ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 75/2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20 din 14 martie 2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de domnul judecător Ionel Barbă, președintele delegat al Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Elena-Mădălina Ivănescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Harghita - Secția civilă, în Dosarul nr. 215/96/2023, la care au fost conexate dosarele nr. 1.865/1/2023, nr. 1.866/1/2023, nr. 1.867/1/2023 și nr. 1.868/1/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: la termenul de judecată din 30 octombrie 2023 a fost amânată judecarea cauzei în vederea înregistrării și conexării la dosarul pendinte a sesizărilor formulate de Tribunalul Harghita - Secția civilă, în dosarele nr. 108/96/2023 și nr. 1.388/96/2022, prin care se solicită să se dea o rezolvare de principiu cu privire la aceeași problemă de drept - "în vederea dezlegării unei probleme de drept cu privire la art. 13 alin. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990"; sesizările sus-menționate au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, constituindu-se dosarele nr. 2.667/1/2023 și, respectiv, nr. 2.668/1/2023; la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanțele naționale hotărâri judecătorești pronunțate în materia ce face obiectul sesizării și opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept dispune conexarea dosarelor nr. 2.667/1/2023 și nr. 2.668/1/2023 la dosarul pendinte și rămâne în pronunțare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea nr. 4 din 14 iunie 2023, pronunțată în Dosarul nr. 215/96/2023, Tribunalul Harghita - Secția civilă a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu: " în vederea dezlegării unei probleme de drept cu privire la art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990".

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu nr. 1.864/1/2023.

Prin Încheierea nr. 4 din 14 iunie 2023, pronunțată în dosarele nr. 174/96/2023, nr. 547/96/2023, nr. 176/96/2023 și nr. 548/96/2023, prin Încheierea nr. 4 din 20 septembrie 2023, pronunțată în Dosarul nr. 108/96/2023, și prin Încheierea nr. 7 din 20 septembrie 2023, pronunțată în Dosarul nr. 1.388/96/2022, Tribunalul Harghita - Secția civilă a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la aceeași chestiune de drept menționată la paragraful 8. Sesizările mai sus-menționate au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu nr. 1.865/1/2023, nr. 1.866/1/2023, nr. 1.867/1/2023, nr. 1.868/1/2023, nr. 2.667/1/2023 și, respectiv, nr. 2.668/1/2023, fiind conexate la Dosarul nr. 1.864/1/2023. II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanței care a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina Actul administrativ atacat

Prin deciziile emise de directorul Agenției Județene pentru Plăți și Inspecție Socială Harghita ("A.J.P.I.S. Harghita") au fost respinse, ca netemeinice și nelegale, cererile formulate de reclamanții din dosarele nr. 215/96/2023, nr. 174/96/2023, nr. 547/96/2023, nr. 176/96/2023, nr. 548/96/2023, nr. 108/96/2023 și nr. 1.388/96/2022, prin care aceștia din urmă au solicitat stabilirea calității de beneficiari ai dreptului prevăzut de art. 5 alin. (6) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1208 din 10 decembrie 2020, cu modificările și completările ulterioare ("Decretul-lege nr. 118/1990"), precum și a indemnizației. Cererea de chemare în judecată

Prin cererile de chemare în judecată înregistrate pe rolul Tribunalului Harghita - Secția civilă cu nr. 215/96/2023, nr. 174/96/2023, nr. 547/96/2023, nr. 176/96/2023, nr. 548/96/2023, nr. 108/96/2023 și nr. 1.388/96/2022, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.J.P.I.S. Harghita: anularea deciziilor privind respingerea cererii de acordare a drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, ca netemeinice și nelegale, cu consecința stabilirii calității de beneficiari ai Decretului-lege nr. 118/1990 pentru perioadele indicate; obligarea pârâtei să emită noi decizii prin care să li se stabilească reclamanților calitatea de beneficiari ai drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, precum și dreptul la indemnizația lunară începând cu data depunerii cererii, sume la care se adaugă dobânda legală calculată conform Ordonanței Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu completările ulterioare. Întâmpinarea

