Decizia nr. 1 din 22 ianuarie 2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20 din 14 martie 2023, cu modificările ulterioare („Regulamentul”). 2. Şedinţa este prezidată de domnul judecător Ionel Barbă, preşedintele delegat al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena-Mădălina Ivănescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Cluj – Secţia civilă în Dosarul nr. 8.481/211/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că, la dosar, a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulat punct de vedere la raport de către apelanţi.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia ce face obiectul sesizării şi opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 10 aprilie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 8.481/211/2022, Tribunalul Cluj – Secţia civilă a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarele chestiuni de drept: ” Dacă în interpretarea şi aplicarea art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 este necesară aplicarea de către organul competent a uneia dintre sancţiunile complementare prevăzute de art. 28 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 sau acesta se poate adresa instanţei judecătoreşti inclusiv în situaţia în care prin procesul-verbal de contravenţie s-a dispus măsura intrării în legalitate într-un anumit termen, iar la expirarea acestuia contravenientul nu a obţinut autorizaţia necesară? Dacă în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991 şi a prevederilor art. 59 din Ordinul nr. 839/2009 este obligatorie parcurgerea de către organul care a aplicat sancţiunea a procedurii prevăzute de art. 59 alin. (2) din Ordinul nr. 839/2009 anterior promovării acţiunii în instanţă sau primarul unităţii administrativ-teritoriale poate trece direct la promovarea unei acţiuni în instanţă de desfiinţare a construcţiei în cazul în care prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei s-a aplicat sancţiunea complementară de oprire a lucrărilor şi s-a dispus măsura intrării în legalitate într-un anumit termen, iar la expirarea acestuia contravenientul nu a obţinut autorizaţia de construire?”

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu nr. 2.505/1/2023. II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina Cererea de chemare în judecată

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca cu număr de dosar 8.481/211/2022, ulterior extinsă, reclamantul primarul municipiului Cluj-Napoca, în contradictoriu cu pârâţii A.B., Cabinet de avocat „A.B.” şi C.D., a solicitat instanţei de judecată să dispună desfiinţarea lucrărilor de construcţii executate nelegal la imobilul situat în Cluj-Napoca, str. E. nr. y, ap. 1 şi 9 („imobilul” sau „imobilul situat în Cluj-Napoca”), lucrări menţionate în Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei nr. xxxx/28.03.2019 („Procesulverbal de contravenţie”) într-un termen apreciat de instanţă ca fiind rezonabil, iar, în caz contrar, să fie autorizat să execute lucrările de desfiinţare pe cheltuiala pârâţilor. Întâmpinarea

Prin întâmpinarea formulată, pârâţii au susţinut că respectiva cale procesuală instituită de art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare („Legea nr. 50/1991”) este deschisă numai în cazul în care, prin actul de constatare, s-a adoptat una dintre sancţiunile complementare reglementate de art. 28 alin. (1) din actul normativ menţionat. Or, prin Procesul-verbal de contravenţie nu a fost stabilită, în mod explicit, niciuna dintre sancţiunile complementare prevăzute de art. 28 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, fiind menţionată doar intrarea în legalitate în termen de 180 de zile.

Intrarea în legalitate nu reprezintă o sancţiune complementară, ci o procedură administrativă instituită de prevederile art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii („Normele metodologice” sau „Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991”), aprobate prin Ordinul ministrului dezvoltării regionale şi locuinţei nr. 839/2009, cu modificările şi completările ulterioare („Ordinul nr. 839/2009”), ce trebuie urmată chiar de către reclamant. Acesta trebuia să stabilească dacă lucrările efectuate mai pot fi menţinute şi în ce condiţii şi, doar în situaţia în care ar fi constatat că lucrările edificate nu întrunesc condiţiile urbanistice de integrare, ar fi putut dispune desfiinţarea construcţiilor. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, reclamantul a arătat că, prin Procesul-verbal de contravenţie, a fost indicată în mod explicit măsura complementară dispusă, respectiv intrarea în legalitate conform prevederilor Legii nr. 50/1991, prin obţinerea autorizaţiei de construire pentru lucrările efectuate, iar, în caz contrar, desfiinţarea acestora. Termenul de 180 de zile stabilit pentru îndeplinirea măsurilor nu a fost respectat, iar în cadrul procedurii declanşate în temeiul art. 32 din Legea nr. 50/1991, instanţa nu mai poate analiza motivele de temeinicie ori de legalitate ale procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei sau sancţiunile aplicate, trebuind doar să verifice dacă a fost sau nu îndeplinită obligaţia de rezultat. Pârâtul omite a avea în vedere posibilitatea ce i-a fost acordată, de efectuare a demersurilor pentru obţinerea autorizaţiei de construire necesare tocmai pentru a se evita ajungerea la desfiinţarea construcţiilor. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 5.232 din 7 septembrie 2022, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. 8.481/211/2022, prima instanţă, printre altele: a admis acţiunea formulată şi a dispus obligarea pârâtului A.B., în calitate de persoană sancţionată contravenţional, respectiv a pârâţilor Cabinet de avocat „A.B.” şi C.D., în calitate de proprietari ai imobilelor, să procedeze la desfiinţarea lucrărilor de construcţii executate nelegal la imobilul situat în Cluj-Napoca, menţionate în Procesul-verbal de contravenţie. Instanţa a stabilit un termen-limită de executare a măsurilor de către pârâţi de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii, iar, în caz de nerespectare a termenului, potrivit art. 32 alin. (3) din Legea nr. 50/1991, a dispus ca măsurile să fie aduse la îndeplinire prin grija reclamantului, cu sprijinul organelor de poliţie, pe cheltuiala pârâţilor.

