ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 54/2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 1.228/1/2020, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat (Regulamentul).

Ședința este prezidată de domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror-șef al Secției judiciare, Antonia Eleonora Constantin.

La ședința de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia spre examinare sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă, în Dosarul nr. 21.840/3/2016, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, fiind comunicat părților, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, iar acestea au depus puncte de vedere la raport în termenul legal.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, președintele completului, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin solicită admiterea sesizării și pronunțarea unei hotărâri prealabile, prin care să se stabilească că nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile formulate în temeiul art. 538 din Codul de procedură penală, nu și în cele formulate în temeiul art. 539 din Codul de procedură penală. În acest sens arată că art. 538 din Codul de procedură penală, având ca denumire marginală "Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară", conține o definiție a erorii judiciare în procesul penal și are drept corespondent art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Această definiție ar trebui avută în vedere și în procesul civil pentru determinarea sferei de aplicare a cererilor privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare la care se referă art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare. Prin urmare, reprezentantul procurorului general conchide că în categoria acestor cereri intră cererile formulate în temeiul art. 538 din Codul de procedură penală, nu și cele formulate în temeiul art. 539 din Codul de procedură penală.

Doamna judecător Lavinia Dascălu îl întreabă pe reprezentantul procurorului general dacă apreciază că prezenta sesizare îndeplinește condițiile de admisibilitate, inclusiv condiția noutății chestiunii de drept.

Reprezentantul procurorului general susține că raportul întocmit de judecătorii-raportori demonstrează că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate a sesizării.

Nemaifiind alte întrebări pentru reprezentantul procurorului general, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 30 martie 2020, în Dosarul nr. 21.840/3/2016, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, din categoria cererilor privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, cu privire la care legea prevede că hotărârile judecătorești nu sunt supuse recursului, fac parte numai acțiunile întemeiate pe art. 538 din Codul de procedură penală sau și cele întemeiate pe art. 539 din Codul de procedură penală?

Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (Legea nr. 2/2013)

Codul de procedură penală

Art. 539. - "Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate"

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a civilă la data de 8 iunie 2016 cu nr. 21.840/3/2016 reclamanta A a solicitat obligarea pârâtului statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata de despăgubiri în cuantum de 500.000 lei, reprezentând daune morale pentru privarea sa nelegală de libertate, în perioada 26 noiembrie 2015, ora 7,30- 27 noiembrie 2015, ora 15,30 și 28 noiembrie 2015-10 decembrie 2015, conform Încheierii nr. 259 din 10 decembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 4.305/1/2015, de completul de doi judecători de drepturi și libertăți al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală, prin care a fost desființată în totalitate Încheierea nr. 919 din 27/28 noiembrie 2015, de admitere a propunerii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, de arestare preventivă pentru 30 de zile.

În motivarea cererii, reclamanta a susținut, în esență, că prin ordonanța din 26 noiembrie 2015 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 13

Aceeași parte a arătat că, prin Încheierea nr. 919 din 27/28 noiembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 4.303/1/2015, judecătorul de drepturi și libertăți al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală a admis cererea formulată de Direcția Națională Anticorupție și a dispus arestarea preventivă a reclamantei pentru 30 de zile.

Reclamanta a mai învederat că prin Încheierea nr. 259 din 10 decembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 4.305/1/2015, completul de doi judecători de drepturi și libertăți al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală a admis contestația sa și a desființat în totalitate Încheierea nr. 919 din 27/28 noiembrie 2015, iar în urma rejudecării a respins propunerea de luare a măsurii arestării preventive și a dispus luarea măsurii controlului judiciar pe o durată de 60 de zile, începând cu 10 decembrie 2015 și până la 7 februarie 2016, inclusiv. La data de 10 decembrie 2015, în jurul orei 16,00, reclamanta a fost eliberată din centrul de arest.

După evocarea condițiilor de detenție la care a fost supusă, reclamanta a menționat că suferința emoțională, teama, amenințarea, încălcarea demnității, tortura psihică și întreaga experiență trăită i-au produs o puternică tulburare emoțională.

