Dosar nr. 1925/1/2022 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii — recurs în interesul legii

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.925/1/2022 este constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror-șef al Biroului de recursuri civile în interesul legii Luminița Nicolescu.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj.

Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii, precum și cu privire la faptul că la dosar au fost depuse hotărâri definitive contradictorii pronunțate de instanțele judecătorești, raportul întocmit de judecătorii-raportori și punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Constatând că nu există chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului de judecată, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general asupra recursului în interesul legii, cu referire la soluția propusă prin raportul întocmit în cauză de judecătorii-raportori.

Doamna procuror Luminița Nicolescu arată că în opinia procurorului general, față de dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 863 din 25 octombrie 2019, asupra aceleiași probleme de drept, demersul inițiat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj apare ca inadmisibil.

Doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra admisibilității recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul le gii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

La data de 14 septembrie 2022, Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în interesul legii vizând următoarea problemă de drept: interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 și 228 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 71/2011), raportat la dispozițiile art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, privind determinarea competenței materiale procesuale a tribunalelor specializate (Argeș, Cluj, Mureș) sau a secțiilor/completelor specializate din cadrul celorlalte tribunale în soluționarea apelurilor declarate împotriva soluțiilor de respingere de către judecătorii a cererilor de încuviințare a executării silite, în cazul în care titlul executoriu este emis de un profesionist în contextul exploatării unei întreprinderi.

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la aceeași dată, formându-se Dosarul nr. 1.925/1/2022, cu termen de soluționare la 14 noiembrie 2022. II. Obiectul recursului în interesul legii

Din cuprinsul recursului în interesul legii declarat, potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă, de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj rezultă că analiza realizată după pronunțarea și aplicarea pentru o perioadă relevantă de timp a Deciziei nr. 2 din 14 ianuarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 863 din 25 octombrie 2019 (Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019), relevă faptul că practica judiciară rămâne una divergentă în ceea ce privește stabilirea competenței de soluționare a apelurilor declarate în materia încuviințării executării silite.

Dispozitivul Deciziei nr. 2 din 14 ianuarie 2019, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat chestiunea juridică a delimitării competenței materiale între tribunalele specializate și secțiile civile ale tribunalelor de drept comun, în domeniul particular al executării silite, stabilește, în continuarea raționamentului Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6 aprilie 2017 (Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016), faptul că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, tribunalele specializate sunt competente să soluționeze apelurile în cererile formulate în procedura executării silite în materiile ce fac obiectul specializării lor.

Sesizarea soluționată prin Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019 a vizat "interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, privind determinarea competenței materiale procesuale a tribunalelor specializate (Argeș, Cluj, Mureș) în soluționarea, în apel, a cererilor formulate în procedura executării silite, respectiv: contestația la titlu, contestația la executare propriu-zisă, încuviințarea executării silite și altele specifice, ținând seama de lipsa unui criteriu legal pentru atribuirea competenței în aceste litigii, în care titlul executoriu este emis în contextul exploatării unei întreprinderi".

În urma unei ample analize a argumentelor și jurisprudenței relevante, Înalta Curte de Casație și Justiție a limitat obiectul învestirii doar la "cererile formulate în procedura executării silite în care se ridică aspecte de valabilitate a titlului executoriu sau privind întinderea acestuia, altul decât o hotărâre judecătorească", deoarece numai cu privire la aceste cereri există o practică neunitară, așa cum rezultă din paragraful 92 al deciziei analizate.

Această limitare a obiectului învestirii este facil de urmărit în cazul contestațiilor la executare, deoarece, în funcție de obiectul acestora, ele pot viza doar legalitatea actelor de executare sau dimpotrivă pot învesti instanța cu solicitări de anulare totală sau parțială a titlului executoriu, punând astfel în discuție întinderea sau valabilitatea acestuia. Această distincție rezultă și din considerentele deciziei analizate: în concret, la paragraful 95 instanța reține că, "dacă respectiva contestație vizează doar nelegalitatea actelor de executare, cererea cu acest obiect se soluționează în apel de către secțiile civile ale tribunalelor, în timp ce contestația la executare ce presupune verificarea aspectelor de valabilitate a titlului executoriu sau privind întinderea acestuia se soluționează de către secțiile specializate din cadrul tribunalelor".

