Decizia nr. 10 din 18 februarie 2021

Decizia nr. 10 din 18 februarie 2021

18 februarie 2021

1 iulie 2021

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Decizia nr. 10/2021                                                Dosar nr. 3096/1/2020

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 februarie 2021

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 381 din 13/04/2021

Completul compus din:

Daniel Grădinaru – preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele Completului

Lucia Tatiana Rog – judecător la Secţia penală

Popa Rodica Aida – judecător la Secţia penală

Encean Simona Daniela – judecător la Secţia penală

Epure Constantin – judecător la Secţia penală

Cosma Rodica – judecător la Secţia penală

Vasile Francisca Maria – judecător la Secţia penală

Rus Andrei Claudiu – judecător la Secţia penală

Marcu Eleni Cristina – judecător la Secţia penală

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, în Dosarul nr. 19.055/197/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

„Dacă instanţa penală poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului în ipoteza în care persoana vătămată se constituie parte civilă cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară, iar asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să participe în procesul penal ca parte responsabilă civilmente”.

Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 3096/1/2020 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi dispoziţiilor art. 36 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru.

Conform dispoziţiilor art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare, la şedinţa de judecată participă doamna Elena Larisa Pavel, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Simona Daniela Encean – judecător la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 3.096/1/2020 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Menţionează că, la dosar, au fost transmise puncte de vedere asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării de către Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi curţile de apel Bacău, Bucureşti, Craiova, Galaţi, Iaşi, Piteşti, Ploieşti, Târgu Mureş, Timişoara, precum şi instanţele judecătoreşti arondate.

Dintre specialişti au comunicat un punct de vedere Catedra de drept din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, Centrul de cercetări în Ştiinţe penale din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara, Catedra de drept penal din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii „Alexandru I. Cuza” Iaşi şi Catedra de drept penal din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii „Titu Maiorescu”.

În continuare, arată că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, doamna judecător Simona Daniela Encean, care a fost înaintat părţilor la data de 27 ianuarie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, solicită doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 3.096/1/2020.

Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea sesizării formulate de Curtea de Apel Braşov ca inadmisibilă, apreciind ca nefiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

În acest sens arată că, deşi există o cauză pendinte în curs de judecată în ultimă instanţă în care a fost ridicată problema de drept, iar instanţa de trimitere are calitatea prevăzută de lege pentru a declanşa un astfel de demers, chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii, cu toate acestea se apreciază că problema în discuţie nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept de lămurirea căreia să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, în realitate, fiind vorba de o necorelare legislativă, ca urmare a declarării neconstituţionale a unor prevederi din conţinutul art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală prin Decizia nr. 257/2017 pronunţată de Curtea Constituţională a României.

Procurorul apreciază că, într-o astfel de ipoteză, textele de lege trebuie aplicate în interpretarea dată de Curtea Constituţională a României, iar această aplicare poate genera practică judiciară neunitară.

Totodată, se apreciază că neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate rezidă şi din faptul că, anterior, s-a mai statuat asupra anumitor chestiuni incidente în soluţionarea cauzei prin decizii pronunţate în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv Decizia nr. 1/2016, pronunţată în recurs în interesul legii, dar mai ales Decizia nr. 16/2016, pronunţată în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat referitor la situaţia premisă avută în vedere de instanţa de trimitere, respectiv „în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.”

Pe de altă parte, procurorul invocă şi Decizia nr. 257/2017, pronunţată de Curtea Constituţională a României, prin care, în respectarea dreptului la apărare al părţii responsabile civilmente, aceasta ar trebui introdusă în procesul penal înainte de epuizarea fazei de cameră preliminară, chiar dacă partea vătămată se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti.

Prin urmare, procurorul consideră că, din deciziile menţionate mai sus, instanţa de trimitere are repere pentru lămurirea problemei de drept supuse dezbaterii, drept care apreciază sesizarea ca fiind inadmisibilă.

Luând concluziile reprezentantului Ministerului Public şi constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut dosarul în pronunţare.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin încheierea de şedinţă din data de 28 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 19.055/197/2019, Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, în baza art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

„Dacă instanţa penală poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului în ipoteza în care persoana vătămată se constituie parte civilă cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară, iar asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să participe în procesul penal ca parte responsabilă civilmente.”

