ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 25/2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 460/1/2022, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 2.921/3/2020, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; apelanții-reclamanți au depus un punct de vedere la raport, în termenul legal, prin care au susținut că sesizarea este inadmisibilă.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă a dispus, prin Încheierea din 7 februarie 2022, în Dosarul nr. 2.921/3/2020, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În cazul acțiunilor ce au ca obiect acordarea de daune morale, formulate în contradictoriu cu o societate de asigurare și BAAR (prin acțiune solicitându-se obligarea solidară a pârâtelor la plată), reclamanții au posibilitatea de a opta între acordarea penalităților în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie și dobânda legală penalizatoare stipulată de prevederile Ordonanței Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu completările ulterioare, și Codul civil? II. Dispozițiile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie (O.U.G. nr. 54/2016) Art. 20. - Soluționarea cererii de despăgubire " (1) În termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, dar nu mai târziu de 3 luni de la data avizării daunei, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire. (2) Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii. (...) (4) Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la împlinirea termenului de 30 de zile prevăzut la alin. (1) sub condiția depunerii documentelor necesare stabilirii răspunderii și cuantificării prejudiciului sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească; documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F. (5) Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește integral obligațiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau dacă diminuează nejustificat despăgubirea ori întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferența de suma neachitată. Plata penalităților se face odată cu plata despăgubirii. (6) În cazurile privind vătămările corporale și daunele morale care fac obiectul unui litigiu, penalitățile și plata acestora sunt stabilite de către instanța judecătorească."

Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu completările ulterioare (O.G. nr. 13/2011) Art. 1. - (...) " (3) Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare." Art. 2. - " În cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea." Art. 3. - (...) " (2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale."(...)

Codul civil Art. 1.535. - Daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești " (1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență. (3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit." III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 3 februarie 2020, cu nr. 2.921/3/2020, reclamanții T.M., B.F. și B.G.A. au solicitat instanței de judecată obligarea solidară a pârâtelor G.R. Asigurare Reasigurare - S.A. și Asociația Fondului de Protecție a Victimelor Străzii la plata daunelor materiale și morale pentru prejudiciul suferit prin decesul victimelor V.E., B.D. și A.A., precum și a dobânzii legale penalizatoare și actualizarea despăgubirilor cu rata inflației, începând cu data săvârșirii faptei ilicite (4 aprilie 2017) și până la data achitării despăgubirilor, în temeiul prevederilor art. 1.381 alin. (2), art. 1.385 alin. (3) și art. 1.535 din Codul civil și art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Prin Sentința civilă nr. 2.626 din 16 decembrie 2020, Tribunalul București - Secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR); a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat-o pe pârâta G.R. Asigurare Reasigurare - S.A. la plata: către reclamanta T.M. a sumei de 2.228 de lei, reprezentând despăgubiri pentru daune materiale, și a sumei de 31.000 de euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând despăgubiri pentru daune morale, ca urmare a deceselor mamei și surorilor sale; către reclamantul B.F. a sumei de 4.200 de lei, reprezentând despăgubiri pentru daune materiale, și a sumei de 30.000 de euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând despăgubiri pentru daune morale, ca urmare a decesului soției sale; către reclamantul B.G.A. a sumei de 33.000 de euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând despăgubiri pentru daune morale, ca urmare a deceselor mamei și bunicii sale; a respins cererea formulată împotriva pârâtei BAAR și capătul de cerere accesoriu privind plata dobânzii penalizatoare, ca neîntemeiate.

În motivarea soluției de respingere a capătului de cerere privind plata dobânzii legale penalizatoare, prima instanță a reținut că dispozițiile O.U.G. nr. 54/2016 stabilesc obligația de plată a asigurătorului, după notificarea acestuia printr-o cerere de despăgubire. Or, reclamanții nu au transmis în prealabil o notificare către asigurător, ci au sesizat direct instanța de judecată pentru obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor.

Tribunalul a apreciat că victima prejudiciului nu are un drept de opțiune între penalitățile de întârziere stabilite de O.U.G. nr. 54/2016 și dobânda legală penalizatoare reglementată de dreptul comun, în raportul dintre cele două categorii de norme urmând a se aplica regula specialia generalibus derogant.