Dintr-o altă perspectivă însă, în cazul cererilor de încuviințare a executării silite, acest criteriu nu poate fi urmărit, deoarece atunci când un creditor solicită încuviințarea executării silite a unui titlu executoriu, el nu contestă în mod direct întinderea sau valabilitatea titlului executoriu, similar unui contestator dintr-o contestație la executare.

O astfel de învestire directă a instanței cu o analiză privind valabilitatea sau întinderea titlului executoriu se poate realiza printr-un apel declarat împotriva soluției de respingere a cererii de încuviințare a executării silite, în funcție de motivarea acestei soluții și de argumentele apelantului. Însă nici această abordare nu clarifică toate dilemele procedurale incidente, deoarece competența de soluționare a unei cereri trebuie stabilită în relație directă cu natura și obiectul acesteia încă de la momentul învestirii instanței, nu în funcție de eventualitatea declarării unei căi de atac, de obiectul, limitele și argumentele acesteia. Altfel spus, dacă o cerere este de competența jurisdicției specializate, acest lucru trebuie să fie susceptibil de a fi stabilit cu claritate încă din momentul sesizării instanței, nu în funcție de eventualitatea unei căi de atac și argumentele acesteia. Chiar dacă la nivel de judecătorie această distincție nu este relevantă (deoarece, în fapt, nu există secții specializate), dilemele privind stabilirea competenței de soluționare a apelului și identificarea instanței/secției la care trebuie înaintat dosarul pentru soluționarea apelului tergiversează soluționarea definitivă a acestor cauze, deși procedura este una urgentă. III. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție Înalta Curte de Casație și Justiție este chemată să interpreteze în vederea aplicării unitare următoarele prevederi legale:

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare Art. 226. - " (1) Prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanței, în raport cu numărul cauzelor, se pot înființa, în cadrul secțiilor civile, complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum: a) cererile în materie de insolvență, concordat preventiv și mandat ad-hoc; b) cererile în materia societăților reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a altor societăți, cu sau fără personalitate juridică, precum și în materia registrului comerțului; c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței; d) cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare. (2) La înființarea completelor specializate potrivit alin. (1) se va ține seama de următoarele criterii: a) asigurarea unui volum de activitate echilibrat între judecătorii secției; b) specializarea judecătorilor și necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora; c) respectarea principiului repartizării aleatorii. (3) Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii prevăzută la alin. (1) își va produce efectele de la data intrării în vigoare a Codului civil." Art. 228. - " (1) Până la data intrării în vigoare a Codului civil, tribunalele comerciale Argeș, Cluj și Mureș se reorganizează ca tribunale specializate sau, după caz, ca secții civile în cadrul tribunalelor Argeș, Cluj și Mureș, în condițiile art. 226. (2) La stabilirea cauzelor de competența tribunalelor specializate sau, după caz, a secțiilor civile reorganizate potrivit alin. (1) se va ține seama de numărul și natura cauzelor, de specializarea judecătorilor, de necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora, precum și de volumul de activitate al instanței."

Codul de procedură civilă Art. 95. - "Tribunalele judecă: (...) 2. ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță; (...)". IV. Examenul practicii judiciare

Din verificarea practicii instanțelor judecătorești, Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj a identificat existența a două orientări distincte în această problemă de drept.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudențială, se consideră că, în cazul analizat, competența de soluționare a apelurilor revine tribunalelor/secțiilor specializate. În sprijinul acestei opinii s-a reținut că dispozitivul Deciziei nr. 2 din 14 ianuarie 2019 stabilește în continuarea raționamentului Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2016 faptul că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, tribunalele specializate sunt competente să soluționeze apelurile în cererile formulate în procedura executării silite în materiile ce fac obiectul specializării lor.

Considerentele Deciziei nr. 2 din 14 ianuarie 2019 nu conțin însă criterii în baza cărora să fie identificate cererile de încuviințare a executării silite a unor titluri executorii, care să învestească instanța cu analiza unor aspecte care vizează întinderea și valabilitatea titlului executoriu și acele cereri de încuviințare a executării silite care nu învestesc instanța cu astfel de aspecte.

O astfel de distincție nici nu este posibilă, deoarece instanța de executare are obligația de a analiza toate cererile de încuviințare a executării silite sub anumite aspecte, așa cum rezultă din dispozițiile art. 666 alin. (5) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: "Instanța poate respinge cererea de încuviințare a executării silite numai dacă: 1. cererea de executare silită este de competența altui organ de executare decât cel sesizat; 2. hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu; 3. înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu întrunește toate condițiile de formă cerute de lege sau alte cerințe în cazurile anume prevăzute de lege; 4. creanța nu este certă, lichidă și exigibilă; 5. debitorul se bucură de imunitate de executare; 6. titlul cuprinde dispoziții care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită; 7. există alte impedimente prevăzute de lege."