Pentru a pronunţa hotărârea menţionată în cadrul paragrafului anterior, prima instanţă a reţinut ca relevantă împrejurarea potrivit căreia organul constatator a dispus obligarea contravenientului să intre în legalitate prin obţinerea autorizaţiei de construire pentru lucrările efectuate, iar, în caz contrar, desfiinţarea lor. A constatat, astfel, că nu a fost menţionată doar intrarea în legalitate. În această situaţie, criticile referitoare la neindicarea în mod explicit a sancţiunii complementare nu sunt întemeiate.

S-a reţinut că sunt neîntemeiate apărările pârâţilor formulate în baza dispoziţiilor art. 59 din Normele metodologice, prin care se invocă obligaţia autorităţii administraţiei publice locale competente să emită autorizaţie de construire/desfiinţare de a analiza modul în care construcţia corespunde reglementărilor din documentaţiile de urbanism aprobate pentru zona de amplasament.

În esenţă, s-a constatat că pârâtul A.B. nu a întreprins niciun demers pentru a obţine autorizaţia de construire pentru lucrările efectuate în anul 2018 în termenul ce i-a fost acordat. Apelul declarat în cauză

Apelantul-pârât A.B. a criticat hotărârea instanţei de fond, arătând că aceasta, deşi a făcut referire la prevederile art. 59 din Normele metodologice, nu le-a analizat şi aplicat, reţinând, în mod neîntemeiat, că pârâtul ar fi stat în pasivitate şi nu ar fi făcut niciun demers.

Raportat la aceste dispoziţiile legale, în opinia apelantului, calea procesuală instituită de art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 este deschisă numai în cazul în care, prin actul de constatare, s-a adoptat una dintre sancţiunile complementare reglementate de art. 28 alin. (1) din acelaşi act normativ. Având în vedere că măsura complementară stabilită prin Procesul-verbal de contravenţie este cea de intrare în legalitate, condiţia esenţială impusă de legiuitor, pentru a fi dispusă de instanţa de judecată desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal, se poate realiza doar în situaţia în care există un refuz din partea persoanei sancţionate de intrare în legalitate.

Au fost reiterate apărările potrivit cărora intrarea în legalitate reprezintă o procedură administrativă reglementată de art. 59 din Normele metodologice, ce trebuie urmată chiar de către reclamant ulterior constatării contravenţiei, conform alin. (2) din acest articol.

Din interpretarea textului de lege mai sus enunţat rezultă că, prealabil efectuării oricărui demers, reclamantul trebuia să stabilească dacă lucrările efectuate mai pot fi menţinute şi în ce condiţii, respectiv cu luarea măsurilor necesare pentru încadrarea în prevederile autorizaţiei. Rezultă cu claritate, în opinia apelantului, că, anterior demersului intentat în prezentul dosar, reclamantul, în urma analizei situaţiei de fapt şi de drept, putea să emită autorizaţia de construire, cu indicarea tuturor procedurilor de urmat sau, dacă ajungea la concluzia că lucrările de construcţie edificate nu întrunesc condiţiile urbanistice de integrare în cadrul construit preexistent, să dispună desfiinţarea acestora. Întâmpinarea la apel

Prin întâmpinarea la apelul formulat în cauză, reclamantul-intimat a reiterat apărările formulate în faţa primei instanţe.