II. Expunerea succintă a cauzei

Instanţa Curţii de Apel Braşov este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor formulate de părţile civile S.J. Braşov şi D. (fostă M.) E.F. împotriva Sentinţei penale nr. 802 din 25 iunie 2020, pronunţată de Judecătoria Braşov. Prin Sentinţa penală nr. 802 din 25 iunie 2020, pronunţată de Judecătoria Braşov, în Dosarul penal nr. 19.055/197/2019, în baza art. 196 alin. (2) şi (3) din Codul penal cu aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, a fost condamnat inculpatul P.M. la pedeapsa de 9 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de „vătămare corporală din culpă”, persoană vătămată fiind D. (fostă M.) E.F.

În baza art. 97 alin. (2) raportat la art. 91 alin. (1) din Codul penal a fost suspendată executarea pedepsei de 9 luni închisoare sub supraveghere, pe durata unui termen de 2 ani, conform art. 92 alin. (1) din Codul penal.

În baza art. 93 alin. (1) din Codul penal a fost obligat inculpatul P.M. ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Vâlcea la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din Codul penal s-a impus inculpatului P.M. să execute următoarea obligaţie:

– să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din Codul penal, pe parcursul termenului de supraveghere, a fost obligat inculpatul P.M. să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Comunei Mălaia, judeţul Vâlcea, sau în cadrul Primăriei Municipiului Râmnicu Vâlcea, pe o perioadă de 60 de zile.

În baza art. 91 alin. (4) din Codul penal i s-a atras atenţia inculpatului P.M. asupra dispoziţiilor art. 96 din Codul penal.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare, cu modificările şi completările ulterioare, s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpatul P.M. în vederea introducerii profilului genetic în baza de date a Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare., după rămânerea definitivă a sentinţei.

S-a admis excepţia tardivităţii introducerii în cauză invocată de asigurătorul S.C. E.A.R. – S.A.

În baza art. 48 alin. (1), art. 50 şi art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 136/1995) (în vigoare*) la data producerii accidentului rutier), s-a respins acţiunea civilă exercitată de părţile civile D. (fostă M.) E.F. şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate în procesul penal, context în care pretenţiile solicitate pot fi valorificate doar pe cale separată, în faţa instanţei civile.

*) Legea nr. 136/1995 a fost abrogată prin Legea nr. 132/2017.

În baza art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală a fost obligat inculpatul la plata sumei de 990 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

În baza art. 276 alin. (4) din Codul de procedură penală şi art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 (în vigoare la data producerii accidentului rutier) a fost respinsă solicitarea părţii civile D. (fostă M.) E.F. de acordare a cheltuielilor judiciare.

Împotriva Sentinţei penale nr. 802 din 25 iunie 2020, pronunţată de Judecătoria Braşov, au formulat apel părţile civile S.C.J.U. Braşov şi D. (fostă M.) E.F., doar sub aspectul laturii civile.

La termenul de judecată din data de 26.10.2020, după repunerea pe rol a cauzei, instanţa, din oficiu, a pus în discuţia părţilor admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze asupra problemei de drept expuse în preambulul prezentului raport; prin încheierea din data de 28 octombrie 2020, aceeaşi instanţă a constatat îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi, ca urmare, a dispus sesizarea instanţei supreme.

III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Instanţa de trimitere a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, având în vedere că lămurirea chestiunii de drept supuse dezbaterii este hotărâtoare asupra soluţiei pe fond a cauzei cu privire la latura civilă, curtea de apel este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, iar instanţa supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii asupra acesteia.

Această chestiune de drept supusă dezbaterii a fundamentat soluţia primei instanţe privind solicitarea de acordare a despăgubirilor civile, solicitare formulată atât împotriva inculpatului, cât şi a părţii responsabile civilmente, formând şi obiectul căii de atac exercitate de părţile civile. În concret, s-a apreciat că chestiunea de drept ridicată este nouă, nu a primit o dezlegare jurisprudenţială până în prezent, în mediul juridic existând puncte de vedere diferite cu privire la posibilitatea sau nu a antrenării răspunderii civile delictuale a inculpatului la plata prejudiciului solicitat de partea civilă în termenul legal, respectiv a respectării drepturilor părţii civile care a ales să alăture acţiunea civilă celei penale în termenul legal.

În acest sens, instanţa de apel a precizat că judecătorul de la fond a fost de părere că, în cazul infracţiunilor de vătămare corporală din culpă – accidente rutiere, persoana căreia îi incumbă obligaţia de reparare a prejudiciului este asigurătorul, în ipoteza existenţei unui contract valabil de asigurare la momentul producerii accidentului rutier, astfel cum este cazul în speţă, aspect care reiese din conţinutul dispoziţiilor art. 49 şi 50 din Legea nr. 136/1995 (în vigoare la data producerii accidentului rutier).