Rezultă așadar că instanța de executare are obligația de a analiza aspectele prevăzute de art. 666 alin. (5) din Codul de procedură civilă, deci inclusiv caracterul de titlu executoriu al înscrisurilor, care este prevăzut de o lege specială și presupune o analiză de specialitate, precum și caracterul cert, lichid și exigibil al creanței, care rezultă dintr-un astfel de titlu executoriu, sau eventualele impedimente la executarea silită. Or, analiza caracterului executoriu al titlului și analiza caracterului cert, lichid și exigibil al creanței constatate de respectivul titlu nu sunt altceva decât analize care vizează valabilitatea și întinderea titlului executoriu, în accepțiunea considerentelor Deciziei nr. 2 din 14 ianuarie 2019.

În consecință, în cazul cererilor de încuviințare a executării silite, instanța nu poate urmări reperul contestării "valabilității și întinderii titlului executoriu", deoarece toate cererile de încuviințare a executării impun o analiză cu acest obiect.

Așadar, singurul criteriu care poate fi aplicat este cel al naturii titlului, în aplicarea Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2016, în sensul că este de competența jurisdicției specializate orice cerere care are ca obiect un titlu executoriu emis de către un profesionist în contextul economic al exploatării unei întreprinderi (art. 3 din Codul civil).

Printr-o astfel de interpretare se aplică și dispozitivul Deciziei nr. 2 din 14 ianuarie 2019, potrivit căruia tribunalele specializate sunt competente să soluționeze apelurile în cererile formulate în procedura executării silite în materiile ce fac obiectul specializării lor. Este de remarcat în acest context faptul că dispozitivul enunțat nu face vreo referire la cererile care învestesc instanța exclusiv cu o analiză ce vizează valabilitatea și întinderea titlului executoriu.

În sprijinul acestei opinii s-a mai invocat faptul că analiza cererii de încuviințare a executării silite impune și verificarea valabilității sau întinderii titlului executoriu sau chiar analiza caracterului executoriu al respectivului titlu. Or, dacă titlul executoriu este rezultat din activitatea economică a părților, iar calitatea emitentului este aceea de profesionist, se impune valorificarea experienței profesionale specializate a magistraților, iar competența de soluționare a apelului revine secțiilor specializate în litigii cu profesioniști.

În sensul acestei opinii au fost depuse următoarele hotărâri judecătorești definitive: - Decizia civilă nr. 13 din 22 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă; - Decizia civilă nr. 29/F/CC din 17 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă; - Decizia civilă nr. 56/F/CC din 4 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă; - Decizia civilă nr. 94 din 20 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VI-a civilă; - Decizia civilă nr. 496 din 17 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VI-a civilă; - Decizia civilă nr. 1.082A din 17 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VI-a civilă; - Sentința civilă nr. 22 CC din 12 august 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești - Secția a II-a civilă; - Sentința civilă nr. 24 CC din 19 august 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești - Secția a II-a civilă.

În cea de-a doua orientare jurisprudențială s-a reținut că procedura de încuviințare a executării silite are un caracter necontencios și nu presupune analiza unor aspecte legate de fondul juridic litigios dintre părți, care să necesite stabilirea competenței în favoarea jurisdicției specializate în litigii cu profesioniști. Condițiile pentru încuviințarea executării silite sunt aceleași, indiferent de natura raportului juridic care a stat la baza emiterii titlului executoriu.

În plus, în sprijinul acestei opinii s-a invocat și Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019, potrivit căreia revin spre competență jurisdicției civile specializate doar cererile formulate în procedura executării silite în care se ridică aspecte de valabilitate a titlului executoriu sau privind întinderea acestuia, altul decât o hotărâre judecătorească. Or, în opinia instanțelor care au reținut competența secțiilor civile de drept comun din cadrul tribunalelor, cererile de încuviințare a executării silite nu învestesc instanța cu astfel de aspecte, care să atragă competența jurisdicției specializate.

