ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 83/2021

CAMERĂ

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 83/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 170 din 21/02/2022

Daniel Grădinaru - președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului

Săndel Lucian Macavei - judecător la Secția penală

Francisca Maria Vasile - judecător la Secția penală

Ioana Alina Ilie - judecător la Secția penală

Maricela Cobzariu - judecător la Secția penală

Simona Elena Cîrnaru - judecător la Secția penală

Andrei Claudiu Rus - judecător la Secția penală

Rodica Cosma - judecător la Secția penală

Mircea Mugurel Șelea - judecător la Secția penală

Pe rol se află soluționarea sesizării formulate de Tribunalul Satu Mare, în baza art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

Interpretarea dispozițiilor art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) și art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală, în sensul de a se stabili dacă organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire penală; care este sancțiunea procesuală aplicabilă în cazul în care ulterior este audiat în calitate de martor în aceeași cauză, respectiv nulitatea absolută a actelor de urmărire penală efectuate, ca urmare a încălcării normelor de competență, în acord cu dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală și Decizia Curții Constituționale a României nr. 302/2017, sau nulitatea relativă conform art. 282 din Codul de procedură penală, prin constatarea existenței unui caz de incompatibilitate ce decurge din calitatea de martor la săvârșirea infracțiunii a organului de constatare.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală și art. 36 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.

Ședința este prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, domnul judecător Daniel Grădinaru.

La ședința de judecată participă doamna Adina Andreea Ciuhan Teodoru, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror Nicoleta Ecaterina Eucarie, procuror în cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit în cauză de către judecătorul-raportor, acesta fiind comunicat părților potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Totodată, s-a învederat că, drept urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării.

La dosar a fost depus punctul de vedere formulat de B.C.A., care a susținut, în esență, că sancțiunea care intervine atunci când organul de constatare cumulează și calitatea de organ de cercetare penală, efectuând în continuare acte de cercetare penală, este nulitatea absolută.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, a acordat cuvântul în dezbateri.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, doamna procuror Eucarie Ecaterina Nicoleta, având cuvântul referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, a solicitat admiterea în parte a sesizării formulate și pronunțarea unei hotărâri prin care să se statueze că organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire penală, nefiind incompatibil.

Astfel, în raport cu prima întrebare din cuprinsul sesizării, doamna procuror Eucarie Ecaterina Nicoleta a apreciat că sunt întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală.

Cu privire la fondul problemei s-a apreciat că organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a unei infracțiuni flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire penală.

Art. 61 din Codul de procedură penală prevede în alin. (1) că ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni organele de constatare sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate. Legiuitorul a făcut distincție între organele de constatare (art. 61) de organele de ordine publică și siguranță națională și de organele de urmărire penală.

Actele încheiate, împreună cu mijloacele materiale de probă, se înaintează de îndată organelor de urmărire penală, iar procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile art. 61 alin. (1) constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală și nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.

Faptul că organul de cercetare penală al poliției judiciare care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire penală rezultă din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 26 alin. (1) pct. 10 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, republicată, cu modificările și completările ulterioare, art. 2

alin. (1) lit. a) și art. 8 alin. (2) din Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Totodată, din interpretarea coroborată a dispozițiilor Legii nr. 364/2004 rezultă că polițiștii care fac parte din poliția judiciară pot efectua atât activități de constatare a infracțiunilor, cât și activități de cercetare penală, cele două categorii de atribuții neexcluzându-se reciproc.

Pe de altă parte, art. 298 din Codul de procedură penală prevede că, în caz de infracțiune flagrantă, organul de cercetare penală este obligat să constate săvârșirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile.

Împrejurarea că organul de cercetare penală are atribuția legală de a constata săvârșirea unei fapte penale pe care a perceput-o în mod nemijlocit nu îl transformă în organ de constatare în sensul art. 61 din Codul de procedură penală, întrucât aceste organe sunt doar cele menționate în această dispoziție legală, și nu îi conferă calitatea procesuală de martor, în sensul art. 114 din Codul de procedură penală.

Calitatea de martor nu se naște în mod automat din momentul perceperii unor împrejurări cu relevanță pentru o cauză penală, ci este necesar să fie atribuită de organele judiciare, prin dispoziția de administrare, din oficiu sau la cerere, a acestei probe, după analiza condițiilor prevăzute de art. 100 alin. (4) din Codul de procedură penală, referitoare la pertinența, concludența și utilitatea probei.

Prin urmare, organele de urmărire penală au atribuții diferite de cele ale organelor de constatare prevăzute de art. 61 din Codul de procedură penală, iar consecințele juridice ale actelor încheiate de cele două categorii de organe în legătură cu activitatea de urmărire penală sunt fundamental diferite.

