Decizia nr. 76 din 20 noiembrie 2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de domnul judecător Ionel Barbă, preşedintele delegat al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena-Mădălina Ivănescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 575/118/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că, la dosar, a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia ce face obiectul sesizării şi opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 5 iulie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 575/118/2023, Tribunalul Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: ” Articolul 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 trebuie interpretat în sensul că şi drepturile reglementate de acest articol se vor acorda începând cu data de 1.01.2024 sau prorogarea termenului de acordare priveşte doar plata indemnizaţiei reglementate de art. 3 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999?”.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu nr. 1.919/1/2023. II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal cu nr. 575/118/2023, reclamanta A.B. a chemat în judecată pârâta Casa Judeţeană de Pensii C. (C.J.P. C.), solicitând anularea Hotărârii nr. xxxx/2022 şi obligarea pârâtei, printre altele, la emiterea unei hotărâri privind acordarea drepturilor prevăzute de art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999), începând cu data de 1.01.2022.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat, în esenţă, faptul că Hotărârea nr. xxxx/2022 este nelegală deoarece, pe de o parte, pârâta nu s-a pronunţat şi cu privire la drepturile reglementate de art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, iar, pe de altă parte, a acordat drepturile începând cu data de 1.01.2024.

Pârâta C.J.P. C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, având în vedere modificările succesive privind data de acordare şi plată a indemnizaţiei, fără a face apărări cu privire la termenul de acordare a drepturilor reglementate de art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999.

Ulterior punerii în discuţia părţilor, din oficiu, a necesităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Tribunalul Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept redate anterior. III. Normele de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile

Prevederile normative supuse interpretării sunt cele ale art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 13 februarie 2020, cu modificările şi completările ulterioare, şi anume: ” Art. 5. – Persoanele prevăzute la art. 1, 3 şi 3 1 vor beneficia de prevederile prezentei ordonanţe cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care a fost depusă cererea şi de următoarele drepturi: a) asistenţă medicală şi medicamente, în mod gratuit şi prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizărilor; b) transport urban gratuit cu mijloace de transport în comun aparţinând unităţilor cu capital de stat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); c) 6 călătorii dus-întors gratuite, anual, pe calea ferată română, clasa I, cu mijloace de transport auto sau, după caz, cu mijloace fluviale, la alegere; în cadrul numărului de călătorii stabilit pentru titular acesta poate oferi gratuitatea călătoriei şi pentru o persoană care să îl însoţească şi să îl ajute pe timpul călătoriei; d) un bilet pe an, gratuit, pentru tratament într-o staţiune balneoclimaterică; e) scutire de plata taxelor de abonament pentru radio şi televizor; f) prioritate la instalarea unui post telefonic, precum şi scutire de plata taxei de abonament; g) acordarea, la cerere, cu titlu gratuit, a unui loc de veci.”

