ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 21/2020

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 118 din 04/02/2021

Daniel Grădinaru - președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului

Rodica Aida Popa - judecător la Secția penală

Eleni Cristina Marcu - judecător la Secția penală

Ștefan Pistol - judecător la Secția penală

Simona Cristina Neniță - judecător la Secția penală

Săndel Lucian Macavei - judecător la Secția penală

Valentin Horia Șelaru - judecător la Secția penală

Leontina Șerban

- judecător la Secția penală

Florentina Dragomir - judecător la Secția penală

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

"Dacă lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție pot efectua, conform art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, acte de cercetare penală prin delegare și în alte cauze penale decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005 privind operaționalizarea Direcției generale anticorupție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor."

Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 1.144/1/2020 a fost legal constituit, conform dispozițiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 36 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat.

Ședința de judecată a fost prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, domnul judecător Daniel Grădinaru.

Conform art. 38 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, la ședința de judecată a participat doamna Diana Gabriela Vlădaia, magistrat-asistent în cadrul Secției penale.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, domnul judecător Valentin Horia Șelaru, judecător în cadrul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de domnul Teodor Manea, procuror-șef al Biroului de recursuri penale în interesul legii, Secția judiciară.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 1.144/1/2020, aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum și faptul că, drept urmare a solicitării formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării.

Totodată, a învederat că a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor care a fost comunicat părților, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

De asemenea, a mai învederat că prin procesul-verbal din data de 1.07.2020 s-a dispus înlocuirea domnului judecător Constantin Epure cu domnul judecător Ionuț Mihai Matei, iar prin procesul-verbal din data de 2.07.2020 s-a dispus înlocuirea domnului judecător Ionuț Mihai Matei cu doamna judecător Eleni Cristina Marcu.

La data de 25.06.2020, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus Adresa nr. 966/C/1.232/III-5/2020 prin care s-a adus la cunoștință că, în cadrul Secției judiciare - Serviciul judiciar penal al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând chestiunea de drept supusă dezlegării în prezenta cauză. De asemenea, la aceeași dată au fost depuse la dosarul cauzei concluzii scrise formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt cereri de formulat sau excepții de invocat, a solicitat domnului procuror Teodor Manea să susțină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema de drept supusă dezbaterii.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori, precizând că nu este îndeplinită una dintre condițiile prevăzute cumulativ de legiuitor în dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, și anume de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei în care a fost invocată, având în vedere și jurisprudența completurilor pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

A precizat că problema de drept supusă dezlegării vizează lămurirea unei confuzii dintre competența de realizare a urmăririi penale în sensul Codului de procedură penală și specializarea unei anumite categorii a organelor de cercetare penale în sistemul poliției judiciare.

Astfel, a precizat că, în analiza realizată de judecătorul de cameră preliminară în speța de față, urmărirea penală este dată în competența exclusivă a procurorului, iar competența se raportează la procuror.

În acest context, a susținut că, potrivit art. 324 din Codul de procedură penală, procurorul poate delega punctual efectuarea unor acte de urmărire penală către lucrători de poliție judiciară, ceea ce semnifică îndeplinirea actelor în numele procurorului, cu singura condiție să existe calitatea de organ de cercetare penală.

Din perspectiva condiției ca de dezlegarea care se dă acestei probleme de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei, procurorul a considerat că nu există o veritabilă problemă de drept.

Procurorul a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Iași, întrucât nu sunt întrunite cele trei condiții prevăzute, cumulativ, de legiuitor cu privire la această procedură.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reținându-se dosarul în pronunțare.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul și obiectul sesizării

I.1. Prin Încheierea penală din data de 26 martie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 2.113/89/2019/a1, Curtea de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:

"Dacă lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție pot efectua, conform art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, acte de cercetare penală prin delegare și în alte cauze penale decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005 privind operaționalizarea Direcției generale anticorupție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor."

I.2. Expunerea succintă a cauzei

Curtea de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori este învestită, în ultimul grad de jurisdicție, cu soluționarea contestației formulate de inculpații P.G. și P.F.A. împotriva Încheierii nr. 98 din data de 16 decembrie 2019, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Vaslui.

