Decizia nr. 62/2017 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept — chestiunea de drept: modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6

Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a dispus, din oficiu, prin Încheierea din 27 februarie 2017, în Dosarul nr. 45.099/3/2015, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 10/2001), respectiv dacă prin sintagma "probe contrare" urmează a se înțelege doar acea ipoteză în care din proba contrară rezultă apartenența dreptului de proprietate în patrimoniul altei persoane decât cea evidențiată în actul de preluare sau include și situația în care proba contrară constată dreptul de proprietate al persoanei evidențiate în actul de preluare, însă înscrisul ce reprezintă proba contrară nu îndeplinește condițiile de validitate ale unui titlu de proprietate.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 7 aprilie 2017. II. Expunerea succintă a procesului

Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a civilă, contestatoarea A a solicitat, în contradictoriu cu intimatele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, desființarea deciziei de validare parțială nr. xxxx/30.09.2015 și, în consecință, validarea totală a dispoziției nr. xxxx/28.04.2005 a primarului municipiului Râmnicu Vâlcea.

În motivare, contestatoarea a arătat că terenul în suprafață de 2.500 mp situat în Râmnicu Vâlcea, ce face obiectul despăgubirilor solicitate în Dosarul nr. xxxx/CC/l3.10.2005, a aparținut inițial bunicilor materni, B și C.

D este mama contestatoarei, iar E este tatăl său.

Intimata este în eroare când apreciază că acest teren a făcut parte din masa succesorală a bunicilor contestatoarei și că mamei sale (D) i-ar fi revenit doar cota legală din aceasta.

Astfel, din Adeverința nr. xx xxx/2.12.1997 rezultă că terenul în speță a figurat la rolul tatălui contestatoarei (E), potrivit registrului agricol din anii 1959-1963. Acest fapt juridic are drept fundament cutuma vremii, potrivit căreia zestrea soției era înscrisă la rolul agricol al soțului, bunicii B și C înzestrând-o pe mama contestatoarei, la căsătoria acesteia cu E, cu terenul în cauză. De altfel, este incontestabil că tatăl contestatoarei a fost persoana expropriată prin Decretul Consiliului de Stat nr. 303/1987 privind exproprierea unor terenuri și construcții, demolarea unor construcții, scoaterea din funcțiune a unor fonduri fixe, precum și realizarea și desființarea unor artere de circulație situate în județele Argeș, Maramureș, Prahova, Vâlcea și Vrancea (Decretul nr. 303/1987), acesta figurând la poziția nr. 71 cu terenul situat în "municipiul Râmnicu Vâlcea, str. xxx, nr. xx, jud. Vâlcea".

Hotărârea de expedient pronunțată în partajul averii succesorale rămase de pe urma bunicilor săi - Sentința civilă nr. xxxx/24.04.2007 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea - nu face decât să confirme faptul că terenul pentru care solicită despăgubiri nu a făcut parte din masa succesorală rămasă de pe urma bunicilor.

Intimata Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației, ca neîntemeiată.

Astfel, s-a arătat că, prin Dispoziția nr. xxxx/28.04.2005, Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea contestatoarei, pentru terenul în discuție.

În baza actului de vânzare perfectat în data de 7.03.1928, bunicul contestatoarei a cumpărat parcela de teren, loc de casă, situată în Râmnicu Vâlcea, cătunul Cetățuia, în suprafață de 2.500 mp.

Conform Adeverinței nr. xxx/1997 eliberate de Consiliul Local Râmnicu Vâlcea, în perioada 1959-1963, E, tatăl notificatoarei, figura în registrul agricol cu suprafața de 0,25 ha, din care 0,05 ha curți-construcții și 0,20 ha arabil, pe str. X. Cu privire la faptul că terenul figurează pe numele altei persoane, și nu pe numele celui care apare în actul de proprietate, Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea a comunicat că terenul ce face obiectul actului de proprietate a fost transmis prin zestre tatălui notificatoarei, fără încheierea unui act de proprietate în condițiile legii.

Prin urmare, chiar dacă în anexa decretului de preluare figurează E, la momentul trecerii în proprietatea statului, imobilul revendicat se afla în coproprietatea bunicilor contestatoarei.

Nu se poate considera "cutuma vremii" înscrierea la registrul agricol a zestrei fiicei lui C, în favoarea ginerelui acestuia, E, așa cum susține nefondat contestatoarea. Doctrina juridică arată că pot fi considerate izvoare de drept uzanțele (obiceiuri și cutume) și principiile generale ale dreptului. Uzanțele au caracter de izvor de drept civil numai în materiile nereglementate de lege.

