ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 10/2021

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 381 din 13/04/2021

Completul compus din:

Daniel Grădinaru - președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele Completului

Lucia Tatiana Rog - judecător la Secția penală

Popa Rodica Aida - judecător la Secția penală

Encean Simona Daniela - judecător la Secția penală

Epure Constantin - judecător la Secția penală

Cosma Rodica - judecător la Secția penală

Vasile Francisca Maria - judecător la Secția penală

Rus Andrei Claudiu - judecător la Secția penală

Marcu Eleni Cristina - judecător la Secția penală

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Brașov, Secția penală, în Dosarul nr. 19.055/197/2019, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept de către Înalta Curte de Casație și Justiție:

"Dacă instanța penală poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului în ipoteza în care persoana vătămată se constituie parte civilă cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară, iar asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să participe în procesul penal ca parte responsabilă civilmente".

Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 3096/1/2020 este legal constituit conform dispozițiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și dispozițiilor art. 36 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.

Ședința este prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, domnul judecător Daniel Grădinaru.

Conform dispozițiilor art. 38 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare, la ședința de judecată participă doamna Elena Larisa Pavel, magistrat-asistent în cadrul Secției penale.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Simona Daniela Encean - judecător la Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 3.096/1/2020 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Menționează că, la dosar, au fost transmise puncte de vedere asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării de către Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și curțile de apel Bacău, București, Craiova, Galați, Iași, Pitești, Ploiești, Târgu Mureș, Timișoara, precum și instanțele judecătorești arondate.

Dintre specialiști au comunicat un punct de vedere Catedra de drept din cadrul Facultății de Drept a Universității "Lucian Blaga" din Sibiu, Centrul de cercetări în Științe penale din cadrul Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara, Catedra de drept penal din cadrul Facultății de Drept a Universității "Alexandru I. Cuza" Iași și Catedra de drept penal din cadrul Facultății de Drept a Universității "Titu Maiorescu".

În continuare, arată că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, doamna judecător Simona Daniela Encean, care a fost înaintat părților la data de 27 ianuarie 2021, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt cereri sau excepții de formulat, solicită doamnei procuror Marinela Mincă să susțină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 3.096/1/2020.

Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea sesizării formulate de Curtea de Apel Brașov ca inadmisibilă, apreciind ca nefiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

În acest sens arată că, deși există o cauză pendinte în curs de judecată în ultimă instanță în care a fost ridicată problema de drept, iar instanța de trimitere are calitatea prevăzută de lege pentru a declanșa un astfel de demers, chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii, cu toate acestea se apreciază că problema în discuție nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept de lămurirea căreia să depindă soluționarea pe fond a cauzei, în realitate, fiind vorba de o necorelare legislativă, ca urmare a declarării neconstituționale a unor prevederi din conținutul art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală prin Decizia nr. 257/2017 pronunțată de Curtea Constituțională a României.

Procurorul apreciază că, într-o astfel de ipoteză, textele de lege trebuie aplicate în interpretarea dată de Curtea Constituțională a României, iar această aplicare poate genera practică judiciară neunitară.

Totodată, se apreciază că neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate rezidă și din faptul că, anterior, s-a mai statuat asupra anumitor chestiuni incidente în soluționarea cauzei prin decizii pronunțate în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare de către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv Decizia nr. 1/2016, pronunțată în recurs în interesul legii, dar mai ales Decizia nr. 16/2016, pronunțată în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat referitor la situația premisă avută în vedere de instanța de trimitere, respectiv "în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă."

Pe de altă parte, procurorul invocă și Decizia nr. 257/2017, pronunțată de Curtea Constituțională a României, prin care, în respectarea dreptului la apărare al părții responsabile civilmente, aceasta ar trebui introdusă în procesul penal înainte de epuizarea fazei de cameră preliminară, chiar dacă partea vătămată se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătorești.

Prin urmare, procurorul consideră că, din deciziile menționate mai sus, instanța de trimitere are repere pentru lămurirea problemei de drept supuse dezbaterii, drept care apreciază sesizarea ca fiind inadmisibilă.

Luând concluziile reprezentantului Ministerului Public și constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut dosarul în pronunțare.

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul și obiectul sesizării

Prin încheierea de ședință din data de 28 octombrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 19.055/197/2019, Curtea de Apel Brașov, Secția penală, în baza art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

"Dacă instanța penală poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului în ipoteza în care persoana vătămată se constituie parte civilă cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară, iar asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să participe în procesul penal ca parte responsabilă civilmente."