Suplimentar, a precizat că dispoziţiile alin. (3) al art. 28 din Legea nr. 50/1991 se referă la „termenul pentru intrare în legalitate” şi la „autorizaţia necesară” (în acest scop), sensul acestui alineat neputând fi decât acela că, dacă prin procesul-verbal de sancţionare contravenţională s-a dispus obţinerea unei autorizaţii pentru intrarea în legalitate, iar contravenientul nu a obţinut-o în termenul stabilit, se va aplica măsura desfiinţării construcţiilor, fără acordarea unei a doua şanse pentru menţinerea lucrărilor.

Au fost invocate, totodată, dispoziţiile art. 20 şi 59 din Normele metodologice, din care reiese, în esenţă, faptul că emiterea autorizaţiei de executare a construcţiilor se face doar la solicitarea beneficiarului şi doar în baza depunerii documentaţiei conforme/complete în acest scop. În speţă nu a fost depusă nicio solicitare în acest sens, cu documentaţia completă, apelantul-pârât fiind în culpă pentru nerespectarea termenului de 180 de zile, termen care a fost apreciat ca fiind mai mult decât rezonabil. III. Normele de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile

Prevederile normative supuse interpretării sunt cele ale art. 32 alin. (1) şi art. 28 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, aprobate prin Ordinul ministrului dezvoltării regionale şi locuinţei nr. 839/2009, cu modificările şi completările ulterioare, şi anume: – art. 32 alin. (1) şi art. 28 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 50/1991: ” Art. 32. – (1) În cazul în care persoanele sancţionate contravenţional au oprit executarea lucrărilor, dar nu s-au conformat în termen celor dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei, potrivit prevederilor art. 28 alin. (1), organul care a aplicat sancţiunea va sesiza instanţele judecătoreşti pentru a dispune, după caz: a) încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei; b) desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal.” ” Art. 28. – (1) Odată cu aplicarea amenzii pentru contravenţiile prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. a) şi b) se dispune oprirea executării lucrărilor, precum şi, după caz, luarea măsurilor de încadrare a acestora în prevederile autorizaţiei sau de desfiinţare a lucrărilor executate fără autorizaţie ori cu nerespectarea prevederilor acesteia, într-un termen stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenţiei. (2) Decizia menţinerii sau a desfiinţării construcţiilor realizate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia se va lua de către autoritatea administraţiei publice competente, pe baza planurilor urbanistice şi a regulamentelor aferente, avizate şi aprobate în condiţiile legii, sau, după caz, de instanţă. Pentru lucrări ce se execută la clădirile prevăzute la art. 3 lit. b) este necesar avizul Ministerului Culturii şi Cultelor. (…) (3) Măsura desfiinţării construcţiilor se aplică şi în situaţia în care, la expirarea termenului de intrare în legalitate stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenţiei, contravenientul nu a obţinut autorizaţia necesară.” – art. 59 din Normele metodologice: ”

Punctul de vedere al pârâţilor rezultă din cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formulată în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, fiind în sensul că, faţă de practica judiciară diferită a instanţelor de judecată în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 32 şi 28 din Legea nr. 50/1991, prin prisma prevederilor art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, se impune ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept.

Intimatul-reclamant nu a formulat un punct de vedere cu privire la chestiunile de drept supuse dezlegării. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, arătând că este învestită în ultimă instanţă cu soluţionarea unui apel, iar chestiunea de drept este nouă.

Sub acest din urmă aspect, instanţa de trimitere a constatat că, deşi Legea nr. 50/1991 reprezintă un act normativ ce şi-a pierdut caracterul de lege nouă, problemele în discuţie sunt noi, fiind derivate din acest act normativ şi fiind necesar a fi tranşate cu valoare de principiu, în contextul în care, în procedura reglementată de dispoziţiile Legii nr. 50/1991, se formulează numeroase cereri în instanţă întemeiate pe dispoziţiile art. 32 din acest act normativ, introduse de primarii unităţilor administrativ-teritoriale, prin care se solicită desfiinţarea construcţiilor executate ilegal. B. Cu privire la chestiunile de drept supuse dezlegării

Cu privire la prima chestiune de drept ce formează obiectul sesizării, potrivit opiniei instanţei de trimitere, dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 se interpretează în sensul că, în ipoteza în care organul constatator a reţinut că lucrările au fost executate în lipsa autorizaţiei de construire şi a dispus prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei intrarea în legalitate, prin obţinerea de către contravenient a autorizaţiei de construire pentru lucrările efectuate, şi, în caz contrar, desfiinţarea acestora, iar la expirarea termenului acordat, indicat în mod expres, contravenientul nu a ieşit din pasivitate şi, din culpa sa, nu a obţinut autorizaţia de construire, organul competent se poate adresa instanţei cu o cerere de desfiinţare a construcţiilor realizate ilegal, în temeiul art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, coroborat cu art. 28 alin. (2) şi (3) din acelaşi act normativ.