Prin întâmpinările depuse la dosarele indicate mai sus, pârâta A.J.P.I.S. Harghita a solicitat respingerea, ca neîntemeiate, a acțiunilor formulate de către reclamanți, motivat de faptul că, având în vedere înscrisurile depuse la dosare, raportate la prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, în cauze, nu sunt îndeplinite condițiile de eligibilitate necesare pentru stabilirea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

Ulterior punerii în discuția părților a cererilor de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulate de reclamanți, Tribunalul Harghita - Secția civilă a dispus, în cadrul dosarelor nr. 215/96/2023, nr. 174/96/2023, nr. 547/96/2023, nr. 176/96/2023, nr. 548/96/2023, nr. 108/96/2023 și nr. 1.388/96/2022, sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept redate în cadrul paragrafului 8 din prezenta decizie. III. Normele de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile

Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și anume art. 13 alin. (8): " Art. 13. - (...) (8) Împotriva deciziei persoana interesată poate face contestație la secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Hotărârea tribunalului este definitivă. Contestațiile sunt scutite de taxa judiciară de timbru. (...)" IV. Punctul de vedere al părților

Punctele de vedere ale reclamanților au fost exprimate în cuprinsul cererilor de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, formulate de către aceștia din urmă în cadrul dosarelor nr. 215/96/2023, nr. 174/96/2023, nr. 547/96/2023, nr. 176/96/2023, nr. 548/96/2023, nr. 108/96/2023 și nr. 1.388/96/2022 aflate pe rolul Tribunalului Harghita - Secția civilă.

Reclamanții apreciază că intenția legiuitorului a fost de a reglementa și de a menține integral calea de atac prevăzută de dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare ("Legea nr. 554/2004"), și în materia hotărârilor pronunțate în temeiul dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990.

Față de evoluția în timp a reglementărilor privind căile de atac, norma privind caracterul definitiv al hotărârii pronunțate în primă instanță de către secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului nu a suferit nicio modificare legislativă, textul de lege fiind pur și simplu doar renumerotat. Textul menționat a fost edictat sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, urmând a fi, astfel, interpretat conform dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012 ("Legea nr. 76/2012").

În opinia reclamanților, este important a fi avute în vedere aspectele de interpretare sistematică, apoi cele istorice, toate acestea subsumate observării scopul normei.

Norma prevăzută de dispozițiile art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990, respectiv ale art. 12 1 din Legea nr. 232/2020 pentru modificarea și completarea Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.036 din 5 noiembrie 2020 ("Legea nr. 232/2020"), nu trebuie privită în mod izolat. Sensul normei trebuie identificat în corelare cu ansamblul normelor de drept, cu dispozițiile Legii contenciosului administrativ și ale legii de punere în aplicare a Codului de procedură civilă, precum și în evoluția lor istorică pentru determinarea sensului normei în contextul tuturor normelor cu care aceasta se află în relație obiectivă.

Pârâta A.J.P.I.S. Harghita nu a exprimat niciun punct de vedere cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizărilor. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizările A. Cu privire la admisibilitatea sesizărilor

Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate reglementate de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, față de considerentele redate în continuare.

Completul de judecată care formulează sesizările este învestit cu soluționarea cauzelor în ultimă instanță; deși este vorba de posibilitatea exercitării unei căi de atac parțial devolutive, acest lucru influențează direct soluția finală asupra fondului; este o chestiune de drept nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. B. Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării

Cu privire la fondul chestiunii de drept supuse dezlegării, instanța de trimitere apreciază că interpretarea corectă este în sensul că hotărârea tribunalului nu este supusă nici apelului și nici recursului.

Formula "Împotriva hotărârii persoana interesată poate face contestație la curtea de apel în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990. Hotărârea curții de apel este definitivă" a fost introdusă prin Legea nr. 189/2000 de aprobare cu modificări a Ordonanței Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice ("Ordonanța Guvernului nr. 105/1999") și nu a operat în privința Decretului-lege nr. 118/1990, pentru că legea de aprobare a modificat titlul ordonanței, introducând, practic, o nouă instituție a despăgubirilor acordate persoanelor persecutate de diferitele regimuri politice care au condus România. Astfel, în aceeași perioadă de timp, cauzele legate de Ordonanța Guvernului nr. 105/1999 au fost judecate în primă instanță de curțile de apel, iar cele legate de Decretul-lege nr. 118/1990, de tribunale.