II. Expunerea succintă a cauzei

Instanța Curții de Apel Brașov este învestită, în ultimul grad de jurisdicție, cu soluționarea apelurilor formulate de părțile civile S.J. Brașov și D. (fostă M.) E.F. împotriva Sentinței penale nr. 802 din 25 iunie 2020, pronunțată de Judecătoria Brașov. Prin Sentința penală nr. 802 din 25 iunie 2020, pronunțată de Judecătoria Brașov, în Dosarul penal nr. 19.055/197/2019, în baza art. 196 alin. (2) și (3) din Codul penal cu aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, a fost condamnat inculpatul P.M. la pedeapsa de 9 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de "vătămare corporală din culpă", persoană vătămată fiind D. (fostă M.) E.F.

În baza art. 97 alin. (2) raportat la art. 91 alin. (1) din Codul penal a fost suspendată executarea pedepsei de 9 luni închisoare sub supraveghere, pe durata unui termen de 2 ani, conform art. 92 alin. (1) din Codul penal.

În baza art. 93 alin. (1) din Codul penal a fost obligat inculpatul P.M. ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Vâlcea la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din Codul penal s-a impus inculpatului P.M. să execute următoarea obligație:

- să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din Codul penal, pe parcursul termenului de supraveghere, a fost obligat inculpatul P.M. să presteze muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Primăriei Comunei Mălaia, județul Vâlcea, sau în cadrul Primăriei Municipiului Râmnicu Vâlcea, pe o perioadă de 60 de zile.

În baza art. 91 alin. (4) din Codul penal i s-a atras atenția inculpatului P.M. asupra dispozițiilor art. 96 din Codul penal.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea și funcționarea Sistemului Național de Date Genetice Judiciare, cu modificările și completările ulterioare, s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpatul P.M. în vederea introducerii profilului genetic în baza de date a Sistemului Național de Date Genetice Judiciare., după rămânerea definitivă a sentinței.

S-a admis excepția tardivității introducerii în cauză invocată de asigurătorul S.C. E.A.R. - S.A.

În baza art. 48 alin. (1), art. 50 și art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 136/1995) (în vigoare*) la data producerii accidentului rutier), s-a respins acțiunea civilă exercitată de părțile civile D. (fostă M.) E.F. și Spitalul Clinic Județean de Urgență Brașov ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate în procesul penal, context în care pretențiile solicitate pot fi valorificate doar pe cale separată, în fața instanței civile.

*) Legea nr. 136/1995 a fost abrogată prin Legea nr. 132/2017.

În baza art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală a fost obligat inculpatul la plata sumei de 990 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

În baza art. 276 alin. (4) din Codul de procedură penală și art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 (în vigoare la data producerii accidentului rutier) a fost respinsă solicitarea părții civile D. (fostă M.) E.F. de acordare a cheltuielilor judiciare.

Împotriva Sentinței penale nr. 802 din 25 iunie 2020, pronunțată de Judecătoria Brașov, au formulat apel părțile civile S.C.J.U. Brașov și D. (fostă M.) E.F., doar sub aspectul laturii civile.

La termenul de judecată din data de 26.10.2020, după repunerea pe rol a cauzei, instanța, din oficiu, a pus în discuția părților admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze asupra problemei de drept expuse în preambulul prezentului raport; prin încheierea din data de 28 octombrie 2020, aceeași instanță a constatat îndeplinite toate cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală și, ca urmare, a dispus sesizarea instanței supreme.

III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

Instanța de trimitere a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală, având în vedere că lămurirea chestiunii de drept supuse dezbaterii este hotărâtoare asupra soluției pe fond a cauzei cu privire la latura civilă, curtea de apel este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, iar instanța supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii asupra acesteia.

Această chestiune de drept supusă dezbaterii a fundamentat soluția primei instanțe privind solicitarea de acordare a despăgubirilor civile, solicitare formulată atât împotriva inculpatului, cât și a părții responsabile civilmente, formând și obiectul căii de atac exercitate de părțile civile. În concret, s-a apreciat că chestiunea de drept ridicată este nouă, nu a primit o dezlegare jurisprudențială până în prezent, în mediul juridic existând puncte de vedere diferite cu privire la posibilitatea sau nu a antrenării răspunderii civile delictuale a inculpatului la plata prejudiciului solicitat de partea civilă în termenul legal, respectiv a respectării drepturilor părții civile care a ales să alăture acțiunea civilă celei penale în termenul legal.

În acest sens, instanța de apel a precizat că judecătorul de la fond a fost de părere că, în cazul infracțiunilor de vătămare corporală din culpă - accidente rutiere, persoana căreia îi incumbă obligația de reparare a prejudiciului este asigurătorul, în ipoteza existenței unui contract valabil de asigurare la momentul producerii accidentului rutier, astfel cum este cazul în speță, aspect care reiese din conținutul dispozițiilor art. 49 și 50 din Legea nr. 136/1995 (în vigoare la data producerii accidentului rutier).