În fundamentarea opiniei au fost avute în vedere considerentele Deciziei nr. 10 din 28 iunie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1033 din 29 octombrie 2021 („Decizia nr. 10 din 28 iunie 2021”), evidenţiate în cadrul paragrafelor 66-76. Totodată, sunt invocate considerentele de la paragraful 86 al Deciziei nr. 10 din 28 iunie 2021, precum şi dispoziţiile alin. (3) al art. 28 din Legea nr. 50/1991 şi faptul că măsura desfiinţării construcţiilor este reglementată în corpul art. 28 sus-menţionat, care stabileşte măsurile ce se dispun de către organul constatator prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, odată cu aplicarea sancţiunii amenzii.

Pe de altă parte, dificultatea de interpretare este dată, în opinia instanţei de trimitere, de paragraful 77 al acestei din urmă decizii, în contextul în care art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 face trimitere la art. 28 alin. (1) din acelaşi act normativ, potrivit căruia „autoritatea publică poate stabili (…) şi una dintre următoarele sancţiuni complementare: desfiinţarea lucrărilor, respectiv încadrarea lucrărilor executate în prevederile autorizaţiei de construire”, „ambele măsuri vizând, în esenţă, lucrări de construcţii (de regulă, demolări) care exclud păstrarea construcţiilor edificate ilegal”, astfel cum s-a reţinut în paragrafele 67 şi 68 din Decizia nr. 10 din 28 iunie 2021 mai sus menţionată, în timp ce soluţia menţinerii construcţiei – prin intrarea în legalitate, în sensul obţinerii autorizaţiei post-factum- se stabileşte de către organul constatator în temeiul alin. (2) al art. 28 (paragrafele 71-73 din Decizia nr. 10 din 28 iunie 2021).

Astfel, în opinia instanţei de trimitere, faţă de conţinutul neclar al dispoziţiilor legale invocate şi de faptul că acestea sunt necorelate între ele, precum şi prin raportare la considerentele Deciziei nr. 10 din 28 iunie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, se impune lămurirea de principiu a primei chestiuni de drept ce formează obiectul sesizării.

În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune de drept ce formează obiectul sesizării, raportându-se şi la considerentele cuprinse la paragraful 81 al Deciziei nr. 10 din 28 iunie 2021 mai sus menţionate, instanţa de trimitere apreciază că, în ipoteza în care s-a dispus, prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, măsura intrării în legalitate, dispoziţiile art. 59 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 sunt aplicabile ulterior întocmirii procesului-verbal de contravenţie, respectiv în cursul termenului instituit prin actul sancţionator, când persoana interesată (contravenientul) are obligaţia de a declanşa procedura de intrare în legalitate, prin întreprinderea demersurilor în vederea obţinerii autorizaţiei de construire post-factum. În cadrul procedurii de intrare în legalitate, autoritatea locală competentă (prin structurile de specialitate în domeniul amenajării teritoriului, urbanismului şi executării lucrărilor de construcţii) va analiza, la solicitarea contravenientului, şi nu a organului sancţionator, îndeplinirea cerinţei pentru emiterea autorizaţiei în vederea intrării în legalitate în raport cu prevederile documentaţiilor de urbanism deja aprobate şi, dacă acestea nu sunt îndeplinite, va refuza emiterea acestei autorizaţii.

Pe de altă parte, dificultatea de interpretare vine din modul de redactare a alin. (2) al art. 28 din Legea nr. 50/1991, coroborat cu art. 59 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, care conduce la concluzia că, la momentul întocmirii procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, respectiv al dispunerii măsurilor complementare, organul constatator îşi fundamentează alegerea uneia dintre măsuri – menţinerea construcţiei, încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei sau desfiinţarea acestora – pe analiza care este deja realizată de către autoritatea administraţiei publice competentă să emită autorizaţia de construire/desfiinţare. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie A. Jurisprudenţă comunicată de curţile de apel Prima chestiune de drept supusă dezlegării

Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, în ipoteza în care organul care a aplicat sancţiunea a dispus, prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, intrarea în legalitate prin obţinerea, de către contravenient, a autorizaţiei de construire pentru lucrările efectuate, iar, în caz contrar, desfiinţarea acestora într-un termen indicat în mod expres, iar, la expirarea acestui termen, contravenientul nu a obţinut autorizaţia necesară, organul competent se poate adresa instanţei cu o cerere de desfiinţare a construcţiei realizate nelegal.