Conform înscrisurilor de la dosar, suprafața de teren de 250 mp a fost expropriată în baza Decretului nr. 303/1987, la rubrica proprietar figurând E, tatăl contestatoarei, suprafața de 600 mp a trecut în proprietatea statului în baza aceluiași decret de la cooperativa agricolă de producție, iar diferența de până la 2.500 mp a fost preluată abuziv, fără titlu.

Conform adreselor transmise în completarea dosarului, Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea a precizat că terenul în suprafață de 1.650 mp a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil pentru construirea blocurilor de locuințe nr. F5-6, R24, F2 din zona X.

Contestatoarea nu are calitatea de persoană îndreptățită pentru cota de 7/8 din imobil, în înțelesul Legii nr. 10/2001, aceasta nedovedindu-și calitatea de moștenitor de pe urma celorlalți coproprietari.

Conform Certificatului de moștenitor nr. xxx/7.03.1984, de pe urma defunctului C - bunic, au calitatea de moștenitori cei opt copii ai acestuia, printre care și D, mama notificatoarei, în cotă de 1/8.

Având în vedere că foștii proprietari au decedat anterior preluării, imobilul dobândit prin actul de vânzare-cumpărare se afla la momentul trecerii în proprietatea statului, în coproprietatea moștenitorilor, în cotă de 1/8 fiecare.

La pct. 23.1 lit. d) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 250/2007, cu modificările și completările ulterioare (Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001), sunt enumerate înscrisurile ce pot fi prezentate în dovedirea dreptului de proprietate.

Legiuitorul a avut în vedere următoarele înscrisuri, care face pot face dovada dreptului de proprietate: act de vânzare- cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1959 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare, în măsura în care se coroborează cu alte asemenea înscrisuri.

Prin Sentința civilă nr. xxx/17.05.2016, prima instanță a admis contestația, a anulat decizia de validare parțială și a obligat intimata să valideze integral Dispoziția nr. xxxx/28.04.2005 a primarului municipiului Râmnicu Vâlcea și să emită decizia de compensare prin 549.456 puncte.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că faptul înscrierii terenului în registrul agricol pe numele lui E, soțul fiicei lui C, atesta transmiterea dreptului de proprietate de la bunicul matern la părinții contestatoarei. Astfel, registrul agricol reprezintă un înscris autentic și, chiar dacă înscrierea datelor se făcea pe baza declarațiilor persoanelor interesate, agentul instrumentator limitându-se doar la atestarea declarațiilor, acesta face totuși dovada în ceea ce privește dreptul de proprietate al persoanelor înscrise, până la proba contrară. De asemenea, nu se poate ignora practica existentă la acea vreme privind înzestrarea verbală a copiilor de către părinți cu ocazia căsătoriei.

Valoarea probatorie a înscrierilor efectuate în registrul agricol este prevăzută și de dispozițiile art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care, printre actele juridice ce atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau autorul acesteia, și care pot fi depuse în susținerea cererii de restituire, enumeră și extrasul de pe registrul agricol.

Mai mult, faptul trecerii terenului în proprietatea părinților contestatoarei este confirmat și de împrejurarea că în anexa Decretului nr. 303/1987, la poziția 71, este înscris tatăl contestatoarei cu teren în suprafață de 250 mp și construcții în suprafață de 92,55 mp, iar dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 instituie o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei individualizate în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

În ceea ce privește modalitatea de trecere în proprietatea statului a terenului, suprafața de 250 mp a fost expropriată prin Decretul nr. 303/1987.

Din împrejurarea că în anexa Decretului nr. 303/1987 a fost înscrisă și Cooperativa Agricolă de Producție Râmnicu Vâlcea, cu un teren de 600 mp, situat tot la adresa din str. X, nr. xx, teren care, potrivit adreselor nr. xxxxx/25.05.2010 și nr. xxxx/17.03.2010 emise de Primăria Râmnicu Vâlcea, făcea parte din proprietatea lui E, rezultă că acest teren a fost preluat anterior, în fapt, de la E și trecut în proprietatea cooperativei agricole de producție, de la care a fost ulterior expropriat.

Totodată, din aceleași înscrisuri, instanța a reținut că diferența de teren de 1.650 mp a fost preluată de stat fără titlu, pentru construirea de blocuri de locuințe, în prezent fiind ocupată de elemente de sistematizare. În acest sens, au fost avute în vedere și dispozițiile art. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin care se instituie o prezumție relativă de preluare abuzivă în cazul în care terenul se găsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind cea a preluării bunului, dar persoana îndreptățită nu poate face dovada formală a preluării de către stat.

Oricum, intimata, prin decizia de validare parțială contestată, a recunoscut faptul că întreaga suprafață de teren de 2.500 mp a trecut abuziv în proprietatea statului.