Organele de cercetare penală realizează majoritatea activităților din cursul urmăririi penale având ca obiect strângerea probelor cu privire la existența infracțiunilor și la identificarea făptuitorilor pentru stabilirea răspunderii penale a acestora, activități care constau în efectuarea de cercetări la fața locului, percheziții, audieri de persoane, verificarea și aprecierea probelor, iar procesul-verbal care cuprinde constatările personale ale organului de urmărire penală sau ale instanței de judecată constituie mijloc de probă, așa cum prevede art. 198 alin. (2) teza I din Codul de procedură penală.

În concluzie, doamna procuror a susținut că organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a unei infracțiuni flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire penală.

În legătură cu cea de-a doua întrebare, respectiv care este sancțiunea procesuală aplicabilă în cazul în care este audiat în calitate de martor în aceeași cauză organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, respectiv nulitatea absolută a actelor de urmărire penală efectuate, ca urmare a încălcării normelor de competență, în acord cu dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală și Decizia Curții Constituționale a României nr. 302/2017, sau nulitatea relativă în baza dispozițiilor art. 282 din Codul de procedură penală, prin constatarea existenței unui caz de incompatibilitate ce decurge din calitatea sa de martor la săvârșirea infracțiunii, doamna procuror a susținut că aceasta este inadmisibilă, nefiind întrunită condiția ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei în care a fost invocată.

Astfel, din cele reținute de judecătorul de cameră preliminară de la instanța de trimitere rezultă că, în cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante nu a fost audiat ca martor, situație în care nu există legătură între dezlegarea problemei de drept și soluționarea pe fond a cauzei în care a fost invocată.

De altfel, textele supuse interpretării nu ridică o problemă veritabilă de drept, premisa de la care pleacă instanța de trimitere, în sensul incidenței art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală, fiind însă greșită.

Astfel, dispozițiile Codului de procedură penală nu interzic în mod expres audierea în calitate de martor a organului de urmărire penală care a constatat săvârșirea unei infracțiuni flagrante și a efectuat ulterior acte de urmărire penală, acesta întrunind condițiile prevăzute de art. 114 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Așadar, în acest context, procurorul care supraveghează urmărirea penală, dacă apreciază că se impune audierea organului de cercetare penală ca martor, va dispune repartizarea cauzei penale, pentru a nu fi incidentă starea de incompatibilitate prevăzută de art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 302 alin. (1) din același cod.

Actele efectuate de organul de urmărire penală care a constatat săvârșirea unei infracțiuni flagrante și a realizat activități în cauză anterior audierii sale în calitate de martor rămân valabile, cu privire la acestea neoperând nicio sancțiune procesuală.

În concluzie, sancțiunea nulității relative ce decurge din existența cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală nu poate opera decât cu privire la actele întocmite de organul de urmărire penală ulterior audierii sale efective în calitate de martor.

Totodată, doamna procuror a subliniat că normele de incompatibilitate nu pot fi asimilate normelor de competență, prin urmare, în speță nu este incidentă Decizia Curții Constituționale nr. 302/2017.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut dosarul în pronunțare.

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea de cameră de consiliu din data de 29 septembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Satu Mare în baza art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

"Interpretarea dispozițiilor art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) și art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală, în sensul de a se stabili dacă organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire penală; care este sancțiunea procesuală aplicabilă în cazul în care ulterior, este audiat în calitate de martor în aceeași cauză, respectiv nulitatea absolută a actelor de urmărire penală efectuate, ca urmare a încălcării normelor de competență, în acord cu dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală și Decizia Curții Constituționale a României nr. 302/2017 sau nulitatea relativă conform art. 282 din Codul de procedură penală, prin constatarea existenței unui caz de incompatibilitate ce decurge din calitatea de martor la săvârșirea infracțiunii de organul de constatare."

II. Expunerea succintă a cauzei

Prin Încheierea de cameră preliminară nr. 122 din 16 martie 2021 pronunțată de Judecătoria S. M. au fost respinse cererile și excepțiile formulate de inculpatul B.C.A. și, în baza art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală, s-a constatat că Judecătoria S. M. este competentă în soluționarea cauzei și s-a constatat legalitatea sesizării instanței cu Rechizitoriul nr. 2.158/P/2018 al Parchetului de pe lângă Judecătoria S. M., a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală.

Totodată, s-a dispus începerea judecării cauzei privind inculpatul B.C.A. cu privire la săvârșirea infracțiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, faptă prevăzută de art. 337 din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal.