Prin încheierea menționată, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Vaslui a respins cererile și excepțiile invocate de către inculpații P.G. și P.F.A.

În temeiul art. 342 din Codul de procedură penală cu referire la art. 36 alin. (1) lit. a) și art. 41 din Codul de procedură penală, s-a constatat competența materială și teritorială a Tribunalului Vaslui în soluționarea prezentei cauze.

În baza art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală, s-a constatat legalitatea sesizării instanței cu Rechizitoriul nr. 184/P/2015 emis la data de 16 octombrie 2019 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Iași, precum și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală privind pe inculpații:

- folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, faptă prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (2 acte materiale);

- fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (25 de acte materiale), ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal.

- complicitate la infracțiunea de folosire sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 48 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 18

1

alin. (1) Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (2 acte materiale);

- fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (23 de acte materiale);

- fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (12 acte materiale).

S-a dispus începerea judecății privind inculpații P.G. și P.A.F.

Pentru a dispune astfel, judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Vaslui a constatat că, în baza art. 342 din Codul de procedură penală, obiectul procedurii de cameră preliminară îl constituie verificarea după trimiterea în judecată a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și a verificării legalității administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală.

S-a reținut că cei doi inculpați nu au contestat competența de soluționare a cauzei de către Tribunalul Vaslui.

Referitor la legalitatea sesizării instanței de judecată de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Iași, judecătorul de cameră preliminară a constatat că aceasta s-a efectuat prin intermediul Rechizitoriului nr. 184/P/2015.

Cu privire la necompetența Direcției Generale Anticorupție - Serviciul Județean Vaslui în a efectua acte de urmărire penală în prezenta cauză, judecătorul de cameră preliminară a constatat că, în conformitate cu dispozițiile art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, procurorul poate delega, prin ordonanță, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală. Această delegare a atribuțiilor procurorului, în cazul în care acesta efectuează urmărirea penală, s-a efectuat în prezenta cauză față de ofițerii de la Direcția Generală Anticorupție - Serviciul Județean Vaslui, care este o structură specializată a Ministerului Administrației și Internelor și care face parte din cadrul poliției judiciare, fiind indicate în art. 324 alin. (3) raportat la art. 55 alin. (1) lit. b), alin. (4) și (6) din Codul de procedură penală.

Potrivit art. 56 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală raportat la art. 22 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, urmărirea penală se efectuează de către un procuror din cadrul Direcției Naționale Anticorupție în prezenta cauză, însă, conform art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, procurorul poate delega, prin ordonanță, efectuarea unor acte de urmărire penală. S-a reținut că actele efectuate de ofițerii Direcției Generale Anticorupție - Serviciul Județean Vaslui nu fac parte din cele exceptate în mod expres de lege prin art. 324 alin. (4) din Codul de procedură penală, pentru a fi lovite de nulitate.

Deopotrivă, s-a reținut că actele efectuate în cursul urmăririi penale de ofițerii Direcției Generale Anticorupție de la Iași sau Vaslui sunt în deplină concordanță cu cele indicate de procuror în ordonanțele de delegare, nefiind depășite aceste atribuții.

Mai mult, s-a constatat că ofițerii de poliție ai Direcției Generale Anticorupție, făcând parte din structurile poliției judiciare, au avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care nu prevede o limitare a atribuțiilor acestora, referitoare la cercetarea infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție sau de Codul penal ori de alte legi speciale cu caracter penal.

La data de 3 februarie 2020, inculpații au depus la dosar o cerere scrisă, de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării unei chestiuni de drept, respectiv dacă organele judiciare ale Direcției Generale Anticorupție sunt sau nu competente să desfășoare acte de urmărire penală în cauzele în care nu sunt învinuiți care fac parte din personalul Ministerului Afacerilor și Internelor.

Dezbaterile asupra admisibilității sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze asupra problemei de drept, au avut loc la termenul din data de 5.03.2020, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din Încheierea din 26.03.2020, când instanța a constatat îndeplinite cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală și, ca urmare, a dispus sesizarea instanței supreme.

Instanța de apel, în baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, a dispus suspendarea judecării cauzei până la pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.