În ceea ce privește Decretul-lege nr. 118/1990, formula "hotărârii definitive" de primă instanță a fost introdusă pentru prima dată prin Legea nr. 232/2020 pentru modificarea și completarea Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, intrată în vigoare începând cu 8.11.2020, adică sub imperiul Codului de procedură civilă din 2010. Ca atare, deoarece raportarea se face la Codul de procedură civilă din 2010 și având în vedere art. 634 alin. (1) din același cod, hotărârea nu este supusă nici apelului, nici recursului, așa cum, de altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a hotărât prin Decizia nr. 6 din 20 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 22 mai 2017, într-o situație similară. VI. Jurisprudența instanțelor naționale în materie A. Jurisprudență comunicată de curțile de apel

Într-o orientare jurisprudențială s-a apreciat că recursul exercitat împotriva hotărârii pronunțate în temeiul art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990 este inadmisibil.

Această orientare jurisprudențială se regăsește în hotărâri definitive pronunțate la nivelul curților de apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal; Bacău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; Brașov - Secția contencios administrativ și fiscal; Cluj - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal; Constanța - Secția de contencios administrativ și fiscal; Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal; Galați - Secția contencios administrativ și fiscal; Iași - Secția contencios administrativ și fiscal; Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal; Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; Timișoara - Secția de contencios administrativ și fiscal și al tribunalelor București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal; Călărași - Secția civilă; Teleorman - Secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ și fiscal; Cluj - Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale; Sălaj; Tulcea - Secția civilă, de contencios administrativ și fiscal; Galați - Secția contencios administrativ și fiscal; Brăila - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; Iași - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; Vaslui - Secția civilă; Prahova - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal.

În același sens au fost exprimate și punctele de vedere teoretice, nesusținute de practică judiciară, ale următoarelor instanțe: Curtea de Apel Ploiești; tribunalele Giurgiu și Ialomița; judecătoriile Iași, Pașcani, Hârlău, Răducăneni și Bolintin-Vale.

În susținerea acestei orientări jurisprudențiale, au fost expuse următoarele argumente.

Dispozițiile art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990 sunt norme speciale derogatorii de la dreptul comun și, ca atare, potrivit principiului specialia generalibus derogant, ele sunt de strictă interpretare și se aplică cu prioritate față de normele generale din materia recursului, cuprinse în art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum și față de normele generale din materia recursului în contenciosul administrativ, cuprinse în art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, și suprimă calea de atac a recursului împotriva hotărârii tribunalului în cazul drepturilor reglementate de Decretul-lege nr. 118/1990.

Recunoașterea unor căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității, consacrat de dispozițiile art. 7 coroborat cu art. 457 alin. (1) din Codul procedură civilă.

Normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege reprezintă norme juridice de ordine publică, corespunzător principului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituție.

Potrivit dispozițiilor exprese ale art. 27 din Codul de procedură civilă, stabilirea regimului căilor de atac cărora le este supusă o hotărâre se face, în mod necesar, în raport cu legea în vigoare la data la care a început procesul, având relevanță data înregistrării la instanță a cererii de chemare în judecată.

Nu se poate susține că Decizia nr. 17 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 27 noiembrie 2017, ar legitima folosirea căii de atac a recursului, având în vedere faptul că această decizie are rolul de a unifica practica în privința căii de atac ce se exercită în materia contenciosului administrativ, dar doar în cazul în care legiuitorul a prevăzut o cale de atac.

Modificarea Decretului-lege nr. 118/1990 s-a produs ulterior intrării în vigoare a Codului de procedură civilă din 2010 și ulterior pronunțării Deciziei nr. 17 din 18 septembrie 2017 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, astfel încât nu subzistă nicio problemă terminologică privind sintagma "definitivă". Dacă în accepțiunea Codului de procedură civilă din 1865 hotărârea "definitivă" era susceptibilă de a fi atacată numai cu recurs, nu și cu apel, în înțelesul Codului de procedură civilă din 2010, sintagma "definitivă" cu privire la o hotărâre judecătorească semnifică faptul că hotărârea respectivă nu mai poate fi atacată cu recurs.