Această orientare jurisprudenţială se regăseşte la nivelul: tribunalelor Prahova – Secţia I civilă (Decizia civilă nr. 1.529 din 22 decembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 119/310/2019; Decizia civilă nr. 672 din 19 mai 2022, pronunţată în Dosarul nr. 964/310/2020; ambele definitive), Arad – Secţia I civilă (Decizia civilă nr. 574 din 27 septembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 581/55/2022, definitivă) şi judecătoriilor Rupea (Sentinţa civilă nr. 1.105/2021, pronunţată în Dosarul nr. 1.993/293/2020, definitivă prin neapelare; Sentinţa civilă nr. 1.513/2022, pronunţată în Dosarul nr. 811/293/2022, definitivă prin Decizia civilă nr. 395/Ap din 4 aprilie 2023 a Tribunalului Braşov), Botoşani – Secţia civilă (Sentinţa civilă nr. 2.449 din 29 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. 19.674/193/2017), Iaşi – Secţia civilă (Sentinţa civilă din 10 martie 2021).

În acelaşi sens au fost exprimate şi punctele de vedere teoretice, nesusţinute de practică judiciară, ale următoarelor instanţe: curţile de apel Galaţi – Secţia I civilă, Timişoara şi Târgu Mureş; tribunalele Bucureşti, Giurgiu, Ialomiţa, Ilfov, Teleorman, Argeş, Bihor – Secţia I civilă, Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Vaslui şi Galaţi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal; judecătoriile Giurgiu, Târgovişte, Răcari, Câmpina, Reşiţa, Caransebeş, Hârlău, Răducăneni, Paşcani, Vaslui, Bârlad, Craiova, Alba Iulia, Măcin şi Iaşi.

În susţinerea orientării jurisprudenţiale şi a punctelor de vedere teoretice au fost expuse următoarele argumente:

Au fost invocate, ca prezentând relevanţă, considerentele Deciziei nr. 10 din 28 iunie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, paragrafele 66-76.

S-a considerat că art. 28 alin. (1), la care trimite art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, instituie o anumită succesiune a acţiunilor luate pentru cazul aplicării amenzii pentru contravenţiile prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 50/1991. Oprirea executării lucrărilor este o măsură adoptată prompt şi obligatoriu pe lângă sancţiunea amenzii, iar măsurile de menţinere, respectiv de desfiinţare a construcţiilor sunt alternative şi urmează celor amintite, alin. (2) al art. 28 sus-menţionat oferind reperele în raport cu care autoritatea competentă va opta pentru una dintre acestea. În corpul aceluiaşi art. 28 din Legea nr. 50/1991, la alin. (3), este prevăzută obligativitatea instituirii măsurii desfiinţării construcţiilor, însă la un moment distinct decât cel prezentat la alin. (1) şi (2), respectiv ulterior, iar nu cu prilejul întocmirii procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei. Ipoteza de la alin. (3) menţionat anterior implică faptul că, prin intermediul procesului-verbal de constatare a contravenţiei, i s-a impus contravenientului ca, într-un termen dat, să intre în legalitate prin obţinerea autorizaţiei necesare (ceea ce presupune că lucrările fuseseră fie executate, fie desfiinţate fără autorizaţie), însă acesta nu s-a conformat acestei dispoziţii, cu depăşirea termenului indicat.

Chiar dacă art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 face trimitere expresă doar la cuprinsul art. 28 alin. (1) din acelaşi act normativ, existenţa ipotezei de la alin. (3) reclamă o corelare între toate aceste prevederi, întrucât raţiunea legiuitorului a fost de a aduce sub umbrela aceleiaşi proceduri toate ipotezele posibile.

Art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 consolidează legătura dintre alin. (1) şi (2) ale art. 28 din Legea nr. 50/1991, în lipsa căreia nu ar putea fi sesizată instanţa. În realitate, în oricare dintre ipotezele prezentate, organul care a aplicat sancţiunea va sesiza instanţa, situaţia premisă fiind aceea a unui contravenient care nu s-a conformat prevederilor procesului-verbal în termenul arătat în cuprinsul său. În situaţia în care nu există o autorizaţie, iar prin procesul-verbal se acordă un termen pentru obţinerea acesteia (termen „de intrare în legalitate”, după cum legiuitorul însuşi îl numeşte), se admite, implicit, că persoana sancţionată se încadra, în fapt, în reglementările din documentaţiile de urbanism, însă ilegalitatea era una de ordin formal, şi că autoritatea publică nu recurge imediat la luarea măsurii desfiinţării, ci acordă un termen pentru acoperirea neregulii formale. Inserarea în procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei a menţiunii „de a intra în legalitate” presupune temporizarea deciziei de a lua măsura desfiinţării, sub condiţia obţinerii autorizaţiei în termenul acordat. La expirarea termenului, nu intervine o analiză în privinţa oportunităţii menţinerii unei construcţii ilegale din punct de vedere procedural.