Referitor la încălcarea reputației, onoarei și a dreptului la imagine, aceeași parte a arătat că este absolventă a Facultății de drept din cadrul Universității din București, deține titlul științific de doctor, este avocat, a fost judecător în perioada anilor 1991-1997, a fost secretar de stat la Ministerul Justiției și a avut o activitate publicistică în materia dreptului civil. În acest context, reclamanta a susținut că articolele din presă referitoare la măsurile dispuse în procesul său penal i-au afectat reputația, onoarea și dreptul la imagine.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 539-540 din Codul de procedură penală.

Pârâtul statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În apărare, pârâtul a susținut, în esență, că situația de fapt expusă de reclamantă nu se circumscrie dispozițiilor art. 538 și următoarele din Codul de procedură penală pentru a fi justificată acordarea de măsuri reparatorii. Astfel, a arătat că art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția) permite statelor să dispună privarea de libertate a unei persoane suspectate de comiterea unei infracțiuni.

O astfel de privare de libertate este justificată de necesitatea prezentării suspectului în fața unei instanțe care să decidă asupra fondului acuzației penale îndreptate împotriva sa. Aceasta nu înseamnă că orice arestare preventivă trebuie să conducă cu necesitate la un proces penal soluționat în fond, îndreptat împotriva celui arestat, pentru a fi compatibilă cu art. 5 din Convenție.

În plus, pârâtul a învederat că durata detenției nu poate fi apreciată ca fiind excesivă, prin raportare la natura faptei și complexitatea cauzei. Totodată, aceeași parte a solicitat cenzurarea cuantumului daunelor morale pretinse de reclamantă, arătând că suma de 500.000 lei este exagerată prin raportare la măsura preventivă aplicată în concret, respectiv 15 zile de arest preventiv.

Prin Sentința civilă nr. 647 din 11 mai 2017, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta solicită repararea prejudiciului moral determinat de o pretinsă eroare judiciară, astfel încât cauza trebuie examinată din perspectiva faptei ilicite circumscrise noțiunii de eroare judiciară, conform art. 538-542 din Codul de procedură penală.

Aceeași instanță a apreciat că, în cauză, caracterul nelegal al privării de libertate nu a fost determinat în condițiile prescrise de art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală. Astfel, chiar dacă prin Încheierea nr. 259 din 10 decembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 4.305/1/2015, a fost respinsă propunerea de luare a măsurii arestării preventive și a fost dispusă măsura controlului judiciar pe o durată de 60 de zile, prin această încheiere nu a fost stabilit caracterul nelegal al măsurii arestării preventive dispuse prin Încheierea nr. 919 din 27/28 noiembrie 2015.

Soluționând contestația împotriva acestei din urmă încheieri, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală nu a reținut caracterul nelegal al măsurii arestării preventive, ci, dimpotrivă, a considerat că se impune luarea măsurii controlului judiciar pentru buna desfășurare a urmării penale și, implicit, a procesului penal, raportat la gradul de pericol social, modalitatea de săvârșire a faptelor, calitatea inculpaților și urmările produse. Prin urmare, prima instanță a apreciat că nu poate fi reținută eroarea judiciară, în sensul art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Cu privire la condițiile precare de detenție și mediatizarea procedurilor judiciare declanșate împotriva reclamantei, de natură a-i afecta reputația profesională și relațiile de familie, prima instanță a apreciat că aceste împrejurări excedează temeiului de drept invocat prin acțiunea introductivă.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta a declarat apel.

Prin Decizia civilă nr. 1.136A/2018 din 11 octombrie 2018, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a admis apelul declarat împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acțiunea și l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 50.000 lei, cu titlu de daune morale pentru privarea nelegală de libertate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în prealabil, că folosirea termenului de eroare judiciară este improprie, întrucât Codul de procedură penală distinge între cazurile de eroare judiciară și cele de privare nelegală de libertate, acestea fiind reglementate de texte de lege diferite, respectiv art. 538 și 539 din Codul de procedură penală.

Aceeași instanță a apreciat că acțiunea se circumscrie dispozițiilor art. 539 din Codul de procedură penală, apelanta- reclamantă pretinzând acordarea de daune morale ca urmare a privării nelegale de libertate, nefiind astfel invocat un caz de eroare judiciară, care este reglementat de art. 538 din același act normativ.