A mai reținut judecătorul de la fond că, pentru a putea fi analizată răspunderea civilă a asigurătorului în procesul penal, se impune ca acesta să figureze în procedură, în calitate de parte responsabilă civilmente, cu respectarea momentului-limită până la care se poate realiza introducerea sa în proces, datălimită prevăzută în art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală (dispoziție declarată neconstituțională prin Decizia nr. 257/2017 a Curții Constituționale a României), cu excepția cazului în care își manifestă voința de a prelua procedura în condițiile art. 21 alin. (3) din Codul de procedură penală. În speță, asigurătorul S.C. E.A.R. - S.A., prin precizările remise la dosarul cauzei, și-a rezervat dreptul de a nu participa în cauza penală în calitate de parte responsabilă civilmente în stadiul procesual al judecății.

S-a constatat de către judecătorul fondului că nu există un fundament pentru obligarea inculpatului la plata despăgubirilor în condițiile în care asigurătorul nu a fost introdus în calitate de parte responsabilă civilmente în prezenta procedură, opinie ce este în concordanță cu raționamentul expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul Deciziei nr. 1/2016 pronunțată de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. Părțile civile învederează însă, prin apelurile formulate, că s-au constituit părți civile și împotriva inculpatului care are o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, dar și faptul că au solicitat tragerea la răspundere a inculpatului și/sau asigurătorului, în termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Instanța de apel a apreciat că problema de drept supusă analizei pornește de la o incoerență legislativă în condițiile în care sintagma "în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)" din cuprinsul art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală a fost declarată neconstituțională, însă dispozițiile art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, care atribuie părții civile posibilitatea de a se constitui parte civilă în procesul penal până la primul termen de judecată, deci după procedura camerei preliminare, au rămas nemodificate. Anterior constituirii persoanei vătămate ca parte civilă în procesul penal nu se impune chemarea în judecată a părții responsabile civilmente.

S-a susținut că dispozițiile art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală au corespondent în prevederile art. 353 alin. (3) din Codul de procedură penală potrivit cărora pentru primul termen de judecată persoana vătămată se citează cu mențiunea că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătorești.

Prin urmare, instanța de trimitere a apreciat că este la latitudinea persoanei vătămate să aleagă, în termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dacă să alăture sau nu acțiunea civilă celei penale și obligația instanței penale de a soluționa latura civilă conform art. 25 din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, s-a apreciat că există o necorelare a termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală cu cel indicat în art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Problema apărută în practică privește faptul că, deși persoana vătămată se constituie parte civilă în termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, solicitând tragerea la răspundere civilă a inculpatului pentru întreg prejudiciul, dar și a asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, acesta din urmă nu și-a dat acordul de a participa la procedura penală. Cum asigurătorul de răspundere civilă refuză preluarea procedurii din stadiul în care se află [în condițiile în care, prin raportare la art. 28 alin. (1) teza I din Codul de procedură penală, participarea la procedura penală îi permite o mai bună apărare și cu privire la latura civilă], se pune problema posibilității antrenării răspunderii civile delictuale a inculpatului, în temeiul art. 1.349, art. 1.357 din Codul civil, pentru întreg prejudiciul solicitat, pentru respectarea principiului disponibilității acțiunii civile și garantarea drepturilor conferite părții civile de a-și vedea soluționată pricina într-un termen rezonabil, în mod echitabil, global, dar și pentru respectarea dispozițiilor art. 25 din Codul de procedură penală.

În ceea ce privește posibilitatea disjungerii laturii civile de latura penală, aceasta se poate realiza doar în condițiile art. 26 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv doar atunci când soluționarea acesteia determină depășirea termenului rezonabil de soluționare a acțiunii penale, însă acțiunea civilă rămâne în continuare în competența instanței penale, iar calitatea părților nu se poate modifica. Acest aspect reiese și din cuprinsul Deciziei nr. 1/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, care stabilește că, în procesul penal, societatea de asigurare are calitatea de parte responsabilă civilmente.

Potrivit Deciziei nr. 1/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, inculpatul poate răspunde potrivit legii civile pentru prejudiciul cauzat care depășește suma stabilită în contractul de asigurare; această chestiune implică, chiar în ipoteza neparticipării la procedura penală a asigurătorului de răspundere civilă, posibilitatea antrenării răspunderii civile delictuale a inculpatului pentru un eventual rest de prejudiciu calculat, și implicit obligația instanței penale de a aprecia cuantumul total al prejudiciului, ceea ce semnifică o rezolvare parțială a laturii civile de către instanța penală. Însă decizia menționată are în vedere participarea, iar nu neparticiparea, la judecată a asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, caz în care se pune problema posibilității analizării elementelor răspunderii civile delictuale a inculpatului conform art. 1.349, art. 1.357 din Codul civil, pentru eventualul prejudiciu cauzat prin fapta penală.