Împotriva acestei încheieri a formulat contestație inculpatul B.C.A., solicitând ca, în temeiul art. 342 și următoarele din Codul de procedură penală, raportat la art. 280-282 din Codul de procedură penală și art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală, să se constate nulitatea următoarelor acte procesuale: proces-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, proces-verbal de sesizare din oficiu din data de 29 iulie 2018; ordonanța de începere a urmării penale din data de 29 iulie 2018; ordonanța de efectuare în continuare a urmăririi penale față de suspect din data de 29 iulie 2018; ordonanța de schimbare a încadrării juridice din data de 22 aprilie 2019 și ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale din data de 22 aprilie 2019.

Totodată, a solicitat să se dispună excluderea tuturor mijloacelor de probă administrate în cauză ca urmare a nulității principalelor acte procesuale și, pe cale de consecință, să se dispună restituirea cauzei la parchet în condițiile art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală.

La termenul de judecată din data de 7 aprilie 2021, contestatorul inculpat a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, apreciind că acestea ar fi contrare următoarelor dispoziții: art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 20, art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La același termen, instanța, constatând îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, în baza art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală.

Opinia judecătorilor de cameră preliminară față de obiectul excepției de neconstituționalitate a fost în sensul că dispozițiile art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, care reglementează incompatibilitatea organului de cercetare penală atunci când a fost expert sau martor în cauză, nu încalcă principiile constituționale ale legalității, egalității și nediscriminării, ale liberului acces la justiție și la un proces echitabil, garantate de art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, s-a constatat că prin reglementarea acestui caz de incompatibilitate s-a urmărit ca martorul care și-a exprimat părerea în legătură cu anumite aspecte ale cauzei penale să nu poată ulterior să evalueze probele astfel obținute în calitate de organ de cercetare penală.

Potrivit dispozițiilor art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală, pot fi audiate în calitate de martor și persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 și 62 din Codul de procedură penală, iar potrivit art. 61 din Codul de procedură penală, ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, organele de ordine publică și siguranță națională sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege. Aceste procese-verbale constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală.

Așa cum rezultă din conținutul dispozițiilor art. 114 alin. (3) din Codul de procedură penală nu există nicio incompatibilitate între calitatea de martor și calitatea de organ de cercetare penală sau de constatare a unei infracțiuni.

Astfel spus, cazul de incompatibilitate reglementat de art. 65 raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală vizează eventualele acte efectuate de către organele de cercetare penală ulterior dobândirii calității de martor într-o cauză penală.

III. Punctul de vedere al completului de judecată care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul că organul de cercetare penală care a întocmit un proces-verbal de constare a infracțiunii flagrante nu devine incompatibil în sensul art. 65 raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală și poate efectua în continuare acte de urmărire penală.

În situația în care organele de urmărire penală dobândesc calitatea de martor în cauza în care au efectuat și acte de constatare a infracțiunii flagrante, acestea devin incompatibile în conformitate cu prevederile art. 65 raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală.

IV. Opinia instanțelor judecătorești

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanțelor judecătorești asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

Examinând punctele de vedere exprimate de curțile de apel și instanțele arondate, precum și jurisprudența atașată acestora ce au fost transmise instanței supreme referitoare la chestiunea de drept supusă dezlegării, a rezultat o practică neunitară.

IV.1. Într-o primă opinie, Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Timișoara, Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel București, Curtea de Apel Ploiești, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galați, Curtea de Apel Bacău, Tribunalul Timiș, Tribunalul Caraș-Severin, Tribunalul Arad, Tribunalul Brașov, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Satu Mare, Tribunalul Iași, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Timișoara, Judecătoria Iași, Judecătoria Baia Mare, Judecătoria Piatra-Neamț, Judecătoria Dragomirești, Judecătoria Bolintin-Vale au susținut că, în interpretarea dispozițiilor art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) și art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală, organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire penală, fiind ulterior audiat în calitate de martor.

În situația în care organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante a fost audiat ulterior în calitate de martor în aceeași cauză, s-au exprimat două opinii:

- în opinia majoritară s-a susținut că în ipoteza enunțată nu operează niciun caz de nulitate, absolută sau relativă;

- opinia minoritară a fost în sensul că în această ipoteză s-ar putea pune în discuție o eventuală nulitate relativă a actelor de urmărire penală efectuate, conform art. 282 din Codul de procedură penală, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru constatarea intervenirii respectivei nulități.

Tribunalul Satu Mare, Secția penală a opinat că în situația în care agentul de poliție constatator deține și calitatea de organ de poliție judiciară nu devine incidentă vreo incompatibilitate procesuală între calitatea de agent constatator și cea de organ de urmărire penală, câtă vreme dispozițiile legale nu prevăd în mod expres vreo interdicție între calitatea de organ de cercetare, în baza căreia agentul întocmește actele de constatare a infracțiunii (de exemplu, contrabandă, deținere de droguri, infracțiuni silvice etc.), și calitatea de organ de urmărire penală, în baza căreia dispune începerea urmăririi penale in rem, iar ulterior efectuează alte acte de urmărire penală în raport cu specificul investigației.