De asemenea, au fost indicate drept relevante pentru soluţionarea prezentei sesizări şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi ale art. 3 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, ale art. II alin. (1) din Legea nr. 154/2021 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările ulterioare (Legea nr. 154/2021), ale art. XL din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 130/2021), ale art. III din Legea nr. 210/2022 pentru modificarea art. 1 alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri şi pentru stabilirea unor măsuri necesare aplicării Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările ulterioare (Legea nr. 210/2022), ale art. XXI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022), şi anume: – art. 1 alin. (1) şi art. 3 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999: ” Art. 1. – (1) Beneficiază de prevederile prezentei ordonanţe persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice, după cum urmează: a) a fost deportată în ghetouri şi lagăre de concentrare din străinătate; b) a fost privată de libertate în locuri de detenţie sau în lagăre de concentrare; c) a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate; d) a făcut parte din detaşamentele de muncă forţată; e) a fost supravieţuitoare a trenului morţii; f) este soţul sau soţia persoanei asasinate ori executate din motive etnice sau în urma masacrelor îndreptate împotriva populaţiei minoritare, dacă ulterior nu s-a recăsătorit; g) a fost evacuată din locuinţa pe care o deţinea.”; ” Art. 3 1 . – (1) Copilul celui decedat, dispărut sau exterminat în trenul morţii, în timpul masacrelor îndreptate împotriva populaţiei minoritare, în timpul deportării în ghetouri şi lagăre de concentrare din străinătate, în timpul privării de libertate în locuri de detenţie sau în lagăre de concentrare, în timpul refugierii, expulzării sau strămutării în altă localitate, în timpul evacuării din locuinţa pe care o deţinea, în timp ce a făcut parte din detaşamentele de muncă forţată, are dreptul la o indemnizaţie lunară în cuantum de 175 lei. (2) Copilul minor la data la care unul sau ambii părinţi s-au aflat în una dintre situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a)-e) şi g), precum şi copilul născut în perioada în care unul sau ambii părinţi s-au aflat în una dintre situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a)-e) şi g) au dreptul la o indemnizaţie lunară în acelaşi cuantum cu indemnizaţia de care ar fi beneficiat părintele lor decedat, stabilită conform prevederilor art. 2 la data depunerii cererii de către copil. (3) Copilul născut după încetarea situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a)-e) şi g) are dreptul la o indemnizaţie lunară în cuantum de 50% din indemnizaţia de care ar fi beneficiat părintele său decedat, stabilită conform prevederilor art. 2 la data depunerii cererii de către copil. (4) Copilul care s-a aflat atât în una dintre situaţiile prevăzute la alin. (1)-(3), cât şi în una dintre situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a)-e) şi g) beneficiază de indemnizaţia al cărei cuantum este mai mare. (5) La stabilirea indemnizaţiei prevăzute la alin. (2) sau (3), în situaţia în care ambii părinţi ai copilului s-au aflat în situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a)-e) şi g), copilul are dreptul la indemnizaţia al cărei cuantum este mai mare. (6) De prevederile alin. (2)-(5) beneficiază în mod corespunzător şi copilul celui decedat după încetarea situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a)-e) şi g), în situaţia în care părintele său, deşi ar fi avut dreptul, nu a beneficiat de prevederile prezentei ordonanţe.”; – art. II alin. (1) din Legea nr. 154/2021: ” Art. II. – (1) Prin derogare de la prevederile art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, republicată, cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, drepturile stabilite potrivit art. 3 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, republicată, cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, se acordă şi se plătesc începând cu data de 1 ianuarie 2023.” (abrogat prin Legea nr. 210/2022); – art. XL din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021: ” Art. XL. – Alineatul (1) al articolului II din Legea nr. 154/2021 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 7 iunie 2021, se modifică şi va avea următorul cuprins: ” (1) Prin derogare de la prevederile art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, republicată, cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, drepturile stabilite potrivit art. 3 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, republicată, cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, se acordă şi se plătesc începând cu data de 1 ianuarie 2023.»”; – art. III din Legea nr. 210/2022: ” Art. III. – Prin derogare de la prevederile art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, drepturile stabilite potrivit art. 3 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se acordă şi se plătesc după cum urmează: a) începând cu luna următoare celei în care intră în vigoare prezenta lege, drepturile stabilite pentru copiii persoanelor care s-au aflat în una dintre situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b), d) şi e) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; b) începând cu data de 1 ianuarie 2023, drepturile stabilite pentru copiii persoanelor care s-au aflat în una dintre situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) şi g), precum şi pentru copiii prevăzuţi la art. 3 1 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.”; – art. XXI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022: ” Art. XXI. – La articolul III din Legea nr. 210/2022 pentru modificarea art. 1 alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri şi pentru stabilirea unor măsuri necesare aplicării Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 698 din 13 iulie 2022, litera b) se modifică şi va avea următorul cuprins: ” b) începând cu data de 1 ianuarie 2024, drepturile stabilite pentru copiii persoanelor care s-au aflat în una dintre situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) şi g) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi pentru copiii prevăzuţi la art. 3 1 alin. (1) din aceeaşi ordonanţă.»” IV. Punctul de vedere al părţilor

Potrivit punctului de vedere exprimat de reclamanta A.B., dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 nu sunt aplicabile reclamantei, deoarece ar fi încălcat principiul neretroactivităţii legii.

Pârâta C.J.P. C. nu a formulat un punct de vedere cu privire la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, deşi a fost citată, în mod expres, cu această menţiune. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, faţă de considerentele redate în continuare.