În sensul acestei opinii au fost depuse următoarele hotărâri judecătorești definitive: - Încheierea civilă din 23 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov - Secția civilă în Dosarul nr. 493/64/2021; - Decizia civilă nr. 1.081A din 17 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VI-a civilă; - Sentința civilă nr. 19 CC din 1 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești - Secția a II-a civilă; - Sentința civilă nr. 27 din 19 august 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești - Secția a II-a civilă; - Sentința civilă nr. 32 din 13 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești - Secția a II-a civilă; - Decizia civilă nr. 335 A-C din 7 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; - Decizia civilă nr. 501 A-CC din 7 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; - Decizia civilă nr. 2/A/CC din 13 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; - Decizia civilă nr. 19/A/CC din 28 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; - Sentința civilă nr. 81 din 4 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă; - Sentința civilă nr. 67 din 26 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă. V. Opinia titularului sesizării - Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj

Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj nu și-a exprimat opinia asupra problemei de drept, însă a apreciat cererea ca fiind admisibilă, deoarece a făcut dovada existenței practicii neunitare, soluțiile cu caracter definitiv identificate aparținând unor instanțe diferite.

De asemenea, a subliniat că problema de drept supusă atenției este de mare importanță practică, deoarece interpretarea diferită a normelor de competență, concretizată în numeroase declinări și conflicte negative de competență, produce consecința tergiversării duratei de soluționare a unor cereri în materia executării silite, pentru care celeritatea este esențială. Se produc astfel prejudicierea creditorilor și întâmpinarea unor dificultăți în executarea creanțelor. VI. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Procurorul general a apreciat, în principal, că recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj este inadmisibil, întrucât în problema de drept sesizată există deja o decizie de unificare (Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019) care beneficiază de caracter obligatoriu, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în cauză nepunându-se problema încetării efectelor acesteia.

Pe fondul problemei de drept, procurorul general a apreciat că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 din Legea nr. 71/2011, raportat la dispozițiile art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, tribunalele specializate (Argeș, Cluj, Mureș) și secțiile/completele specializate din cadrul tribunalelor din celelalte circumscripții sunt competente să soluționeze apelurile declarate împotriva soluțiilor de respingere de către judecătorii a cererilor de încuviințare a executării silite, în cazul în care titlul executoriu este emis de un profesionist în contextul exploatării unei întreprinderi, în materiile ce fac obiectul specializării tribunalelor specializate. VII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în mecanismele de unificare a practicii

Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 18 din 17 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6 aprilie 2017, s-a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Pitești și, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, s-au stabilit următoarele: "Competența materială procesuală a tribunalelor/secțiilor specializate se determină în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare."

Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 2 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 863 din 25 octombrie 2019, s-a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că: "tribunalele specializate sunt competente să soluționeze apelurile în cererile formulate în procedura executării silite în materiile ce fac obiectul specializării lor". VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 552 din 18 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1060 din 14 decembrie 2018, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, reținând că: " 15. (...) în materia dreptului substanțial, Codul civil din 2009 nu mai face distincție între materia civilă și materia comercială, instituind, în art. 3, aplicabilitatea directă a acestuia atât raporturilor dintre profesioniști, cât și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil. Potrivit art. 3 alin. (2) și (3) din Codul civil, sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere, respectiv exercită sistematic o activitate organizată, ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ. Așadar, Codul civil nu distinge nici între profesioniști, în funcție de statutul lor juridic, de comercianți sau necomercianți, astfel încât toți aceștia sunt supuși regulilor de drept civil. Prin urmare, categoria profesioniștilor, în sensul Codului civil, include atât profesioniștii - comercianți, întreprinzători, operatori economici [în sensul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011], cât și categoria profesioniștilor - necomercianți, care desfășoară o activitate organizată, fără caracter lucrativ (profesiile liberale sau reglementate, instituții publice sau organizații neguvernamentale, regii autonome, societăți, companii naționale, asociații, fundații, societăți agricole etc.). Nici în plan procedural legiuitorul nu a distins între profesioniști și neprofesioniști, din perspectiva competenței materiale a instanțelor judecătorești. Astfel, prin art. 219 pct. I din Legea nr. 71/2011 a fost abrogat art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă anterior, care se referea la competență în cauzele comerciale, iar actualul Cod de procedură civilă nu cuprinde reguli derogatorii de competență pentru fostele litigii comerciale și reglementează, în mod general, competența în materia litigiilor cu profesioniști [art. 94 pct. 1 lit. k) sau art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă]. 16. Legea de punere în aplicare a Codului civil nr. 71/2011, prin dispozițiile tranzitorii, a pus în acord această opțiune de drept substanțial a legiuitorului cu normele de competență existente, până la intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă (15 februarie 2013). Astfel, potrivit art. 225 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, secțiile comerciale existente în cadrul tribunalelor și curților de apel se reorganizează în secții civile sau, după caz, vor fi unificate cu secțiile civile existente. Potrivit art. 227 din Legea nr. 71/2011, în ceea ce privește cauzele care, potrivit legii speciale, erau de competența tribunalelor comerciale ori a secțiilor comerciale ale tribunalelor sau curților de apel, după intrarea în vigoare a Codului civil, competența a revenit tribunalelor specializate, respectiv secțiilor civile reorganizate potrivit art. 225 din Legea nr. 71/2011. 17. În ceea ce privește problema stabilirii concrete a competenței materiale, respectiv a instanțelor competente să judece litigiile cu profesioniști, având în vedere faptul că, lato sensu, toate litigiile cu profesioniști sunt litigii civile și ținând cont de lipsa unei norme exprese, procesuale, atributive de competență, prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6 aprilie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, competența materială procesuală a tribunalelor/secțiilor specializate se determină în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. Astfel, în sensul deciziei menționate, calitatea de profesionist a părții nu constituie prin ea însăși un criteriu pentru stabilirea competenței tribunalelor/completurilor specializate, prin urmare, criteriile de determinare a competenței materiale sunt date de natura, obiectul ori valoarea pretenției deduse judecății, iar nu de calitatea de profesionist a uneia dintre părțile raportului juridic (...) 19. Or, având în vedere faptul că, așa cum s-a reținut și anterior, în conformitate cu jurisprudența menționată a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în stabilirea competenței materiale a tribunalelor/completurilor specializate, criteriul determinant este cel al obiectului pricinii, iar nu al calității de profesionist a părților, Curtea reține că, în acord cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, legiuitorul a optat, în ceea ce privește judecarea anumitor litigii, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ în textul de lege criticat, de către completuri specializate din cadrul secțiilor civile, iar nu de tribunalele specializate, ținând cont, între alte criterii, potrivit art. 226 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, tocmai de specializarea judecătorilor, precum și de necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora. 20. De asemenea, în analiza opțiunii legiuitorului, în ceea ce privește delimitarea competenței între secțiile specializate/tribunalele specializate, relevante sunt și dispozițiile art. 228 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora numărul și natura cauzelor, precum și volumul de activitate al instanței au constituit criterii determinante în reorganizarea fostelor tribunale comerciale în tribunale specializate sau, după caz, în completuri specializate, în cadrul secțiilor civile, în condițiile art. 226". IX. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile regularității învestirii, prin prisma dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, problema de drept care face obiectul prezentei sesizări fiind dezlegată prin Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019. X. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele:

Prioritar unei analize de fond a problemei de drept supuse dezbaterii, se impune verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în raport cu prevederile art. 514 din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 515 din același act normativ.

Art. 514 din Codul de procedură civilă prevede că pentru asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești, colegiile de conducere ale curților de apel au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit.

Potrivit art. 515 din Codul de procedură civilă, "Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii."

Așadar, textele legale menționate anterior determină aria restrictivă a examinării pe care o efectuează Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii și stabilesc mecanismul, scopul și condițiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept, această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești, dovada soluționării diferite să se facă prin hotărâri judecătorești definitive, iar hotărârile judecătorești să fie anexate cererii (spre exemplu, Decizia nr. 3 din 15 martie 2021 - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 22 aprilie 2021, paragraful 29). Nu în ultimul rând, este necesar ca sesizarea să fie de natură să ducă la atingerea scopului recursului în interesul legii (Decizia nr. 11 din 23 mai 2016 - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 13 iulie 2016, paragraful 26).

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată în vederea soluționării prezentului recurs în interesul legii de către Curtea de Apel Cluj, în baza Hotărârii Colegiului de conducere nr. 82 din 5 septembrie 2022, rezultând din cuprinsul sesizării că problema de drept vizând "interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 și 228 din Legea nr. 71/2011, raportat la dispozițiile art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, privind determinarea competenței materiale procesuale a tribunalelor specializate (Argeș, Cluj, Mureș) sau a secțiilor/completelor specializate din cadrul celorlalte tribunale în soluționarea apelurilor declarate împotriva soluțiilor de respingere de către judecătorii a cererilor de încuviințare a executării silite, în cazul în care titlul executoriu este emis de un profesionist în contextul exploatării unei întreprinderi", ar fi primit o dezlegare diferită în practica instanțelor judecătorești din țară, sens în care au fost anexate hotărâri judecătorești definitive.