IV. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele judecătorești arondate

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a solicitat punctul de vedere al instanțelor judecătorești asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. În urma consultării instanțelor de judecată, s-a evidențiat opinia majoritară potrivit căreia instanța penală poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului în ipoteza în care persoana vătămată se constituie parte civilă cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară, iar asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să participe în procesul penal ca parte responsabilă civilmente.

În acest sens au opinat curțile de apel: București - Secția I penală, Iași, Pitești, Timișoara; tribunalele: Bacău, București (și judecătoriile din circumscripția acestuia), Dolj, Teleorman, Sibiu; judecătoriile: Bolintin-Vale, Calafat, Caracal, Călărași, Constanța, Corabia, Giurgiu, Filiași, Lehliu-Gară, Iași, Onești, Oradea, Roșiori de Vede, Rupea, Tulcea, Turnu Măgurele și Târgu Cărbunești.

În argumentarea opiniei exprimate, instanțele mai sus amintite au precizat, în esență, că Decizia Curții Constituționale nr. 257/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 22 iunie 2017, nu constituie un impediment pentru instanțe în a soluționa acțiunea civilă exercitată de persoana vătămată împotriva inculpatului în termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală. Temeiul răspunderii părții responsabile civilmente este însăși instituția răspunderii civile delictuale a inculpatului, debitor al obligației de reparare a prejudiciului, iar asigurătorul este chemat să repare prejudiciul cauzat prin producerea riscului asigurat.

Într-o atare situație, hotărârea instanței penale, în ceea ce privește latura civilă a cauzei, va avea autoritate de lucru judecat, iar inculpatul va putea solicita asigurătorului suma reprezentând prejudiciul cauzat.

S-a opinat că, față de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, lipsa necorelării cu considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 257/2017 nu poate atrage decăderea persoanei vătămate de a se constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătorești.

În fine, alte instanțe au opinat că instanța penală nu poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului în ipoteza în care persoana vătămată se constituie parte civilă cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară, iar asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să participe în procesul penal ca parte responsabilă civilmente.

În acest sens au comunicat puncte de vedere curțile de apel: Craiova, Galați; tribunalele: Argeș, Călărași, Ialomița (și instanțele arondate); judecătoriile: Alexandria, Cornetu, Pașcani, Sibiu, Vaslui, Vânju Mare, Videle, Zimnicea.

Răspunsurile curților de apel Bacău, Ploiești, Târgu Mureș, tribunalelor Dâmbovița, Iași, Timiș cuprind doar mențiunea neidentificării în jurisprudența acestora ori, după caz, a instanțelor din circumscripție a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării.

Nu în ultimul rând, se constată că punctul de vedere exprimat de către Curtea de Apel Brașov a fost în sensul ambelor opinii mai sus redate.

De asemenea s-a exprimat și opinia potrivit căreia se încalcă principiul soluționării acțiunii civile într-un termen rezonabil, dar constituie și o discriminare a părții civile în raport cu partea responsabilă civilmente, o amânare a soluționării pricinii sale și, implicit, o îngrădire, care nu se impune, a drepturilor sale privind disponibilitatea acțiunii civile, ceea ce contravine prevederilor art. 53 din Constituția României, republicată (Tribunalul Gorj).

V. Opinia specialiștilor consultați

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

Catedra de drept din cadrul Facultății de Drept a Universității "Lucian Blaga" din Sibiu a opinat în sensul că, în ceea ce privește conduita persoanei vătămate și a părții civile, este de observat că acestea au respectat dispozițiile legii privitoare la momentul până la care se pot constitui parte civilă în cauză. Acest moment prevăzut în art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală nu este însă corelat cu conținutul actual al art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, așa cum acesta trebuie interpretat în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 257/2017, și anume că partea responsabilă civilmente poate fi introdusă în această calitate, în cauză, cel mai târziu în cursul procedurii de cameră preliminară. Depășirea acestui din urmă termen de către părțile civile a antrenat consecința imposibilității ca asigurătorul să fie introdus în cauză în calitate de parte responsabilă civilmente, dar această împrejurare nu poate înlătura posibilitatea instanței de a examina elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului, autorul infracțiunii cauzatoare de prejudicii în dauna părților civile.