I.3. Punctul de vedere al instanței care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Analizând admisibilitatea cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în conformitate cu art. 475 din Codul de procedură penală, completul de judecată învestit cu soluționarea contestației formulate de inculpații P.G. și P.F.A. împotriva Încheierii nr. 98 din data de 16 decembrie 2019, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Vaslui, în Dosarul nr. 2.113/89/2019/a1, a apreciat că sunt întrunite condițiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât:

- este învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță (calea de atac a contestației în procedura de cameră preliminară);

- de lămurirea chestiunii de drept depinde soluționarea pe fond a cauzei vizând o interpretare a normelor de drept procesual penal, în legătură directă cu verificarea legalității administrării probelor, din perspectiva organului de urmărire penală competent, verificare ce se circumscrie obiectului procedurii în cameră preliminară, astfel cum este stabilit în art. 342 din Codul de procedură penală.

Pentru a reține că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, Curtea a avut în vedere că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii asupra acestei chestiuni de drept, care nu face nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Pe fondul chestiunii de drept a cărei dezlegare s-a solicitat, instanța de trimitere a arătat, într-o primă interpretare, că lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție pot efectua acte de cercetare penală prin delegare și în alte cauze penale decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005 privind operaționalizarea Direcției generale anticorupție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 383/2005, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, în temeiul art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, articol de lege care nu limitează în vreun fel organele de cercetare penală cărora procurorul le poate delega efectuarea unor acte de urmărire penală, singura condiție fiind ca acestea să fie organe ale poliției judiciare.

Efectuarea activităților procesuale prin delegare reprezintă, în fapt, potrivit doctrinei juridice, o deplasare limitată de competență de la un organ de urmărire sau de la o instanță de judecată, legal competente, într-o cauză penală, către un alt organ sau o altă instanță inferior/inferioară ierarhic (V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea generală, vol. V, ed. a 2-a, Ed. Academiei, București, 2003, p. 300).

Instanța a apreciat că, întrucât delegarea poate fi dispusă doar unui organ inferior ierarhic, având în același timp atribuții mult limitate în realizarea mandatului primit, acest organ nu trebuie și nici nu este posibil să respecte normele de competență cerute procurorului care efectuează urmărirea penală și care dispune delegarea.

Totodată, instanța de trimitere a constatat că nu există o normă procesual penală prin care să se fi limitat ori interzis organelor de cercetare penală ale poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție să poată, ca urmare a delegării dispuse în temeiul art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, efectua acte de urmărire penală și în alte cauze penale decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, iar în lipsa unor norme speciale derogatorii se aplică norma generală, care permite delegarea oricărui organ de cercetare penală al poliției judiciare.

De asemenea, instanța de trimitere a susținut că atunci când legiuitorul a dorit să limiteze actele ce pot fi efectuate prin delegare de către un organ de cercetare penală al poliției judiciare a prevăzut această limitare în mod expres făcând trimitere la dispozițiile art. 10 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare, în care s-a prevăzut că "Ofițerii și agenții de poliție judiciară pot efectua numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii Direcției Naționale Anticorupție".

În consecință, într-o primă opinie, instanța de trimitere a considerat că lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție au o competență exclusivă în cauzele penale prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, fiind singurii care pot efectua în aceste cauze acte de cercetare penală dispuse de procurorul competent, dar pot efectua, prin delegarea dispusă în temeiul art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, acte de urmărire penală și în alte cauze.

Instanța de trimitere a apreciat că, similar, și instanțele care au o competență materială și personală specială, cum ar fi curțile de apel, pot efectua, potrivit art. 201 din Codul de procedură penală, prin delegare, anumite acte de procedură de competența instanței superioare (de exemplu, Înalta Curte de Casație și Justiție poate delega atribuția de administrare a probei testimoniale unei curți de apel).

În cea de-a doua opinie, instanța de trimitere a considerat că lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție nu pot efectua acte de cercetare penală prin delegare, în temeiul art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, și în alte cauze penale decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005.

Potrivit acestei interpretări, s-a apreciat că lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție au competența de a desfășura, potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, numai actele de cercetare penală dispuse de procurorul competent privind infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, săvârșite de personalul Ministerului Administrației și Internelor.