Ținând cont și că, potrivit certificatelor de stare civilă depuse la dosar, contestatoarea este fiica lui D (decedată la data de 15 iulie 1989) și a lui E (decedat la data de 28 decembrie 1993), dar și de faptul că aceasta este singura moștenitoare a defuncților, care a depus notificare pentru terenul în suprafață de 2.500 mp, instanța a constatat dreptul contestatoarei la acordarea de măsuri compensatorii pentru întregul imobil notificat.

Împotriva sentinței a declarat apel intimata Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, iar prin motivele de apel a reluat, în esență, susținerile din întâmpinarea depusă în fața primei instanțe.

La termenul din 27 februarie 2017, instanța de apel a pus în discuția părților, din oficiu, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă. Prin încheierea pronunțată la această dată, sesizarea a fost considerată admisibilă, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dispunându-se și suspendarea judecății. III. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Prin Încheierea pronunțată la 27 februarie 2017, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție pe temeiul următoarelor considerente: - Curtea de Apel București, ca instanță de apel, a fost învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, având în vedere obiectul litigiului (contestație împotriva deciziei de validare parțială emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor) și dispozițiile art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 165/2013), potrivit cărora "Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului."; - soluția ce se va pronunța pe fondul cauzei depinde în mod direct de chestiunea de drept invocată, în sensul că soluționarea apelului și, implicit, a acțiunii introductive este legată de interpretarea sintagmei "probe contrare" din cuprinsul art. 24 din Legea nr. 10/2001. În această privință, instanța de trimitere a reținut că cererea de chemare în judecată a fost admisă, în primă instanță, pentru considerente ce vizează interpretarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001. În concret, Tribunalul București, ca primă instanță, a reținut în beneficiul reclamantei prezumția relativă instituită de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "(1) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar." A reținut, astfel, că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită cu privire la întreg dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 2.500 mp, situat în municipiul Râmnicu Vâlcea, prin mențiunile existente în actul de preluare abuzivă reprezentat de Decretul nr. 303/1987, coroborat cu mențiunile din registrul agricol din perioada 1959-1963, unde terenul era menționat la rolul agricol al autorului reclamantei, E. În plus, prima instanță a mai reținut că terenul a fost dobândit de părinții reclamantei, prin înzestrare la intrarea în căsătorie, de la bunicul matern al contestatarei. Pe de altă parte, prin decizia ce face obiectul contestației, Comisia Națională de Compensare a Imobilelor a validat parțial dispoziția primarului municipiului Râmnicu Vâlcea nr. xxxx/28.04.2005, pentru cota de 1/8 din imobilul în litigiu, fiind emisă decizia de compensare prin 68.682 puncte în favoarea contestatarei. Prin motivele de apel, apelanta intimată a criticat sentința primei instanțe cu privire la aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, susținând, în esență, că în cauză nu sunt întrunite condițiile pentru a primi, în beneficiul contestatarei, prezumția relativă a proprietății, în cauză existând "probe contrare" ce înlătură aplicabilitatea prezumției relative. În limitele cererii de apel, instanța urmează a se pronunța, printre altele, cu privire la interpretarea sintagmei de "probe contrare", în sensul dacă prin aceasta urmează a se înțelege doar acea ipoteză în care din proba contrară rezultă apartenența dreptului de proprietate în patrimoniul altei persoane decât cea evidențiată în actul de preluare sau include și situația în care actul doveditor constată dreptul de proprietate al persoanei evidențiate în actul de preluare, însă înscrisul nu îndeplinește condițiile de validitate ale unui titlu de proprietate. Aceasta în condițiile în care, pe de o parte, apelanta intimată susține existența unor "probe contrare'', reprezentate de contractul de vânzare-cumpărare din anul 1928, certificatul de moștenitor și sentința civilă anterior menționate, iar, pe de altă parte, intimata-reclamantă invocă, drept mijloc de probă, prezumția relativă prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001, arătând, în plus, că dovada celor atestate de actul de preluare este dublată de faptul că terenul a fost dobândit de autoarea sa cu titlu de zestre, făcând dovada înzestrării prin mențiunile din registrul agricol, cu mențiunea că nu există un alt înscris doveditor. - problema de drept este nouă, aceasta nefiind analizată în doctrină, nu s-a conturat o practică judiciară în domeniu, iar în privința acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat printr-o hotărâre prealabilă sau un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. IV. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părțile nu și-au exprimat punctele de vedere. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelurilor în Dosarul nr. 45.099/3/2015 nu a exprimat un punct de vedere asupra chestiunii de drept deduse judecății, arătând însă că sintagma "probe contrare" din cuprinsul dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 este susceptibilă de două interpretări.