Este adevărat că asigurătorul are obligația să repare singur, în calitate de parte responsabilă civilmente, prejudiciile cauzate prin infracțiune, însă conform Deciziei nr. 1/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, aceasta se va realiza "în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă". Prin urmare, s-ar putea întâmpla ca răspunderea de care este ținut asigurătorul să fie limitată de contractul de asigurare și de lege, însă această împrejurare va antrena răspunderea civilă delictuală a asiguratului (inculpatului), în temeiul principiului reparației integrale a prejudiciului, pentru diferența de despăgubire nesuportată de asigurător. În plus, omisiunea instanței de a examina elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului pune părțile civile în poziția de a nu-și putea recupera prejudiciile decât pe calea mai târzie a acțiunii civile separate în justiție, deși inculpatul este autorul faptei cauzatoare de prejudicii, iar constituirea de parte civilă s-a realizat cu respectarea legii. Neintroducerea în cauză a asigurătorului datorită depășirii momentului procesual până la care s-ar fi putut realiza nu poate aduce atingere dreptului părților civile de a obține repararea integrală a prejudiciului cauzat de către inculpat și întârzie nejustificat posibilitatea ca inculpatul să răspundă pentru eventualele prejudicii neacoperite prin polița de răspundere civilă auto (presupunând că este vorba de o poliță de asigurare validă, asumată de către asigurător, pentru că, în caz contrar, inculpatul va răspunde singur pentru prejudiciile cauzate).

În concluzie, cu privire la problema de drept expusă, s-a opinat în sensul că instanța penală poate și trebuie să examineze latura civilă a procesului penal, atunci când partea civilă alătură acțiunea civilă celei penale, iar poziția procesuală a asigurătorului nu poate împiedica soluționarea împreună a celor două acțiuni, cu atât mai mult cu cât soluționarea acțiunii civile alături de cea penală este regula, iar disjungerea ei este excepția.

Centrul de cercetări în Științe penale din cadrul Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara a opinat, sub un prim aspect, că sesizarea nu îndeplinește cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală din perspectiva condiției impuse ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept care face obiectul sesizării printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii, iar chestiunea de drept să nu formeze nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În legătură cu cerința mai sus descrisă s-a arătat că în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a reținut faptul că această condiție presupune ca instanța supremă să nu fi statuat prin dispozitivul și considerentele ori prin considerentele unei hotărâri prealabile anterioare sau ale unei decizii în interesul legii anterioare asupra chestiunii de drept supuse analizei pe calea sesizării înaintate, fiind invocate în acest sens Decizia nr. 17/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, și Decizia nr. 18/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Astfel, s-a apreciat că, analizând chestiunea de drept care face obiectul sesizării, se poate deduce faptul că dezlegarea problemei juridice invocate poate fi realizată prin raportare la soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii cuprinsă în Decizia nr. 1/2016, prin care instanța supremă s-a pronunțat asupra calității procesuale a societății de asigurare în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, precum și limitelor răspunderii în procesul penal.

S-a susținut că sesizarea este inadmisibilă și datorită faptului că se încearcă, pe calea unei hotărâri pronunțate în procedura instituită de prevederile art. 475 din Codul de procedură penală, să se acopere un vid legislativ creat ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 257/2017 de către Curtea Constituțională, or o omisiune a legiuitorului de a corela normele legale, rezultată ca urmare a pronunțării unor decizii de către Curtea Constituțională, nu poate fi suplinită prin pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unei hotărâri în baza art. 475 din Codul de procedură penală.

Cu privire la fondul sesizării s-a apreciat că pentru dezlegarea chestiunii de drept supuse discuției sunt relevante prevederile cuprinse în legislația specială care reglementează domeniul asigurărilor, respectiv art. 49, art. 54 alin. (1) și art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995.

Din analiza normelor legale menționate rezultă faptul că, în cazul prejudiciilor cauzate prin accidente auto produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România, drepturile persoanelor păgubite se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, asigurătorul fiind cel care răspunde în mod direct de plata despăgubirilor față de victima accidentului. Răspunderea asigurătorului față de persoana prejudiciată este, ca atare, o răspundere directă, asumată prin contractul de asigurare, decurgând din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului.

Prin urmare, câtă vreme există un contract de asigurare valabil încheiat nu există fundament legal pentru obligarea inculpatului la plata despăgubirilor solicitate.

Răspunderea în acest caz nu poate fi grefată pe normele de drept comun, ținând cont de faptul că, în situația supusă analizei, Legea nr. 136/1995 (actul normativ în vigoare la data producerii riscului asigurat în speța care a generat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție) instituie norme speciale, derogatorii de la normele de drept comun care reglementează răspunderea civilă. O interpretare contrară ar duce la nesocotirea principiului general de drept specialia generalibus derogant care instituie regula de interpretare potrivit căreia legea specială are prioritate față de legea generală, completându-se cu aceasta din urmă doar pentru aspectele nereglementate și fiind, totodată, de strictă interpretare.