A mai reţinut judecătorul de la fond că, pentru a putea fi analizată răspunderea civilă a asigurătorului în procesul penal, se impune ca acesta să figureze în procedură, în calitate de parte responsabilă civilmente, cu respectarea momentului-limită până la care se poate realiza introducerea sa în proces, datălimită prevăzută în art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală (dispoziţie declarată neconstituţională prin Decizia nr. 257/2017 a Curţii Constituţionale a României), cu excepţia cazului în care îşi manifestă voinţa de a prelua procedura în condiţiile art. 21 alin. (3) din Codul de procedură penală. În speţă, asigurătorul S.C. E.A.R. – S.A., prin precizările remise la dosarul cauzei, şi-a rezervat dreptul de a nu participa în cauza penală în calitate de parte responsabilă civilmente în stadiul procesual al judecăţii.

S-a constatat de către judecătorul fondului că nu există un fundament pentru obligarea inculpatului la plata despăgubirilor în condiţiile în care asigurătorul nu a fost introdus în calitate de parte responsabilă civilmente în prezenta procedură, opinie ce este în concordanţă cu raţionamentul expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul Deciziei nr. 1/2016 pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii. Părţile civile învederează însă, prin apelurile formulate, că s-au constituit părţi civile şi împotriva inculpatului care are o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, dar şi faptul că au solicitat tragerea la răspundere a inculpatului şi/sau asigurătorului, în termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Instanţa de apel a apreciat că problema de drept supusă analizei porneşte de la o incoerenţă legislativă în condiţiile în care sintagma „în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)” din cuprinsul art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală a fost declarată neconstituţională, însă dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, care atribuie părţii civile posibilitatea de a se constitui parte civilă în procesul penal până la primul termen de judecată, deci după procedura camerei preliminare, au rămas nemodificate. Anterior constituirii persoanei vătămate ca parte civilă în procesul penal nu se impune chemarea în judecată a părţii responsabile civilmente.

S-a susţinut că dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală au corespondent în prevederile art. 353 alin. (3) din Codul de procedură penală potrivit cărora pentru primul termen de judecată persoana vătămată se citează cu menţiunea că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti.

Prin urmare, instanţa de trimitere a apreciat că este la latitudinea persoanei vătămate să aleagă, în termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dacă să alăture sau nu acţiunea civilă celei penale şi obligaţia instanţei penale de a soluţiona latura civilă conform art. 25 din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, s-a apreciat că există o necorelare a termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală cu cel indicat în art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Problema apărută în practică priveşte faptul că, deşi persoana vătămată se constituie parte civilă în termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, solicitând tragerea la răspundere civilă a inculpatului pentru întreg prejudiciul, dar şi a asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, acesta din urmă nu şi-a dat acordul de a participa la procedura penală. Cum asigurătorul de răspundere civilă refuză preluarea procedurii din stadiul în care se află [în condiţiile în care, prin raportare la art. 28 alin. (1) teza I din Codul de procedură penală, participarea la procedura penală îi permite o mai bună apărare şi cu privire la latura civilă], se pune problema posibilităţii antrenării răspunderii civile delictuale a inculpatului, în temeiul art. 1.349, art. 1.357 din Codul civil, pentru întreg prejudiciul solicitat, pentru respectarea principiului disponibilităţii acţiunii civile şi garantarea drepturilor conferite părţii civile de a-şi vedea soluţionată pricina într-un termen rezonabil, în mod echitabil, global, dar şi pentru respectarea dispoziţiilor art. 25 din Codul de procedură penală.

În ceea ce priveşte posibilitatea disjungerii laturii civile de latura penală, aceasta se poate realiza doar în condiţiile art. 26 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv doar atunci când soluţionarea acesteia determină depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a acţiunii penale, însă acţiunea civilă rămâne în continuare în competenţa instanţei penale, iar calitatea părţilor nu se poate modifica. Acest aspect reiese şi din cuprinsul Deciziei nr. 1/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, care stabileşte că, în procesul penal, societatea de asigurare are calitatea de parte responsabilă civilmente.

Potrivit Deciziei nr. 1/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, inculpatul poate răspunde potrivit legii civile pentru prejudiciul cauzat care depăşeşte suma stabilită în contractul de asigurare; această chestiune implică, chiar în ipoteza neparticipării la procedura penală a asigurătorului de răspundere civilă, posibilitatea antrenării răspunderii civile delictuale a inculpatului pentru un eventual rest de prejudiciu calculat, şi implicit obligaţia instanţei penale de a aprecia cuantumul total al prejudiciului, ceea ce semnifică o rezolvare parţială a laturii civile de către instanţa penală. Însă decizia menţionată are în vedere participarea, iar nu neparticiparea, la judecată a asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, caz în care se pune problema posibilităţii analizării elementelor răspunderii civile delictuale a inculpatului conform art. 1.349, art. 1.357 din Codul civil, pentru eventualul prejudiciu cauzat prin fapta penală.

IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. În urma consultării instanţelor de judecată, s-a evidenţiat opinia majoritară potrivit căreia instanţa penală poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului în ipoteza în care persoana vătămată se constituie parte civilă cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară, iar asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să participe în procesul penal ca parte responsabilă civilmente.

În acest sens au opinat curţile de apel: Bucureşti – Secţia I penală, Iaşi, Piteşti, Timişoara; tribunalele: Bacău, Bucureşti (şi judecătoriile din circumscripţia acestuia), Dolj, Teleorman, Sibiu; judecătoriile: Bolintin-Vale, Calafat, Caracal, Călăraşi, Constanţa, Corabia, Giurgiu, Filiaşi, Lehliu-Gară, Iaşi, Oneşti, Oradea, Roşiori de Vede, Rupea, Tulcea, Turnu Măgurele şi Târgu Cărbuneşti.

În argumentarea opiniei exprimate, instanţele mai sus amintite au precizat, în esenţă, că Decizia Curţii Constituţionale nr. 257/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 22 iunie 2017, nu constituie un impediment pentru instanţe în a soluţiona acţiunea civilă exercitată de persoana vătămată împotriva inculpatului în termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală. Temeiul răspunderii părţii responsabile civilmente este însăşi instituţia răspunderii civile delictuale a inculpatului, debitor al obligaţiei de reparare a prejudiciului, iar asigurătorul este chemat să repare prejudiciul cauzat prin producerea riscului asigurat.

Într-o atare situaţie, hotărârea instanţei penale, în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, va avea autoritate de lucru judecat, iar inculpatul va putea solicita asigurătorului suma reprezentând prejudiciul cauzat.

S-a opinat că, faţă de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, lipsa necorelării cu considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 257/2017 nu poate atrage decăderea persoanei vătămate de a se constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti.

În fine, alte instanţe au opinat că instanţa penală nu poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului în ipoteza în care persoana vătămată se constituie parte civilă cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară, iar asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să participe în procesul penal ca parte responsabilă civilmente.

În acest sens au comunicat puncte de vedere curţile de apel: Craiova, Galaţi; tribunalele: Argeş, Călăraşi, Ialomiţa (şi instanţele arondate); judecătoriile: Alexandria, Cornetu, Paşcani, Sibiu, Vaslui, Vânju Mare, Videle, Zimnicea.

Răspunsurile curţilor de apel Bacău, Ploieşti, Târgu Mureş, tribunalelor Dâmboviţa, Iaşi, Timiş cuprind doar menţiunea neidentificării în jurisprudenţa acestora ori, după caz, a instanţelor din circumscripţie a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării.

Nu în ultimul rând, se constată că punctul de vedere exprimat de către Curtea de Apel Braşov a fost în sensul ambelor opinii mai sus redate.

De asemenea s-a exprimat şi opinia potrivit căreia se încalcă principiul soluţionării acţiunii civile într-un termen rezonabil, dar constituie şi o discriminare a părţii civile în raport cu partea responsabilă civilmente, o amânare a soluţionării pricinii sale şi, implicit, o îngrădire, care nu se impune, a drepturilor sale privind disponibilitatea acţiunii civile, ceea ce contravine prevederilor art. 53 din Constituţia României, republicată (Tribunalul Gorj).

V. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

Catedra de drept din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu a opinat în sensul că, în ceea ce priveşte conduita persoanei vătămate şi a părţii civile, este de observat că acestea au respectat dispoziţiile legii privitoare la momentul până la care se pot constitui parte civilă în cauză. Acest moment prevăzut în art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală nu este însă corelat cu conţinutul actual al art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, aşa cum acesta trebuie interpretat în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 257/2017, şi anume că partea responsabilă civilmente poate fi introdusă în această calitate, în cauză, cel mai târziu în cursul procedurii de cameră preliminară. Depăşirea acestui din urmă termen de către părţile civile a antrenat consecinţa imposibilităţii ca asigurătorul să fie introdus în cauză în calitate de parte responsabilă civilmente, dar această împrejurare nu poate înlătura posibilitatea instanţei de a examina elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului, autorul infracţiunii cauzatoare de prejudicii în dauna părţilor civile.