Potrivit unui prim punct de vedere, pentru interpretarea acestor dispoziții legale este necesar a fi avute în vedere și dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, precum și dispozițiile cuprinse în Hotărârea Guvernului nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Din coroborarea acestor dispoziții legale se conturează concluzia că, față de caracterul relativ al excepției, ce permite dovada contrară, în ipoteza în care din actele depuse în procedura administrativă rezultă apartenența dreptului de proprietate la patrimoniul altei persoane decât cea evidențiată în actul de preluare sau ar tinde să constate dreptul de proprietate al persoanei evidențiate în actul de preluare, însă înscrisul ce reprezintă proba contrară nu îndeplinește condițiile de validitate ale unui titlu de proprietate, prezumția este înlăturată cu consecința reținerii că titularul notificării nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită. O astfel de concluzie se impune indiferent dacă înscrisul doveditor provine de la titularul notificării sau în urma verificărilor efectuate de entitatea notificată sau de Comisia Națională de Compensare a Imobilelor, în cadrul verificărilor efectuate potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013. În prima ipoteză, din probele administrate rezultă că bunul nu a aparținut la momentul preluării titularului notificării sau autorului acestuia (în întregime sau pentru o cotă-parte din el), aflându-se în patrimoniul unor terțe persoane. În cea de-a doua ipoteză, din probe rezultă că s-a intenționat transmiterea dreptului de proprietate către titularul notificării sau autorul acestuia, dar actele doveditoare nu sunt apte să facă dovada transmiterii proprietății. În sprijinul acestei soluții vin dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 și pct. 23.1 lit. a) și b) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care condiționează dovada dreptului de proprietate și a calității de moștenitor de existența unor acte juridice încheiate cu respectarea condițiilor de formă cerute ad validitatem. În plus, enumerarea cuprinsă în pct. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 are în vedere împrejurarea că, pentru a se recunoaște dreptul unei persoane la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, este necesară dovedirea calității de fost proprietar sau moștenitor al acestuia, preluarea abuzivă, identificarea bunului ce face obiectul notificării, posibilitatea de a fi restituit în natură. De aceea, potrivit acestui punct de vedere, nu toate actele doveditoare enumerate la pct. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 sunt apte să dovedească însăși calitatea de persoană îndreptățită, ci numai cele cuprinse la pct. 23.1 lit. a) și b). În lipsa acestora, titularul notificării beneficiază de prezumția relativă de proprietate, astfel cum este ea reglementată de art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit celui de-al doilea punct de vedere, proba contrară ce poate răsturna prezumția relativă instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 este numai cea din care rezultă apartenența dreptului de proprietate la patrimoniul unei alte persoane decât cea care a formulat notificarea sau al autorului acesteia, nu și situația în care "actul doveditor" ar tinde să constate dreptul de proprietate al persoanei evidențiate în actul de preluare, însă înscrisul ce reprezintă proba contrară nu îndeplinește condițiile de validitate ale unui titlu de proprietate. În acest ultim caz, titularul notificării va beneficia de prezumția relativă instituită de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, urmând a se reține calitatea acesteia de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii. În plus, potrivit acestui punct de vedere, toate "actele doveditoare" menționate în pct. 23.1 din normele metodologice sunt apte să dovedească apartenența dreptului de proprietate la patrimoniul titularului notificării sau al autorului acestuia.

S-a arătat că aceste puncte de vedere reprezintă, totodată, și practica la nivelul Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă și că prezenta sesizare este urmarea divergenței apărute la nivelul completului de judecată învestit cu soluționarea apelului, membrii completului având puncte de vedere diferite cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001. VI. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Jurisprudența Curții de Apel București: instanța de trimitere a comunicat că opinia majoritară a fost în sensul celui de-al doilea punct de vedere consemnat în încheierea de sesizare. S-a argumentat că proba contrară ce poate răsturna prezumția relativă instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 este numai cea care rezultă din apartenența dreptului de proprietate la patrimoniul unei alte persoane decât cea care a formulat notificarea sau al autorului acesteia, nu și situația în care "actul doveditor" ar tinde să constate dreptul de proprietate al persoanei evidențiate în actul de preluare, însă înscrisul ce reprezintă proba contrară nu îndeplinește condițiile de validitate ale unui titlu de proprietate. În acest ultim caz, titularul notificării va beneficia de prezumția relativă instituită de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, urmând a se reține calitatea acestuia de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii. S-a mai susținut că nu poate fi considerat "probă contrară" înscrisul sub semnătură privată încheiat de notificator, în calitate de dobânditor, cu o terță persoană, deoarece Legea nr. 10/2001 are în vedere restituirea imobilelor preluate abuziv de la foștii deținători, reglementând o repunere în situația anterioară actului de preluare abuzivă. Rațiunea reglementării este asigurată, de asemenea, prin instituirea unui regim probatoriu derogatoriu de la dreptul comun, în sensul că se prevede că persoana individualizată în actul de preluare este prezumată că a deținut imobilul sub nume de proprietar, proba contrară urmând a fi făcută de partea care solicită răsturnarea prezumției legale relative și având ca obiect dovedirea faptului că altă persoană decât cea individualizată în actul de preluare avea calitatea de proprietar al imobilului notificat, la momentul preluării. Opinia minoritară a fost exprimată de o parte din judecătorii Secției a IV-a civile a Curții, ai secțiilor a IV-a și a V-a civile ale Tribunalului București și Tribunalului Călărași, considerându-se că prezumția relativă de proprietate instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 este înlăturată în situația în care, deși notificatorul apare menționat în actul de preluare abuzivă, acesta deține totodată un înscris care nu îndeplinește condițiile de valabilitate ale unui titlu de proprietate (de exemplu, un înscris sub semnătură privată), acest înscris având semnificația de "probă contrară" în înțelesul art. 24 din Legea nr. 10/2001. Au fost atașate 5 decizii ale Secției a IV-a civile a Curții, 4 sentințe ale Secției a III-a civile și două sentințe ale Secției a IV-a civile ale Tribunalului București, care susțin punctul de vedere majoritar.