Instanța de trimitere a invocat Decizia nr. 674 din 17 noiembrie 2016 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 20 martie 2017, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a art. I și II din Legea nr. 161/2005 privind stabilirea unor măsuri pentru prevenirea și combaterea corupției în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, iar în considerentele deciziei, paragraful 31 a reținut că "(...) În ceea ce privește critica potrivit căreia se realizează o extindere nejustificată a competenței Direcției generale anticorupție în sensul instrumentării de către aceasta a unor fapte săvârșite de persoane care nu fac parte din personalul Ministerului Administrației și Internelor, Curtea apreciază că nici aceasta nu poate fi primită. Din analiza reglementărilor în vigoare, Curtea observă, astfel cum s-a arătat anterior, că Direcția generală anticorupție este o structură specializată în prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului propriu al Ministerului Internelor și Reformei Administrative, având astfel competența de a desfășura acte de cercetare penală numai în ceea ce privește o anumită categorie de fapte, săvârșite exclusiv de persoane încadrate în cadrul aparatului acestui minister".

În acest context, s-a apreciat că un argument suplimentar l-a constituit și faptul că prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2013 privind stabilirea unor măsuri pentru eficientizarea activităților de prevenire și combatere a corupției s-au adus modificări art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, în sensul că "lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției generale anticorupție a Ministerului Afacerilor Interne efectuează, în condițiile legii, activități de prevenire și descoperire a faptelor de corupție, precum și acte de cercetare penală dispuse de procurorul competent privind următoarele categorii de infracțiuni: a) infracțiuni prevăzute de art. 254-257 din Codul penal; b) infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare", însă această ordonanță de urgență a fost respinsă prin Legea nr. 324/2013 privind stabilirea unor măsuri pentru eficientizarea activităților de prevenire și combatere a corupției, legiuitorul nedorind lărgirea competenței lucrătorilor poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție a Ministerului Afacerilor Interne.

În concluzie, instanța de trimitere a considerat că, deși art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală nu face distincție între organele de cercetare penală cărora procurorul care efectuează urmărirea penală le poate delega, prin ordonanță, efectuarea unor acte de urmărire penală, aceasta nu exclude obligativitatea prevăzută de lege, și anume aceea potrivit căreia oricare dintre organele de cercetare penală cărora procurorul le-ar putea delega atribuții trebuie să aibă competența de a efectua actele de urmărire penală solicitate. Or, ofițerii din cadrul Direcției Generale Anticorupție au prin lege competența de a efectua acte dispuse de procuror, doar în ceea ce privește săvârșirea de fapte de corupție de către personalul Ministerului Administrației și Internelor.

I.4. Punctele de vedere ale procurorului și ale inculpaților cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție este inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiția impusă de art. 475 din Codul de procedură penală care impune ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluționarea în fond a cauzei. Din punctul său de vedere, textele care trebuie avute în vedere, în apreciere, conduc spre soluții și determină interpretări clare, astfel încât nu există acea doză de echivoc necesară pentru a considera că aceasta este o chestiune care să necesite dezlegare în procedura cerută de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Sesizarea este admisibilă numai în cazul unei dificultăți reale de interpretare a textelor de lege, care este de natură a naște o îndoială rezonabilă a conținutului acestora.

S-a considerat că implicație în soluționarea unor aspecte din cauză poate avea doar chestiunea ce vizează dacă lucrătorii din cadrul Direcției Generale Anticorupție au competență, în condițiile în care procurorul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție dispune delegarea acestora în efectuarea unor acte în cadrul urmăririi penale. În speța pendinte s-au efectuat următoarele acte de urmărire și de cercetare penală, respectiv: ordonanța de delegare a Direcției Generale Anticorupție Vaslui din data de 10.05.2016, prin care s-a dispus audierea martorului B.P. și solicitarea de relații de la Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale Vaslui; ordonanța de delegare a Direcției Generale Anticorupție Vaslui din data de 18.08.2016, prin care s-a dispus audierea martorilor L.S.M. și C.M. și ordonanța de delegare din 3.08.2018 prin care s-a dispus ridicarea unor documente de către Direcția Generală Anticorupție.