Este adevărat că asigurătorul are obligaţia să repare singur, în calitate de parte responsabilă civilmente, prejudiciile cauzate prin infracţiune, însă conform Deciziei nr. 1/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, aceasta se va realiza „în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă”. Prin urmare, s-ar putea întâmpla ca răspunderea de care este ţinut asigurătorul să fie limitată de contractul de asigurare şi de lege, însă această împrejurare va antrena răspunderea civilă delictuală a asiguratului (inculpatului), în temeiul principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, pentru diferenţa de despăgubire nesuportată de asigurător. În plus, omisiunea instanţei de a examina elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului pune părţile civile în poziţia de a nu-şi putea recupera prejudiciile decât pe calea mai târzie a acţiunii civile separate în justiţie, deşi inculpatul este autorul faptei cauzatoare de prejudicii, iar constituirea de parte civilă s-a realizat cu respectarea legii. Neintroducerea în cauză a asigurătorului datorită depăşirii momentului procesual până la care s-ar fi putut realiza nu poate aduce atingere dreptului părţilor civile de a obţine repararea integrală a prejudiciului cauzat de către inculpat şi întârzie nejustificat posibilitatea ca inculpatul să răspundă pentru eventualele prejudicii neacoperite prin poliţa de răspundere civilă auto (presupunând că este vorba de o poliţă de asigurare validă, asumată de către asigurător, pentru că, în caz contrar, inculpatul va răspunde singur pentru prejudiciile cauzate).

În concluzie, cu privire la problema de drept expusă, s-a opinat în sensul că instanţa penală poate şi trebuie să examineze latura civilă a procesului penal, atunci când partea civilă alătură acţiunea civilă celei penale, iar poziţia procesuală a asigurătorului nu poate împiedica soluţionarea împreună a celor două acţiuni, cu atât mai mult cu cât soluţionarea acţiunii civile alături de cea penală este regula, iar disjungerea ei este excepţia.

Centrul de cercetări în Ştiinţe penale din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara a opinat, sub un prim aspect, că sesizarea nu îndeplineşte cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală din perspectiva condiţiei impuse ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept care face obiectul sesizării printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii, iar chestiunea de drept să nu formeze nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În legătură cu cerinţa mai sus descrisă s-a arătat că în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a reţinut faptul că această condiţie presupune ca instanţa supremă să nu fi statuat prin dispozitivul şi considerentele ori prin considerentele unei hotărâri prealabile anterioare sau ale unei decizii în interesul legii anterioare asupra chestiunii de drept supuse analizei pe calea sesizării înaintate, fiind invocate în acest sens Decizia nr. 17/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, şi Decizia nr. 18/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Astfel, s-a apreciat că, analizând chestiunea de drept care face obiectul sesizării, se poate deduce faptul că dezlegarea problemei juridice invocate poate fi realizată prin raportare la soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii cuprinsă în Decizia nr. 1/2016, prin care instanţa supremă s-a pronunţat asupra calităţii procesuale a societăţii de asigurare în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, precum şi limitelor răspunderii în procesul penal.

S-a susţinut că sesizarea este inadmisibilă şi datorită faptului că se încearcă, pe calea unei hotărâri pronunţate în procedura instituită de prevederile art. 475 din Codul de procedură penală, să se acopere un vid legislativ creat ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 257/2017 de către Curtea Constituţională, or o omisiune a legiuitorului de a corela normele legale, rezultată ca urmare a pronunţării unor decizii de către Curtea Constituţională, nu poate fi suplinită prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri în baza art. 475 din Codul de procedură penală.

Cu privire la fondul sesizării s-a apreciat că pentru dezlegarea chestiunii de drept supuse discuţiei sunt relevante prevederile cuprinse în legislaţia specială care reglementează domeniul asigurărilor, respectiv art. 49, art. 54 alin. (1) şi art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995.

Din analiza normelor legale menţionate rezultă faptul că, în cazul prejudiciilor cauzate prin accidente auto produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România, drepturile persoanelor păgubite se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, asigurătorul fiind cel care răspunde în mod direct de plata despăgubirilor faţă de victima accidentului. Răspunderea asigurătorului faţă de persoana prejudiciată este, ca atare, o răspundere directă, asumată prin contractul de asigurare, decurgând din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului.

Prin urmare, câtă vreme există un contract de asigurare valabil încheiat nu există fundament legal pentru obligarea inculpatului la plata despăgubirilor solicitate.

Răspunderea în acest caz nu poate fi grefată pe normele de drept comun, ţinând cont de faptul că, în situaţia supusă analizei, Legea nr. 136/1995 (actul normativ în vigoare la data producerii riscului asigurat în speţa care a generat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) instituie norme speciale, derogatorii de la normele de drept comun care reglementează răspunderea civilă. O interpretare contrară ar duce la nesocotirea principiului general de drept specialia generalibus derogant care instituie regula de interpretare potrivit căreia legea specială are prioritate faţă de legea generală, completându-se cu aceasta din urmă doar pentru aspectele nereglementate şi fiind, totodată, de strictă interpretare.