Ca atare, a reținut că cererea de acordare a dobânzii legale penalizatoare aferente despăgubirii a fost formulată cu nesocotirea dispozițiilor legii speciale care permit acordarea doar a penalităților de întârziere prevăzute de O.U.G. nr. 54/2016.

În plus, prima instanță a apreciat că, în situația în care despăgubirea are caracter litigios, penalitățile de întârziere pot fi acordate începând cu a 11-a zi de la data soluționării definitive a litigiului, iar nu din ziua producerii accidentului.

Reclamanții au declarat apel împotriva sentinței primei instanțe prin care au solicitat schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii în tot a acțiunii, inclusiv a capătului de cerere accesoriu privind dobânda legală penalizatoare.

În motivarea căii de atac au arătat că legea specială reprezentată de O.U.G. nr. 54/2016 se completează cu legea generală, în măsura în care aceasta din urmă nu contravine legii speciale. De asemenea, au subliniat că autorul unei fapte ilicite este de drept în întârziere de la data săvârșirii acesteia, astfel că dobânda legală penalizatoare curge de drept de la această dată.

La termenul din 7 februarie 2022, Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanței de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În concret, s-a arătat că instanța de trimitere este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, întrucât acțiunea în despăgubiri în materia asigurărilor a fost introdusă la data de 3 februarie 2020, recursul fiind suprimat în această materie.

Chestiunea de drept invocată este punctuală și are la bază capătul de cerere accesoriu ce vizează raportul dintre dispozițiile legii speciale în materia daunelor morale și prevederile de drept comun în materia răspunderii delictuale și a datei de la care sunt datorate despăgubirile, precum și consecința întârzierii la plată.

Soluția de respingere a acestui capăt de cerere este fundamentată pe interpretarea în sensul inexistenței unui drept de opțiune între cele două tipuri de accesorii, față de aplicarea prioritară a legii speciale reprezentate de O.U.G. nr. 54/2016.

S-a mai arătat că problema de drept este nouă, deoarece nu a format obiectul unei dezlegări jurisprudențiale consecvente, nefiind cristalizată o practică judiciară unitară.

În plus, s-a subliniat că inclusiv la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție există practică judiciară neunitară asupra chestiunii de drept invocate, iar în cadrul întâlnirii organizate de Institutul Național al Magistraturii în anul 2020, la care au participat și președinții secțiilor civile ale curților de apel și ale instanței supreme, nu s-a ajuns la un punct de vedere comun.

De asemenea, s-a menționat că instanța supremă nu a statuat asupra acestei chestiuni printr-o altă hotărâre prealabilă sau printr-o decizie în interesul legii. V. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanții-reclamanți au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, deoarece nu sunt îndeplinite cerințele existenței unei chestiuni de drept de care să depindă soluționarea pe fond a cauzei și a noutății. Au mai arătat că penalitățile de întârziere și dobânda legală penalizatoare sunt reglementate prin două acte normative distincte, dintre care O.U.G. nr. 54/2016 constituie legea specială, care reglementează o anumită categorie de despăgubiri pentru întârzierea în efectuarea plății, însă nu exclude aplicarea dreptului comun. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanța de trimitere a apreciat că prezentarea opiniei sale ar echivala cu o antepronunțare în cauză. De asemenea, titularul sesizării a subliniat că punctul său de vedere asupra chestiunii de drept invocate nu constituie o cerință indispensabilă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, ci are un rol consultativ în această procedură. În acest sens a menționat că prin Decizia nr. 43 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1051 din 3 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a apreciat ca fiind admisibilă sesizarea chiar și în lipsa opiniei instanței de trimitere, în contextul în care o atare opinie ar fi echivalat cu dezlegarea unui motiv invocat de părți în calea de atac. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, curțile de apel Brașov, București, Iași, Oradea, Pitești, Ploiești și Timișoara au transmis practică judiciară relevantă asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, iar curțile de apel Alba Iulia, Bacău, Brașov, București, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Iași, Târgu Mureș și Timișoara au comunicat punctele de vedere ale colectivelor de judecători.