Tribunalul Bihor a exprimat două opinii cu privire la problema de drept în discuție:

- într-o primă opinie s-a arătat că organul de cercetare penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire. În situația în care acesta dobândește la un anumit moment procesual calitatea de martor (calitate ce poate fi atribuită de organul judiciar care instrumentează cauza, din oficiu sau la cererea părții interesate), acesta poate fi audiat în această calitate.

În situația în care organul de cercetare penală (care a fost prezent la constatarea infracțiunii) dobândește ulterior calitatea de martor, devine incompatibil să efectueze alte acte de urmărire penală, fiind incident cazul expres de incompatibilitate prevăzut la art. 65 din Codul de procedură penală, raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, iar eventualele acte întocmite ar pute fi lovite de nulitate relativă, în condițiile prevăzute de art. 282 din Codul de procedură penală (nefiind incident cazul de nulitate absolută raportat la nerespectarea dispozițiilor legale privind necompetența materială sau funcțională a organului de urmărire penală);

- în cea de a doua opinie exprimată s-a arătat că organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante nu poate efectua în continuare acte de urmărire penală ulterior audierii în calitate de martor, sancțiunea fiind nulitatea absolută, în acord cu dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală și cu Decizia Curții Constituționale a României nr. 302/2017.

IV.2. Într-o altă orientare a jurisprudenței, Curtea de Apel Timișoara, Curtea de Apel Iași, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Ploiești, Tribunalul București - Secția I penală, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Ilfov (în majoritate), Tribunalul Brașov, Tribunalul Vaslui, Tribunalul Bihor, Tribunalul Dolj, Tribunalul Bistrița-Năsăud, Judecătoria Caransebeș, Judecătoria Oravița, Judecătoria Moinești, Judecătoria Onești, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Roșiori de Vede, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Videle, Judecătoria Iași, Judecătoria Baia Mare, Judecătoria Caracal au opinat că în situația în care organul de cercetare penală, care a fost prezent la constatarea infracțiunii, dobândește calitatea de martor, devine incompatibil să efectueze alte acte de urmărire penală, fiind incident cazul expres de incompatibilitate prevăzut la art. 65 din Codul de procedură penală raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, iar eventualele acte întocmite ar fi lovite de nulitate relativă, nefiind incident cazul de nulitate absolută raportat la nerespectarea dispozițiilor legale privind necompetența materială sau funcțională a organului de urmărire penală.

Judecătoria Huși a opinat că organul de cercetare penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii nu poate efectua în continuare acte de urmărire penală motivat de faptul că, potrivit art. 293 din Codul de procedură penală, procesul-verbal încheiat constituie o modalitate de sesizare diferită de sesizarea din oficiu, astfel încât continuarea urmăririi penale urmează a fi efectuată de un alt organ pentru a se oferi garanțiile procedurale necesare unui proces echitabil. Sancțiunea procesuală aplicabilă în cazul în care, ulterior, organul de cercetare penală este audiat în calitate de martor în aceeași cauză este nulitatea absolută.

În materialul transmis de curțile de apel au fost identificate următoarele hotărâri judecătorești: Decizia penală nr. 957 din 19 septembrie 2017 a Curții de Apel Ploiești; Încheierea nr. 1 din 6 ianuarie 2021 a Tribunalului Mehedinți; Încheierea de cameră de consiliu din data de 14 decembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 15.515/94/208/a1 al Judecătoriei Buftea - Secția I penală; Încheierea din 27 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. 6.896/176/2017; Încheierea din 20 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. 6.896/176/2017; Încheierea din 21 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Brașov în Dosarul nr. 505/64/2020/a1, definitivă prin Încheierea nr. 174 din 25 februarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; Încheierea din data de 19 octombrie 2020, pronunțată de Judecătoria Făgăraș în Dosarul nr. 1.413/226/2020/a1; Încheierea penală nr. 20/CCPF/2021 - Dosar nr. 8.288/271/2020/a1, pronunțată de Secția penală a Tribunalului Bihor; Încheierea penală nr. 47/CCPF/2021 - Dosar nr. 1.660/177/2020/a1, pronunțată de Secția penală a Tribunalului Bihor; Încheierea penală nr. 34/CCPF/2021 - Dosar nr. 16.502/271/2020/a1, pronunțată de Secția penală a Tribunalului Bihor; Încheierea penală nr. 31/CCPF/2020 - Dosar nr. 12.401/271/2019/a1, pronunțată de Secția penală a Tribunalului Bihor; Încheierea penală nr. 1.859/CP/2021 - Dosar nr. 10.213/271/2021/a1, pronunțată de Secția penală a Tribunalului Bihor; Încheierea penală nr. 1.702/2020 - Dosar nr. 18.456/271/2019/a1, pronunțată de Secția penală a Tribunalului Bihor; Încheierea de cameră preliminară nr. 14/2021, pronunțată în contestație în Dosarul nr. 1.736/266/2020/a1 al Tribunalului Satu Mare.

