persoană, se dovedeşte cu alte mijloace de probă că proprietar nu era acea persoană indicată în actul de preluare, ci o alta.

Instanţele au reţinut că, dat fiind specificul restituirii proprietăţilor preluate abuziv, legiuitorul a instituit reguli derogatorii în materie probatorie, printre care şi această prezumţie de proprietate, fiind raţional ca, în măsura în care se face dovada preluării bunului de la o anumită persoană, autorităţile vremii considerând-o proprietar la acea dată, măsurile reparatorii să opereze în mod corespunzător, prin repunerea aceleiaşi persoane în situaţia avută anterior actului de preluare abuzivă. Numai dovada apartenenţei bunului în patrimoniul altei persoane decât cea menţionată în actul de preluare înseamnă răsturnarea prezumţiei relative de proprietate.

Faptul că jurisprudenţa, în aplicarea acestui text de lege, se conturase şi nu mai era vorba despre o chestiune de drept nouă rezultă şi dintr-o hotărâre a aceleiaşi instanţe (Decizia nr. 168/A/24 februarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă) care, învestită cu o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în legătură cu aplicarea aceleiaşi norme, a respins solicitarea cu motivarea că interpretarea acestor dispoziţii „nu reprezintă o noutate în materia contestaţiilor întemeiate pe Legea nr. 10/2001, existând o jurisprudenţă constantă a instanţelor de judecată, începând chiar cu anul 2001. De asemenea, la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost pronunţate numeroase decizii de speţă în interpretarea art. 24 din Legea nr. 10/2001”.

Se constată totodată că, deşi în adresa înaintată de Curtea de Apel Bucureşti, ca urmare a solicitării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de verificare a jurisprudenţei în materie, se precizează că există un punct de vedere minoritar în sensul că „prezumţia relativă de proprietate instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 este înlăturată în situaţia în care, deşi notificatorul apare menţionat în actul de preluare abuzivă, acesta deţine totodată un înscris care nu îndeplineşte condiţiile de valabilitate ale unui titlu de proprietate, înscris care are semnificaţia de probă contrară”, acesta nu este reflectat în niciuna dintre hotărârile anexate, fiind doar o opinie exprimată sub aspect teoretic.

Faptul că la nivelul unui complet (cel care formulează sesizarea) apare o dispută în legătură cu interpretarea dispoziţiei art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu justifică declanşarea mecanismului de unificare prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă, ci pe acela al soluţionării cauzei în complet de divergenţă [conform art. 398 alin. (3) din Codul de procedură civilă].

Asupra acestui aspect, al verificării condiţiei noutăţii, în practica instanţei supreme s-a statuat deja că „se pierde caracterul de noutate, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizate într-o practică judiciară constantă, opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective neputând constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile” 4 . 4 A se vedea, de exemplu, Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16.06.2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22.09.2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16.06.2014.

Totodată, aşa cum rezultă din cele expuse anterior, nu este îndeplinită cerinţa ca asupra chestiunii de drept să nu se fi pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în contextul în care există decizii date în recursuri în casaţie, la care se face trimitere chiar în conţinutul unora dintre hotărârile anexate.

Condiţia ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat nu vizează doar nepronunţarea pe calea unei hotărâri prealabile sau a unei decizii în interesul legii, ci şi, în condiţiile în care textul nu distinge, pronunţarea pe calea unui recurs în casaţie, câtă vreme intră în atribuţiile instanţei supreme o astfel de judecată şi câtă vreme a rezultat că hotărârile pronunţate de aceasta au fost aduse la cunoştinţa celorlalte instanţe (sau a celorlalţi participanţi procesuali) 5 . 5 Deciziile transmise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă au fost preluate de pe site-ul instanţei supreme, parte din ele fiind, de altfel, menţionate în conţinutul unor hotărâri înaintate de curţile de apel (Decizia nr. 1.651 din 10 mai 2011 a Curţii de Apel Cluj, care face trimitere la deciziile nr. 2.091/2009, nr. 2.381/2009 şi nr. 8.387/2009 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; Decizia nr. 168/A/2017 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, în care se face trimitere la Decizia nr. 709/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi la jurisprudenţa creată la nivelul instanţei supreme în legătură cu interpretarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, ceea ce a şi justificat, potrivit considerentelor hotărârii respectivei instanţe, respingerea cererii de sesizare pentru dezlegarea aceleiaşi chestiuni de drept de către instanţa supremă.