În acest context, procurorul a apreciat că Direcția Generală Anticorupție este competentă să efectueze acte de cercetare penală în ipoteza delegării prin ordonanța procurorului, independent de calitatea de personal al Ministerului Administrației și Internelor. Prin ordonanța de delegare a procurorului, competența de a efectua urmărirea penală în cauză nu a fost transferată ofițerului de poliție judiciară din cadrul Direcției Generale Anticorupție, actele de urmărire penală întocmite de acesta fiind efectuate în numele procurorului care a dat dispoziția scrisă. Prin delegare practic se transmite dreptul de a efectua un act procedural unui organ competent teritorial, dar necompetent funcțional să efectueze în cauză urmărirea penală.

Prin urmare, opinia procurorului a fost în sensul că actele îndeplinite prin delegare de către lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție în temeiul delegării dispuse prin ordonanță de către procuror, în cauzele în care acesta este competent să efectueze urmărirea penală, nu sunt lovite de nulitate, nici relativă, nici absolută, chiar dacă vizează o persoană care nu face parte din personalul Ministerului Administrației și Internelor și fapte de corupție prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

Apărătorul ales al inculpaților contestatori a apreciat că sunt îndeplinite condițiile procesuale pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Asupra problemei de drept ridicate s-a susținut opinia conform căreia ofițerii Direcției Generale Anticorupție nu au competența de a efectua acte de urmărire penală cu privire și la alte persoane, care nu reprezintă personal din cadrul Ministerului Administrației și Internelor. Apărătorul ales a precizat că Direcția Generală Anticorupție s-a înființat în subordinea ministrului administrației și internelor, ca structură specializată pentru prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului propriu, ofițerii de poliție judiciară din cadrul Direcției Generale Anticorupție fiind abilitați să efectueze activități de descoperire a infracțiunilor de corupție săvârșite de personalul Ministerului Administrației și Internelor.

În argumentarea opiniei exprimate, apărătorul ales a susținut că procurorul, care este competent din punct de vedere legal să efectueze urmărirea penală în cauză, nu poate delega efectuarea unui act de urmărire penală unui organ de cercetare penală care nu este competent, cu referire strictă la dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, care prevăd, în mod expres, faptul că ofițerii Direcției Generale Anticorupție au competență exclusivă în privința personalului Ministerului Administrației și Internelor. Pe de altă parte, s-a susținut că normele procesual penale din dreptul comun sau din legislația specială sunt de strictă interpretare, legiuitorul neprevăzând situații derogatorii.

II. Jurisprudența națională relevantă în materie

Într-o primă opinie, au fost identificate următoarele hotărâri judecătorești pronunțate în cauze în care s-a statuat lipsa de competență a Direcției Generale Anticorupție în a efectua acte de cercetare penală privind faptele de corupție, inclusiv în ipoteza delegării prin ordonanța procurorului, în cauze în care inculpații nu au calitatea de personal al Ministerului Afacerilor Interne: Încheierea nr. 779 din 7.10.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, Încheierea din data de 27.11.2019, pronunțată de Tribunalul Timiș, în Dosarul nr. 4.253/30/2019/a1, Încheierea nr. 13/2018 din 14.02.2018, pronunțată de Tribunalul Mureș, în Dosarul nr. 1.811/102/2017/a1, Încheierea din 20 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Gorj, în Dosarul nr. 9.014/95/2014*.

În sprijinul acestei opinii este și minuta întâlnirii procurorilor șefi de secție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, al Direcției Naționale Anticorupție, al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al parchetelor de pe lângă curțile de apel (București, 9-10 martie 2020) sub patronajul Institutului Național al Magistraturii, care a conchis, cu majoritate, că Direcția Generală Anticorupție este o structură specializată în prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului propriu al Ministerului Internelor și Reformei Administrative, având astfel competența de a desfășura acte de cercetare penală numai în ceea ce privește o anumită categorie de fapte, săvârșite exclusiv de persoane încadrate în cadrul aparatului acestui minister.