Din răspunsurile primite au rezultat două opinii.

Într-o primă opinie s-a apreciat că, în cazul acțiunilor având ca obiect acordarea de daune morale, formulate în contradictoriu cu o societate de asigurare și BAAR, reclamanții pot solicita penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere prevăzute de O.U.G. nr. 54/2016 și dobânda legală penalizatoare stipulată de O.G. nr. 13/2011 și Codul civil (Curtea de Apel Alba Iulia - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă, Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Iași - Secția civilă, tribunalele Ilfov, Teleorman, Iași, Vaslui și judecătoriile Brașov, Cornetu, Slatina, Alexandria, Roșiori de Vede, Videle, Huși și Bârlad).

S-a argumentat că dobânda legală penalizatoare poate fi acordată chiar dacă asigurătorul și-a îndeplinit obligațiile a căror nerespectare ar atrage aplicarea penalităților de întârziere prevăzute de O.U.G. nr. 54/2016, în considerarea finalității lor diferite. Astfel, în timp ce dobânda legală penalizatoare are ca scop repararea prejudiciului cauzat sub forma beneficiului nerealizat, penalitățile de întârziere au ca finalitate sancționarea asigurătorului pentru neîndeplinirea obligațiilor prevăzute expres în O.U.G. nr. 54/2016. S-a mai arătat că dreptul de opțiune al persoanei prejudiciate reprezintă o expresie a principiului disponibilității ce poate fi exercitat în limitele prevăzute de lege.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că, în cazul acțiunilor ce au ca obiect acordarea de daune morale, formulate în contradictoriu cu o societate de asigurare și BAAR, reclamanții nu pot opta între penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere prevăzute de O.U.G. nr. 54/2016 și dobânda legală penalizatoare stipulată de O.G. nr. 13/2011 și Codul civil (Curtea de Apel București - Secția a VI-a civilă, Curtea de Apel Craiova - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Galați - Secțiile civile, Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Timișoara - Secția a II-a civilă, tribunalele București, Neamț, Covasna, Constanța, Gorj, Brăila, Giurgiu, Ialomița, Maramureș, Bistrița-Năsăud și judecătoriile Bolintin-Vale, Caracal, Turnu Măgurele, Zimnicea și Vaslui).

S-a argumentat că atât timp cât O.U.G. nr. 54/2016 reglementează daunele moratorii cuvenite persoanei prejudiciate, în sensul că instituie condițiile acordării penalităților de întârziere destinate a acoperi același prejudiciu ca și dobânda legală, această reglementare specială se aplică cu prioritate în cazul răspunderii asigurătorului RCA. Prin urmare, s-a apreciat că O.U.G. nr. 54/2016 înlătură de la aplicare dispozițiile de drept comun care instituie dobânda legală penalizatoare.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunțate de Curtea Constituțională în exercitarea controlului de constituționalitate. IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin Decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 17 ianuarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 58 alin. (2) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu modificările și completările ulterioare, asigurătorul subrogat în drepturile persoanei păgubite este îndreptățit să obțină penalizările prevăzute de dispozițiile art. 38 din același act normativ dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile la scadență sau și le îndeplinește necorespunzător." În considerentele de la paragrafele 38, 58 și 62 din decizia evocată anterior s-au reținut următoarele: "(...) prin dispozițiile art. 20 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie, ca și prin prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, neîndeplinirea corespunzătoare sau în termenele defipte de lege a obligațiilor ce îi revin asigurătorului RCA învestit cu o cerere de despăgubire formulată de persoana prejudiciată sau de asigurat este sancționată prin stabilirea unor daune-interese moratorii evaluate legal, respectiv penalități de întârziere de 0,2% pe zi, calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenite sau la diferența de sumă neachitată. (...) Este știut faptul că dauneleinterese moratorii sunt despăgubirile în bani care reprezintă echivalentul prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligației de către debitor. Prin dispozițiile art. 38 din Norma nr. 23/2014 au fost evaluate legal daunele-interese moratorii cuvenite persoanei prejudiciate prin neîndeplinirea în termenele prevăzute de lege a obligațiilor ce îi revin asigurătorului RCA, cu consecința prevăzută de art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, constând în inexistența obligației creditorului de a face dovada existenței și întinderii prejudiciului. În plus, cuantumul daunelor-interese moratorii, stabilit legal, este unul fix, astfel încât el nu poate fi modificat prin proba faptului că prejudiciul creditorului este mai mic. (...) Daunele-interese moratorii evaluate legal de art. 38 se circumscriu atât sferei obligațiilor care au ca obiect prestația de a da o sumă de bani, cât și obligațiilor de a face care pot fi evaluate în bani. În esență, se sancționează nesoluționarea cererii de despăgubire în termenele legale, precum și neplata despăgubirilor în termenele defipte de lege, atât în cazul în care cererea de despăgubire este formulată de persoana prejudiciată, cât și atunci când o atare cerere este înaintată de asigurătorul de bunuri."