Astfel, la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă din 2010 (15 februarie 2013), Decretul-lege nr. 118/1990 (versiunea republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009) prevedea, la art. 10 alin. (5), calea de atac a contestației potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. Ulterior, însă, prin Legea nr. 232/2020, în vigoare începând cu 8 noiembrie 2020, a fost abrogat art. 10 alin. (5) din Decretul-lege nr. 118/1990 și a fost introdus art. 12 1 alin. (8) [devenit în urma renumerotării art. 13 alin. (8)], care prevede caracterul definitiv al hotărârii pronunțate de tribunal.

Modificarea Decretului-lege nr. 118/1990 care prevede atributul hotărârii de primă instanță de a fi definitivă reflectă voința legiuitorului, care nu mai poate fi supusă niciunei interpretări.

Față de dispozițiile art. 59 alin. (1)-(3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare ("Legea nr. 24/2000"), dacă legiuitorul ar fi dorit păstrarea dublului grad de jurisdicție în ceea ce privește contenciosul administrativ generat de aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 ar fi trebuit, ca urmare a modificării, să nu mai păstreze soluția instanței ca fiind definitivă, ci să o înlăture.

Luând în considerare și dispozițiile art. 1 și 2 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că intenția expresă a legiuitorului a fost "punerea de acord a legislației procesual civile existente" cu Codul de procedură civilă din 2010, iar trimiterea pe care o face art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 la Codul de procedură civilă va trebui interpretată ca referindu-se la Codul de procedură civilă din 2010.

Concluzia este în consens cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Golder c. Regatul Unit), cu dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale protocoalelor sale adiționale.

Departe de a îngrădi drepturi consacrate constituțional, reglementarea prevăzută de normele legale supuse interpretării constituie o garanție a aplicării principiului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Reglementările internaționale în materie nu impun accesul la toate gradele de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de legislațiile naționale, art. 13 din aceeași convenție consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accesa un grad de jurisdicție.

Dispozițiile art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990 sunt identice cu cele ale art. 8 alin. (6) din Ordonanța Guvernului nr. 105/1999, iar, anterior republicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 13 februarie 2020, textul era corespunzător art. 7 alin. (4) ce prezenta conținut identic, astfel cum acesta a fost modificat prin art. 33 din Legea nr. 76/2012. Asupra interpretării acestor dispoziții a fost pronunțată Decizia nr. 6 din 20 martie 2017 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 22 mai 2017 (pct. 58-63), dezlegare obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Instanța de trimitere a făcut referire, totodată, și la deciziile Curții Constituționale nr. 66 din 14 aprilie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 24 decembrie 1997, și nr. 362 din 28 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 10 iulie 2019 (paragraful 46).

Într-o altă orientare jurisprudențială s-a apreciat că hotărârile pronunțate în temeiul art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990 pot fi atacate cu recurs la instanța ierarhic superioară.

Această orientare jurisprudențială se regăsește la nivelul tribunalelor Iași - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; Buzău - Secția civilă, de contencios administrativ și fiscal; Teleorman - Secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ și fiscal.

În același sens au fost exprimate și punctele de vedere teoretice, nesusținute de practică judiciară, ale următoarelor instanțe: Tribunalul Ilfov și Judecătoria Câmpina.

În susținerea acestei orientări jurisprudențiale, au fost expuse considerentele de mai jos.

Având în vedere faptul că hotărârea pronunțată potrivit art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990 este definitivă, așadar, dată fără drept de apel, nefiind exclusă de la incidența posibilității de a fi atacată cu recurs, conform art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, și că este pronunțată în cadrul unei proceduri de judecată ce se desfășoară conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, care prevede, la art. 20 alin. (1), că hotărârile pronunțate în primă instanță sunt supuse recursului, se apreciază că este admisibilă calea de atac a recursului împotriva acesteia.