Într-o altă opinie s-a considerat că Direcția Generală Anticorupție este competentă să efectueze acte de cercetare penală în ipoteza delegării prin ordonanța procurorului, independent de calitatea de personal al Ministerului Afacerilor Interne. Mai mult, în cadrul acestei orientări, unele instanțe au apreciat că lucrătorii de poliție judiciară din cadrul Direcției Generale Anticorupție sunt competenți să efectueze cercetări cu privire la săvârșirea oricărei infracțiuni, prin ordonanța de delegare a procurorului, actele de urmărire penală întocmite de aceștia fiind efectuate în numele procurorului care a dat dispoziția scrisă care păstrează competența de a efectua urmărirea penală în cauză și care nu a fost transferată ofițerului de poliție judiciară din cadrul Direcției Generale Anticorupție. În susținerea acestei opinii s-a identificat practică doctrinară, și anume Încheierea penală nr. 73/CP/19.05.2017, pronunțată de Tribunalul Mureș, în Dosarul nr. 500/102/2017/a1, definitivă prin Încheierea penală nr. 46/C/CP/22.06.2017 a judecătorului de cameră preliminară de la Curtea de Apel Târgu Mureș, Încheierea nr. 66/2019, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Iași, în Dosarul nr. 23/99/2019/a1, Încheierea nr. 152 din data de 20.12.2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în Dosarul nr. 4.253/30/2019/a1.

III. Jurisprudența relevantă a Curții Constituționale

Au fost identificate următoarele decizii relevante ale Curții Constituționale pentru problema de drept analizată:

- Decizia nr. 674 din 17 noiembrie 2016 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I și II din Legea nr. 161/2005 privind stabilirea unor măsuri pentru prevenirea și combaterea corupției în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 20 martie 2017;

- Decizia nr. 302 din 4 mai 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017;

- Decizia nr. 317 din 21 mai 2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (1), (2) și (3) și art. 6 alin. (1) din Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 23 iulie 2019;

- Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016.

IV. Jurisprudența relevantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție

S-a enunțat practică doctrinară, și anume Încheierea nr. 231 din 19.02.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 854/33/2014/a1, Decizia nr. 300/A din 14 iulie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală în Dosarul nr. 2.932/2/2012, Decizia nr. 135/A din 30 mai 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală în Dosarul nr. 1.555/1/2017 și Decizia nr. 173/A din 4 iulie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală în Dosarul nr. 106/36/2016.

V. Punctul de vedere exprimat de Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție

Cu Adresa nr. 684 din 2 iunie 2020, Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică a înaintat punctul de vedere asupra chestiunii de drept a cărei dezlegare s-a solicitat, apreciind că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, care formează obiectul Dosarului nr. 1.144/1/2020, este inadmisibilă, întrucât nu este îndeplinită condiția privind existența unei relații de dependență între lămurirea chestiunii de drept și soluționarea pe fond a cauzei, prevăzută în art. 475 din Codul de procedură penală, în accepțiunea conferită de jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În argumentarea acestei opinii s-a invocat Decizia nr. 14/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 28 iunie 2017), Decizia nr. 21/2019 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 981 din 5 decembrie 2019), Decizia nr. 11/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014) și Decizia nr. 23/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014), din perspectiva condiției ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei, prin care s-a statuat, de principiu, asupra înțelesului ce trebuie atribuit sintagmei problemă de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, arătându-se că prin aceasta trebuie să se înțeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relațiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecințelor de natură civilă, (...) dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acțiunii penale sau a acțiunii civile în procesul penal.

În aceste condiții, în raport cu jurisprudența invocată a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sesizarea apare ca inadmisibilă, întrucât lămurirea chestiunii de drept nu are consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei, între problema de drept a cărei lămurire se solicită și soluția dată asupra acțiunii penale și/sau civile nu există o relație de dependență, iar dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării nu este determinantă pentru rezolvarea acțiunii penale sau a acțiunii civile în procesul penal.

În continuare, referitor la competența de efectuare a urmăririi penale, în raport cu care se verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, a opinat că aceasta îi aparține în mod exclusiv procurorului, întrucât cauza privește infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În acest sens au fost invocate dispozițiile art. 13 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție, iar în conformitate cu dispozițiile art. 56 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală, urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror: (...) d) în cazul infracțiunilor pentru care competența de a efectua urmărirea penală aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție.

Astfel, s-a apreciat că, în cauzele în care competența de efectuare a urmăririi penale îi aparține în mod exclusiv procurorului, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, din perspectiva normelor privind competența, se verifică prin raportare la procuror, iar nu la organul de cercetare penală al poliției judiciare delegat de procuror să efectueze anumite acte de urmărire penală.