Jurisprudența altor instanțe din țară: Curtea de Apel Cluj a comunicat că jurisprudența conturată în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 este în sensul că persoana individualizată în actul normativ de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar, atât timp cât nu s-a făcut dovada contrară acestui fapt, dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 statuând explicit în acest sens. Prin probe contrare se înțelege, deci, doar acea ipoteză în care din proba contrară rezultă apartenența dreptului de proprietate la patrimoniul altei persoane decât cea evidențiată în actul de preluare. În justificarea acestei opinii s-au depus 7 hotărâri judecătorești relevante. Celelalte curți de apel nu au identificat practică judiciară în materia ce face obiectul sesizării.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a comunicat hotărâri potrivit cărora, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, s-a considerat că este vorba despre o prezumție relativă de proprietate, operantă în absența unor probe contrare din care să rezulte că persoana menționată în actul de preluare abuzivă nu era proprietar întrucât proprietatea asupra bunului aparținea patrimoniului altei persoane. Regulile de probațiune a dreptului de proprietate se regăsesc în dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, în timp ce prevederile art. 24 din același act normativ instituie o derogare, prin recunoașterea prezumției de proprietate (un mijloc de dovadă distinct de cele prevăzute în art. 23). În acest sens s-au depus deciziile nr. 7.371 din 22 septembrie 2006, nr. 709 din 27 februarie 2014, nr. 893 din 10 februarie 2012, nr. 5.780 din 6 iulie 2011, nr. 4.724 din 2 iunie 2011, nr. 7.471 din 21 octombrie 2011 nr. 2.592 din 28 aprilie 2010, nr. 3.186 din 21 mai 2010 1 , nr. 2.091 din 25 februarie 2009, nr. 8.387 din 19 octombrie 2009. 1 Disponibile pe site-ul scj.ro

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VII. Jurisprudența Curții Constituționale

În urma verificărilor efectuate, se constată că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor legale supuse interpretării, sub alte aspecte decât cele vizate de prezenta sesizare (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 374 din 4 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 25.05.2006; Decizia nr. 1.148 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 778 din 20.11.2008; Decizia nr. 1.341 din 22 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 7.12.2009). VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea nu întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, chestiunea de drept nefiind o veritabilă problemă de drept, născută dintr-un text incomplet, neclar, susceptibil de interpretări contradictorii. Nu este îndeplinită nici condiția caracterului de noutate al chestiunii de drept, în legătură cu care s-a dezvoltat o jurisprudență constantă, bazată pe o interpretare adecvată a textului art. 24 din Legea nr. 10/2001 și a sintagmei "probe contrare". De asemenea, asupra acestei chestiuni Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat pe calea recursului în casație. IX. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilității sesizării

Pentru regularitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate a acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: - existența unei cauze în curs de judecată; - judecata cauzei să se afle în ultimă instanță pe rolul tribunalului, al curții de apel sau al Înaltei Curți de Casație și Justiție; - ivirea unei chestiuni de drept esențiale, de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei; - chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Verificându-se întrunirea acestor condiții, se constată că ele se regăsesc doar parțial, sesizarea neîndeplinind toate exigențele procedurale menționate pentru a fi admisibilă.

Astfel, litigiul în cadrul căruia s-a pus problema sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile (având ca obiect contestație împotriva unei decizii de validare parțială emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor) se află în curs de judecată în apel, pe rolul curții de apel, care este ultimă instanță în materie, potrivit art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, fiind îndeplinite primele două condiții arătate.