Într-o altă orientare teoretică, nesusţinută de practică judiciară, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 este necesară aplicarea de către organul competent a uneia dintre sancţiunile complementare prevăzute de art. 28 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, sancţiune care nu a fost executată în termenul stabilit în procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, pentru ca acesta să se poată adresa instanţei judecătoreşti pentru a dispune, după caz, încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei sau desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal.

În acest sens au fost exprimate puncte de vedere de către următoarele instanţe: curţile de apel Ploieşti, Timişoara şi Suceava; Tribunalul Braşov; judecătoriile Moldova Nouă, Lugoj, Făget, Huşi, Slatina, Brăila, Roman şi Braşov.

În susţinerea acestor opinii au fost expuse considerentele de mai jos.

Din considerentele Deciziei nr. 10 din 28 iunie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii (paragrafele 55 – 69) rezultă că, prin sintagma „intrare în legalitate”, prevăzută de art. 28 alin. (3) din Legea nr. 50/1991, legiuitorul are în vedere tocmai punerea în executare a sancţiunilor contravenţionale complementare, constând în desfiinţarea lucrărilor de construcţie sau încadrarea lucrărilor executate în prevederile autorizaţiei de construire, într-un anumit termen prevăzut în procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, conform art. 32 alin. (1) coroborat cu art. 28 alin. (1) din legea menţionată, „intrarea în legalitate” fiind tocmai consecinţa aplicării sancţiunilor contravenţionale complementare menţionate prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei, neputând fi dispusă distinct de aplicarea uneia dintre sancţiunile contravenţionale complementare prevăzute la art. 28 alin. (1) din Legea nr. 50/1991.

Pe de altă parte, s-a invocat faptul că dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 coroborate cu cele ale art. 28 alin. (1) din acelaşi act normativ sunt explicite în acest sens, fără a lăsa loc de interpretări, dat fiind faptul că art. 32 sus-menţionat trimite la art. 28 alin. (1), iar ultimul stipulează imperativ că, odată cu aplicarea amenzii pentru contravenţiile prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 50/1991, se dispune oprirea executării lucrărilor, precum şi, după caz, luarea măsurilor de încadrare a acestora în prevederile autorizaţiei sau de desfiinţare a lucrărilor executate fără autorizaţie ori cu nerespectarea prevederilor acesteia, într-un termen stabilit în procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei.

Printre măsurile complementare prevăzute de art. 28 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 nu se află şi aceea a obţinerii unei autorizaţii de construire într-un anumit termen, acţiunea prevăzută de art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 trebuind să fie astfel încadrată în limitele prevăzute de lit. a) sau b). Cea de-a doua chestiune de drept supusă dezlegării

Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991 şi a prevederilor art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 839/2009, nu este necesară parcurgerea procedurii prevăzute de art. 59 alin. (2) din Normele metodologice anterior promovării în instanţă a acţiunii de desfiinţare a construcţiei de către unitatea administrativ-teritorială, prin primar, în cazul în care prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei s-a aplicat sancţiunea complementară de oprire a lucrărilor de construcţie şi s-a dispus măsura intrării în legalitate într-un anumit termen, iar, la expirarea acestuia, contravenientul nu a obţinut autorizaţia de construcţie.

Această orientare jurisprudenţială reiese din considerentele unor hotărâri judecătoreşti pronunţate la nivelul următoarelor instanţe: curţile de apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 1.299 din 11 mai 2023, pronunţată în Dosarul nr. 26.578/3/2020, definitivă), Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 623 din 15 mai 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.972/114/2018, definitivă); Tribunalul Prahova – Secţia I civilă (Decizia civilă nr. 1.529 din 22 decembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 119/310/2019, definitivă).

În acelaşi sens au fost exprimate puncte de vedere teoretice, nesusţinute de practică judiciară, de către următoarele instanţe: curţile de apel Timişoara şi Galaţi – Secţia I civilă; tribunalele Bucureşti, Giurgiu, Ialomiţa, Ilfov, Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Galaţi şi Braşov; judecătoriile Răcari, Câmpina, Iaşi, Hârlău, Răducăneni, Paşcani, Bârlad, Slatina, Caracal, Brăila, Giurgiu, Alba Iulia şi Braşov.

În susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale au fost expuse considerentele redate în cele ce urmează.

În primul rând, au fost invocate considerentele Deciziei nr. 10 din 28 iunie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii (paragraful 81).