Verificând regularitatea învestirii, prin prisma dispozițiilor legale incidente, se apreciază că este îndeplinită atât cerința legală privind titularul sesizării, cât și cea vizând dezlegarea diferită, prin hotărâri judecătorești definitive, a problemei referitoare la interpretarea prevederilor art. 226 și 228 din Legea nr. 71/2011, raportat la dispozițiile art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă.

Însă, scopul procedurii, adică unificarea jurisprudenței divergente, prin asigurarea interpretării și aplicării textelor de lege supuse examinării, sub forma unei dezlegări de principiu, nu poate fi realizat.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat deja faptul că "premisele recursului în interesul legii sunt acelea că o dispoziție legală conține reglementări îndoielnice, lacunare ori neclare, necesar a fi lămurite sub aspectul interpretării, pentru înlăturarea unei aplicări neunitare a acesteia" (Decizia nr. 11 din 23 mai 2016, anterior menționată).

Or, astfel de premise nu sunt asigurate dacă norma legală indicată ca sursă a practicii neunitare a fost anterior lămurită de către instanța supremă prin intermediul deciziilor obligatorii pronunțate în cadrul mecanismelor de unificare jurisprudențială.

În cauză, se constată astfel, că interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale invocate în sesizare, respectiv cele cuprinse în art. 226 și 228 din Legea nr. 71/2011, raportate la dispozițiile art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, s-au realizat deja - astfel cum rezultă din examinarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție redate la pct. VII, paragraful 39 - printr-o decizie pronunțată în cadrul mecanismelor de unificare jurisprudențială, respectiv Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 2 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 863 din 25 octombrie 2019, prin care s-a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că: "tribunalele specializate sunt competente să soluționeze apelurile în cererile formulate în procedura executării silite în materiile ce fac obiectul specializării lor".

Solicitarea titularului prezentei sesizări în legătură cu stabilirea competenței materiale procesuale a tribunalelor specializate (Argeș, Cluj, Mureș) sau a secțiilor/completelor specializate din cadrul celorlalte tribunale în soluționarea apelurilor declarate împotriva soluțiilor de respingere de către judecătorii a cererilor de încuviințare a executării silite, în cazul în care titlul executoriu este emis de un profesionist în contextul exploatării unei întreprinderi, a fost deja lămurită din perspectiva existenței menționatei Decizii nr. 2 din 14 ianuarie 2019, în temeiul unor considerente juridice relevante incidente, care vor fi redate infra.

De altfel, chiar titularul sesizării prezente a menționat că în direcția supusă analizei a fost pronunțată Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019, decizie despre care a afirmat, de asemenea, că a fost elaborată în continuarea raționamentului Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2016, problema de drept a determinării competenței materiale procesuale a tribunalelor/secțiilor sau completelor specializate să soluționeze apelurile în cererile formulate în procedura executării silite (în rândul cărora sunt cuprinse și cererile de încuviințare a executării silite) în materiile ce fac obiectul specializării lor fiind, așadar, una recurentă în domeniu, existând mai multe sesizări adresate instanței supreme, care antamează aspecte din prezenta cauză.

Categoric, astfel cum rezultă din hotărârile judecătorești anexate sesizării, practica neunitară în materie s-a menținut și după pronunțarea Deciziei nr. 2 din 14 ianuarie 2019, însă acest aspect nu justifică prin sine însuși o nouă intervenție a instanței supreme.

O abordare constând în învestiri repetate ale instanței supreme cu privire la aceeași problemă de drept dezlegată anterior în cadrul mecanismelor de unificare jurisprudențială este în măsură să golească de conținut aceste mecanisme al căror scop, într-un astfel de context, nu mai poate fi atins.

Prin urmare, se impune a se reține că, dacă norma legală ce constituie temeiul sesizării a fost anterior lămurită prin deciziile pronunțate în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, prezentului recurs în interesul legii îi lipsește însăși premisa promovării sale, respectiv aceea ca textul de lege invocat să necesite clarificare sub aspectul modalității de interpretare (a se vedea în același sens și Decizia nr. 29 din 16 noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite).