Instanța de apel a apreciat că distincția terminologică nu este una pur teoretică deoarece produce efecte în privința căii de atac ce poate fi exercitată împotriva deciziei pronunțate în apel. Aceasta întrucât Codul de procedură penală prevede că tribunalul soluționează în primă instanță atât acțiunea întemeiată pe art. 538, cât și pe cea întemeiată pe art. 539, pe când art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede că este inadmisibil recursul doar în privința cererilor având ca obiect repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. Or, privarea nelegală de libertate și eroarea judiciară sunt instituții juridice diferite, strict și limitativ prevăzute de lege. Regimul juridic aplicabil fiecăreia dintre cele două instituții juridice se completează cu regulile de drept comun, inclusiv din perspectiva dispozițiilor procesual civile privitoare la admisibilitatea recursului.

Aceeași instanță a reținut că soluția cuprinsă în Încheierea nr. 259 din 10 decembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 4.305/1/2015, este explicită, în sensul constatării nelegalității luării măsurii arestării preventive, din moment ce propunerea de luare a acestei măsuri a fost respinsă în urma exercitării controlului de legalitate asupra încheierii prin care măsura respectivă a fost luată.

Astfel, desființarea în totalitate a încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive, cu consecința respingerii propunerii privind luarea acestei măsuri, nu poate avea altă semnificație decât aceea că măsura nu avea bază legală.

Instanța de apel a reținut că prejudiciul moral suferit de apelanta-reclamantă este indiscutabil, întrucât orice privare nelegală de libertate produce celui în cauză suferințe morale. Susținerile apelantei-reclamante referitoare la șocul produs de faptul încarcerării și trauma emoțională suferită ca urmare a privării nelegale de libertate sunt dovedite prin simplul fapt al luării măsurii privative de libertate care determină ex re un prejudiciu moral.

Aceeași instanță a apreciat că privarea nelegală de libertate a apelantei-reclamante a avut consecințe și asupra altor drepturi fundamentale ale persoanei, respectiv dreptul la demnitate și reputație, în condițiile în care activitatea sa profesională a fost una meritorie.

Instanța de apel a mai reținut că, prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei, consecințele produse și durata efectivă a privării nelegale de libertate (13 zile), suma de 50.000 lei este echitabilă și rezonabilă din perspectiva reparării pecuniare a prejudiciul moral suferit de apelanta-reclamantă.

Decizia instanței de apel a fost atacată cu recurs atât de statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile inadmisibilității și nulității recursurilor.

Raportul și suplimentul la raport cu privire la admisibilitatea în principiu a recursurilor au fost comunicate părților.

Intimata și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție au depus puncte de vedere prin care au exprimat opinii divergente cu privire la admisibilitatea recursurilor.

Intimata a depus un supliment la întâmpinarea sa, prin care a solicitat sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru a se stabili dacă acțiunile întemeiate pe art. 539 din Codul de procedură penală urmează regimul juridic al acțiunilor de drept comun întemeiate pe răspunderea civilă delictuală sau regimul juridic al erorii judiciare.

Prin Încheierea din 30 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a admis în principiu recursurile și a stabilit termen de judecată în ședință publică, pentru discutarea cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și a admisibilității recursurilor.

Asupra admisibilității sesizării, instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a arătat că sesizarea este formulată într-o cauză aflată în curs de judecată, ce formează obiectul Dosarului nr. 21.840/3/2016, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă.

Instanța de sesizare este învestită, în principiu, cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, iar dacă recursurile exercitate vor fi considerate admisibile, Înaltei Curți de Casație și Justiție i-ar reveni competența de soluționare a căii de atac, conform art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă, obiectul recursurilor fiind o decizie pronunțată în apel de o curte de apel. Câtă vreme însăși chestiunea admisibilității recursurilor constituie obiectul sesizării, condiția judecării cauzei în ultimă instanță este îndeplinită, fiind evocat în acest sens paragraful nr. 49 din Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 22 noiembrie 2017.

Deși chestiunea de drept supusă dezlegării este una de drept procesual civil, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este deja consacrată, în sensul că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile, indiferent dacă privește o normă de drept material sau una de drept procesual, este condiționată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanța supremă să producă consecințe juridice de natură să determine soluționarea pe fond a cauzei. În acest sens au fost evocate: Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014, Decizia nr. 28 din 21 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 16 octombrie 2015, Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016, Decizia nr. 2 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 2 martie 2017 și Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 17 iulie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

De modul de interpretare și aplicare a art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, reluate în art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cu referire la sintagma "cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare", depinde soluționarea pe fond a cauzei, câtă vreme admisibilitatea recursurilor constituie o chestiune prioritară analizării lor pe fond.