În concluzie, pe fondul sesizării, s-a opinat că atât timp cât asigurătorul de răspundere civilă auto nu a fost introdus în procesul penal în termenul prevăzut de art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum acest articol trebuie interpretat în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 257/2017, instanţa penală nu poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului, iar acesta din urmă nu poate fi obligat la plata eventualelor despăgubiri, acţiunea civilă impunându-se a fi respinsă ca inadmisibilă.

Catedra de drept penal din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii „Alexandru I. Cuza Iaşi” a opinat, în principal, că sesizarea formulată ar trebui respinsă ca inadmisibilă, având în vedere că întrebarea formulată nu vizează o veritabilă chestiune de drept, ci modalitatea de aplicare a dispoziţiilor legale în cauza ce face obiectul judecăţii.

S-a considerat că, prin pronunţarea unei hotărâri în dezlegarea unei chestiuni de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate stabili modul în care, prin raportare la împrejurările unei cauze, ar trebui aplicate dispoziţiile legale.

Cu privire la fondul sesizării, s-a apreciat că acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca subiect pasiv principal inculpatul, iar ca subiect pasiv secundar, partea responsabilă civilmente.

În doctrină s-a reţinut că răspunderea civilă reglementată în sarcina părţii responsabile civilmente „este o răspundere civilă indirectă”. În măsura în care este învestită şi cu soluţionarea unei acţiuni civile [introdusă cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală], cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege (când acţiunea civilă este lăsată nesoluţionată), instanţa penală trebuie să analizeze întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana inculpatului. Această verificare se impune a avea loc indiferent dacă în cauză există o parte responsabilă civilmente şi indiferent dacă această parte responsabilă civilmente răspunde în temeiul unui contract sau în temeiul răspunderii civile pentru fapta altuia.

Prin urmare, s-a opinat că, dacă într-o anumită cauză nu a fost introdusă partea responsabilă civilmente, respectiv dacă aceasta nu a intervenit din proprie iniţiativă în temeiul art. 21 alin. (3) din Codul de procedură penală, acţiunea civilă va fi analizată în baza regulilor generale de soluţionare a acţiunii civile în procesul penal. Astfel, soluţionarea acţiunii civile se va realiza prin raportare la condiţiile răspunderii civile delictuale a inculpatului, acesta fiind persoana care ar putea fi obligată la acoperirea prejudiciului produs prin fapta ce face obiectul judecăţii. Neintroducerea asigurătorului (ca parte responsabilă civilmente) în procesul penal nu constituie un caz în sine de lăsare nesoluţionată a acţiunii civile, cu atât mai mult cu cât eventuala răspundere a asigurătorului, ca parte responsabilă civilmente, este întotdeauna condiţionată de validarea, în prealabil, a condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana inculpatului.

În sprijinul acestei soluţii s-a arătat că în cuprinsul Deciziei nr. 1/2016 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a reţinut faptul că obligarea asigurătorului la repararea prejudiciului produs prin infracţiune nu împiedică antrenarea răspunderii civile delictuale a asiguratului, în temeiul principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, pentru diferenţa de despăgubire nesuportată de asigurător.

Prin urmare, în cauzele în care părţile în procesul penal sunt partea civilă, inculpatul şi partea responsabilă civilmente (asigurătorul), instanţa poate obliga şi inculpatul la repararea prejudiciului neacoperit de poliţa de asigurare, în temeiul principiului reparaţiei integrale a prejudiciului. În cauzele în care – în latură civilă – sunt părţi doar partea civilă şi inculpatul, instanţa va soluţiona acţiunea civilă cu privire la răspunderea civilă delictuală a inculpatului, obligându-l pe acesta din urmă la repararea integrală a prejudiciului, inculpatul având dreptul de a solicita ulterior, pe cale separată, în faţa instanţei civile, antrenarea răspunderii civile contractuale a asigurătorului în limitele poliţei de asigurare.

A refuza părţii civile soluţionarea acţiunii civile în procesul penal pe motiv că nu a introdus (în termen) asigurătorul, în calitate de parte responsabilă civilmente (asigurător de a cărei existenţă nici nu era obligată să aibă cunoştinţă câtă vreme este un terţ faţă de părţile acelui contract), s-a apreciat că ar înfrânge caracterul facultativ al dreptului părţii civile de exercitare a acţiunii civile şi faţă de partea responsabilă civilmente.