De lămurirea problemei de drept enunţate depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât obiectul acesteia este reprezentat de anularea Hotărârii nr. xxxx/2022 emise de pârâta C.J.P. C., prin care a fost admisă cererea reclamantei de acordare a drepturilor prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, stabilindu-se următoarele: (i) reclamanta se încadrează la art. 3 1 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999; (ii) conform art. 3 1 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, se stabileşte o indemnizaţie lunară în cuantum de 50% din indemnizaţia de care ar fi beneficiat părintele decedat; (iii) drepturile se acordă începând cu data de 1.01.2024, fără a se menţiona şi drepturile reglementate de art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 ori data acordării acestora.

Problema de drept enunţată este nouă, neexistând conturată o practică a instanţelor judecătoreşti cu privire la aceasta, dosarele fiind preponderent pe rolul tribunalelor.

Astfel, deşi modificarea adusă Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999 a avut loc în luna iunie a anului 2021, cererile formulate de persoanele interesate au fost soluţionate cu întârziere de către casele de pensii judeţene, ajungând pe rolul instanţelor de contencios administrativ începând cu sfârşitul anului 2022.

Instanţa de trimitere apreciază că, raportat la numărul mare al dosarelor înregistrate pe rolul tribunalelor, cauze ce nu au fost încă soluţionate, se creează premisele unei practici neunitare în privinţa căreia singurul mecanism de unificare, la acest moment, este reprezentat de pronunţarea, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a unei hotărâri prealabile prin care să se dea o dezlegare chestiunii de drept, având în vedere faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, hotărârea tribunalului este definitivă.

Conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data de 5.07.2023, problema de drept nu face obiectul unei alte cereri pentru dezlegarea aceleiaşi chestiuni de drept şi nici al unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. B. Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării

Cu privire la fondul chestiunii de drept supuse dezlegării, instanţa de trimitere apreciază că prorogarea termenului de plată a indemnizaţiei reglementate de art. 3 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 nu este aplicabil şi drepturilor prevăzute în cuprinsul art. 5 din acelaşi act normativ.

Astfel, prin Legea nr. 154/2021, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021, Legea nr. 210/2022 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 au fost prorogate, succesiv, acordarea şi plata drepturilor stabilite potrivit art. 3 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, respectiv plata indemnizaţiei, având în vedere împrejurarea că acest articol (art. 3 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999) stabileşte, în favoarea beneficiarilor, doar dreptul la indemnizaţie şi cuantumul acestei indemnizaţii, fără a face referire la alte drepturi.

Potrivit art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, persoanele prevăzute la art. 1, 3 şi 3 1 din acelaşi act normativ vor beneficia şi de alte drepturi, separat de cel privind plata unei indemnizaţii (de exemplu, acordarea cu titlu gratuit a unui loc de veci), drepturi cu privire la care actele normative succesive de prorogare a termenului nu sunt aplicabile, deoarece în cuprinsul acestora se menţionează că prorogarea priveşte acordarea şi plata drepturilor stabilite potrivit art. 3 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, şi nu acordarea tuturor drepturilor persoanelor reglementate de art. 3 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999.

Instanţa de trimitere apreciază că, în ipoteza în care legiuitorul ar fi dorit ca amânarea termenului să privească şi drepturile reglementate de art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, ar fi menţionat, în mod expres, în cuprinsul actelor normative de prorogare succesivă, că se amâna acordarea drepturilor persoanelor cărora li s-a stabilit calitatea de beneficiar în baza art. 3 1 din ordonanţă, şi nu doar a drepturilor stabilite de art. 3 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999.

Or, cât timp modificarea adusă termenului în discuţie este în sensul că prorogarea priveşte drepturile stabilite potrivit art. 3 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, iar acest articol reglementează doar dreptul la indemnizaţie, instanţa de trimitere apreciază că celelalte drepturi vor fi acordate începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care a fost depusă cererea. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie A. Jurisprudenţă comunicată de curţile de apel

Într-o primă orientare jurisprudenţială, s-a apreciat că art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 trebuie interpretat în sensul că şi drepturile reglementate de acest articol se vor acorda începând cu data de 1.01.2024.

Această orientare jurisprudenţială se regăseşte la nivelul tribunalelor Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal (Sentinţa civilă nr. 707 din 26 mai 2023, pronunţată în Dosarul nr. 203/118/2023, definitivă), Timiş – Secţia de contencios administrativ şi fiscal (Sentinţa civilă nr. 444 din 11 mai 2023, pronunţată în Dosarul nr. 271/30/2023, definitivă), prin care se constată că reclamantul se încadrează în situaţia prevăzută de art. 3 1 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 şi este obligată pârâta la acordarea drepturilor prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 începând cu 1.01.2024.