Astfel, din moment ce se pune în discuție însăși admisibilitatea căii de atac a recursului, se impune a se da o dezlegare de principiu chestiunii de drept invocate, în sensul de a se stabili dacă exceptarea de la calea de atac a recursului vizează numai hotărârile pronunțate în acțiunile întemeiate pe art. 538 din Codul de procedură penală sau și pe cele pronunțate în acțiunile întemeiate pe art. 539 din același act normativ.

Cu privire la cerința noutății, s-a arătat că dezlegarea chestiunii de drept presupune interpretarea dispozițiilor legale aplicabile căilor de atac, în contextul în care Codul de procedură penală instituie distincția în două articole diferite, între cazurile de eroare judiciară și cele de privare nelegală de libertate.

Deși la nivelul instanței supreme au fost identificate atât decizii de respingere, ca inadmisibile, a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în acțiunile întemeiate pe art. 539 din Codul de procedură penală, cât și decizii prin care s-a recunoscut admisibilitatea recursurilor în această materie, ca urmare a soluționării pe fond a acestora (spre exemplu, Decizia nr. 1.295 din 19 iunie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă), chestiunea de drept supusă dezlegării nu a fost rezolvată în cuprinsul jurisprudenței sale constante.

S-a mai arătat că instanța supremă nu a statuat în sensul că cererile având ca obiect plata despăgubirilor ca urmare a privării nelegale de libertate, formulate în temeiul art. 539 din Codul de procedură penală, se subsumează categoriei "cereri privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare".

Instanța de sesizare a subliniat că dificultatea interpretării normelor legale incidente rezidă în aceea că termenul de "eroare judiciară" din cuprinsul sintagmei "cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare" este impropriu și imprecis, în contextul în care legislația procesuală penală reglementează privarea nelegală de libertate și eroarea judiciară ca instituții juridice diferite, strict și limitativ prevăzute de lege. De aceea, distincția terminologică între aceste instituții juridice nu se ridică doar la nivel teoretic. Astfel, ambele instituții produc efecte juridice specifice sub aspectul căilor de atac care ar putea fi declarate împotriva hotărârilor pronunțate în aceste materii, efecte care s-ar răsfrânge asupra admisibilității recursului.

Chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare.

De asemenea, chestiunea de drept nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, fiind pregnantă și actuală rezolvarea de principiu a modului de interpretare și aplicare a normelor de drept analizate.

Cu privire la admisibilitatea sesizării, recurenții au apreciat că nu sunt îndeplinite cerința noutății chestiunii de drept și cerința ca soluționarea pe fond a cauzei să depindă de dezlegarea chestiunii de drept.

Referitor la fondul chestiunii de drept, recurenții au susținut că este admisibilă calea de atac a recursului, întrucât acțiunea se circumscrie art. 539 din Codul de procedură penală, care reglementează dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate. Or, această ipoteză este distinctă de cea reglementată de art. 538 din Codul de procedură penală, care se referă la repararea pagubei în caz de eroare judiciară. Astfel, cele două noțiuni sunt distincte, iar exercitarea căii de atac a recursului este exclusă doar în materia cererilor prin care se solicită repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare.

Cum reclamanta pretinde acordarea de daune morale ca urmare a privării sale nelegale de libertate, rezultă că prin acțiune nu se invocă un caz de eroare judiciară.

Totodată, recurenții au evocat deciziile nr. 1.117 din 2 aprilie 2014 și 2.734 din 16 octombrie 2014 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă, prin care au fost soluționate pe fond recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de curțile de apel în acțiunile având ca obiect acordarea de daune materiale și morale ca urmare a arestării nelegale, întemeiate pe dispozițiile art. 504 din Codul de procedură penală din 1968.

Cu privire la admisibilitatea sesizării, intimata a susținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, apreciind că problema de drept este nouă, întrucât distincția între acțiunile întemeiate pe art. 538 din Codul de procedură penală și cele întemeiate pe art. 539 din același act normativ, sub aspectul căilor de atac, nu a fost lămurită în practica judiciară.