La nivelul Curții de Apel Timișoara, Curții de Apel Bacău, Curții de Apel Alba Iulia și instanțelor arondate, Curții de Apel Târgu Mureș și instanțelor arondate, Curții de Apel Constanța și instanțelor arondate, Curții de Apel Iași, Curții de Apel Ploiești și instanțelor arondate, Curții de Apel Galați și instanțelor arondate, Curții de Apel Cluj, Curții de Apel Pitești, Curții de Apel Suceava, Tribunalului Timiș, Tribunalului Arad, Tribunalului Neamț, precum și al instanțelor arondate, Tribunalului Covasna, Tribunalului Iași și instanțelor arondate, Tribunalului Vaslui și instanțelor arondate, Tribunalului Prahova și instanțelor arondate, Tribunalului Bistrița-Năsăud, Tribunalului Cluj, Tribunalului Maramureș, Tribunalului Sălaj și instanțelor arondate, Tribunalului Gorj și instanțelor arondate, Judecătoriei Timișoara, Judecătoriei Lugoj, Judecătoriei Caransebeș, Judecătoriei Făgăraș, Judecătoriei Rupea, Judecătoriei Zărnești, Judecătoriei Bistrița, Judecătoriei Năsăud, Judecătoriei Beclean, Judecătoriei Caracal nu s-au identificat hotărâri judecătorești privind chestiunea de drept supusă dezlegării.

V. Opinia specialiștilor consultați

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

V.1. Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, în principal, a apreciat că sesizarea este inadmisibilă întrucât aceasta nu întrunește criteriile de admisibilitate.

Astfel, cu privire la condiția existenței unei veritabile chestiuni de drept s-a apreciat că prezenta sesizare este inadmisibilă întrucât dispozițiile legale a căror interpretare este solicitată sunt clare, neechivoce, iar aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate.

Cu privire la problema de drept supusă analizei, în măsura în care solicitarea va fi apreciată ca fiind admisibilă, membrii Colectivului de drept penal, în esență, au apreciat că va fi incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală (incompatibilitatea organului de urmărire penală care a fost expert sau martor în cauză) doar în măsura în care organul de cercetare penală a dat anterior declarații în cauză în calitate de martor (în același sens, Decizia Curții Constituționale nr. 243/2018, paragraful 14). În lipsa unei declarații de martor s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se constata incidența acestui caz de incompatibilitate a organului judiciar.

Răspunzând primei întrebări adresate în cuprinsul sesizării s-a apreciat că organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire penală în cauza respectivă, neexistând nicio dispoziție legală contrară.

Astfel, constatarea infracțiunii flagrante chiar de către organul de cercetare penală ar putea să determine cel mult o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea organului de cercetare penală este afectată și să reprezinte un caz de incompatibilitate a acestuia în temeiul art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală.

Referitor la posibilitatea ca un organ de cercetare penală - ce efectuează acte în această calitate - să fie chemat și audiat în calitate de martor, sub un prim aspect, s-a subliniat existența unei imposibilități de cumulare (concomitent) a celor două calități în cursul procesului penal (cea de martor cu cea de organ judiciar).

Pe de altă parte, s-a arătat că nu au fost identificate dispoziții legale care să interzică succedarea celor două calități.

În ipoteza în care organul de cercetare penală ce întocmise procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante și efectuase inițial acte de urmărire penală în cauză dobândește ulterior calitatea de martor, în legătură cu calitatea de organ judiciar va fi incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală - astfel că persoana audiată în calitate de martor nu va putea efectua ulterior acestui moment noi acte de urmărire penală în cauză.

Cu privire la sancțiunea care intervine în situația în care se constată un caz de incompatibilitate cu privire la organul de cercetare penală s-a susținut că această cauză de incompatibilitate poate atrage sancțiunea nulității relative atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 282 din Codul de procedură penală (în același sens, Decizia Curții Constituționale nr. 243/2018, paragraful 15).

Totodată, cu referire la validitatea actelor de urmărire penală efectuate de organul judiciar anterior audierii ca martor s-a susținut că actele deja efectuate de către acest organ până la momentul citării și audierii ca martor sunt valabile și nu sunt afectate automat de o cauză de nulitate.

În ceea ce privește eventualele acte de urmărire penală efectuate de către organul de cercetare penală după audierea în calitate de martor s-a apreciat că existența cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală poate atrage nulitatea relativă a actelor efectuate de acesta în condițiile art. 282 din Codul de procedură penală.