În concluzie, pe fondul sesizării, s-a opinat că atât timp cât asigurătorul de răspundere civilă auto nu a fost introdus în procesul penal în termenul prevăzut de art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum acest articol trebuie interpretat în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 257/2017, instanța penală nu poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului, iar acesta din urmă nu poate fi obligat la plata eventualelor despăgubiri, acțiunea civilă impunându-se a fi respinsă ca inadmisibilă.

Catedra de drept penal din cadrul Facultății de Drept a Universității "Alexandru I. Cuza Iași" a opinat, în principal, că sesizarea formulată ar trebui respinsă ca inadmisibilă, având în vedere că întrebarea formulată nu vizează o veritabilă chestiune de drept, ci modalitatea de aplicare a dispozițiilor legale în cauza ce face obiectul judecății.

S-a considerat că, prin pronunțarea unei hotărâri în dezlegarea unei chestiuni de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate stabili modul în care, prin raportare la împrejurările unei cauze, ar trebui aplicate dispozițiile legale.

Cu privire la fondul sesizării, s-a apreciat că acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca subiect pasiv principal inculpatul, iar ca subiect pasiv secundar, partea responsabilă civilmente.

În doctrină s-a reținut că răspunderea civilă reglementată în sarcina părții responsabile civilmente "este o răspundere civilă indirectă". În măsura în care este învestită și cu soluționarea unei acțiuni civile [introdusă cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală], cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege (când acțiunea civilă este lăsată nesoluționată), instanța penală trebuie să analizeze întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana inculpatului. Această verificare se impune a avea loc indiferent dacă în cauză există o parte responsabilă civilmente și indiferent dacă această parte responsabilă civilmente răspunde în temeiul unui contract sau în temeiul răspunderii civile pentru fapta altuia.

Prin urmare, s-a opinat că, dacă într-o anumită cauză nu a fost introdusă partea responsabilă civilmente, respectiv dacă aceasta nu a intervenit din proprie inițiativă în temeiul art. 21 alin. (3) din Codul de procedură penală, acțiunea civilă va fi analizată în baza regulilor generale de soluționare a acțiunii civile în procesul penal. Astfel, soluționarea acțiunii civile se va realiza prin raportare la condițiile răspunderii civile delictuale a inculpatului, acesta fiind persoana care ar putea fi obligată la acoperirea prejudiciului produs prin fapta ce face obiectul judecății. Neintroducerea asigurătorului (ca parte responsabilă civilmente) în procesul penal nu constituie un caz în sine de lăsare nesoluționată a acțiunii civile, cu atât mai mult cu cât eventuala răspundere a asigurătorului, ca parte responsabilă civilmente, este întotdeauna condiționată de validarea, în prealabil, a condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana inculpatului.

În sprijinul acestei soluții s-a arătat că în cuprinsul Deciziei nr. 1/2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a reținut faptul că obligarea asigurătorului la repararea prejudiciului produs prin infracțiune nu împiedică antrenarea răspunderii civile delictuale a asiguratului, în temeiul principiului reparației integrale a prejudiciului, pentru diferența de despăgubire nesuportată de asigurător.

Prin urmare, în cauzele în care părțile în procesul penal sunt partea civilă, inculpatul și partea responsabilă civilmente (asigurătorul), instanța poate obliga și inculpatul la repararea prejudiciului neacoperit de polița de asigurare, în temeiul principiului reparației integrale a prejudiciului. În cauzele în care - în latură civilă - sunt părți doar partea civilă și inculpatul, instanța va soluționa acțiunea civilă cu privire la răspunderea civilă delictuală a inculpatului, obligându-l pe acesta din urmă la repararea integrală a prejudiciului, inculpatul având dreptul de a solicita ulterior, pe cale separată, în fața instanței civile, antrenarea răspunderii civile contractuale a asigurătorului în limitele poliței de asigurare.

A refuza părții civile soluționarea acțiunii civile în procesul penal pe motiv că nu a introdus (în termen) asigurătorul, în calitate de parte responsabilă civilmente (asigurător de a cărei existență nici nu era obligată să aibă cunoștință câtă vreme este un terț față de părțile acelui contract), s-a apreciat că ar înfrânge caracterul facultativ al dreptului părții civile de exercitare a acțiunii civile și față de partea responsabilă civilmente.