Referitor la fondul chestiunii de drept, intimata a apreciat că nu este deschisă calea de atac a recursului, întrucât procedura reparării daunei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară ori de privare nelegală de libertate este una specială, fiind cuprinsă în capitolul VI al titlului IV din partea specială a Codului de procedură penală, aspect reținut și în considerentele Deciziei nr. 11 din 17 aprilie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 24 iulie 2019.

Intimata a mai arătat că este incident art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care exclude dreptul la recurs în funcție de criteriul materiei în care a fost pronunțată hotărârea atacată. Noțiunea de "eroare judiciară", corespunzătoare cazurilor vizate de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, se circumscrie atât acelora avute în vedere de art. 538 din Codul de procedură penală, în considerarea denumirii marginale a acestui text legal, cât și celor reglementate de art. 539 din Codul de procedură penală.

Astfel, intimata a susținut că art. 538 și 539 din Codul de procedură penală concretizează principiul prevăzut de art. 52 alin. (3) din Constituție, care instituie răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

În susținerea inadmisibilității recursului în materia cererilor având ca obiect repararea daunelor cauzate prin erori judiciare, intimata a evocat deciziile nr. 3.061 din 20 septembrie 2018, nr. 4.131 din 22 noiembrie 2018, nr. 4.233 din 5 decembrie 2018 și nr. 408 din 21 februarie 2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă.

Completul de judecată al instanței de sesizare a apreciat că despăgubirile solicitate ca urmare a privării nelegale de libertate, întemeiate pe art. 539 din Codul procedură penală, nu se circumscriu prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, în sensul celor prevăzute de art. 538 din același act normativ.

Codul de procedură penală consacră procedura reparării pagubei materiale ori a daunei morale în caz de eroare judiciară, conform art. 538 din Codul de procedură penală sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri expres prevăzute de lege, conform art. 539 din același act normativ.

Obiectul sesizării nu îl constituie prima ipoteză cuprinsă în art. 538 din Codul de procedură penală, având drept corespondent art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, ci ipoteza cuprinsă în art. 539 din Codul de procedură penală, având drept corespondent art. 504 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968.

Completul de judecată al instanței de sesizare a apreciat că litigiile privitoare la repararea prejudiciilor cauzate prin măsura privării nelegale de libertate constituie o categorie distinctă de cea a litigiilor referitoare la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare.

Distincția dintre cele două categorii de litigii rezultă din capitolul VI al titlului IV din Codul de procedură penală, intitulat "Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri", în cuprinsul căruia este reglementat dreptul persoanei la repararea pagubei în caz de eroare judiciară la art. 538 din Codul de procedură penală și dreptul la repararea pagubei în caz de privare nelegală de libertate la art. 539 din Codul de procedură penală. Delimitările conceptuale sunt elocvente pentru stabilirea modalităților și condițiilor în care angajarea răspunderii statului urmează a se face pentru plata despăgubirilor cuvenite.

Art. 52 alin. (3) din Constituție face trimitere la stabilirea răspunderii statului "în condițiile legii", iar art. 538 din Codul de procedură penală, având denumirea marginală "Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară", privește numai cazul în care o persoană este achitată ca urmare a rejudecării cauzei pentru existența unui fapt nou sau recent descoperit ori în cazul judecării în lipsă.

Pe de altă parte, art. 539 din Codul de procedură penală, având denumirea marginală "Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate", vizează exclusiv detenția nelegală derivată din luarea unor măsuri privative de libertate, respectiv reținerea, măsura arestării preventive și măsura arestului la domiciliu.

Astfel, art. 538 și 539 din Codul de procedură penală reglementează situații distincte, cu trăsături specifice, în care o persoană poate solicita despăgubiri, conform procedurii speciale.

Prin urmare, hotărârile exceptate de la calea de atac a recursului, conform art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, sunt doar cele pronunțate în cererile întemeiate pe dispozițiile art. 538 din Codul de procedură penală, privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, indiferent de valoarea despăgubirilor pretinse.