O opinie nuanțată a fost exprimată de Tribunalul Ilfov, care apreciază că sesizarea nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv nu se referă la o problemă de drept nouă, dispozițiile supuse analizei fiind în vigoare încă din anul 1990 (2013, față de data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă din 2010), iar, în eventualitatea existenței unei practici neunitare, sesizarea ar trebui să îmbrace forma solicitată de art. 514 din Codul de procedură civilă privind recursul în interesul legii. De asemenea, instanța de trimitere nu a motivat dificultatea de interpretare a textelor legale incidente, soluția propusă fiind conformă practicii la nivel național.

În ceea ce privește fondul problemei de drept supuse interpretării, Tribunalul Ilfov apreciază că hotărârile pronunțate în temeiul art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990 sunt supuse recursului.

Norma prevăzută de art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990, respectiv art. 12 1 din Legea nr. 232/2020, nu trebuie privită în mod izolat, sensul normei trebuie identificat în corelare cu ansamblul normelor de drept, cu dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și ale legii de punere în aplicare a Codului de procedură civilă, precum și în evoluția lor istorică, pentru determinarea normei în contextul tuturor normelor cu care aceasta se află în relație obiectivă.

Mențiunea "definitivă" (și nu irevocabilă, corespunzătoare recursului în condițiile Codului de procedură civilă din 2010) corespunde doar exigențelor date de Codul de procedură civilă din 1865 și trebuie interpretată în lumina dispozițiilor noii reglementări, ale Legii nr. 76/2012, dar și a deciziilor Curții Constituționale pronunțate în materie.

Curțile de apel București - Secția a X-a contencios administrativ și fiscal și pentru achiziții publice, Oradea, Ploiești; tribunalele Brașov, Giurgiu, Ialomița, Ilfov, Bistrița-Năsăud, Maramureș, Bihor, Prahova și Dâmbovița au comunicat faptul că, în raza lor teritorială de competență, nu a fost identificată jurisprudență cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat faptul că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifica, la momentul respectiv, practică judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. B. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a pronunțat Decizia nr. 6 din 20 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 22 mai 2017, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului și s-a stabilit că: "Dispozițiile art. 7 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că hotărârile judecătorești pronunțate în cauzele având ca obiect contestații împotriva hotărârilor pronunțate de comisiile din cadrul caselor județene de pensii sau din cadrul Casei de Pensii a Municipiului București nu sunt supuse recursului, hotărârea judecătorească pronunțată în primă instanță având caracter definitiv."

Prin Decizia nr. 17 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 27 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor legale privind calea de atac în materia contenciosului administrativ, împotriva hotărârilor pronunțate în această materie poate fi exercitată numai calea de atac a recursului, cu excepția cazului prevăzut de dispozițiile art. 25 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare."

Prin Decizia nr. 19 din 24 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103 din 6 februarie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și, în consecință, a stabilit că: "Dispozițiile art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile dacă partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menționată în dispozitivul hotărârii atacate. În ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menționată în dispozitivul hotărârii atacate, instanța de control judiciar va respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, potrivit art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în măsura în care aceasta nu poate fi calificată prin aplicarea dispozițiilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din Codul de procedură civilă." VII. Jurisprudența Curții Constituționale a României

În considerentele Deciziei nr. 66 din 14 aprilie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 24 decembrie 1997, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1-4 din Codul de procedură civilă, Curtea Constituțională a României a reținut următoarele: " Faptul că art. 4, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 59/1993, nu reglementează accesul la Curtea Supremă de Justiție pentru părțile nemulțumite de soluțiile pronunțate în urma exercitării căilor de atac menționate nu înseamnă că liberul acces la justiție prevăzut de art. 21 alin. (2) din Constituție este îngrădit, de vreme ce legea reglementează în modalitățile arătate căile de atac. Constituția nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, inclusiv a recursului la Curtea Supremă de Justiție, ci statuează principial în art. 128 că: «Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii», iar art. 125 alin. (3) prevede că prin «lege» se stabilește competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată. În același sens Curtea s-a pronunțat și prin deciziile nr. 114 din 14 noiembrie 1995 și nr. 3 din 10 ianuarie 1996, definitive prin Decizia nr. 56 din 14 mai 1996, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 4 iulie 1996. Considerentele care fundamentează deciziile Curții Constituționale sus-menționate subzistă și în speța de față, întrucât nu există elemente noi care să le infirme și deci să facă necesară reconsiderarea soluției."