La nivelul secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost identificate hotărâri judecătorești definitive care au tranșat chestiuni de drept vizând aplicarea normelor referitoare la dobânda legală penalizatoare, respectiv, penalități de întârziere (deciziile nr. 992 din 3 iunie 2017, nr. 1.199 din 17 aprilie 2018, nr. 438 din 27 februarie 2019, nr. 910 din 15 mai 2019 ale Secției I civile și deciziile nr. 744 din 3 aprilie 2019, nr. 995 din 11 iunie 2020 și nr. 41 din 20 ianuarie 2021 ale Secției a II-a civile). X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Pentru regularitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate a acestei proceduri, a căror îndeplinire trebuie realizată cumulativ, respectiv: - existența unei cauze aflate în curs de judecată; - instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; - soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; - chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; - chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Se constată, verificând elementele sesizării de față, că primele cerințe de admisibilitate, referitoare la titularul sesizării, respectiv stadiul soluționării pricinii în ultimă instanță (față de data promovării acțiunii în despăgubiri, ulterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, care a suprimat calea de atac a recursului în materia asigurărilor), sunt întrunite.

De asemenea, este relevată legătura chestiunii de drept cu soluționarea cauzei în apel, având în vedere că hotărârea de primă instanță a respins capătul de cerere accesoriu referitor la acordarea dobânzii legale penalizatoare, iar criticile formulate în calea de atac vizează și acest aspect.

În ce privește însă condiția ca prin sesizare să fie dedusă spre interpretare o veritabilă chestiune de drept, susceptibilă unei dezlegări de principiu, aptă să preîntâmpine jurisprudența neunitară, se constată o serie de neregularități, care fac demersul inadmisibil.

Astfel, referitor la această cerință, ca problema supusă interpretării să se identifice într-o chestiune de drept reală, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut, în jurisprudența sa, că art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de "chestiune de drept", fiind supusă de aceea unei evaluări în concret, din partea instanței supreme, raportat la elementele care legitimează, în aprecierea instanței de trimitere, declanșarea mecanismului pronunțării hotărârii prealabile.

Așa cum s-a arătat și în doctrină 1 , pentru a fi justificată intervenția instanței supreme în scopul preîntâmpinării unei jurisprudențe neunitare, este necesar ca respectiva chestiune de drept să releve aspecte dificile și controversate de interpretare, date de neclaritatea normei, de caracterul incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepțiuni deopotrivă de justificate față de imprecizia redactării textului legal. 1 A se vedea, de exemplu, M. Nicolae, Recursul în interesul legii și dezlegarea, în prealabil, a unei chestiuni de drept noi de către Înalta Curte de Casație și Justiție în lumina noului Cod de procedură civilă, în Dreptul nr. 2/2014, p. 59; V. Belegante în Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, vol. I (coordonatori V. M. Ciobanu, M. Nicolae), Ed. U.J., București, ed. a II-a, 2016, p. 1468; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, ed. a II-a, vol. I, Teoria generală, Ed. Solomon, 2017, p. 691; O. Spineanu-Matei, în Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole (coordonator G. Boroi), vol. I, Ed. Hamangiu, 2013, p. 1008.