În acelaşi sens au fost exprimate şi punctele de vedere teoretice, nesusţinute de practică judiciară, ale următoarelor instanţe: tribunalele Sălaj şi Vaslui.

În susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale au fost expuse următoarele argumente.

Termenul iniţial de acordare a drepturilor prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 (1.01.2022) a fost prorogat succesiv prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021, ulterior prin Legea nr. 210/2022 (la data de 1.01.2023), respectiv prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 (la data de 1.01.2024).

Reclamantei i se aplică dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022, întrucât dreptul său la încasarea indemnizaţiei prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 nu se născuse la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 (1.01.2023).

Dreptul recunoscut reclamantei era afectat de un termen suspensiv, prelungit chiar de legiuitor de la data de 1.01.2022 la data de 1.01.2023. Aşadar, chiar la data formulării cererii (în speţă, 12.08.2021), dreptul reclamantei era afectat de un termen suspensiv şi, înainte ca dreptul reclamantei să devină actual, termenul suspensiv a fost prelungit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022.

În cauză, nu a fost încălcat principiul neretroactivităţii legii, întrucât nu au fost înlăturate efecte care să se fi produs până la acel moment, şi nici nu a fost afectată existenţa dreptului recunoscut de legiuitor. Legiuitorul nu a făcut altceva decât să modifice un termen suspensiv de executare a obligaţiei corespunzătoare dreptului recunoscut reclamantei, efectuând acest lucru înaintea începerii executării acestei obligaţii.

Drepturilor prevăzute de art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 li se aplică deopotrivă termenele suspensive reglementate succesiv de Legea nr. 154/2021, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021, Legea nr. 210/2022 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022, relevante în acest sens fiind dispoziţiile art. III din Legea nr. 210/2022, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022, care prevăd în mod expres că derogă de la prevederile art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, articol care nu reglementează dreptul la indemnizaţie prevăzut de art. 3 1 , ci alte drepturi: asistenţă medicală şi medicamente, 6 călătorii dus-întors gratuite ş.a.

Într-o altă orientare teoretică, nesusţinută de practică judiciară, s-a apreciat că art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 trebuie interpretat în sensul că prorogarea termenului de acordare la data de 1.01.2024 priveşte doar plata indemnizaţiei reglementate de art. 3 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, nu şi drepturile reglementate de art. 5.

Această orientare se regăseşte la nivelul următoarelor instanţe: curţile de apel Târgu Mureş şi Iaşi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal; tribunalele Bucureşti, Giurgiu (opinie majoritară), Ialomiţa, Teleorman – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Hunedoara – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (opinie majoritară).

În susţinerea acestei orientări teoretice au fost expuse considerentele de mai jos.

Prin Legea nr. 154/2021, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021, Legea nr. 210/2022 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 au fost prorogate succesiv acordarea şi plata drepturilor stabilite potrivit art. 3 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, respectiv plata indemnizaţiei, având în vedere împrejurarea că acest articol (art. 3 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999) stabileşte în favoarea beneficiarilor doar dreptul la indemnizaţie şi cuantumul acestei indemnizaţii, fără a face referire şi la alte drepturi.

Actele normative succesive de prorogare a termenului nu sunt aplicabile şi cu privire la drepturile reglementate de art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, deoarece, în cuprinsul acestora, se menţionează că prorogarea priveşte acordarea şi plata drepturilor stabilite potrivit art. 3 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, şi nu acordarea tuturor drepturilor persoanelor reglementate de art. 3 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999.

În ipoteza în care legiuitorul ar fi dorit ca amânarea termenului să privească şi drepturile reglementate de art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, ar fi menţionat, în mod expres, în cuprinsul actelor normative de prorogare succesivă că se amână acordarea drepturilor persoanelor cărora li s-a stabilit calitatea de beneficiar în baza art. 3 1 din ordonanţă, şi nu doar a drepturilor stabilite de art. 3 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999.

Or, cât timp modificarea adusă termenului în discuţie este în sensul că prorogarea priveşte drepturile stabilite potrivit art. 3 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, iar acest articol reglementează doar dreptul la indemnizaţie, s-a considerat că celelalte drepturi vor fi acordate începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care a fost depusă cererea.

Un punct de vedere nuanţat a fost formulat de Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, potrivit căruia întrebarea adresată de instanţa de trimitere vizează nu atât reglementarea Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999, cât mai ales dispoziţiile art. III din Legea nr. 210/2022.

Curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi Secţia a X-a contencios administrativ şi fiscal şi pentru achiziţii publice, Cluj, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava şi Târgu Mureş şi tribunalele Călăraşi, Giurgiu, Ialomiţa, Teleorman, Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Braşov, Arad – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale şi Tulcea au comunicat faptul că, în raza lor teritorială de competenţă, nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifica, la momentul respectiv, practică judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. B. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite a pronunţat Decizia nr. XLI (41) din 7 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 833 din 5 decembrie 2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-au stabilit următoarele: ” În aplicarea dispoziţiilor art. 1 lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945, din motive etnice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, stabileşte: Cetăţenii români, indiferent de naţionalitate, care au fost persecutaţi din motive etnice de regimurile instaurate în perioada 6 septembrie 1940-6 martie 1945, indiferent dacă la data strămutării aveau domiciliul pe teritoriul statului român sau pe teritoriile româneşti aflate sub ocupaţia altor state şi indiferent dacă localitatea în care au fost strămutaţi ori s-au refugiat se afla sub jurisdicţie românească ori sub administraţia unui alt stat, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de textul de lege mai sus menţionat.” VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României nu au fost identificate repere relevante cu privire la chestiunea de drept pusă în discuţie. VIII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

În jurisprudenţa instanţelor europene nu au fost identificate repere relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit asupra chestiunii de drept, judecătorul-raportor a apreciat că, în cauza de faţă, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind condiţia existenţei unei veritabile probleme de drept. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul acestor dispoziţii şi al jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă următoarele condiţii cumulative de admisibilitate: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – existenţa unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată; – chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; – asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În cauză sunt îndeplinite primele trei şi a şasea dintre condiţiile de admisibilitate, întrucât sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, care este învestit, în ultimă instanţă, cu soluţionarea contestaţiei formulate în temeiul art. 8 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, hotărârea ce urmează a fi pronunţată fiind definitivă potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 8 alin. (6) teza finală din ordonanţa menţionată, iar, asupra chestiunii de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În ceea ce priveşte a patra condiţie de admisibilitate, subsumat acesteia, în componenta sa referitoare la existenţa unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, în practica instanţei supreme s-a reţinut că aceasta trebuie să constea într-o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 18 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 59; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 36).

Sesizarea trebuie să ducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce ţin de particularităţile cauzei.

Astfel, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017, paragrafele 62 şi 65) s-a mai reţinut că „problema eficienţei sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (…), reclamă (…) o chestiune juridică reală, care ridică probleme de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare ori contradictorii ce necesită rezolvarea de principiu a chestiunii de drept în procedura hotărârii prealabile, şi nu realizarea unor operaţiuni de interpretare şi aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanţele particulare ce caracterizează fiecare litigiu. (…) Cum interpretarea normelor de către judecător implică tocmai acel procedeu logico-judiciar de stabilire a conţinutului şi sensului acestor norme, chestiunea de drept trebuie să suscite serioase dificultăţi care ar împiedica pronunţarea soluţiei, deci nu simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei (…)”.

Tot în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reţinut că, pentru a ne afla în prezenţa unei veritabile chestiuni de drept, care să justifice în mod real recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile, este necesar să se constate „caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare” (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, paragraful 42).

Prin urmare, în sensul normei de drept – art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, punctul de vedere al instanţei de trimitere trebuie să întrevadă explicit care este pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu. De asemenea, acesta trebuie să cuprindă o justificare a modului în care chestiunea de drept este susceptibilă de interpretări diferite, cerinţă neîndeplinită în cazul de faţă, întrucât instanţa de trimitere nu a arătat, de o manieră concretă şi explicită, în ce constă dificultatea de interpretare a acestor dispoziţii legale, neafirmând şi neargumentând caracterul îndoielnic, neclar, lacunar ori susceptibil de mai multe interpretări al normei legale care face obiectul sesizării.