S-a argumentat că interpretarea gramaticală a normei sprijină interpretarea sistematică avută în vedere de instanţa de control. Astfel, dispoziţiile art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 839/2009, prevăd că autoritatea administraţiei publice competentă să emită autorizaţia de construire/desfiinţare are obligaţia de a analiza modul în care construcţia corespunde reglementărilor din documentaţiile de urbanism aprobate pentru zona de amplasament, urmând să dispună, după caz, menţinerea sau desfiinţarea construcţiilor realizate fără autorizaţie sau cu încălcarea prevederilor acesteia, însă această obligaţie se îndeplineşte în vederea realizării prevederilor alin. (1) care trimit, în mod expres, la dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 50/1991. Or, aceste din urmă dispoziţii au în vedere o altă procedură, anterioară celei a sesizării instanţei de judecată cu acţiune în desfiinţarea construcţiei.

Dispoziţiile art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 reprezintă o normă interpretativă a dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 şi nu prevăd o altă procedură, diferită de cea prevăzută de dispoziţiile art. 28 menţionat. Alin. (2) al art. 59 anterior indicat prevede modalitatea, neexplicată de art. 28 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, prin care autoritatea administraţiei publice competentă să emită autorizaţia de construire/desfiinţare are obligaţia de a analiza modul în care construcţia corespunde reglementărilor din documentaţiile de urbanism pentru a dispune fie luarea măsurilor necesare pentru încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei, fie de desfiinţare a lucrărilor executate fără autorizaţie, într-un termen pe care îl va stabili prin procesul-verbal.

Singurele condiţii impuse de art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991 pentru exercitarea acţiunii având ca obiect desfiinţarea construcţiei sunt existenţa unui proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei şi neîndeplinirea de către contravenient a măsurilor dispuse prin acesta, revenind contravenientului obligaţia de a întreprinde toate demersurile necesare pentru obţinerea autorizaţiei de construire post-factum.

Într-o altă orientare teoretică, nesusţinută de practică judiciară, s-a considerat că, în interpretarea şi aplicarea art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991 şi a prevederilor art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 839/2009, este obligatorie parcurgerea, de către organul care a aplicat sancţiunea, a procedurii prevăzute de art. 59 alin. (2) din Normele metodologice anterior promovării în instanţă a acţiunii de desfiinţare a construcţiei de către unitatea administrativ-teritorială, prin primar.

În acest sens au fost exprimate punctele de vedere teoretice, nesusţinute de practică judiciară, ale următoarelor instanţe: curţile de apel Suceava şi Târgu Mureş; tribunalele Buzău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi Teleorman; judecătoriile Reşiţa, Moldova Nouă, Lugoj, Făget, Vaslui, Huşi, Roman şi Rupea.

În susţinerea acestei orientări au fost expuse considerentele redate în cele ce urmează.

Interpretarea teleologică a art. 28 şi 32 din Legea nr. 50/1991 şi a art. 59 din Normele metodologice conduce la concluzia potrivit căreia persoanei sancţionate trebuie să i se ofere posibilitatea executării benevole a obligaţiei de desfiinţare a construcţiei în termenul stabilit prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, înainte de a se demara mecanismul executării silite a acestei obligaţii.

Potrivit punctului de vedere formulat de Curtea de Apel Timişoara, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, dat fiind faptul că problema de drept supusă dezlegării nu mai prezintă caracter de noutate, fiind clarificată prin deciziile anterioare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în mecanismele de unificare a practicii judiciare, cu precădere prin considerentele Deciziei nr. 10 din 28 iunie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii (paragrafele 59-77). Totodată, este indicată drept relevantă Decizia nr. 13 din 8 aprilie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 3 iunie 2019 (paragrafele 89-92).

De asemenea, potrivit opiniei exprimate de Curtea de Apel Ploieşti, sesizarea ce formează obiectul prezentei cauze nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate reglementate de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată nu îndeplineşte cerinţa de a fi o veritabilă problemă de drept, născută dintr-un text incomplet sau neclar, susceptibil de interpretări contradictorii, şi nici cerinţa caracterului de noutate.

Se apreciază că titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale care nu comportă o reală şi serioasă dificultate de natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii hotărârii prealabile, fiind necesară realizarea unui simplu raţionament judiciar, prin analiza sistematică a textelor legale apreciate ca fiind relevante în cauză, a căror interpretare formează obiectul sesizării, analiză, care, de altfel, a fost realizată de către instanţa de trimitere, astfel cum rezultă din punctul de vedere exprimat pe larg în cuprinsul sesizării.