Jurisprudența dezvoltată de instanța supremă în legătură cu această cerință a statuat constant că "în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății". În acest sens au fost pronunțate, cu titlu de exemplu: Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 52 din 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018.

Ca atare, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare sau că și-ar putea extinde efectele după data abrogării lui (prin ultraactivitate), fie că ar intra în coliziune cu principii fundamentale ale dreptului.

Ceea ce este definitoriu pentru această procedură este deci dezlegarea de principiu pe care o poate da instanța supremă în legătură cu sensul normei de drept, cu cea mai adecvată interpretare a lui, atunci când este susceptibil de mai multe înțelesuri, astfel încât ulterior, printr-o aplicare corespunzătoare din partea instanțelor, jurisprudența să capete coerență și unitate.

Este vorba, așadar, despre o interpretare cu caracter de principiu asupra unei norme de drept stabilite ca incidentă cauzei, aptă să ducă la dezlegarea raportului litigios, iar nu despre determinarea, în concret, a acestei norme de către instanța supremă, pe care ulterior să o interpreteze, iar instanța de trimitere, având norma astfel stabilită și interpretată, să îi facă aplicarea tale quale la speță, întrucât nu acesta este scopul mecanismului instituit prin dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Or, potrivit obiectului sesizării, instanța de trimitere întreabă dacă: în cazul acțiunilor în despăgubiri morale îndreptate împotriva asigurătorului de răspundere civilă delictuală, reclamantul are posibilitatea de a opta între acordarea penalităților în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere prevăzute de O.U.G. nr. 54/2016 și, respectiv, dobânda legală penalizatoare prevăzută de O.G. nr. 13/2011.

Aceasta, în contextul în care, conform acțiunii deduse judecății în cauză, reclamanții au solicitat acordarea de daune materiale și morale, precum și a dobânzii legale penalizatoare, inclusiv actualizarea despăgubirilor cu rata inflației, începând cu data săvârșirii faptei ilicite până la data achitării integrale, indicând ca temei dispozițiile art. 1.381 alin. (2), art. 1.385 alin. (3), art. 1.535 din Codul civil și art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Prima instanță, respingând cererea accesorie referitoare la dobânzi penalizatoare, a motivat că nu sunt datorate, întrucât "victima prejudiciului nu are un drept de opțiune între penalitățile de întârziere stabilite de O.U.G. nr. 54/2016 și dobânda legală penalizatoare reglementată de dreptul comun, în raportul dintre cele două categorii de norme urmând a se aplica regula specialia generalibus derogant".

Având a cenzura legalitatea acestei soluții, prin prisma motivelor de apel (în care s-a arătat că dreptul comun nu este înlăturat de la aplicare și că dobânzile penalizatoare se solicită, în mod specific materiei răspunderii civile delictuale, de la data săvârșirii faptei ilicite), instanța de trimitere invocă, pe calea sesizării prealabile, chestiunea referitoare la existența unui drept de opțiune a părții între cele două categorii de penalități, dar, în concret, solicită stabilirea de către instanța supremă a normei aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Formularea în acești termeni a sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile nu se circumscrie exigențelor art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru că nu urmărește, în realitate, o dezlegare de principiu asupra unei chestiuni de drept, ci, dimpotrivă, în mod punctual, se tinde la obținerea calificării juridice asupra raportului de drept substanțial dedus judecății, în funcție de pretenția concretă a reclamantului, prin indicarea normei de drept incidente.

Astfel, deși pune problema unui drept de opțiune în realizarea despăgubirii cauzate printr-o faptă ilicită, ce antrenează răspunderea asigurătorului, instanța de trimitere nu oferă argumentele care ar justifica o astfel de abordare, având în vedere că, potrivit acțiunii deduse judecății, pretențiile părții referitoare la dobânda penalizatoare au fost fundamentate pe dispozițiile art. 1.381 alin. (2), art. 1.385 alin. (3) și art. 1.535 din Codul civil, solicitându-se, ca atare, dobânzi (lucrum cessans), potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, ca parte a prejudiciului încercat prin săvârșirea faptei ilicite, în asigurarea principiului reparației integrale [conform art. 1.385 alin. (1) din Codul civil].

Celelalte dispoziții la care se face referire [art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016], pe temeiul cărora ar putea să fie satisfăcută pretenția vizând accesoriile creanței principale, sancționează o altă situație juridică, aceea în care asigurătorul nu își îndeplinește obligația de plată a despăgubirii în maximum 10 zile de la împlinirea termenului de 30 de zile, termen care curge de la înaintarea cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată (și când se datorează penalități de 0,2% pe zi de întârziere).

Ipoteza premisă a unui drept de opțiune a părții între mai multe forme de reparație a prejudiciului, în ce măsură poate fi sau nu activat acesta, presupune însă ca în valorificarea aceluiași drept subiectiv încălcat să existe mai multe posibilități legale deschise, la alegerea celui prejudiciat, cum este, de exemplu, situația prevăzută de art. 1.386 alin. (1) din Codul civil, potrivit căruia "repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putință ori dacă victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească" (când cel prejudiciat are posibilitatea să opteze între reparația în natură sau cea prin echivalent, chiar dacă principiul reparației directe, în natură, este prioritar) 2 . 2 Pe acest aspect, în doctrină (L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. III, Raporturile obligaționale extracontractuale, Editura UJ, București, 2000, p. 498) s-a arătat că "pentru stabilirea sferei de aplicare și a procedeelor de realizare a exigențelor principiului reparării în natură a prejudiciului, trebuie avute în vedere, pe de o parte, natura și specificul fiecărui prejudiciu în individualitatea lui și, pe de altă parte, opțiunea victimei prejudiciate".

Nu se circumscrie unei asemenea ipoteze cea în care victima poate pretinde, în acoperirea prejudiciului său, mai multe prestații decurgând din caracterul diferitelor acțiuni ilicite, care contribuie la dimensionarea pagubei acesteia (respectiv săvârșirea faptei prejudiciabile, ceea ce presupune acordarea despăgubirilor constând, deopotrivă, în pierderea efectivă și beneficiul nerealizat, dar și sancționarea asigurătorului, prin plata de penalități, dacă nu plătește despăgubirile în condițiile și termenele prevăzute de lege).

Așadar, ceea ce trebuie avut în vedere este fundamentul juridic diferit al pretențiilor, constând în dobânzi penalizatoare sau penalități de întârziere (în terminologia folosită de O.U.G. nr. 54/2016), întrucât ele corespund unor funcții și scopuri diferite în procedura de recuperare a prejudiciului încercat de victima unei fapte ilicite, care se constituie, în același timp, în risc asigurat, de natură să activeze răspunderea asigurătorului în numele asiguratului său (ori a organismului de garantare a plății despăgubirilor, Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, atunci când nu există încheiat contract de asigurare).

În timp ce dobânzile penalizatoare solicitate pe temeiul art. 1.381, art. 1.385, art. 1.535 din Codul civil și art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 au ca scop asigurarea unei reparații integrale a prejudiciului, constând nu doar în pierderea efectivă (damnum emergens), ci și în beneficiul nerealizat (lucrum cessans, exprimat prin dobânda datorată), penalitățile de întârziere prevăzute de O.U.G. nr. 54/2016 au ca funcție sancționarea atitudinii culpabile a asigurătorului, care nu își îndeplinește obligația legală de plată a despăgubirilor în termenele stipulate.

Ca atare, în mod inadecvat, sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pune chestiunea "unui drept de opțiune a reclamantului" în astfel de situații și a dificultății de tranșare asupra acestuia, pentru că ar exista două reglementări în materie, care ar pune inclusiv problema raportului dintre norma generală și cea specială.

În realitate, instanța de trimitere are de stabilit norma de drept aplicabilă raportului juridic dedus judecății, în funcție de pretențiile concrete formulate de partea reclamantă, operațiune pe care nu o poate delega, pe calea întrebării prealabile, instanței supreme.