În ce privește chestiunea de drept relevată, chiar dacă aceasta are legătură cu dezlegarea cauzei, față de criticile deduse judecății, prin care se susține o greșită aplicare, de către prima instanță, a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 (referitoare la prezumția de proprietate și la modalitatea în care operează în favoarea persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii), ea nu îndeplinește cerința de a fi o veritabilă, reală problemă de drept, născută dintr-un text incomplet, neclar, susceptibil de interpretări contradictorii.

Pe acest aspect, în doctrină s-a arătat că declanșarea mecanismului de preîntâmpinare a jurisprudenței neunitare presupune existența unei chestiuni de drept reale, iar nu aparente, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte, nu orice problemă de drept putând face obiectul unei astfel de sesizări.

La fel, în jurisprudența dezvoltată la nivelul instanței supreme în legătură cu pronunțarea unei hotărâri prealabile s-a statuat că în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății 2 . 2 A se vedea, de exemplu, Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4.11.2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24.02.2017; Decizia nr 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23.05.2016.

Or, în speță, chestiunea de drept adusă în dezbatere nu ridică o asemenea dificultate, în contextul în care dispoziția legală a cărei interpretare se solicită a se realiza nu este nici lacunară, nici incompletă sau neclară.

Astfel, textul art. 24 din Legea nr. 10/2001 instituie o prezumție relativă de proprietate - în privința existenței și întinderii dreptului - în favoarea persoanei pe numele căreia a avut loc preluarea abuzivă (fiind menționată ca atare în actul normativ sau de autoritate de preluare).

Din redactarea normei rezultă că este vorba despre o prezumție relativă, întrucât ea operează în "absența unor probe contrare", ceea ce înseamnă că subzistă atâta vreme cât nu se face dovada, cu mijloacele de probă permise de lege, că bunul se afla în realitate în patrimoniul altei persoane decât cea pe numele căreia s-a făcut preluarea.

Numai printr-o denaturare a textului (și a modalității răsturnării prezumției relative de proprietate) s-ar ajunge la concluzia că "dovada contrară" ar putea însemna și că înscrisul de care se prevalează persoana îndreptățită nu întrunește condițiile legii pentru a fi translativ de proprietate, câtă vreme mijlocul de probă de care se folosește partea în dovedirea dreptului său este prezumția (art. 24 din Legea nr. 10/2001), iar nu actele doveditoare menționate în art. 23 din lege.

Ca atare, partea adversă, care tinde la răsturnarea prezumției relative, este cea care trebuie să facă dovada contrară, respectiv proba apartenenței dreptului altei persoane decât cea individualizată în actul de preluare.

Aceasta întrucât, sub aspect probatoriu, existența unei prezumții legale, cum este cea instituită de art. 24 din Legea nr 10/2001, operează pentru cel în favoarea căruia este stabilită, ca o scutire de sarcina probei faptului alegat, evident după ce acesta face dovada faptului vecin și conex pe care se întemeiază prezumția.

Așadar, interpretarea corectă a textului înseamnă cunoașterea regimului prezumției legale relative (iuris tantum), adică a împrejurării că ea dispensează de dovadă pe cel în favoarea căruia este făcută, mai exact, beneficiarul unei asemenea prezumții trebuie să demonstreze doar faptul vecin și conex pe care se sprijină prezumția (în speță, faptul că este menționat în actul normativ de preluare), revenind părții adverse sarcina probei contrare.

Aprecierea conform căreia răsturnarea prezumției s-ar face de chiar beneficiarul acesteia prin faptul că înscrisul depus nu ar îndeplini valențele unui titlu de proprietate în sensul dat de dispozițiile art. 23 din lege (astfel cum au fost explicitate prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001) ignoră faptul că cele două texte (art. 23 și 24) reglementează mijloace de probațiune diferite în susținerea dreptului de proprietate: înscrisurile și, respectiv, prezumția.

O interpretare eronată a textului, prin confundarea ipotezelor legale instituite de două norme distincte, nu deschide însă calea mecanismului de unificare al pronunțării hotărârii prealabile.

În concluzie, înțelegerea sensului art. 24 din Legea nr. 10/2001, cu luarea în considerare a regimului juridic al prezumției relative, nu ridică dificultăți de interpretare, în condițiile unei norme suficient de clare pentru a nu conduce la soluții diferite.

Atunci când niciun raționament juridic al instanței de trimitere nu arată în ce ar consta caracterul lacunar al normei, care să necesite o dezlegare de principiu în scopul împiedicării apariției unei jurisprudențe neunitare în materie, soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost aceea de respingere a sesizării ca inadmisibilă 3 . 3 A se vedea, în acest sens, Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5.10.2016; Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4.11.2015; Decizia nr 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24.02.2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23.05.2016.