Altminteri, a considera admisibilă sesizarea doar dacă nu există deja o hotărâre prealabilă sau o decizie în interesul legii ar însemna introducerea unei distincţii pe care textul legii nu o face; or, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă este necesar ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept, iar a statua înseamnă a se pronunţa, a dezlega o chestiune juridică, potrivit competenţelor sale, deci indiferent dacă statuarea s-a făcut printr-o decizie de speţă sau de principiu.

În acelaşi sens s-au pronunţat atât doctrina, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în jurisprudenţa dezvoltată în legătură cu îndeplinirea acestei condiţii de admisibilitate 6 . 6 A se vedea în acest sens, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 28 din 21 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 16 octombrie 2015, în considerentele căreia s-a reţinut că: „Deşi textul art. 519 din Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres, spre deosebire de legislaţia procesuală penală internă, modalitatea prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fi statuat asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, prin pronunţarea unei decizii în recurs în interesul legii sau prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată, în acord cu doctrina în materie, că textul legal are în vedere nu doar o hotărâre judecătorească obligatorie erga omnes, ci şi una pronunţată într-un recurs în casaţie în măsura în care aceasta a fost dată publicităţii de aşa manieră încât să fie cunoscută de titularii unor asemenea sesizări.” (paragraful 70) „În această ordine de idei nu mai prezintă relevanţă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dezlegat printr-un recurs în interesul legii chestiunea de drept în discuţie sau că un astfel de recurs nu se află în curs de soluţionare” (paragraful 71). În acelaşi sens a se vedea şi deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 31 din 17 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 940 din 23.11.2016; nr. 22 din 26 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 947 din 24.11.2016; nr. 2 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 2.03.2017; nr. 3 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 24.02.207; nr. 7 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 26.06.2015.

Astfel, s-a arătat că această cerinţă trebuie legată de faptul dacă a făcut sau nu obiectul judecăţii instanţei supreme, căci numai statuările acesteia pot constitui repere de interpretare şi aplicare a normelor juridice de către toate instanţele judecătoreşti, că prin cunoaşterea şi respectarea statuărilor instanţei supreme se poate realiza, în timp, o practică judiciară unitară şi previzibilă, iar acest lucru este facilitat în prezent de faptul că soluţiile instanţei supreme, atât de speţă, cât şi cele de principiu, sunt disponibile, putând fi consultate pe site-ul instituţiei la secţiunile corespunzătoare.

În mod asemănător s-a mai subliniat în doctrină că această cerinţă negativă (a nepronunţării anterioare) este îndeplinită şi atunci când instanţa supremă a analizat chestiunea de drept doar printr-o decizie de speţă, pentru că, dacă procedura hotărârii prealabile ar putea fi declanşată numai atunci când respectiva chestiune de drept nu a făcut obiect de recurs în interesul legii, nu s-ar mai fi justificat inserarea condiţiei ca pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să nu se afle în curs de soluţionare un recurs în interesul legii având ca obiect aceeaşi chestiune de drept. Aceasta deoarece, în măsura în care nu este vorba despre o schimbare a jurisprudenţei, odată ce o problemă de drept a fost dezlegată printr-un recurs în interesul legii, nu ar mai putea forma obiect al unui alt recurs în interesul legii. Pe de altă parte, declanşarea procedurii hotărârii prealabile nu mai este cu putinţă dacă instanţa supremă a statuat asupra chestiunii de drept printr-o decizie de recurs în interesul legii.

O astfel de interpretare a condiţiei nepronunţării instanţei supreme este dată, pe de o parte, de necesitatea unei discipline jurisdicţionale care presupune cunoaşterea practicii instanţei supreme de către celelalte instanţe şi, pe de altă parte, de faptul că rolul constituţional al acesteia, de unificare a interpretării şi aplicării legii, se realizează şi pe calea deciziilor date în casaţie, potrivit competenţei sale.

Cu privire la aspect, în doctrină s-a subliniat că recursul în casaţie previne apariţia unei practici judiciare neunitare, dând posibilitatea instanţei supreme să spună dreptul şi să arate care este interpretarea de urmat de către instanţele de fond.

Pentru toate considerentele arătate, sesizarea are caracter inadmisibil, întrucât nu aduce în dezbatere o chestiune de drept nouă, care s