Problema de drept, redactată în termenii sesizării, nu este una care să se circumscrie cerințelor art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât nu vizează interpretarea unei norme de drept neclare, nici măcar pe cea a stabilirii raportului dintre norma generală și cea specială (un principiu de drept a cărui aplicare, de altfel, nu poate ridica vreun grad de dificultate în practica instanțelor), ci înlăturarea unei dificultăți a instanței de trimitere în a stabili norma de drept aplicabilă.

Tranșarea asupra acestui aspect nu se poate realiza însă altfel decât determinându-se natura dreptului a cărui sancționare se urmărește atunci când se pretinde acordarea dobânzilor penalizatoare, demers care nu se poate înfăptui la nivel de principiu, pe calea hotărârii prealabile, ci în mod concret, la speța dedusă judecății, în funcție de modalitatea de formulare a pretențiilor și de fundamentul acestora.

Întrebarea instanței de trimitere vizează de fapt, prin solicitarea identificării "unui drept de opțiune a părții", pe care nu îl poate încadra dintru început în una dintre cele două reglementări pe care le indică, stabilirea normei aplicabile litigiului, operațiune care îi incumbă însă și de care nu se poate deroba apelând la mecanismul hotărârii preliminare, întrucât acesta nu poate fi deturnat de la rațiunea reglementării lui, aceea a asigurării unor dezlegări în drept de principiu, iar nu a subrogării în atribuțiile jurisdicționale ale instanței de judecată 3 . 3 În mod asemănător, în doctrină s-a arătat că "este exclus ca sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție să se refere la aspecte de fapt ale pricinii cu judecata căreia a fost învestită instanța trimițătoare sau să i se solicite instanței supreme opinia asupra soluției ce se va da în cauză" (O. Spineanu-Matei, op. cit. supra, p. 1008).

În procedura pronunțării hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție nu se substituie atributului fundamental al instanțelor, de interpretare și aplicare a legii, ci se limitează la a-i facilita judecătorului eliminarea ambiguităților, impreciziilor ori lacunelor textelor legale, în scopul asigurării unor dezlegări jurisdicționale adecvate și unitare. În acest sens sunt de menționat, de exemplu: Decizia nr. 16 din 23 mai 2016 (paragrafele 43-47), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; Decizia nr. 89 din 4 decembrie 2017 (paragrafele 82-87), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 12 martie 2018; Decizia nr. 65 din 1 octombrie 2018 (paragrafele 53-56), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 963 din 14 noiembrie 2018; Decizia nr. 6 din 20 ianuarie 2020 (paragrafele 84-86; 102-105), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 3 martie 2020; Decizia nr. 52 din 20 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 21 octombrie 2020; Decizia nr. 77 din 15 noiembrie 2021 (paragrafele 57-63, 67-68), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 11 februarie 2022 - decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În speță, o clarificare, în termenii sesizării, ar presupune, în realitate, identificarea actului normativ aplicabil în funcție de pretenția părții referitoare la dobânzile penalizatoare, aspect care este în mod necesar legat de limitele învestirii, fiind, ca atare, în competența exclusivă a judecătorului care soluționează litigiul, potrivit art. 22 alin. (1) din Codul de procedură civilă și, respectiv, principiilor devoluțiunii din apel.

De aceea, se constată că întrebarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se circumscrie necesității unei interpretări in abstracto a unor dispoziții legale și nici nu vizează o chestiune de drept punctuală, concretă, adecvată speței, reprezentând, în realitate, o problemă de determinare a normei aplicabile, în funcție de cadrul judecății, în contra exigențelor procedurale ale art. 519 din Codul de procedură civilă, care impun ca sesizarea să vizeze exclusiv chestiuni de interpretare a legii la nivel de principiu.

Din această perspectivă, sesizarea nu poate primi o dezlegare pe fond, având caracter inadmisibil, câtă vreme se tinde, în fapt, la o "delegare" a funcției jurisdicționale a instanței de trimitere (aceea de a spune dreptul faptelor concrete deduse judecății) către instanța supremă, îndrituită legal doar să dea dezlegări de principiu asupra unor veritabile chestiuni de drept, iar nu să arate norma incidentă raportului litigios, a cărei aplicare să o facă apoi instanța de trimitere.