În concret, relativ la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 226 și 228 din Legea nr. 71/2011, cu referire la art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, privind determinarea competenței materiale procesuale a tribunalelor specializate (Argeș, Cluj, Mureș) sau a secțiilor/completelor specializate din cadrul celorlalte tribunale în soluționarea apelurilor declarate în materia executării silite, se observă că prin Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019, admițând recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că "tribunalele specializate sunt competente să soluționeze apelurile în cererile formulate în procedura executării silite în materiile ce fac obiectul specializării lor".

În considerentele acestei decizii în interesul legii s-a reținut că: " 98. Din această perspectivă trebuie constatat că cererile formulate în procedura executării silite în care se ridică aspecte de valabilitate a titlului executoriu sau privind întinderea acestuia, altul decât o hotărâre judecătorească, constituie cereri formulate în materia ce face obiectul specializării, astfel încât sunt, în apel, de competența instanțelor/secțiilor specializate. 99. În cadrul acestor cereri se formulează apărări pe fondul dreptului din titlul executoriu, ceea ce înseamnă că se soluționează însuși fondul raportului de drept substanțial născut din actul juridic ce reprezintă titlul executoriu. 100. Din acest punct de vedere nu se poate face nicio diferență de tratament juridic, în privința competenței materiale procesuale, între cererile în discuție și cererile de chemare în judecată legate de încheierea, executarea sau desființarea actelor juridice reprezentate de titlul executoriu. 101. Analiza acestor apărări necesită valorificarea specializării judecătorului într-o anumită materie, întocmai ca în cazul cererilor formulate pe calea dreptului comun. 102. Potrivit art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, prin procedura administrativă anume prevăzută și în aplicarea criteriilor indicate se pot înființa, în cadrul secțiilor civile, completuri specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, iar această normă este aplicabilă, după cum s-a arătat, și în cazul celor trei tribunale specializate, față de trimiterea expresă din art. 228. 103. Astfel, pot conduce la înființarea de astfel de instanțe/secții/completuri: a) cererile în materie de insolvență, concordat preventiv și mandat ad-hoc; b) cererile în materia societăților reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a altor societăți, cu sau fără personalitate juridică, precum și în materia registrului comerțului; c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței; d) cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare. 104. Enumerarea cauzelor este una exemplificativă, astfel încât nu este împiedicată înființarea pe cale administrativă de tribunale/secții/completuri specializate în alte materii, în considerarea obiectului sau naturii cauzelor. De altfel, această posibilitate este prevăzută și în dispozițiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 207/2018 (în forma citată în pct. III paragraful 5 al prezentei decizii). 105. Este de necontestat că cererile de chemare în judecată având ca obiect încheierea, executarea sau desființarea unor acte juridice, într-o materie de genul celor menționate cu titlu exemplificativ, intră în categoria cauzelor din materia ce face obiectul specializării. Acestea se soluționează de către tribunalele specializate fie în primă instanță, fie în apel, dacă este aplicabil criteriul valorii obiectului cererii, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) sau art. 95 pct. (2) din Codul de procedură civilă. 106. Pentru identitate de rațiune, atunci când titlul executoriu este reprezentat de un act juridic din materia ce face obiectul specializării, cererile formulate în procedura executării silite în care se ridică aspecte de valabilitate a titlului executoriu sau privind întinderea acestuia, altul decât o hotărâre judecătorească, trebuie să se soluționeze de către tribunalele specializate, în apel".

Procedând la o examinare comparativă a sesizării pendinte în raport cu cea cu care a fost învestit Completul competent să judece recursul în interesul legii și care a fost soluționată prin Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019, se reține că prezenta sesizare se circumscrie în esență aceleiași probleme de drept care a mai fost analizată de instanța supremă, în interpretarea acelorași prevederi legale, considerentele citate din respectiva decizie având (același) caracter obligatoriu precum dispozitivul, întrucât sunt destinate a-l sprijini și explicita [a se vedea în acest sens Decizia nr. 2 din 8 februarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 5 aprilie 2021, conform căreia decizia "39. (...) beneficiază, ca orice act jurisdicțional, de efectul autorității de lucru judecat atașat considerentelor care sprijină și explicitează soluția (...)"].

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată faptul că în prezenta sesizare se ridică aceeași problemă de drept, singurul element distinctiv fiind configurat de premisa exclusivă a cererilor de încuviințare a executării silite a titlurilor executorii emise de profesioniști în contextul exploatării întreprinderilor.

