Decizia nr. 25/2022 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii · Dosar nr. 1925/1/2022 — recurs în interesul legii

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.925/1/2022 este constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef al Biroului de recursuri civile în interesul legii Luminiţa Nicolescu.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj.

Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii, precum şi cu privire la faptul că la dosar au fost depuse hotărâri definitive contradictorii pronunţate de instanţele judecătoreşti, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Constatând că nu există chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului de judecată, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general asupra recursului în interesul legii, cu referire la soluţia propusă prin raportul întocmit în cauză de judecătorii-raportori.

Doamna procuror Luminiţa Nicolescu arată că în opinia procurorului general, faţă de dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 863 din 25 octombrie 2019, asupra aceleiaşi probleme de drept, demersul iniţiat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj apare ca inadmisibil.

Doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra admisibilităţii recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

La data de 14 septembrie 2022, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii vizând următoarea problemă de drept: interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 şi 228 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 71/2011), raportat la dispoziţiile art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, privind determinarea competenţei materiale procesuale a tribunalelor specializate (Argeş, Cluj, Mureş) sau a secţiilor/completelor specializate din cadrul celorlalte tribunale în soluţionarea apelurilor declarate împotriva soluţiilor de respingere de către judecătorii a cererilor de încuviinţare a executării silite, în cazul în care titlul executoriu este emis de un profesionist în contextul exploatării unei întreprinderi.

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la aceeaşi dată, formându-se Dosarul nr. 1.925/1/2022, cu termen de soluţionare la 14 noiembrie 2022. II. Obiectul recursului în interesul legii

Din cuprinsul recursului în interesul legii declarat, potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă, de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj rezultă că analiza realizată după pronunţarea şi aplicarea pentru o perioadă relevantă de timp a Deciziei nr. 2 din 14 ianuarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 863 din 25 octombrie 2019 (Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019), relevă faptul că practica judiciară rămâne una divergentă în ceea ce priveşte stabilirea competenţei de soluţionare a apelurilor declarate în materia încuviinţării executării silite.

Dispozitivul Deciziei nr. 2 din 14 ianuarie 2019, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat chestiunea juridică a delimitării competenţei materiale între tribunalele specializate şi secţiile civile ale tribunalelor de drept comun, în domeniul particular al executării silite, stabileşte, în continuarea raţionamentului Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6 aprilie 2017 (Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016), faptul că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, tribunalele specializate sunt competente să soluţioneze apelurile în cererile formulate în procedura executării silite în materiile ce fac obiectul specializării lor.

Sesizarea soluţionată prin Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019 a vizat „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, privind determinarea competenţei materiale procesuale a tribunalelor specializate (Argeş, Cluj, Mureş) în soluţionarea, în apel, a cererilor formulate în procedura executării silite, respectiv: contestaţia la titlu, contestaţia la executare propriu-zisă, încuviinţarea executării silite şi altele specifice, ţinând seama de lipsa unui criteriu legal pentru atribuirea competenţei în aceste litigii, în care titlul executoriu este emis în contextul exploatării unei întreprinderi”.

În urma unei ample analize a argumentelor şi jurisprudenţei relevante, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a limitat obiectul învestirii doar la „cererile formulate în procedura executării silite în care se ridică aspecte de valabilitate a titlului executoriu sau privind întinderea acestuia, altul decât o hotărâre judecătorească”, deoarece numai cu privire la aceste cereri există o practică neunitară, aşa cum rezultă din paragraful 92 al deciziei analizate.

Această limitare a obiectului învestirii este facil de urmărit în cazul contestaţiilor la executare, deoarece, în funcţie de obiectul acestora, ele pot viza doar legalitatea actelor de executare sau dimpotrivă pot învesti instanţa cu solicitări de anulare totală sau parţială a titlului executoriu, punând astfel în discuţie întinderea sau valabilitatea acestuia. Această distincţie rezultă şi din considerentele deciziei analizate: în concret, la paragraful 95 instanţa reţine că, „dacă respectiva contestaţie vizează doar nelegalitatea actelor de executare, cererea cu acest obiect se soluţionează în apel de către secţiile civile ale tribunalelor, în timp ce contestaţia la executare ce presupune verificarea aspectelor de valabilitate a titlului executoriu sau privind întinderea acestuia se soluţionează de către secţiile specializate din cadrul tribunalelor”.

Dintr-o altă perspectivă însă, în cazul cererilor de încuviinţare a executării silite, acest criteriu nu poate fi urmărit, deoarece atunci când un creditor solicită încuviinţarea executării silite a unui titlu executoriu, el nu contestă în mod direct întinderea sau valabilitatea titlului executoriu, similar unui contestator dintr-o contestaţie la executare.

O astfel de învestire directă a instanţei cu o analiză privind valabilitatea sau întinderea titlului executoriu se poate realiza printr-un apel declarat împotriva soluţiei de respingere a cererii de încuviinţare a executării silite, în funcţie de motivarea acestei soluţii şi de argumentele apelantului. Însă nici această abordare nu clarifică toate dilemele procedurale incidente, deoarece competenţa de soluţionare a unei cereri trebuie stabilită în relaţie directă cu natura şi obiectul acesteia încă de la momentul învestirii instanţei, nu în funcţie de eventualitatea declarării unei căi de atac, de obiectul, limitele şi argumentele acesteia. Altfel spus, dacă o cerere este de competenţa jurisdicţiei specializate, acest lucru trebuie să fie susceptibil de a fi stabilit cu claritate încă din momentul sesizării instanţei, nu în funcţie de eventualitatea unei căi de atac şi argumentele acesteia. Chiar dacă la nivel de judecătorie această distincţie nu este relevantă (deoarece, în fapt, nu există secţii specializate), dilemele privind stabilirea competenţei de soluţionare a apelului şi identificarea instanţei/secţiei la care trebuie înaintat dosarul pentru soluţionarea apelului tergiversează soluţionarea definitivă a acestor cauze, deşi procedura este una urgentă. III. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să interpreteze în vederea aplicării unitare următoarele prevederi legale:

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare Art. 226. – „ (1) Prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport cu numărul cauzelor, se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum: a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad-hoc; b) cererile în materia societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului; c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei; d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare. (2) La înfiinţarea completelor specializate potrivit alin. (1) se va ţine seama de următoarele criterii: a) asigurarea unui volum de activitate echilibrat între judecătorii secţiei; b) specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora; c) respectarea principiului repartizării aleatorii. (3) Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii prevăzută la alin. (1) îşi va produce efectele de la data intrării în vigoare a Codului civil.” Art. 228. – „ (1) Până la data intrării în vigoare a Codului civil, tribunalele comerciale Argeş, Cluj şi Mureş se reorganizează ca tribunale specializate sau, după caz, ca secţii civile în cadrul tribunalelor Argeş, Cluj şi Mureş, în condiţiile art. 226. (2) La stabilirea cauzelor de competenţa tribunalelor specializate sau, după caz, a secţiilor civile reorganizate potrivit alin. (1) se va ţine seama de numărul şi natura cauzelor, de specializarea judecătorilor, de necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora, precum şi de volumul de activitate al instanţei.”

Codul de procedură civilă Art. 95. – „Tribunalele judecă: (…) 2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă; (…)”. IV. Examenul practicii judiciare

Din verificarea practicii instanţelor judecătoreşti, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj a identificat existenţa a două orientări distincte în această problemă de drept.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudenţială, se consideră că, în cazul analizat, competenţa de soluţionare a apelurilor revine tribunalelor/secţiilor specializate. În sprijinul acestei opinii s-a reţinut că dispozitivul Deciziei nr. 2 din 14 ianuarie 2019 stabileşte în continuarea raţionamentului Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2016 faptul că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, tribunalele specializate sunt competente să soluţioneze apelurile în cererile formulate în procedura executării silite în materiile ce fac obiectul specializării lor.

Considerentele Deciziei nr. 2 din 14 ianuarie 2019 nu conţin însă criterii în baza cărora să fie identificate cererile de încuviinţare a executării silite a unor titluri executorii, care să învestească instanţa cu analiza unor aspecte care vizează întinderea şi valabilitatea titlului executoriu şi acele cereri de încuviinţare a executării silite care nu învestesc instanţa cu astfel de aspecte.

O astfel de distincţie nici nu este posibilă, deoarece instanţa de executare are obligaţia de a analiza toate cererile de încuviinţare a executării silite sub anumite aspecte, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 666 alin. (5) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „Instanţa poate respinge cererea de încuviinţare a executării silite numai dacă: 1. cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel sesizat; 2. hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu; 3. înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu întruneşte toate condiţiile de formă cerute de lege sau alte cerinţe în cazurile anume prevăzute de lege; 4. creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă; 5. debitorul se bucură de imunitate de executare; 6. titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită; 7. există alte impedimente prevăzute de lege.”

Rezultă aşadar că instanţa de executare are obligaţia de a analiza aspectele prevăzute de art. 666 alin. (5) din Codul de procedură civilă, deci inclusiv caracterul de titlu executoriu al înscrisurilor, care este prevăzut de o lege specială şi presupune o analiză de specialitate, precum şi caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei, care rezultă dintr-un astfel de titlu executoriu, sau eventualele impedimente la executarea silită. Or, analiza caracterului executoriu al titlului şi analiza caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei constatate de respectivul titlu nu sunt altceva decât analize care vizează valabilitatea şi întinderea titlului executoriu, în accepţiunea considerentelor Deciziei nr. 2 din 14 ianuarie 2019.

În consecinţă, în cazul cererilor de încuviinţare a executării silite, instanţa nu poate urmări reperul contestării „valabilităţii şi întinderii titlului executoriu”, deoarece toate cererile de încuviinţare a executării impun o analiză cu acest obiect.

Aşadar, singurul criteriu care poate fi aplicat este cel al naturii titlului, în aplicarea Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2016, în sensul că este de competenţa jurisdicţiei specializate orice cerere care are ca obiect un titlu executoriu emis de către un profesionist în contextul economic al exploatării unei întreprinderi (art. 3 din Codul civil).

Printr-o astfel de interpretare se aplică şi dispozitivul Deciziei nr. 2 din 14 ianuarie 2019, potrivit căruia tribunalele specializate sunt competente să soluţioneze apelurile în cererile formulate în procedura executării silite în materiile ce fac obiectul specializării lor. Este de remarcat în acest context faptul că dispozitivul enunţat nu face vreo referire la cererile care învestesc instanţa exclusiv cu o analiză ce vizează valabilitatea şi întinderea titlului executoriu.

În sprijinul acestei opinii s-a mai invocat faptul că analiza cererii de încuviinţare a executării silite impune şi verificarea valabilităţii sau întinderii titlului executoriu sau chiar analiza caracterului executoriu al respectivului titlu. Or, dacă titlul executoriu este rezultat din activitatea economică a părţilor, iar calitatea emitentului este aceea de profesionist, se impune valorificarea experienţei profesionale specializate a magistraţilor, iar competenţa de soluţionare a apelului revine secţiilor specializate în litigii cu profesionişti.

În sensul acestei opinii au fost depuse următoarele hotărâri judecătoreşti definitive: – Decizia civilă nr. 13 din 22 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă; – Decizia civilă nr. 29/F/CC din 17 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă; – Decizia civilă nr. 56/F/CC din 4 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă; – Decizia civilă nr. 94 din 20 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a civilă; – Decizia civilă nr. 496 din 17 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a civilă; – Decizia civilă nr. 1.082A din 17 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a civilă; – Sentinţa civilă nr. 22 CC din 12 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia a II-a civilă; – Sentinţa civilă nr. 24 CC din 19 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia a II-a civilă.

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a reţinut că procedura de încuviinţare a executării silite are un caracter necontencios şi nu presupune analiza unor aspecte legate de fondul juridic litigios dintre părţi, care să necesite stabilirea competenţei în favoarea jurisdicţiei specializate în litigii cu profesionişti. Condiţiile pentru încuviinţarea executării silite sunt aceleaşi, indiferent de natura raportului juridic care a stat la baza emiterii titlului executoriu.

În plus, în sprijinul acestei opinii s-a invocat şi Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019, potrivit căreia revin spre competenţă jurisdicţiei civile specializate doar cererile formulate în procedura executării silite în care se ridică aspecte de valabilitate a titlului executoriu sau privind întinderea acestuia, altul decât o hotărâre judecătorească. Or, în opinia instanţelor care au reţinut competenţa secţiilor civile de drept comun din cadrul tribunalelor, cererile de încuviinţare a executării silite nu învestesc instanţa cu astfel de aspecte, care să atragă competenţa jurisdicţiei specializate.

În sensul acestei opinii au fost depuse următoarele hotărâri judecătoreşti definitive: – Încheierea civilă din 23 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă în Dosarul nr. 493/64/2021; – Decizia civilă nr. 1.081A din 17 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a civilă; – Sentinţa civilă nr. 19 CC din 1 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia a II-a civilă; – Sentinţa civilă nr. 27 din 19 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia a II-a civilă; – Sentinţa civilă nr. 32 din 13 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia a II-a civilă; – Decizia civilă nr. 335 A-C din 7 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; – Decizia civilă nr. 501 A-CC din 7 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; – Decizia civilă nr. 2/A/CC din 13 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; – Decizia civilă nr. 19/A/CC din 28 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; – Sentinţa civilă nr. 81 din 4 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă; – Sentinţa civilă nr. 67 din 26 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă. V. Opinia titularului sesizării – Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj nu şi-a exprimat opinia asupra problemei de drept, însă a apreciat cererea ca fiind admisibilă, deoarece a făcut dovada existenţei practicii neunitare, soluţiile cu caracter definitiv identificate aparţinând unor instanţe diferite.

De asemenea, a subliniat că problema de drept supusă atenţiei este de mare importanţă practică, deoarece interpretarea diferită a normelor de competenţă, concretizată în numeroase declinări şi conflicte negative de competenţă, produce consecinţa tergiversării duratei de soluţionare a unor cereri în materia executării silite, pentru care celeritatea este esenţială. Se produc astfel prejudicierea creditorilor şi întâmpinarea unor dificultăţi în executarea creanţelor. VI. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Procurorul general a apreciat, în principal, că recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj este inadmisibil, întrucât în problema de drept sesizată există deja o decizie de unificare (Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019) care beneficiază de caracter obligatoriu, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în cauză nepunându-se problema încetării efectelor acesteia.

Pe fondul problemei de drept, procurorul general a apreciat că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 din Legea nr. 71/2011, raportat la dispoziţiile art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, tribunalele specializate (Argeş, Cluj, Mureş) şi secţiile/completele specializate din cadrul tribunalelor din celelalte circumscripţii sunt competente să soluţioneze apelurile declarate împotriva soluţiilor de respingere de către judecătorii a cererilor de încuviinţare a executării silite, în cazul în care titlul executoriu este emis de un profesionist în contextul exploatării unei întreprinderi, în materiile ce fac obiectul specializării tribunalelor specializate. VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 18 din 17 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6 aprilie 2017, s-a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Piteşti şi, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, s-au stabilit următoarele: „Competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare.”

Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 2 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 863 din 25 octombrie 2019, s-a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că: „tribunalele specializate sunt competente să soluţioneze apelurile în cererile formulate în procedura executării silite în materiile ce fac obiectul specializării lor”. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 552 din 18 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1060 din 14 decembrie 2018, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, reţinând că: „ 15. (…) în materia dreptului substanţial, Codul civil din 2009 nu mai face distincţie între materia civilă şi materia comercială, instituind, în art. 3, aplicabilitatea directă a acestuia atât raporturilor dintre profesionişti, cât şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil. Potrivit art. 3 alin. (2) şi (3) din Codul civil, sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere, respectiv exercită sistematic o activitate organizată, ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ. Aşadar, Codul civil nu distinge nici între profesionişti, în funcţie de statutul lor juridic, de comercianţi sau necomercianţi, astfel încât toţi aceştia sunt supuşi regulilor de drept civil. Prin urmare, categoria profesioniştilor, în sensul Codului civil, include atât profesioniştii – comercianţi, întreprinzători, operatori economici [în sensul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011], cât şi categoria profesioniştilor – necomercianţi, care desfăşoară o activitate organizată, fără caracter lucrativ (profesiile liberale sau reglementate, instituţii publice sau organizaţii neguvernamentale, regii autonome, societăţi, companii naţionale, asociaţii, fundaţii, societăţi agricole etc.). Nici în plan procedural legiuitorul nu a distins între profesionişti şi neprofesionişti, din perspectiva competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti. Astfel, prin art. 219 pct. I din Legea nr. 71/2011 a fost abrogat art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă anterior, care se referea la competenţă în cauzele comerciale, iar actualul Cod de procedură civilă nu cuprinde reguli derogatorii de competenţă pentru fostele litigii comerciale şi reglementează, în mod general, competenţa în materia litigiilor cu profesionişti [art. 94 pct. 1 lit. k) sau art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă]. 16. Legea de punere în aplicare a Codului civil nr. 71/2011, prin dispoziţiile tranzitorii, a pus în acord această opţiune de drept substanţial a legiuitorului cu normele de competenţă existente, până la intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă (15 februarie 2013). Astfel, potrivit art. 225 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, secţiile comerciale existente în cadrul tribunalelor şi curţilor de apel se reorganizează în secţii civile sau, după caz, vor fi unificate cu secţiile civile existente. Potrivit art. 227 din Legea nr. 71/2011, în ceea ce priveşte cauzele care, potrivit legii speciale, erau de competenţa tribunalelor comerciale ori a secţiilor comerciale ale tribunalelor sau curţilor de apel, după intrarea în vigoare a Codului civil, competenţa a revenit tribunalelor specializate, respectiv secţiilor civile reorganizate potrivit art. 225 din Legea nr. 71/2011. 17. În ceea ce priveşte problema stabilirii concrete a competenţei materiale, respectiv a instanţelor competente să judece litigiile cu profesionişti, având în vedere faptul că, lato sensu, toate litigiile cu profesionişti sunt litigii civile şi ţinând cont de lipsa unei norme exprese, procesuale, atributive de competenţă, prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6 aprilie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. Astfel, în sensul deciziei menţionate, calitatea de profesionist a părţii nu constituie prin ea însăşi un criteriu pentru stabilirea competenţei tribunalelor/completurilor specializate, prin urmare, criteriile de determinare a competenţei materiale sunt date de natura, obiectul ori valoarea pretenţiei deduse judecăţii, iar nu de calitatea de profesionist a uneia dintre părţile raportului juridic (…) 19. Or, având în vedere faptul că, aşa cum s-a reţinut şi anterior, în conformitate cu jurisprudenţa menţionată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în stabilirea competenţei materiale a tribunalelor/completurilor specializate, criteriul determinant este cel al obiectului pricinii, iar nu al calităţii de profesionist a părţilor, Curtea reţine că, în acord cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, legiuitorul a optat, în ceea ce priveşte judecarea anumitor litigii, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ în textul de lege criticat, de către completuri specializate din cadrul secţiilor civile, iar nu de tribunalele specializate, ţinând cont, între alte criterii, potrivit art. 226 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, tocmai de specializarea judecătorilor, precum şi de necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora. 20. De asemenea, în analiza opţiunii legiuitorului, în ceea ce priveşte delimitarea competenţei între secţiile specializate/tribunalele specializate, relevante sunt şi dispoziţiile art. 228 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora numărul şi natura cauzelor, precum şi volumul de activitate al instanţei au constituit criterii determinante în reorganizarea fostelor tribunale comerciale în tribunale specializate sau, după caz, în completuri specializate, în cadrul secţiilor civile, în condiţiile art. 226″. IX. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile regularităţii învestirii, prin prisma dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, problema de drept care face obiectul prezentei sesizări fiind dezlegată prin Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:

Prioritar unei analize de fond a problemei de drept supuse dezbaterii, se impune verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în raport cu prevederile art. 514 din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 515 din acelaşi act normativ.

Art. 514 din Codul de procedură civilă prevede că pentru asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti, colegiile de conducere ale curţilor de apel au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit.

Potrivit art. 515 din Codul de procedură civilă, „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.”

Aşadar, textele legale menţionate anterior determină aria restrictivă a examinării pe care o efectuează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii şi stabilesc mecanismul, scopul şi condiţiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept, această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti, dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive, iar hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii (spre exemplu, Decizia nr. 3 din 15 martie 2021 – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 22 aprilie 2021, paragraful 29). Nu în ultimul rând, este necesar ca sesizarea să fie de natură să ducă la atingerea scopului recursului în interesul legii (Decizia nr. 11 din 23 mai 2016 – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 13 iulie 2016, paragraful 26).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată în vederea soluţionării prezentului recurs în interesul legii de către Curtea de Apel Cluj, în baza Hotărârii Colegiului de conducere nr. 82 din 5 septembrie 2022, rezultând din cuprinsul sesizării că problema de drept vizând „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 şi 228 din Legea nr. 71/2011, raportat la dispoziţiile art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, privind determinarea competenţei materiale procesuale a tribunalelor specializate (Argeş, Cluj, Mureş) sau a secţiilor/completelor specializate din cadrul celorlalte tribunale în soluţionarea apelurilor declarate împotriva soluţiilor de respingere de către judecătorii a cererilor de încuviinţare a executării silite, în cazul în care titlul executoriu este emis de un profesionist în contextul exploatării unei întreprinderi”, ar fi primit o dezlegare diferită în practica instanţelor judecătoreşti din ţară, sens în care au fost anexate hotărâri judecătoreşti definitive.

Verificând regularitatea învestirii, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, se apreciază că este îndeplinită atât cerinţa legală privind titularul sesizării, cât şi cea vizând dezlegarea diferită, prin hotărâri judecătoreşti definitive, a problemei referitoare la interpretarea prevederilor art. 226 şi 228 din Legea nr. 71/2011, raportat la dispoziţiile art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă.

Însă, scopul procedurii, adică unificarea jurisprudenţei divergente, prin asigurarea interpretării şi aplicării textelor de lege supuse examinării, sub forma unei dezlegări de principiu, nu poate fi realizat.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat deja faptul că „premisele recursului în interesul legii sunt acelea că o dispoziţie legală conţine reglementări îndoielnice, lacunare ori neclare, necesar a fi lămurite sub aspectul interpretării, pentru înlăturarea unei aplicări neunitare a acesteia” (Decizia nr. 11 din 23 mai 2016, anterior menţionată).

Or, astfel de premise nu sunt asigurate dacă norma legală indicată ca sursă a practicii neunitare a fost anterior lămurită de către instanţa supremă prin intermediul deciziilor obligatorii pronunţate în cadrul mecanismelor de unificare jurisprudenţială.

În cauză, se constată astfel, că interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale invocate în sesizare, respectiv cele cuprinse în art. 226 şi 228 din Legea nr. 71/2011, raportate la dispoziţiile art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, s-au realizat deja – astfel cum rezultă din examinarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie redate la pct. VII, paragraful 39 – printr-o decizie pronunţată în cadrul mecanismelor de unificare jurisprudenţială, respectiv Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 2 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 863 din 25 octombrie 2019, prin care s-a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că: „tribunalele specializate sunt competente să soluţioneze apelurile în cererile formulate în procedura executării silite în materiile ce fac obiectul specializării lor”.

Solicitarea titularului prezentei sesizări în legătură cu stabilirea competenţei materiale procesuale a tribunalelor specializate (Argeş, Cluj, Mureş) sau a secţiilor/completelor specializate din cadrul celorlalte tribunale în soluţionarea apelurilor declarate împotriva soluţiilor de respingere de către judecătorii a cererilor de încuviinţare a executării silite, în cazul în care titlul executoriu este emis de un profesionist în contextul exploatării unei întreprinderi, a fost deja lămurită din perspectiva existenţei menţionatei Decizii nr. 2 din 14 ianuarie 2019, în temeiul unor considerente juridice relevante incidente, care vor fi redate infra.

De altfel, chiar titularul sesizării prezente a menţionat că în direcţia supusă analizei a fost pronunţată Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019, decizie despre care a afirmat, de asemenea, că a fost elaborată în continuarea raţionamentului Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2016, problema de drept a determinării competenţei materiale procesuale a tribunalelor/secţiilor sau completelor specializate să soluţioneze apelurile în cererile formulate în procedura executării silite (în rândul cărora sunt cuprinse şi cererile de încuviinţare a executării silite) în materiile ce fac obiectul specializării lor fiind, aşadar, una recurentă în domeniu, existând mai multe sesizări adresate instanţei supreme, care antamează aspecte din prezenta cauză.

Categoric, astfel cum rezultă din hotărârile judecătoreşti anexate sesizării, practica neunitară în materie s-a menţinut şi după pronunţarea Deciziei nr. 2 din 14 ianuarie 2019, însă acest aspect nu justifică prin sine însuşi o nouă intervenţie a instanţei supreme.

O abordare constând în învestiri repetate ale instanţei supreme cu privire la aceeaşi problemă de drept dezlegată anterior în cadrul mecanismelor de unificare jurisprudenţială este în măsură să golească de conţinut aceste mecanisme al căror scop, într-un astfel de context, nu mai poate fi atins.

Prin urmare, se impune a se reţine că, dacă norma legală ce constituie temeiul sesizării a fost anterior lămurită prin deciziile pronunţate în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, prezentului recurs în interesul legii îi lipseşte însăşi premisa promovării sale, respectiv aceea ca textul de lege invocat să necesite clarificare sub aspectul modalităţii de interpretare (a se vedea în acelaşi sens şi Decizia nr. 29 din 16 noiembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite).

În concret, relativ la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 226 şi 228 din Legea nr. 71/2011, cu referire la art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, privind determinarea competenţei materiale procesuale a tribunalelor specializate (Argeş, Cluj, Mureş) sau a secţiilor/completelor specializate din cadrul celorlalte tribunale în soluţionarea apelurilor declarate în materia executării silite, se observă că prin Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019, admiţând recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că „tribunalele specializate sunt competente să soluţioneze apelurile în cererile formulate în procedura executării silite în materiile ce fac obiectul specializării lor”.

În considerentele acestei decizii în interesul legii s-a reţinut că: „ 98. Din această perspectivă trebuie constatat că cererile formulate în procedura executării silite în care se ridică aspecte de valabilitate a titlului executoriu sau privind întinderea acestuia, altul decât o hotărâre judecătorească, constituie cereri formulate în materia ce face obiectul specializării, astfel încât sunt, în apel, de competenţa instanţelor/secţiilor specializate. 99. În cadrul acestor cereri se formulează apărări pe fondul dreptului din titlul executoriu, ceea ce înseamnă că se soluţionează însuşi fondul raportului de drept substanţial născut din actul juridic ce reprezintă titlul executoriu. 100. Din acest punct de vedere nu se poate face nicio diferenţă de tratament juridic, în privinţa competenţei materiale procesuale, între cererile în discuţie şi cererile de chemare în judecată legate de încheierea, executarea sau desfiinţarea actelor juridice reprezentate de titlul executoriu. 101. Analiza acestor apărări necesită valorificarea specializării judecătorului într-o anumită materie, întocmai ca în cazul cererilor formulate pe calea dreptului comun. 102. Potrivit art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, prin procedura administrativă anume prevăzută şi în aplicarea criteriilor indicate se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, completuri specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, iar această normă este aplicabilă, după cum s-a arătat, şi în cazul celor trei tribunale specializate, faţă de trimiterea expresă din art. 228. 103. Astfel, pot conduce la înfiinţarea de astfel de instanţe/secţii/completuri: a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad-hoc; b) cererile în materia societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului; c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei; d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare. 104. Enumerarea cauzelor este una exemplificativă, astfel încât nu este împiedicată înfiinţarea pe cale administrativă de tribunale/secţii/completuri specializate în alte materii, în considerarea obiectului sau naturii cauzelor. De altfel, această posibilitate este prevăzută şi în dispoziţiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 207/2018 (în forma citată în pct. III paragraful 5 al prezentei decizii). 105. Este de necontestat că cererile de chemare în judecată având ca obiect încheierea, executarea sau desfiinţarea unor acte juridice, într-o materie de genul celor menţionate cu titlu exemplificativ, intră în categoria cauzelor din materia ce face obiectul specializării. Acestea se soluţionează de către tribunalele specializate fie în primă instanţă, fie în apel, dacă este aplicabil criteriul valorii obiectului cererii, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) sau art. 95 pct. (2) din Codul de procedură civilă. 106. Pentru identitate de raţiune, atunci când titlul executoriu este reprezentat de un act juridic din materia ce face obiectul specializării, cererile formulate în procedura executării silite în care se ridică aspecte de valabilitate a titlului executoriu sau privind întinderea acestuia, altul decât o hotărâre judecătorească, trebuie să se soluţioneze de către tribunalele specializate, în apel”.

Procedând la o examinare comparativă a sesizării pendinte în raport cu cea cu care a fost învestit Completul competent să judece recursul în interesul legii şi care a fost soluţionată prin Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019, se reţine că prezenta sesizare se circumscrie în esenţă aceleiaşi probleme de drept care a mai fost analizată de instanţa supremă, în interpretarea aceloraşi prevederi legale, considerentele citate din respectiva decizie având (acelaşi) caracter obligatoriu precum dispozitivul, întrucât sunt destinate a-l sprijini şi explicita [a se vedea în acest sens Decizia nr. 2 din 8 februarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 5 aprilie 2021, conform căreia decizia „39. (…) beneficiază, ca orice act jurisdicţional, de efectul autorităţii de lucru judecat ataşat considerentelor care sprijină şi explicitează soluţia (…)”].

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată faptul că în prezenta sesizare se ridică aceeaşi problemă de drept, singurul element distinctiv fiind configurat de premisa exclusivă a cererilor de încuviinţare a executării silite a titlurilor executorii emise de profesionişti în contextul exploatării întreprinderilor.

Or, cererile de încuviinţare a executării silite, fie şi doar a unor astfel de titluri, reprezintă o specie a genului „cereri formulate în procedura executării silite”, cum de altfel se ilustrează inclusiv în cadrul paragrafelor 88 şi 89 din decizia de referinţă: „88. Prioritar, trebuie precizat că practica neunitară a instanţelor de apel s-a format doar în privinţa acelor cereri formulate în procedura executării silite în care se ridică aspecte de valabilitate a titlului executoriu sau privind întinderea acestuia, altul decât o hotărâre judecătorească. 89. Astfel, din examinarea hotărârilor judecătoreşti ataşate sesizării pentru pronunţarea unui recurs în interesul legii reiese că unele instanţe au considerat că cererile de încuviinţare a executării silite sau contestaţiile la executare, cereri în care se invocă aspecte referitoare la însuşi titlul executoriu, sunt de competenţa, în apel, a tribunalelor specializate.”

Întrucât genul menţionat a constituit obiectul statuărilor anterioare din Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019, rezultă că speciei prezente de cereri, subordonate respectivului gen, i se aplică aceleaşi reguli decelate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia în interesul legii pronunţată în precedent.

Concluzia aplicării deciziei în interesul legii anterioare şi în privinţa apelurilor având ca obiect cererile de încuviinţare a executării silite în cazul în care titlul executoriu este emis de un profesionist în contextul exploatării unei întreprinderi se verifică inclusiv din perspectiva filtrului configurat în 2019, cu caracter de premisă secundă, de instanţa supremă (a se vedea paragrafele 92 şi 93 ale Deciziei nr. 2 din 14 ianuarie 2019), dacă „se ridică aspecte de valabilitate a titlului executoriu sau privind întinderea acestuia”.

Astfel, potrivit art. 666 alin. (5) din Codul de procedură civilă, „ Instanţa poate respinge cererea de încuviinţare a executării silite numai dacă: 1. cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel sesizat; 2. hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu (s.n.); 3. înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu întruneşte toate condiţiile de formă cerute de lege sau alte cerinţe în cazurile anume prevăzute de lege; 4. creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă (s.n.); 5. debitorul se bucură de imunitate de executare; 6. titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită; 7. există alte impedimente prevăzute de lege”.

Verificările presupuse cel puţin de pct. 2 şi 4 ale normei procesuale enunţate includ, în mod inechivoc din punct de vedere juridic, o analiză legată de valabilitatea titlului executoriu, de întinderea sa. Evaluarea caracterului de titlu executoriu al înscrisurilor – privit în opoziţie cu pct. 3 al textului normativ citat, punct care vizează cercetarea condiţiilor de formă ale înscrisului – presupune o analiză a valabilităţii titlului, a aptitudinii sale legale (prin prisma actului normativ care îl reglementează) de a constitui titlu executoriu. O verificare similară de substanţă este reclamată – de această dată mai pregnant din perspectiva elementului întinderii titlului executoriu – şi de determinarea caracterelor cert, lichid şi exigibil ale creanţei care rezultă dintr-un titlu executoriu.

Drept urmare, întrucât aceste verificări ale instanţei de executare vizează valabilitatea titlului executoriu, întinderea acestuia, rezultă aplicabilitatea deplină a Deciziei nr. 2 din 14 ianuarie 2019 şi pentru situaţia premisă a prezentei sesizări, în sensul că soluţionarea apelurilor împotriva soluţiilor de respingere a cererilor de încuviinţare a executării silite va fi de competenţa tribunalelor/secţiilor/completelor specializate, atunci când titlul executoriu este reprezentat de un act juridic din materia ce face obiectul specializării lor.

Aşadar, raportat la particularităţile titlului executoriu (precum ar fi cea indicată în prezenta sesizare: emiterea de un profesionist în contextul exploatării unei întreprinderi) a cărui executare silită se solicită a fi încuviinţată, se va aprecia dacă acesta face parte din materia ce face obiectul specializării tribunalului/secţiei/completului, atribut de evaluare care incumbă magistratului instrumentator al cauzei.

Evident că realizarea respectivei analize judiciare punctuale proprii a judecătorului cauzei va fi jalonată de cadrul legal în vigoare incident, în sfera căruia se regăseşte inter alia art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 304/2004), în conformitate cu care: „În cadrul tribunalelor funcţionează, în raport cu complexitatea şi numărul cauzelor, secţii sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesionişti, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi completuri specializate pentru c