Totodată, neintroducerea în termen – ca parte responsabilă civilmente – a asigurătorului de răspundere civilă auto nu se poate converti într-o veritabilă sancţiune la adresa părţii civile (prin lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile în procesul penal şi obligarea, implicit, a acesteia de a declanşa o acţiune civilă separată în faţa instanţei civile), câtă vreme chiar inculpatul este cel care ar trebui să depună diligenţele procesuale pentru introducerea în termen a asigurătorului în procesul penal pentru a se proteja faţă de spectrul obligării sale la acoperirea prejudiciului cauzat, cu atât mai mult cu cât acest inculpat este parte în contractul de asigurare, cunoscând despre existenţa acestuia şi despre obligaţiile ce revin părţilor în temeiul acestuia.

Sub imperiul Codului de procedură penală anterior, calitatea procesuală a societăţii de asigurare chemate a răspunde civilmente în procesul penal era una incertă din perspectiva dispoziţiilor legale, motiv pentru care prin Decizia nr. 1/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, i-a fost recunoscută acesteia o calitate sui generis de asigurător, calitate ce nu coincidea cu cea de parte responsabilă civilmente. Or, prin dispoziţiile noului Cod de procedură penală, opţiunea legiuitorului a fost clară – aceea de a atribui calitatea de parte responsabilă civilmente inclusiv persoanei fizice sau juridice ţinute a acoperi în temeiul contractului prejudiciul cauzat, situaţie ce acoperă şi poziţia asigurătorului. Prin urmare, supunând asigurătorul în procesul penal tuturor obligaţiilor impuse părţii responsabile civilmente, recunoscându-i totodată şi toate drepturile acesteia în noul Cod de procedură penală, prin reglementarea posibilităţii de a interveni în procesul penal din proprie iniţiativă (implicit, de a decide să nu intervină în procesul penal), legiuitorul noului Cod de procedură penală a admis implicit posibilitatea de a se soluţiona acţiunea civilă în procesul penal – exclusiv în contradictoriu cu inculpatul – chiar dacă există o potenţială parte responsabilă civilmente ce însă nu a devenit parte în procesul penal (fie din omisiunea de a fi introdusă de inculpat/partea civilă, fie din manifestarea de voinţă proprie de a nu interveni în procesul penal).

Concluzionând, referitor la întrebarea adresată completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a arătat că instanţa va soluţiona acţiunea civilă prin raportare la condiţiile răspunderii civile delictuale a inculpatului în ipoteza în care este depăşit termenul de introducere în cauză a părţii responsabile civilmente, iar aceasta nu intervine în procesul penal în temeiul art. 21 alin. (3) din Codul de procedură penală. Catedra de drept penal din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii „Titu Maiorescu” a opinat în sensul că persoana vătămată, deşi are dreptul de a se constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti, trebuie să aleagă înţelept momentul în care o face, asumându-şi faptul că, dacă o va face după finalizarea procedurii în camera preliminară, deşi încă în termen, nu va putea avea pretenţii de natură civilă decât de la inculpat, nu şi de la partea responsabilă civilmente. Dacă ia decizia de a solicita daune după finalizarea procedurii în camera preliminară, poate încă opta dacă o va face pe calea procesului penal (îndreptându-se exclusiv împotriva inculpatului) sau direct la instanţa civilă, unde va putea acţiona în judecată atât inculpatul, cât şi partea responsabilă civilmente.

VI. Examenul jurisprudenţei în materie

În materialul transmis de curţile de apel a fost identificată practică relevantă în materie după cum urmează:

În susţinerea opiniei potrivit căreia instanţa penală poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului în ipoteza în care persoana vătămată se constituie parte civilă cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară, iar asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să participe în procesul penal ca parte responsabilă civilmente, au fost transmise următoarele hotărâri judecătoreşti: Sentinţa penală nr. 1.356/11.12.2018, pronunţată de Judecătoria Oradea; Sentinţa penală nr. 335/08.07.2020, pronunţată de Judecătoria Rădăuţi, definitivă prin Decizia penală nr. 933/19.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Suceava; Sentinţa penală nr. 24/27.01.2020, pronunţată de Judecătoria Caransebeş, definitivă prin Decizia penală nr. 502/18.06.2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara; Sentinţa penală nr. 147/05.07.2018, pronunţată de Judecătoria Babadag, definitivă prin Decizia penală nr. 460/10.05.2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa; Sentinţa penală nr. 1.070/09.10.2020, pronunţată de Judecătoria Constanţa; Sentinţa penală nr. 1.964/07.11.2019, pronunţată de Judecătoria Tulcea; Sentinţa penală nr. 199/21.10.2020, pronunţată de Judecătoria Zărneşti; Decizia penală nr. 815/06.11.2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov.