În considerentele Deciziei nr. 848 din 14 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 453 din 6 mai 2022, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă și ale art. 56 alin. (4) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, Curtea Constituțională a României a reținut următoarele: " 16. În ceea ce privește reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiție implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului, în acest sens statuând și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, de exemplu, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006. Mai mult, nicio dispoziție cuprinsă în Legea fundamentală nu instituite obligația legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicție, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituție, căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiție al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime, precum și dreptul tuturor părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13, cu referire la deciziile nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, nr. 230 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000, nr. 226 din 18 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iunie 2004, nr. 572 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1144 din 19 decembrie 2005, nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012, și nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012, sau Decizia nr. 500 din 30 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 14 august 2015, paragraful 16). 17. De asemenea, în jurisprudența Curții Constituționale s-a reținut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părților interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătorești considerate defavorabile. Lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în instanță echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiție devenind astfel un drept iluzoriu și teoretic (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, precitată, paragraful 13, cu referire la deciziile nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, nr. 230 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000, nr. 226 din 18 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iunie 2004, nr. 572 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1144 din 19 decembrie 2005, nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012, sau nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012, sau Decizia nr. 375 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 22 august 2016, paragraful 39). 18. Aplicând aceste considerente de principiu la prezenta cauză, Curtea reține că autorul excepției a avut acces la judecarea cauzei în primă instanță, precum și în apel, beneficiind, așadar, de o cale de atac, care, potrivit art. 476 alin. (1) din Codul de procedură civilă, provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept. Mai mult, reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de legislațiile naționale, art. 13 din convenție consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 26 octombrie 2000, pronunțată în Cauza Kudla împotriva Poloniei, paragraful 157, menționată și în deciziile Curții Constituționale nr. 288 din 3 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 5 august 2003, nr. 126 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 7 aprilie 2011, sau nr. 25 din 3 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 31 martie 2015, paragraful 16). Totodată, prin Hotărârea din 25 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 și 38, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu privire la art. 6 paragraful 1 din convenție, că dreptul de acces la tribunale nu este absolut și că există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept. 19. În ceea ce privește critica referitoare la discriminarea creată prin interzicerea exercitării căii extraordinare a recursului în această materie, în acord cu jurisprudența sa constantă, Curtea reține că nu este contrară principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție, instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce privește căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Or, în prezenta cauză, textul legal criticat nu conține nicio dispoziție discriminatorie, în măsura în care se aplică tuturor celor aflați în situația prevăzută în ipoteza normativă, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare, iar regimul juridic diferit, constând în faptul că împotriva hotărârilor pronunțate în cererile privitoare la plângerile împotriva actelor executorului judecătoresc nu poate fi exercitată calea de atac a recursului, este determinat de deosebirea de situații, care impune soluții legislative diferite, în vederea asigurării celerității soluționării cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești. 20. Totodată, Curtea mai reține, în acord cu jurisprudența sa constantă, că legiuitorul are o marjă de apreciere referitor la alegerea materiilor exceptate de la calea de atac a recursului, cum este, în prezenta cauză, a hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești în cererile privitoare la plângerile împotriva actelor executorului judecătoresc. În acest sens sunt Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 3 august 2017, paragraful 24, prin care Curtea a statuat că, în materia căilor extraordinare de atac, legiuitorul are posibilitatea de a reglementa condiții de admisibilitate a acestora, care sunt circumscrise materiei în care a fost pronunțată hotărârea, în acel caz fiind vorba despre hotărâri pronunțate în materie de carte funciară, sau Decizia nr. 532 din 2 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 25 ianuarie 2021, paragraful 26 (hotărâri pronunțate în materia insolvenței), prin care Curtea a constatat că existența unor reglementări diferențiate, sub aspectul normelor de procedură, în funcție de specificul materiei reglementate, nu reprezintă o nesocotire a principiului egalității cetățenilor în fața legii, ci o particularizare la specificitățile și necesitățile fiecăreia dintre aceste materii. Totodată, prin Decizia nr. 680 din 21 octombrie 2021, paragraful 23, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 17 ianuarie 2022, paragraful 23, Curtea a statuat că stabilirea regulilor procedurale în funcție de specificul materiei reglementate, inclusiv a celor referitoare la exercitarea căilor de atac, ține de opțiunea legiuitorului." VIII. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene

Prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Lungoci împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006 (paragraful 36), s-a reținut: " 36. Desigur, dreptul de acces la justiție nu este absolut; el poate permite restricții admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat. Elaborând o astfel de reglementare, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuși, restricțiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăși substanța sa. În plus, aceste restricții nu sunt conforme cu art. 6 alin. 1 din Convenție decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (vezi F.E. împotriva Franței menționată mai sus, p. 3350, § 46, și Yagtzilar și alții menționată mai sus, § 26)."

Pot fi reținute ca relevante, deopotrivă, considerentele cuprinse în Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 26 octombrie 2000, pronunțată în Cauza Kudla împotriva Poloniei, paragraful 157, și Hotărârea din 25 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 și 38.

În jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene nu au fost identificate hotărâri relevante pentru soluționarea problemei de drept a cărei dezlegare se solicită. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit asupra chestiunii de drept, judecătorul-raportor a apreciat că, în cauza de față, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate a sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind condiția existenței unei veritabile probleme de drept. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, au fost decelate, pe cale jurisprudențială, următoarele condiții de admisibilitate necesar a fi îndeplinite cumulativ: (i) existența unei cauze aflate în curs de judecată; (ii) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit să soluționeze cauza; (iii) instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; (iv) ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; (v) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; (vi) asupra chestiunii de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Examinarea condițiilor în care poate fi declanșat prezentul mecanism de unificare a practicii judiciare pune în evidență faptul că, în cazul concret al prezentei sesizări, doar unele dintre cerințele legale mai sus enunțate se verifică.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că, în cauză, sunt îndeplinite primele două condiții de admisibilitate. Astfel, instanța de trimitere este Tribunalul Harghita - Secția civilă, aceasta făcând parte din categoriile de entități cărora art. 519 din Codul de procedură civilă le conferă dreptul de a declanșa procedura pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Instanța menționată este învestită cu soluționarea litigiului în ultimă instanță, într-un litigiu în materia stabilirii drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 dat prin lege în competența exclusivă a tribunalului, iar hotărârea ce urmează a fi pronunțată va fi definitivă în sensul prevederilor art. 634 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă.

Totodată, din verificările efectuate rezultă că este întrunită și cerința ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept enunțate, precum și faptul că nu există un recurs în interesul legii în curs de soluționare privitor la această chestiune. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat faptul că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu există, în prezent, practică judiciară care să justifice promovarea unui eventual recurs în interesul legii, în problema de drept care formează obiectul sesizării.

În ceea ce privește condiția de admisibilitate ca soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că sintagma "chestiune de drept", la care face referire textul art. 519 din Codul de procedură civilă, trebuie pusă în corelație cu gradul de dificultate pe care îl ridică aceasta, nefiind suficient să fie identificată, în soluționarea unei cauze, o problemă litigioasă, chiar având caracter de noutate, dacă ea nu este susceptibilă, prin aspectele relevate, de a declanșa mecanismul privind preîntâmpinarea unei jurisprudențe neunitare.

În ceea ce privește condiția existenței unei chestiuni de drept și aceea ca problema pusă în discuție să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite, în practica instanței supreme s-a reținut că aceasta trebuie să constea într-o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită și prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017, Decizia nr. 18 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018, Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 59, Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 36).

Sesizarea trebuie să ducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce țin de particularitățile cauzei.

Astfel, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017, paragrafele 62 și 65) s-a mai reținut că "problema eficienței sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție (...), reclamă (...) o chestiune juridică reală, care ridică probleme de interpretare a unor dispoziții legale imperfecte, lacunare ori contradictorii ce necesită rezolvarea de principiu a chestiunii de drept în procedura hotărârii prealabile, și nu realizarea unor operațiuni de interpretare și aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanțele particulare ce caracterizează fiecare litigiu. (...) Cum interpretarea normelor de către judecător implică tocmai acel procedeu logico-judiciar de stabilire a conținutului și sensului acestor norme, chestiunea de drept trebuie să suscite serioase dificultăți car