Curţile de apel Alba Iulia, Braşov, Bucureşti – Secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Oradea, Târgu Mureş şi Timişoara; tribunalele Bucureşti, Călăraşi, Ialomiţa, Ilfov, Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, Constanţa, Tulcea, Mehedinţi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Olt – Secţia civilă, Gorj – Secţia contencios administrativ şi fiscal, Vaslui, Dâmboviţa, Caraş-Severin şi Timiş – Secţia I civilă; judecătoriile Giurgiu, Braşov, Făgăraş, Sfântu Gheorghe, Zărneşti, Târgu Secuiesc, Întorsura Buzăului, Drobeta-Turnu Severin, Baia de Aramă, Vânju Mare, Slatina, Caracal, Balş, Corabia, Târgovişte, Răcari şi Lugoj au comunicat faptul că în raza lor teritorială de competenţă nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifica, la momentul respectiv, practică judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. B. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a pronunţat Decizia nr. 10 din 28 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1033 din 29 octombrie 2021, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia şi, în consecinţă, s-a stabilit că „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în ipoteza în care partea nu a demarat sau nu a finalizat, în termenul acordat, procedura de intrare în legalitate, iar autoritatea nu a obţinut o hotărâre de demolare a construcţiei, termenul stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenţiei este unul de recomandare”, prezentând relevanţă considerentele de la paragrafele 67-88.

În acelaşi sens sunt amintite considerentele Deciziei nr. 13 din 8 aprilie 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 3 iunie 2019 (paragraful 89). VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României

Curtea Constituţională s-a pronunţat în mai multe rânduri asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 28 alin. (1) – (3) şi ale art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, dar fără a prezenta relevanţă din perspectiva problemei de drept supuse dezlegării, fiind amintite, cu titlu exemplificativ, următoarele decizii: a) Decizia nr. 199 din 14 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 15 iunie 2005, prin care s-a reţinut că dispoziţiile art. 28 alin. (1) şi ale art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991 sunt constituţionale prin raportare la art. 44 şi art. 53 din Constituţia României, republicată, referitoare la dreptul de proprietate privată şi restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi; b) Decizia nr. 159 din 28 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 270 din 24 martie 2006, prin care s-a reţinut că dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991 sunt constituţionale în raport cu criticile vizând încălcarea prevederilor art. 44 alin. (2) din Constituţia României, republicată, referitoare la dreptul de proprietate privată, coroborate cu cele ale art. 136 alin. (5) şi ale art. 53 din Constituţie, referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi, respectiv, la proprietate; c) Decizia nr. 220 din 7 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 313 din 6 aprilie 2006, prin care s-a reţinut că dispoziţiile art. 28 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 50/1991 sunt constituţionale din perspectiva compatibilităţii cu prevederile art. 21 alin. (1) din Constituţia României, republicată, sub aspectul căii de atac împotriva măsurii complementare de desfiinţare a lucrărilor executate prevăzute în procesul-verbal de constatare a contravenţiei; d) Decizia nr. 614 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 6 februarie 2020, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate din perspectiva prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul român, ale art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, art. 44 privind dreptul de proprietate privată şi ale art. 53 alin. (1) referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. VIII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

În jurisprudenţa instanţelor europene nu au fost identificate repere relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit asupra chestiunii de drept, judecătorul-raportor a apreciat că, în cauza de faţă, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind cerinţele potrivit cărora chestiunile de drept vizate de întrebări trebuie să fie atât noi, cât şi reale, veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept va analiza dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în raport de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile – astfel cum au fost acestea decelate în jurisprudenţa instanţei supreme dezvoltată pe marginea mecanismului procedural în discuţie -, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept să fie reală, veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să prezinte caracter de noutate; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că primele trei şi ultima dintre condiţiile de mai sus sunt îndeplinite.

Astfel, cauza aflată pe rolul instanţei de trimitere se află în curs de judecată, în ultimă instanţă, respectiv în etapa procesuală a apelului, deoarece în materia în care a fost declanşată această procedură judiciară („obligaţie de a face”), hotărârea primei instanţe este supusă numai apelului, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 94 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă, astfel încât decizia ce urmează a fi pronunţată de tribunal va fi definitivă, în aplicarea art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Un complet de judecată al tribunalului a fost legal învestit cu soluţionarea cauzei, potrivit art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă.

Condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea cauzei pendinte în care se ridică este îndeplinită, deoarece atât soluţia primei instanţe, cât şi criticile formulate în apel au vizat modalitatea de interpretare a art. 28 alin. (1) şi art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, respectiv a art. 59 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, din perspectivele vizate de întrebările adresate.

Cerinţa nestatuării anterioare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în