De asemenea, în susţinerea opiniei potrivit căreia instanţa penală nu poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului în ipoteza în care persoana vătămată se constituie parte civilă cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară, iar asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să participe în procesul penal ca parte responsabilă civilmente, au fost transmise următoarele hotărâri judecătoreşti: Sentinţa penală nr. 57/25.03.2020, pronunţată de Judecătoria Paşcani; Sentinţa penală nr. 1.286/03.07.2019, pronunţată de Judecătoria Braşov; Sentinţa penală nr. 2.031/31.10.2019, pronunţată de Judecătoria Braşov; Sentinţa penală nr. 1.840/07.10.2019, pronunţată de Judecătoria Braşov; Sentinţa penală nr. 2/03.01.2019, pronunţată de Judecătoria Sibiu; Decizia penală nr. 941/A//20.09.2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara; Decizia penală nr. 165/26.03.2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov.

2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, relevantă este Decizia nr. 1/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016, prin care instanţa supremă a stabilit că, „în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.”

2.2. În ceea ce priveşte deciziile de speţă, documentarea prealabilă întocmirii prezentului raport nu a permis identificarea unor hotărâri judecătoreşti în care instanţa supremă să fi examinat explicit chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Se constată ca fiind relevantă pentru problema de drept analizată Decizia Curţii Constituţionale nr. 257/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 22 iunie 2017, prin care instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)” din cuprinsul art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională.

VII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

VIII. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, instanţa penală nu poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului, în ipoteza în care persoana vătămată se constituie ca parte civilă cu respectarea termenului prevăzut în art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară, iar asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să intervină în procesul penal, ca parte responsabilă civilmente.

În argumentarea acestei opinii s-a avut în vedere, pe de o parte, Decizia Curţii Constituţionale nr. 257/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 22 iunie 2017, şi, respectiv, Decizia nr. 1/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016.

În principiu, neintroducerea părţii responsabile civilmente în procesul penal nu exclude posibilitatea instanţei penale de a analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului, în ipoteza în care persoana vătămată s-a constituit ca parte civilă după finalizarea procedurii de cameră preliminară, cu respectarea termenului prevăzut în art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Cu toate acestea, în ipoteza particulară în care partea responsabilă civilmente are obligaţia legală sau convenţională de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, neintroducerea părţii responsabile civilmente în procesul penal exclude posibilitatea instanţei penale de a analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului, chiar dacă persoana vătămată s-a constituit ca parte civilă cu respectarea termenului prevăzut în art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară.

O astfel de ipoteză particulară există în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. În acest caz, conform Deciziei nr. 1/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, asigurătorul de răspundere civilă auto, ca parte responsabilă civilmente, are obligaţia legală şi convenţională de a repara singur prejudiciul cauzat prin infracţiune.

În aceste condiţii, instanţa penală nu poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului, pe de o parte, întrucât nu inculpatul are obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin infracţiune, ci partea responsabilă civilmente. Pe de altă parte, soluţionarea acţiunii civile în absenţa asigurătorului de răspundere civilă auto, ca parte responsabilă civilmente care are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, încalcă atât accesul liber la justiţie al asigurătorului de răspundere civilă auto prevăzut în art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, republicată, cât şi dreptul la apărare al acestuia consacrat în art. 24 din legea fundamentală, aşa cum rezultă din Decizia Curţii Constituţionale nr. 257/2017. Practic, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, dacă persoana vătămată s-a constituit ca parte civilă după finalizarea procedurii de cameră preliminară, cu respectarea termenului prevăzut în art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanţa penală poate soluţiona acţiunea civilă, numai în ipoteza în care asigurătorul de răspundere civilă auto intervine în procesul penal, în condiţiile art. 21 alin. (3) din Codul de procedură penală, iar nu şi în ipoteza în care asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să intervină în procesul penal, ca parte responsabilă civilmente.

În fine, faptul că asigurătorul de răspundere civilă auto are obligaţia de a repara singur prejudiciul cauzat prin infracţiune „în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă”, iar răspunderea civilă delictuală a inculpatului poate fi antrenată „pentru diferenţa de despăgubire nesuportată de asigurător”, nu este de natură să modifice opinia exprimată.

Răspunderea civilă delictuală „pentru diferenţa de despăgubire nesuportată de asigurător” nu poate fi stabilită fără ca instanţa penală să determine întinderea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Or, în măsura în care instanţa penală determină întinderea prejudiciului cauzat prin infracţiune, hotărârea definitivă de condamnare a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instan