De asemenea nu este îndeplinită cerința caracterului de noutate al chestiunii de drept.

A rezultat din consultarea hotărârilor transmise de instanțe (inclusiv de instanța căreia îi aparține completul care a formulat sesizarea) că în legătură cu interpretarea și aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001 s-a dezvoltat o jurisprudență constantă, bazată pe o interpretare adecvată a textului și a sintagmei "probe contrare", conform căreia s-a reținut, în principiu, că proba contrară care să răstoarne prezumția de proprietate instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 semnifică proba faptului că, în pofida actului de preluare a imobilului de către stat, care indică drept proprietar o anumită persoană, se dovedește cu alte mijloace de probă că proprietar nu era acea persoană indicată în actul de preluare, ci o alta.

Instanțele au reținut că, dat fiind specificul restituirii proprietăților preluate abuziv, legiuitorul a instituit reguli derogatorii în materie probatorie, printre care și această prezumție de proprietate, fiind rațional ca, în măsura în care se face dovada preluării bunului de la o anumită persoană, autoritățile vremii considerând-o proprietar la acea dată, măsurile reparatorii să opereze în mod corespunzător, prin repunerea aceleiași persoane în situația avută anterior actului de preluare abuzivă. Numai dovada apartenenței bunului în patrimoniul altei persoane decât cea menționată în actul de preluare înseamnă răsturnarea prezumției relative de proprietate.

Faptul că jurisprudența, în aplicarea acestui text de lege, se conturase și nu mai era vorba despre o chestiune de drept nouă rezultă și dintr-o hotărâre a aceleiași instanțe (Decizia nr. 168/A/24 februarie 2017 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă) care, învestită cu o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile în legătură cu aplicarea aceleiași norme, a respins solicitarea cu motivarea că interpretarea acestor dispoziții "nu reprezintă o noutate în materia contestațiilor întemeiate pe Legea nr. 10/2001, existând o jurisprudență constantă a instanțelor de judecată, începând chiar cu anul 2001. De asemenea, la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost pronunțate numeroase decizii de speță în interpretarea art. 24 din Legea nr. 10/2001".

Se constată totodată că, deși în adresa înaintată de Curtea de Apel București, ca urmare a solicitării Înaltei Curți de Casație și Justiție de verificare a jurisprudenței în materie, se precizează că există un punct de vedere minoritar în sensul că "prezumția relativă de proprietate instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 este înlăturată în situația în care, deși notificatorul apare menționat în actul de preluare abuzivă, acesta deține totodată un înscris care nu îndeplinește condițiile de valabilitate ale unui titlu de proprietate, înscris care are semnificația de probă contrară", acesta nu este reflectat în niciuna dintre hotărârile anexate, fiind doar o opinie exprimată sub aspect teoretic.

Faptul că la nivelul unui complet (cel care formulează sesizarea) apare o dispută în legătură cu interpretarea dispoziției art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu justifică declanșarea mecanismului de unificare prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă, ci pe acela al soluționării cauzei în complet de divergență [conform art. 398 alin. (3) din Codul de procedură civilă].

Asupra acestui aspect, al verificării condiției noutății, în practica instanței supreme s-a statuat deja că "se pierde caracterul de noutate, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizate într-o practică judiciară constantă, opiniile jurisprudențiale izolate sau cele pur subiective neputând constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile" 4 . 4 A se vedea, de exemplu, Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16.06.2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22.09.2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16.06.2014.

Totodată, așa cum rezultă din cele expuse anterior, nu este îndeplinită cerința ca asupra chestiunii de drept să nu se fi pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, în contextul în care există decizii date în recursuri în casație, la care se face trimitere chiar în conținutul unora dintre hotărârile anexate.

Condiția ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat nu vizează doar nepronunțarea pe calea unei hotărâri prealabile sau a unei decizii în interesul legii, ci și, în condițiile în care textul nu distinge, pronunțarea pe calea unui recurs în casație, câtă vreme intră în atribuțiile instanței supreme o astfel de judecată și câtă vreme a rezultat că hotărârile pronunțate de aceasta au fost aduse la cunoștința celorlalte instanțe (sau a celorlalți participanți procesuali) 5 . 5 Deciziile transmise de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă au fost preluate de pe site-ul instanței supreme, parte din ele fiind, de altfel, menționate în conținutul unor hotărâri înaintate de curțile de apel (Decizia nr. 1.651 din 10 mai 2011 a Curții de Apel Cluj, care face trimitere la deciziile nr. 2.091/2009, nr. 2.381/2009 și nr. 8.387/2009 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție; Decizia nr. 168/A/2017 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă, în care se face trimitere la Decizia nr. 709/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și la jurisprudența creată la nivelul instanței supreme în legătură cu interpretarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, ceea ce a și justificat, potrivit considerentelor hotărârii respectivei instanțe, respingerea cererii de sesizare pentru dezlegarea aceleiași chestiuni de drept de către instanța supremă.