V.2. Universitatea "Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca - Facultatea de Drept, în esență, a susținut că organele de constatare, menționate în art. 61 și 62 din Codul de procedură penală, întocmesc doar acte de constatare a săvârșirii unor infracțiuni, cu caracter extraprocesual, care pot servi numai la sesizarea organelor de urmărire penală.

Potrivit art. 61 alin. (5) și art. 62 alin. (3) din Codul de procedură penală, procesul-verbal încheiat de organele de constatare prevăzute de lege constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală.

De asemenea, potrivit art. 198 alin. (2) din Codul de procedură penală, "procesele-verbale întocmite de organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a)-c) constituie acte de sesizare a organului de urmărire penală și nu au valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal".

Din ansamblul reglementărilor rezultă, în mod neechivoc, faptul că organele de urmărire penală nu pot fi integrate în niciuna dintre categoriile de organe de constatare enumerate la art. 61 și 62 din Codul de procedură penală, fiind evidentă distincția dintre sarcinile organelor de constatare și atribuțiile organelor de urmărire penală în ceea ce privește constatarea infracțiunilor și efectuarea urmăririi penale.

Astfel, potrivit art. 61 alin. (2) și (4) și art. 62 alin. (1)-(4) din Codul de procedură penală, în cazul infracțiunilor flagrante, organele de constatare au dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor și de a-l prinde pe făptuitor, pe care însă trebuie să îl prezinte, împreună cu actele încheiate și cu mijloacele materiale de probă, de îndată, organelor de urmărire penală. În același sens, în cazul infracțiunii flagrante, art. 293 alin. (3) din Codul de procedură penală prevede că "organele de ordine publică și siguranță națională întocmesc un proces-verbal, în care consemnează toate aspectele constatate și activitățile desfășurate, pe care îl înaintează de îndată organului de urmărire penală".

Din conținutul tuturor acestor dispoziții legale rezultă că audierea în calitate de martor a persoanelor integrate în categoria organelor de urmărire penală nu se poate întemeia pe dispozițiile cuprinse în art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală, unde se face referire doar la "persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 și 62 din Codul de procedură penală".

Spre deosebire de vechiul cod, actualul Cod de procedură penală, în cuprinsul art. 288 alin. (1), reglementează sesizarea din oficiu și sesizarea făcută prin actele încheiate de organele de constatare ca moduri generale distincte de sesizare a organelor de urmărire penală.

În situația în care organul de urmărire penală constată săvârșirea unei infracțiuni, chiar dacă este vorba despre o infracțiune flagrantă, el are obligația să întocmească un proces-verbal de sesizare din oficiu, potrivit art. 292 din Codul de procedură penală, iar nu un proces-verbal de constatare a săvârșirii unei infracțiuni, în sensul art. 61 alin. (5) și art. 62 alin. (3) din Codul de procedură penală, respectiv al art. 293 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pe de altă parte, nicio prevedere legală nu împiedică audierea în calitate de martor a persoanei care a luat cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni flagrante, chiar dacă este vorba de o persoană ce are calitatea de organ de urmărire penală.

În privința organelor de urmărire penală nu este aplicabil art. 114 alin. (3) din Codul de procedură penală, care enumeră participanții în raport cu care are întâietate calitatea de martor. De asemenea, art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală nu poate fi interpretat în sensul că exclude posibilitatea audierii ca martor a persoanelor care au calitatea de organe de urmărire penală. O astfel de persoană poate fi audiată în calitate de martor în condițiile generale stabilite de art. 114 alin. (1) din Codul de procedură penală, în situația în care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală.

Ținând seama de normele care stabilesc regulile de învestire a organelor de urmărire penală, în cazul în care infracțiunea flagrantă a fost descoperită de organul de cercetare penală, procurorul care supraveghează urmărirea penală are obligația de a stabili în ce măsură se impune sau nu audierea organului de cercetare penală în calitate de martor. Dacă procurorul apreciază că se impune audierea organului de cercetare penală în calitate de martor, atunci va repartiza cauza unui alt organ de cercetare penală, în caz contrar existând riscul creării unei stări de incompatibilitate, având în vedere prevederile art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală.

În cazul în care, după începerea urmăririi penale, procurorul apreciază că se impune audierea organului de cercetare penală în calitate de martor, atunci va dispune trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul, fiind o situație de necesitate în sensul art. 302 alin. (1) din Codul de procedură penală.

La rândul său, organul de cercetare penală are obligația să formuleze declarație de abținere, potrivit art. 66 alin. (1) din Codul de procedură penală. Altminteri, se va activa același caz de incompatibilitate.

Aceste precizări sunt valabile și în ipoteza în care infracțiunea flagrantă a fost descoperită de un procuror competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, decizia aparținând în acest caz procurorului ierarhic superior.