În sensul menționat anterior s-a invocat Decizia nr. 135/A din 30 mai 2018 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție și Decizia nr. 300/A din 14 iulie 2016 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Opinia exprimată de Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul că verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, din perspectiva normelor privind competența, se realizează prin raportare la procuror, iar lămurirea chestiunii de drept nu produce consecințe juridice asupra modului de rezolvare a contestației în procedura camerei preliminare și nici asupra modului de rezolvare a fondului cauzei (asupra rezolvării acțiunii penale sau asupra rezolvării acțiunii civile în procesul penal), neexistând o relație de dependență între lămurirea chestiunii de drept și soluționarea pe fond a cauzei, în accepțiunea conferită de jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cu consecința inadmisibilității sesizării.

VI. Opinia specialiștilor consultați asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialiști cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.

- Universitatea de Vest din Timișoara - Facultatea de Drept - Centrul de Cercetări în Științe Penale a opinat că, în raport cu criteriile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală, se poate constata că toate cele trei condiții prevăzute de acest text de lege sunt îndeplinite, respectiv: sesizarea trebuie să fie solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanță (Curtea de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță - soluționarea unei contestații în procedura de cameră preliminară); existența unei chestiuni de drept controversate de care depinde soluționarea fondului cauzei, în raport cu practica judiciară neunitară în privința întinderii și efectelor competențelor lucrătorilor de poliție judiciară din cadrul Direcției Generale Anticorupție; fondul cauzei pendinte este influențat de nulitatea și/sau excluderea unor mijloace de probă; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul unei alte sesizări pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile sau a unui recurs în interesul legii și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În opinia juridică transmisă, pe fondul sesizării, s-a considerat că lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție nu pot efectua, conform art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, acte de cercetare penală prin delegare în alte cauze decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005.

În argumentare s-a făcut trimitere la minuta întâlnirii procurorilor șefi de secție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, al Direcției Naționale Anticorupție, al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al parchetelor de pe lângă curțile de apel (București, 9-10 martie 2020) sub patronajul Institutului Național al Magistraturii, care a conchis, cu majoritate, că interpretarea Deciziei nr. 674 din 17 noiembrie 2016 a Curții Constituționale este cea corectă. Astfel, în considerentele deciziei menționate, la paragraful 31 se statuează că Direcția Generală Anticorupție este o structură specializată în prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului propriu al Ministerului Internelor și Reformei Administrative, având astfel competența de a desfășura acte de cercetare penală numai în ceea ce privește o anumită categorie de fapte, săvârșite exclusiv de persoane încadrate în cadrul aparatului acestui minister.

Opinia exprimată de decanul Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara a fost în sensul că textele legale în discuție, respectiv art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală și art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, sunt complementare, în sensul că ele vizează aceeași ipoteză, astfel încât nu se impune a fi tratate diferit sau independent unul de celălalt.

În esență, s-a arătat că procurorul este obligat să efectueze în integralitate urmărirea penală (ceea ce presupune atât cercetarea penală ce aparține de regulă poliției judiciare, cât și deciziile asupra urmăririi penale ce aparțin în mod tradițional unui magistrat).

S-a opinat că, atunci când procurorul decide delegarea, în principiu, se poate orienta spre orice lucrător din cadrul poliției judiciare care îndeplinește condițiile de a fi organ de cercetare penală, așa cum prevăd dispozițiile art. 55 alin. (4) din Codul de procedură penală și ale Legii nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare.

Conform art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare, în scopul efectuării cu celeritate și, în mod temeinic, a activităților de descoperire și de urmărire a infracțiunilor de corupție, în cadrul Direcției Naționale Anticorupție funcționează ofițeri de poliție. Ofițerii și agenții de poliție judiciară prevăzuți la art. 10 alin. (1) din același act normativ își desfășoară activitatea sub autoritatea exclusivă a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție și pot efectua numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii acestei direcții și dețin o competență generală de cercetare, fiind limitată de dispozițiile procurorului.