Altminteri, a considera admisibilă sesizarea doar dacă nu există deja o hotărâre prealabilă sau o decizie în interesul legii ar însemna introducerea unei distincții pe care textul legii nu o face; or, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă este necesar ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept, iar a statua înseamnă a se pronunța, a dezlega o chestiune juridică, potrivit competențelor sale, deci indiferent dacă statuarea s-a făcut printr-o decizie de speță sau de principiu.

În același sens s-au pronunțat atât doctrina, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție în jurisprudența dezvoltată în legătură cu îndeplinirea acestei condiții de admisibilitate 6 . 6 A se vedea în acest sens, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 28 din 21 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 16 octombrie 2015, în considerentele căreia s-a reținut că: "Deși textul art. 519 din Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres, spre deosebire de legislația procesuală penală internă, modalitatea prin care Înalta Curte de Casație și Justiție să fi statuat asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, prin pronunțarea unei decizii în recurs în interesul legii sau prin pronunțarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată, în acord cu doctrina în materie, că textul legal are în vedere nu doar o hotărâre judecătorească obligatorie erga omnes, ci și una pronunțată într-un recurs în casație în măsura în care aceasta a fost dată publicității de așa manieră încât să fie cunoscută de titularii unor asemenea sesizări." (paragraful 70) "În această ordine de idei nu mai prezintă relevanță faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a dezlegat printr-un recurs în interesul legii chestiunea de drept în discuție sau că un astfel de recurs nu se află în curs de soluționare" (paragraful 71). În același sens a se vedea și deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 31 din 17 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 940 din 23.11.2016; nr. 22 din 26 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 947 din 24.11.2016; nr. 2 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 2.03.2017; nr. 3 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 24.02.207; nr. 7 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 26.06.2015.

Astfel, s-a arătat că această cerință trebuie legată de faptul dacă a făcut sau nu obiectul judecății instanței supreme, căci numai statuările acesteia pot constitui repere de interpretare și aplicare a normelor juridice de către toate instanțele judecătorești, că prin cunoașterea și respectarea statuărilor instanței supreme se poate realiza, în timp, o practică judiciară unitară și previzibilă, iar acest lucru este facilitat în prezent de faptul că soluțiile instanței supreme, atât de speță, cât și cele de principiu, sunt disponibile, putând fi consultate pe site-ul instituției la secțiunile corespunzătoare.

În mod asemănător s-a mai subliniat în doctrină că această cerință negativă (a nepronunțării anterioare) este îndeplinită și atunci când instanța supremă a analizat chestiunea de drept doar printr-o decizie de speță, pentru că, dacă procedura hotărârii prealabile ar putea fi declanșată numai atunci când respectiva chestiune de drept nu a făcut obiect de recurs în interesul legii, nu s-ar mai fi justificat inserarea condiției ca pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție să nu se afle în curs de soluționare un recurs în interesul legii având ca obiect aceeași chestiune de drept. Aceasta deoarece, în măsura în care nu este vorba despre o schimbare a jurisprudenței, odată ce o problemă de drept a fost dezlegată printr-un recurs în interesul legii, nu ar mai putea forma obiect al unui alt recurs în interesul legii. Pe de altă parte, declanșarea procedurii hotărârii prealabile nu mai este cu putință dacă instanța supremă a statuat asupra chestiunii de drept printr-o decizie de recurs în interesul legii.

O astfel de interpretare a condiției nepronunțării instanței supreme este dată, pe de o parte, de necesitatea unei discipline jurisdicționale care presupune cunoașterea practicii instanței supreme de către celelalte instanțe și, pe de altă parte, de faptul că rolul constituțional al acesteia, de unificare a interpretării și aplicării legii, se realizează și pe calea deciziilor date în casație, potrivit competenței sale.

Cu privire la aspect, în doctrină s-a subliniat că recursul în casație previne apariția unei practici judiciare neunitare, dând posibilitatea instanței supreme să spună dreptul și să arate care este interpretarea de urmat de către instanțele de fond.

Pentru toate considerentele arătate, sesizarea are caracter inadmisibil, întrucât nu aduce în dezbatere o chestiune de drept nouă, care să fie controversată, pe baza unei dispoziții legale lacunare, neclare. În același timp este vorba despre o dispoziție legală, asupra interpretării și aplicării căreia instanța supremă s-a pronunțat prin numeroase decizii de speță, date publicității și preluate, de altfel, în