Or, cererile de încuviințare a executării silite, fie și doar a unor astfel de titluri, reprezintă o specie a genului "cereri formulate în procedura executării silite", cum de altfel se ilustrează inclusiv în cadrul paragrafelor 88 și 89 din decizia de referință: "88. Prioritar, trebuie precizat că practica neunitară a instanțelor de apel s-a format doar în privința acelor cereri formulate în procedura executării silite în care se ridică aspecte de valabilitate a titlului executoriu sau privind întinderea acestuia, altul decât o hotărâre judecătorească. 89. Astfel, din examinarea hotărârilor judecătorești atașate sesizării pentru pronunțarea unui recurs în interesul legii reiese că unele instanțe au considerat că cererile de încuviințare a executării silite sau contestațiile la executare, cereri în care se invocă aspecte referitoare la însuși titlul executoriu, sunt de competența, în apel, a tribunalelor specializate."

Întrucât genul menționat a constituit obiectul statuărilor anterioare din Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019, rezultă că speciei prezente de cereri, subordonate respectivului gen, i se aplică aceleași reguli decelate de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia în interesul legii pronunțată în precedent.

Concluzia aplicării deciziei în interesul legii anterioare și în privința apelurilor având ca obiect cererile de încuviințare a executării silite în cazul în care titlul executoriu este emis de un profesionist în contextul exploatării unei întreprinderi se verifică inclusiv din perspectiva filtrului configurat în 2019, cu caracter de premisă secundă, de instanța supremă (a se vedea paragrafele 92 și 93 ale Deciziei nr. 2 din 14 ianuarie 2019), dacă "se ridică aspecte de valabilitate a titlului executoriu sau privind întinderea acestuia".

Astfel, potrivit art. 666 alin. (5) din Codul de procedură civilă, " Instanța poate respinge cererea de încuviințare a executării silite numai dacă: 1. cererea de executare silită este de competența altui organ de executare decât cel sesizat; 2. hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu (s.n.); 3. înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu întrunește toate condițiile de formă cerute de lege sau alte cerințe în cazurile anume prevăzute de lege; 4. creanța nu este certă, lichidă și exigibilă (s.n.); 5. debitorul se bucură de imunitate de executare; 6. titlul cuprinde dispoziții care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită; 7. există alte impedimente prevăzute de lege".

Verificările presupuse cel puțin de pct. 2 și 4 ale normei procesuale enunțate includ, în mod inechivoc din punct de vedere juridic, o analiză legată de valabilitatea titlului executoriu, de întinderea sa. Evaluarea caracterului de titlu executoriu al înscrisurilor - privit în opoziție cu pct. 3 al textului normativ citat, punct care vizează cercetarea condițiilor de formă ale înscrisului - presupune o analiză a valabilității titlului, a aptitudinii sale legale (prin prisma actului normativ care îl reglementează) de a constitui titlu executoriu. O verificare similară de substanță este reclamată - de această dată mai pregnant din perspectiva elementului întinderii titlului executoriu - și de determinarea caracterelor cert, lichid și exigibil ale creanței care rezultă dintr-un titlu executoriu.

Drept urmare, întrucât aceste verificări ale instanței de executare vizează valabilitatea titlului executoriu, întinderea acestuia, rezultă aplicabilitatea deplină a Deciziei nr. 2 din 14 ianuarie 2019 și pentru situația premisă a prezentei sesizări, în sensul că soluționarea apelurilor împotriva soluțiilor de respingere a cererilor de încuviințare a executării silite va fi de competența tribunalelor/secțiilor/completelor specializate, atunci când titlul executoriu este reprezentat de un act juridic din materia ce face obiectul specializării lor.

Așadar, raportat la particularitățile titlului executoriu (precum ar fi cea indicată în prezenta sesizare: emiterea de un profesionist în contextul exploatării unei întreprinderi) a cărui executare silită se solicită a fi încuviințată, se va aprecia dacă acesta face parte din materia ce face obiectul specializării tribunalului/secției/completului, atribut de evaluare care incumbă magistratului instrumentator al cauzei.

Evident că realizarea respectivei analize judiciare punctuale proprii a judecătorului cauzei va fi jalonată de cadrul legal în vigoare incident, în sfera căruia se regăsește inter alia art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 304/2004), în conformitate cu care: "În cadrul tribunalelor funcționează, în raport cu complexitatea și numărul cauzelor, secții sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesioniști, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și completuri specializate pentru cauze maritime și fluviale".

Această