Totodată, neintroducerea în termen - ca parte responsabilă civilmente - a asigurătorului de răspundere civilă auto nu se poate converti într-o veritabilă sancțiune la adresa părții civile (prin lăsarea nesoluționată a acțiunii civile în procesul penal și obligarea, implicit, a acesteia de a declanșa o acțiune civilă separată în fața instanței civile), câtă vreme chiar inculpatul este cel care ar trebui să depună diligențele procesuale pentru introducerea în termen a asigurătorului în procesul penal pentru a se proteja față de spectrul obligării sale la acoperirea prejudiciului cauzat, cu atât mai mult cu cât acest inculpat este parte în contractul de asigurare, cunoscând despre existența acestuia și despre obligațiile ce revin părților în temeiul acestuia.

Sub imperiul Codului de procedură penală anterior, calitatea procesuală a societății de asigurare chemate a răspunde civilmente în procesul penal era una incertă din perspectiva dispozițiilor legale, motiv pentru care prin Decizia nr. 1/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, i-a fost recunoscută acesteia o calitate sui generis de asigurător, calitate ce nu coincidea cu cea de parte responsabilă civilmente. Or, prin dispozițiile noului Cod de procedură penală, opțiunea legiuitorului a fost clară - aceea de a atribui calitatea de parte responsabilă civilmente inclusiv persoanei fizice sau juridice ținute a acoperi în temeiul contractului prejudiciul cauzat, situație ce acoperă și poziția asigurătorului. Prin urmare, supunând asigurătorul în procesul penal tuturor obligațiilor impuse părții responsabile civilmente, recunoscându-i totodată și toate drepturile acesteia în noul Cod de procedură penală, prin reglementarea posibilității de a interveni în procesul penal din proprie inițiativă (implicit, de a decide să nu intervină în procesul penal), legiuitorul noului Cod de procedură penală a admis implicit posibilitatea de a se soluționa acțiunea civilă în procesul penal - exclusiv în contradictoriu cu inculpatul - chiar dacă există o potențială parte responsabilă civilmente ce însă nu a devenit parte în procesul penal (fie din omisiunea de a fi introdusă de inculpat/partea civilă, fie din manifestarea de voință proprie de a nu interveni în procesul penal).

Concluzionând, referitor la întrebarea adresată completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a arătat că instanța va soluționa acțiunea civilă prin raportare la condițiile răspunderii civile delictuale a inculpatului în ipoteza în care este depășit termenul de introducere în cauză a părții responsabile civilmente, iar aceasta nu intervine în procesul penal în temeiul art. 21 alin. (3) din Codul de procedură penală. Catedra de drept penal din cadrul Facultății de Drept a Universității "Titu Maiorescu" a opinat în sensul că persoana vătămată, deși are dreptul de a se constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătorești, trebuie să aleagă înțelept momentul în care o face, asumându-și faptul că, dacă o va face după finalizarea procedurii în camera preliminară, deși încă în termen, nu va putea avea pretenții de natură civilă decât de la inculpat, nu și de la partea responsabilă civilmente. Dacă ia decizia de a solicita daune după finalizarea procedurii în camera preliminară, poate încă opta dacă o va face pe calea procesului penal (îndreptându-se exclusiv împotriva inculpatului) sau direct la instanța civilă, unde va putea acționa în judecată atât inculpatul, cât și partea responsabilă civilmente.

VI. Examenul jurisprudenței în materie

În materialul transmis de curțile de apel a fost identificată practică relevantă în materie după cum urmează:

În susținerea opiniei potrivit căreia instanța penală poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului în ipoteza în care persoana vătămată se constituie parte civilă cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară, iar asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să participe în procesul penal ca parte responsabilă civilmente, au fost transmise următoarele hotărâri judecătorești: Sentința penală nr. 1.356/11.12.2018, pronunțată de Judecătoria Oradea; Sentința penală nr. 335/08.07.2020, pronunțată de Judecătoria Rădăuți, definitivă prin Decizia penală nr. 933/19.10.2020 pronunțată de Curtea de Apel Suceava; Sentința penală nr. 24/27.01.2020, pronunțată de Judecătoria Caransebeș, definitivă prin Decizia penală nr. 502/18.06.2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara; Sentința penală nr. 147/05.07.2018, pronunțată de Judecătoria Babadag, definitivă prin Decizia penală nr. 460/10.05.2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța; Sentința penală nr. 1.070/09.10.2020, pronunțată de Judecătoria Constanța; Sentința penală nr. 1.964/07.11.2019, pronunțată de Judecătoria Tulcea; Sentința penală nr. 199/21.10.2020, pronunțată de Judecătoria Zărnești; Decizia penală nr. 815/06.11.2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov.

De asemenea, în susținerea opiniei potrivit căreia instanța penală nu poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului în ipoteza în care persoana vătămată se constituie parte civilă cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară, iar asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să participe în procesul penal ca parte responsabilă civilmente, au fost transmise următoarele hotărâri judecătorești: Sentința penală nr. 57/25.03.2020, pronunțată de Judecătoria Pașcani; Sentința penală nr. 1.286/03.07.2019, pronunțată de Judecătoria Brașov; Sentința penală nr. 2.031/31.10.2019, pronunțată de Judecătoria Brașov; Sentința penală nr. 1.840/07.10.2019, pronunțată de Judecătoria Brașov; Sentința penală nr. 2/03.01.2019, pronunțată de Judecătoria Sibiu; Decizia penală nr. 941/A//20.09.2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara; Decizia penală nr. 165/26.03.2020, pronunțată de Curtea de Apel Brașov.

2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, relevantă este Decizia nr. 1/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016, prin care instanța supremă a stabilit că, "în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă."

2.2. În ceea ce privește deciziile de speță, documentarea prealabilă întocmirii prezentului raport nu a permis identificarea unor hotărâri judecătorești în care instanța supremă să fi examinat explicit chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Se constată ca fiind relevantă pentru problema de drept analizată Decizia Curții Constituționale nr. 257/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 22 iunie 2017, prin care instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că sintagma "în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)" din cuprinsul art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituțională.

VII. Jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

VIII. Punctul de vedere exprimat de Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul că, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, instanța penală nu poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului, în ipoteza în care persoana vătămată se constituie ca parte civilă cu respectarea termenului prevăzut în art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară, iar asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să intervină în procesul penal, ca parte responsabilă civilmente.

În argumentarea acestei opinii s-a avut în vedere, pe de o parte, Decizia Curții Constituționale nr. 257/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 22 iunie 2017, și, respectiv, Decizia nr. 1/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016.

În principiu, neintroducerea părții responsabile civilmente în procesul penal nu exclude posibilitatea instanței penale de a analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului, în ipoteza în care persoana vătămată s-a constituit ca parte civilă după finalizarea procedurii de cameră preliminară, cu respectarea termenului prevăzut în art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Cu toate acestea, în ipoteza particulară în care partea responsabilă civilmente are obligația legală sau convențională de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, neintroducerea părții responsabile civilmente în procesul penal exclude posibilitatea instanței penale de a analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului, chiar dacă persoana vătămată s-a constituit ca parte civilă cu respectarea termenului prevăzut în art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară.

O astfel de ipoteză particulară există în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. În acest caz, conform Deciziei nr. 1/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, asigurătorul de răspundere civilă auto, ca parte responsabilă civilmente, are obligația legală și convențională de a repara singur prejudiciul cauzat prin infracțiune.

În aceste condiții, instanța penală nu poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului, pe de o parte, întrucât nu inculpatul are obligația de a repara prejudiciul cauzat prin infracțiune, ci partea responsabilă civilmente. Pe de altă parte, soluționarea acțiunii civile în absența asigurătorului de răspundere civilă auto, ca parte responsabilă civilmente care are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, încalcă atât accesul liber la justiție al asigurătorului de răspundere civilă auto prevăzut în art. 21 alin. (1) și (2) din Constituția României, republicată, cât și dreptul la apărare al acestuia consacrat în art. 24 din legea fundamentală, așa cum rezultă din Decizia Curții Constituționale nr. 257/2017. Practic, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, dacă persoana vătămată s-a constituit ca parte civilă după finalizarea procedurii de cameră preliminară, cu respectarea termenului prevăzut în art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanța penală poate soluționa acțiunea civilă, numai în ipoteza în care asigurătorul de răspundere civilă auto intervine în procesul penal, în condițiile art. 21 alin. (3) din Codul de procedură penală, iar nu și în ipoteza în care asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să intervină în procesul penal, ca parte responsabilă civilmente.

În fine, faptul că asigurătorul de răspundere civilă auto are obligația de a repara singur prejudiciul cauzat prin infracțiune "în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă", iar răspunderea civilă delictuală a inculpatului poate fi antrenată "pentru diferența de despăgubire nesuportată de asigurător", nu este de natură să modifice opinia exprimată.

Răspunderea civilă delictuală "pentru diferența de despăgubire nesuportată de asigurător" nu poate fi stabilită fără ca instanța penală să determine întinderea prejudiciului cauzat prin infracțiune. Or, în măsura în care instanța penală determină întinderea prejudiciului cauzat prin infracțiune, hotărârea definitivă de condamnare a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, iar asigurătorul de răspundere civilă auto este privat de accesul liber la justiție și de dreptul la apărare atât în procesul penal, cât și în procesul civil, întrucât obligația sa de a repara prejudiciul este stabilită, implicit, în cadrul procesului penal în care nu are calitatea de parte.

IX. Punctu