Dacă urmărirea penală este efectuată de un organ de urmărire penală aflat în situația de incompatibilitate prevăzută de art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, sancțiunea procesuală care poate interveni este nulitatea relativă, în sensul art. 282 din Codul de procedură penală.

Normele care reglementează incompatibilitatea nu pot fi asimilate normelor de competență, astfel încât să poată fi reținută sancțiunea nulității absolute, în sensul art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală și al Deciziei Curții Constituționale nr. 302/2017.

V.3. Facultatea de Drept, Centrul de cercetări în științe penale din cadrul Universității de Vest Timișoara, în principal, a solicitat respingerea ca inadmisibilă a sesizării, apreciind că nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate stabilite la art. 475 din Codul de procedură penală.

În concret, în contextul cauzei s-a apreciat că dispozițiile legale cu privire la care s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt clare și lipsite de echivoc.

Cu privire la problema de drept supusă analizei, în esență, s-a susținut că organul de urmărire penală ce a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire, fără a fi incidentă sancțiunea nulității absolute sau relative. Audierea ulterioară ca martor, deși aceasta nu este necesară și nici permisă dacă organul de constatare nu aparține categoriei de organe indicate la art. 61 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură penală, generează o situație de incompatibilitate, dar doar pentru actele de cercetare penală efectuate după dobândirea calității de martor și fără a aduce atingere actelor anterioare, ce își păstrează valabilitatea.

Dacă organul de constatare este și organ de cercetare penală, calitate ce nu este interzisă de lege, atunci "procesulverbal ce cuprinde constatările personale ale organului de urmărire penală sau ale instanței de judecată este mijloc de probă". În această ipoteză nu mai este necesară audierea ca martor a organului constatator.

Această interpretare rezultă explicit din dispozițiile art. 198 alin. (2) din Codul de procedură penală ce face referire expresă la procesele-verbale de la art. 61 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură penală.

În speță, întrucât organul de cercetare penală a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, constatările acestuia reprezintă probe utilizabile în proces. Nu există nicio incompatibilitate ca aceleași organe să efectueze în continuare acte de urmărire penală, plecând de la constatările efectuate.

Este adevărat că organul de cercetare penală ce constată infracțiunea flagrantă cumulează aparent două calități. Acest cumul nu este însă interzis, cât timp, conform art. 306 alin. (2) din Codul de procedură penală, "Organele de cercetare penală au obligația de a efectua actele de cercetare care nu suferă amânare, chiar dacă privesc o cauză pentru care nu au competența de a efectua urmărirea penală", precum și art. 60 din Codul de procedură penală, "Procurorul sau organul de cercetare penală, după caz, este obligat să efectueze actele de urmărire penală care nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competența acestuia".

A exclude organul de cercetare penală de la posibilitatea unor constatări, mai ales în cazul infracțiunilor flagrante, ar fi neproductiv și contrar art. 26 alin. (1) pct. 10 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, conform căruia polițistul desfășoară, potrivit competenței, activități pentru constatarea faptelor penale și efectuează cercetări în legătură cu acestea (dispoziție existentă și în art. 3 din Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare). În plus, art. 293 alin. (3) din Codul de procedură penală prevede că "în cazul infracțiunii flagrante, doar (s.n.) organele de ordine publică și siguranță națională întocmesc un proces-verbal, în care consemnează toate aspectele constatate și activitățile desfășurate, pe care îl înaintează de îndată organului de urmărire penală". A contrario, în ipoteza în care constatarea se face chiar de către organul de cercetare penală nu mai subzistă obligația de înaintare către un alt organ de cercetare penală.

În concluzie, s-a susținut că aceste considerente rezultă per se din textele legale menționate, așa încât nu există o veritabilă problemă de drept a cărei soluționare să necesite pronunțarea unei hotărâri prealabile.

VI. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Prin punctul de vedere formulat, în esență, s-a susținut că organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a unei infracțiuni flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire penală.

În susținerea punctului de vedere formulat s-a arătat că organele de urmărire penală au atribuții diferite de cele ale organelor de constatare prevăzute de art. 61 din Codul de procedură penală, iar consecințele juridice ale actelor încheiate de cele două categorii de organe în legătură cu activitatea de urmărire penală sunt fundamental diferite.

Astfel, organele prevăzute de art. 61 din Codul de procedură penală întocmesc doar acte de constatare, care au caracter extra procesual, servesc doar la sesizarea organelor de urmărire penală și nu au caracterul unor constatări de specialitate în procesul penal.

Pe de altă parte, organele de cercetare penală realizează majoritatea activităților din cursul urmăririi penale, având ca obiect strângerea probelor cu privire la existența infracțiunilor și la identificarea făptuitorilor pentru stabilirea răspunderii penale a acestora, activități care constau în efectuarea de cercetări la fața locului, percheziții, audieri de persoane, verificarea și aprecierea probelor, iar procesul-verbal care cuprinde constatările personale ale organului de urmărire penală sau ale instanței de judecată constituie mijloc de probă, așa cum prevede art. 198 alin. (2) teza I din Codul de procedură penală.