De asemenea, tot ca aspect al inadmisibilității sesizării, se constată că problema dobânzilor penalizatoare, respectiv a penalităților de întârziere pe care le pot solicita persoanele prejudiciate, victime ale unor accidente de circulație, în funcție de diferitele situații concrete deduse judecății, a primit dezlegări jurisdicționale consistente din partea instanțelor de judecată, dezvoltându-se și conturându-se deja o jurisprudență în această materie, neputându-se susține că ar fi vorba despre o chestiune de drept cu caracter de noutate, aptă să reclame intervenția instanței supreme, în scopul preîntâmpinării unei practici divergente.

În legătură cu această cerință și în lipsa unei definiții ori a unor criterii legale predeterminate, evaluarea ei în concret revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum s-a reținut constant în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, de exemplu: Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017; Decizia nr. 58 din 17 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 911 din 30 octombrie 2018.

Astfel, s-a statuat că această condiție este îndeplinită atunci când problema de drept își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial ori atunci când chestiuni noi de drept sunt generate de un act normativ mai vechi, în situația în care aplicarea unei norme vechi a devenit de actualitate și nu există jurisprudență cu privire la interpretarea acesteia sau dacă se impune clarificarea unei asemenea norme într-un nou context legislativ, din care rezultă dificultăți de interpretare.

Se pierde însă acest caracter de noutate pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unor interpretări concretizate într-o jurisprudență consacrată, când s-a depășit, așadar, stadiul unei practici incipiente, în curs de formare. În acest sens pot fi evocate, de exemplu: Decizia nr. 37 din 7 mai 2020 (paragrafele 77-78), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 6 iulie 2020; Decizia nr. 13 din 15 martie 2021 (paragrafele 36-37), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 27 aprilie 2021; Decizia nr. 57 din 28 septembrie 2020 (paragrafele 49-62), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1170 din 3 decembrie 2020; Decizia nr. 10 din 21 februarie 2022 (paragrafele 95-98), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 16 martie 2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Or, cu privire la cele două acte normative indicate în cuprinsul sesizării, O.U.G. nr. 54/2016 (abrogată prin Legea nr. 132/2017) și O.G. nr. 13/2011, se constată, pe de o parte, că ele nu sunt unele recent intrate în vigoare și, pe de altă parte, că au generat o interpretare jurisprudențială consistentă și consolidată.

Astfel cum rezultă din examinarea hotărârilor judecătorești puse la dispoziție de instanțele naționale, acestea au aplicat, pentru o perioadă de timp deja apreciabilă, normele de drept la care se face trimitere în sesizarea pentru pronunțarea hotărârii prealabile, primind, într-o majoritate covârșitoare a cazurilor, aceeași interpretare, în sensul necesității distincției între dobânzile legale penalizatoare și penalitățile pe zi de întârziere.

În concluzie, sesizarea vizând pronunțarea unei hotărâri prealabile nu îndeplinește, din punctul de vedere al naturii și caracterului veritabil al chestiunii de drept, rigorile art. 519 din Codul de procedură civilă, în înțelesul dat acestora conform jurisprudenței în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pe de o parte, instanța de trimitere nu supune interpretării o normă de drept echivocă, neclară, căreia să îi fi stabilit incidența în cauză, ci, dimpotrivă, prevalându-se de instituția unui "drept de opțiune", inexistent în materie, solicită instanței supreme stabilirea normei de drept aplicabile raportului juridic concret dedus judecății.

Pe de altă parte, actele normative la care se face referire în conținutul sesizării au primit în practica instanțelor de judecată, cu referire la situații factuale similare, interpretări și aplicări care au conturat deja o jurisprudență consistentă, pentru a mai putea subzista elementul de noutate în abordarea acestora, o eventuală practică neunitară putând face, în măsura în care i se verifică premisele, obiectul celuilalt mecanism procedural, al recursului în interesul legii.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,