În consecință, s-a considerat că polițiștii judiciari din cadrul Direcției Naționale Anticorupție sunt polițiști cu competență de cercetare penală distinctă, precisă și limitată la infracțiunile comise de personalul Ministerului Afacerilor Interne. S-a opinat că existența unui act de delegare nu schimbă cu nimic regimul juridic al actelor întocmite de polițiștii judiciari din cadrul Direcției Generale Anticorupție, în condițiile în care delegarea este o condiție esențială pentru exercitarea competenței acestora, datorită specificului infracțiunilor de corupție, iar, pe de altă parte, limitarea competenței polițiștilor judiciari din cadrul Direcției Generale Anticorupție nu reprezintă o excepție, ci este expresia unei politici penale sectoriale dedicate investigării aprofundate anumitor categorii de infracțiuni.

S-au enunțat prevederile art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, care instituie o competență distinctă a polițiștilor judiciari din cadrul Direcției Generale Anticorupție pentru a efectua acte de cercetare penală cu privire la infracțiunile de corupție prevăzute de Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție comise de personalul Ministerului Administrației și Internelor. S-a opinat că această competență este una cu caracter personal, determinată de calitatea autorului faptei și a cărei nerespectare în faza de urmărire penală se sancționează cu nulitatea absolută, așa cum a decis Curtea Constituțională prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017.

- Facultatea de Drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca a opinat în sensul că lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție pot efectua, conform art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, acte de cercetare penală prin delegare doar în cauzele penale care intră sub incidența art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005.

În argumentare s-au invocat dispozițiile art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, potrivit cărora: "Lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției generale anticorupție au competența să efectueze, în condițiile prevăzute de lege, activități de prevenire și descoperire, precum și actele de cercetare penală dispuse de procurorul competent privind infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, săvârșite de personalul Ministerului Administrației și Internelor."

Așadar, s-a considerat că această reglementare este neechivocă, în sensul că stabilește competența materială și personală exclusivă a organelor de cercetare penală din cadrul Direcției Generale Anticorupție doar în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, săvârșite de personalul Ministerului Administrației și Internelor (în prezent, Ministerul Afacerilor Interne).

Din această perspectivă, s-a precizat că organele de cercetare penală speciale din cadrul Direcției Generale Anticorupție nu pot efectua acte de urmărire penală cu privire la infracțiuni de corupție săvârșite de alte persoane decât personalul Ministerului Afacerilor Interne, în acord cu Decizia nr. 674 din 17 noiembrie 2016 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 20 martie 2017, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I și II din Legea nr. 161/2005 privind stabilirea unor măsuri pentru prevenirea și combaterea corupției în cadrul Ministerului Afacerilor Interne.

- Facultatea de Drept din cadrul Universității Lucian Blaga din Sibiu a opinat în sensul că lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție nu pot efectua, conform art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, acte de cercetare penală prin delegare în alte cauze penale decât acelea prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, dat fiind că aceasta este o structură specializată strict în prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului Ministerului Afacerilor Interne.

S-a menționat că dispozițiile art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005 limitează competența Direcției Generale Anticorupție atât în ceea ce privește actele de cercetare penală (indiferent dacă acestea sunt efectuate de lucrătorii Direcției Generale Anticorupție în calitate de organe de cercetare penală ori prin delegare dispusă de procurorul competent), cât și cu privire la obiectul acestor cauze, și anume doar acelea care se referă la infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție săvârșite de personalul Ministerului Administrației și Internelor.

În același sens sunt și dispozițiile cuprinse în Decizia nr. 674 din 17 noiembrie 2016 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 20 martie 2017, din care se desprinde următoarea concluzie: "Direcția generală anticorupție este o structură specializată în prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului propriu al Ministerului Internelor și Reformei Administrative, având, astfel, competența de a desfășura acte de cercetare penală numai în ceea ce privește o anumită categorie de fapte, săvârșite exclusiv de persoane încadrate în cadrul aparatului acestui minister."

Conform punctului de vedere transmis, extinderea competenței acestei structuri din cadrul Ministerului Administrației și Internelor la alte fapte ori la alte persoane decât acelea strict avute în vedere de dispozițiile legale invocate mai sus, indiferent de calitatea în care acționează lucrătorii Direcției Generale Anticorupție, reprezintă o încălcare a acestor dispoziții privitoare la competența organelor de cercetare penală,