Totodată, faptul că organul de cercetare penală al poliției judiciare care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire penală rezultă din interpretarea sistematică a următoarelor dispoziții legale: art. 26 alin. (1) pct. 10 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, art. 2

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare, art. 8 alin. (2) din Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare.

În acest context au fost reținute și dispozițiile art. 298 din Codul de procedură penală potrivit cărora, în caz de infracțiune flagrantă, organul de cercetare penală este obligat să constate săvârșirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile. După constatarea infracțiunii flagrante, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată și, dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, începe urmărirea penală și, în mod evident, efectuează acte de cercetare penală în cauză.

Dacă organul de urmărire penală are aceste obligații în situația în care infracțiunea se urmărește la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, cu atât mai mult ele devin incidente atunci când în cauză funcționează principiul oficialității.

Împrejurarea că organul de cercetare penală are atribuția legală de a constata săvârșirea unei fapte penale pe care a perceput-o în mod nemijlocit nu îl transformă în organ de constatare în sensul art. 61 din Codul de procedură penală, întrucât aceste organe sunt doar cele menționate în această dispoziție legală și nu îi conferă ope legis calitatea procesuală de martor, în sensul art. 114 din Codul de procedură penală.

Dacă organul de urmărire penală este cel care constată săvârșirea unei infracțiuni, chiar dacă este vorba de o infracțiune flagrantă, el are obligația de a întocmi un proces-verbal de sesizare din oficiu, potrivit art. 292 din Codul de procedură penală, respectiv art. 293 alin. (3) din același cod, și nu un proces-verbal de constatare a săvârșirii unei infracțiuni în sensul art. 61 alin. (5) și art. 62 alin. (3) din același cod.

Pe de altă parte, calitatea de martor nu se naște în mod automat din momentul perceperii unor împrejurări cu relevanță pentru o cauză penală, ci este necesar să fie atribuită de organele judiciare, prin dispoziția de administrare, după analiza condițiilor prevăzute de art. 100 alin. (4) din Codul de procedură penală, referitoare la pertinența, concludența și utilitatea probei.

La rândul său, sesizarea din oficiu (în cazul constatării săvârșirii unei infracțiuni flagrante) nu atrage învestirea automată a organului de urmărire penală în vederea efectuării urmăririi penale; învestirea se face doar în condițiile normelor care reglementează competența organelor de urmărire penală, a regulilor privind repartizarea cauzelor.

De altfel, potrivit art. 58 alin. (1) din Codul de procedură penală, organul de urmărire penală are obligația să își verifice competența "imediat după sesizare", iar nu la momentul sesizării.

În concluzie, s-a apreciat că organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a unei infracțiuni flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire penală.

În legătură cu cea de-a doua întrebare, respectiv care este sancțiunea procesuală aplicabilă în cazul în care este audiat în calitate de martor în aceeași cauză organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, respectiv nulitatea absolută a actelor de urmărire penală efectuate, ca urmare a încălcării normelor de competență, în acord cu dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală și cu Decizia Curții Constituționale a României nr. 302/2017 sau nulitatea relativă în baza dispozițiilor art. 282 din Codul de procedură penală, prin constatarea existenței unui caz de incompatibilitate ce decurge din calitatea sa de martor la săvârșirea infracțiunii s-a apreciat că aceasta este inadmisibilă, nefiind întrunită condiția ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei în care a fost invocată.

S-a apreciat că textele nu ridică o problemă veritabilă de drept, însă premisa de la care pleacă instanța de trimitere, în sensul incidenței art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală, este greșită.

Astfel, organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante și a efectuat în continuare acte de urmărire penală în cauza respectivă poate fi audiat în calitate de martor în aceeași cauză, în condițiile prevăzute de art. 114 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Pentru a fi în prezența cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, este necesar ca organul de urmărire penală să fi fost în mod efectiv audiat ca martor, iar la dosarul cauzei să existe declarația acestuia. Pentru acest considerent s-a susținut că actele efectuate de organul de urmărire penală care a constatat săvârșirea unei infracțiuni flagrante și a realizat activități în cauză anterior audierii sale în calitate de martor rămân valabile, cu privire la acestea neoperând nicio sancțiune procesuală.

În concluzie, sancțiunea nulității relative decurgând din existența cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală nu poate opera decât cu privire la actele întocmite de organul de urmărire penală ulterior audierii sale efective în calitate de martor.

Nu în ultimul rând, s-a susținut că normele de incompatibilitate nu pot fi asimilate normelor de competență, prin urmare nu este incidentă Decizia Curții Constituționale nr. 302/2017.