Dimpotrivă, din cadrul punctului de vedere exprimat de instanţa de trimitere în respectarea art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă reies argumente în favoarea unei singure soluţii, ceea ce nu este de natură să susţină teoria existenţei unei probleme dificile de drept, ce necesită implicarea instanţei supreme în vederea clarificării.

Examenul jurisprudenţial efectuat a relevat faptul că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă în legătură cu chestiunea de drept supusă dezlegării, la solicitarea instanţei supreme, adresată curţilor de apel, fiind comunicate doar două hotărâri judecătoreşti pronunţate de Tribunalul Constanţa şi Tribunalul Braşov, prin care acţiunea a fost formulată pe fond (o a treia cuprinzând o soluţie de respingere a acţiunii ca tardiv formulată) şi în care instanţele reţin doar că soluţia de admitere a cererii reclamantului şi de stabilire a calităţii de refugiat a autorului acesteia în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999 şi a dreptului prevăzut de art. 3 1 alin. (3) din aceeaşi ordonanţă presupune implicit stabilirea calităţii de beneficiar al drepturilor prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 pentru reclamant. Pârâta nu poate să stabilească decât dreptul pe care, potrivit art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, îl plăteşte, iar celelalte drepturi conferite prin lege persoanelor cărora li s-a stabilit calitatea de beneficiar vor fi stabilite efectiv de instituţiile în drept să le acorde. În ceea ce priveşte data de la care se acordă indemnizaţia prevăzută de art. 3 1 alin. (3) din acelaşi act normativ, respectiv celelalte beneficii, legiuitorul are o marjă largă de apreciere atât în privinţa cuantumului, cât şi a momentului de la care se acordă. În funcţie de constrângerile bugetare, actele cu caracter normativ prin care momentul de la care se acordă aceste drepturi a fost prorogat au modificat termenul suspensiv instituit de la momentul reglementării dreptului, nefiind nici abrogate şi nici constatate neconstituţionale.

În plus, majoritatea punctelor de vedere exprimate de instanţele chestionate cu privire la problema de drept ce face obiectul dezlegării prin prezenta decizie au fost în favoarea aceleiaşi interpretări redate la paragrafele 25-29 din prezenta decizie, existând doar două puncte de vedere contrare, nesusţinute de practică judiciară, fără a fi însă motivate printr-o argumentaţie consistentă.

Este de necontestat că oricare litigiu dedus judecăţii poate genera divergenţe de jurisprudenţă, care „constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţă în raza lor teritorială”, iar „rolul unei instanţe supreme este tocmai să regleze aceste contradicţii de jurisprudenţă” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului: Hotărârea din 6 decembrie 2007, Cauza Beian împotriva României, paragraful 37; Hotărârea din 27 ianuarie 2009, Cauza Ştefan şi Ştef împotriva României, paragrafele 32-33; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 67).

A considera însă justificată intervenţia Înaltei Curţi în prezenta cauză echivalează cu acceptarea faptului că se poate recurge la acest mecanism de preîntâmpinare a apariţiei divergenţelor de jurisprudenţă ori de câte ori judecătorul va simţi nevoia unei validări cu privire la încadrarea unei anumite situaţii de fapt şi de drept în ipoteza reglementată de dispoziţia lipsită de echivoc a legii.

Prin urmare, se apreciază că în prezenta sesizare, aşa cum s-a reţinut şi anterior în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, „nu există o dificultate sporită de interpretare şi aplicare a legii care să justifice angrenarea mecanismului hotărârii prealabile, ci, mai mult, o nevoie neexprimată expres de validare a unei anumite interpretări şi aplicări a dispoziţiilor legale. Or, nu acesta este rolul mecanismului hotărârii prealabile, întrucât există riscul ca, în numele dezideratului de asigurare a unei practici judiciare unitare, să fie deturnat scopul acestuia” (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 74; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 45).

În concluzie, se reţine că cerinţa esenţială privind existenţa unei chestiuni de drept nu are în vedere o problemă de drept reală, dificilă, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a textului de lege invocat, ci instanţa de trimitere solicită instanţei supreme, indirect, să rezolve fondul cauzei deduse judecăţii, prin confirmarea punctului de vedere al instanţei de trimitere.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu este îndeplinită cerinţa de admisibilitate vizând existenţa unei veritabile probleme de drept, având un grad ridicat de dificultate care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile în condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, motiv pentru care, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,