Curțile de apel Alba Iulia, Bacău, Brașov, Cluj, Craiova, Galați, Pitești, Suceava, Târgu Mureș și Timișoara au comunicat că nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Curțile de apel București, Constanța, Iași, Oradea și Ploiești au comunicat că au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Curțile de apel București, Bacău, Brașov, Cluj, Craiova, Galați, Iași, Ploiești și Timișoara au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor din care au rezultat două opinii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Într-o primă opinie s-a apreciat că hotărârile pronunțate în cererile întemeiate pe art. 539 din Codul de procedură penală sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, întrucât aceste cereri nu intră în categoria celor privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare la care se referă art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 (Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Ilfov, Curtea de Apel Brașov, Judecătoria Brașov, Judecătoria Bistrița, Tribunalul Caraș-Severin, Tribunalul Neamț - Secția I civilă și de contencios administrativ, Curtea de Apel Iași - Secția civilă, Judecătoria Târgu Jiu și Judecătoria Vânju Mare).

În cea de-a doua opinie s-a apreciat că hotărârile pronunțate în cererile întemeiate pe art. 539 din Codul de procedură penală nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, întrucât aceste cereri intră în categoria celor privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare la care se referă art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 (Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, Tribunalul București - Secția a III-a civilă, Secția a IV-a civilă și Secția a V-a civilă, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția I civilă - în opinie majoritară, Tribunalul Galați - Secția a II-a civilă, Judecătoria Galați - în opinie majoritară, Tribunalul Arad - Secția I civilă, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Iași, Tribunalul Buzău - Secția I civilă, Tribunalul Dolj - Secția I civilă, Tribunalul Mehedinți - Secția I civilă și Judecătoria Drobeta-Turnu Severin).

În sensul primei opinii sunt următoarele hotărâri judecătorești:

În sensul celei de-a doua opinii sunt următoarele hotărâri judecătorești:

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în chestiunea de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Prin Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 5 mai 2016, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate. În paragraful 13 din această decizie s-a reținut că: (...) dispozițiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt similare prevederilor art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, care au fost supuse controlului de constituționalitate prin Decizia nr. 417 din 14 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.044 din 11 noiembrie 2004, Decizia nr. 221 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 17 iunie 2005, și Decizia nr. 78 din 5 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2008, prin care s-a constatat că textul de lege criticat este o concretizare a principiului constituțional prevăzut de art. 52 alin. (3) din Constituție, conform căruia "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii [...]" și, pe cale de consecință, realizarea dreptului la repararea de către stat a pagubei cauzate prin erorile judiciare are loc în condițiile legii (...).

Aceste considerente se regăsesc și în Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, Decizia nr. 271 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 11 iulie 2016, și Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 16 mai 2017.

În paragraful 216 din Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018, Curtea Constituțională a reținut că: în prezent, în materie penală, există tot o răspundere civilă obiectivă a statului pentru eroare judiciară săvârșită în condițiile art. 538 și 539 din Codul de procedură penală, care se mențin și în noua reglementare; acestor situații, în materie penală, noul text, lărgind definiția erorii judiciare și nelimitând-o numai la cele 2 articole din Codul de procedură penală antereferite, le-a adăugat în mod implicit și alte cazuri, pentru care statul va răspunde civil (...).

Această din urmă decizie a fost pronunțată de instanța de contencios constituțional în exercitarea competenței sale de control de constituționalitate a priori, reglementată de art. 146 lit. a) din Constituție, respectiv în soluționarea unor obiecții de neconstituționalitate a unor dispoziții din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și aceeași lege, în ansamblul său.

Prin Decizia nr. 11 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dacă art. 539 din Codul de procedură penală se referă doar la măsurile preventive privative de libertate sau și la caracterul nelegal al arestării unei persoane ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare; iar în caz afirmativ, dacă, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al arestării unei persoane ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare trebuie să fie constatat explicit prin hotărâre definitivă a instanței de judecată învestite cu judecata cauzei penale și dacă sintagma "hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei" include și hotărârea pronunțată în soluționarea unui recurs în casație. În paragraful 84 din această din urmă decizie s-a reținut că: primele două condiții de admisibilitate sunt îndeplinite având în vedere că, potrivit instanței de trimitere - Curtea de Apel Bacău -, cauza se află pe rolul acesteia, ca instanță competentă să judece în apel în ultimă instanță, conform prevederilor art. XVIII din Legea nr. 2/2013.

La nivelul secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost identificate hotărâri judecătorești în sensul ambelor opinii, respectiv:

În sensul primei opinii au fost pronunțate următoarele hotărâri judecătorești:

În sensul celei de-a doua opinii au fost pronunțate următoarele hotărâri judecătorești: