Decizia nr. 16/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă · Dosar nr. 1368/1/2022

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este constituit conform art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi art. 33 alin. (1) coroborat cu art. 34 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul ÎCCJ). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-şef al Secţiei judiciare.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Bogdan Georgescu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulamentul ÎCCJ.

După prezentarea de către magistratul-asistent a referatului cauzei, preşedintele completului de judecată, constatând că nu sunt formulate chestiuni prealabile, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Doamna procuror-şef Antonia Eleonora Constantin pune concluzii de admitere a recursului în interesul legii şi pronunţare a unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii, în sensul că, de la data intrării lor în vigoare, dispoziţiile art. 52 alin. 4 din Legea nr. 80/1995, introduse prin Legea nr. 101/2019, nu se aplică şi persoanelor prevăzute de art. 36 alin. 1 lit. e) şi h) din Legea nr. 80/1995, care au trecut în corpul ofiţerilor anterior Legii nr. 101/2019, expunând rezumativ argumentele cuprinse în punctul de vedere depus la dosar.

Preşedintele completului de judecată declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Hotărârea nr. 37 din 26 mai 2022, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 514 din Codul de procedură civilă, pentru a se pronunţa, pe calea recursului în interesul legii, cu privire la următoarea problemă de drept: Dispoziţiile art. 52 alin. 4 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, introduse prin Legea nr. 101/2019 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, se interpretează în sensul că, de la data intrării lor în vigoare, se aplică şi persoanelor prevăzute de art. 36 alin. 1 lit. e) şi h) din Legea nr. 80/1995, care au trecut în corpul ofiţerilor anterior Legii nr. 101/2019? II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Pe calea recursului în interesul legii sunt supuse interpretării dispoziţiile art. 52 alin. 4 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 80/1995), introduse prin Legea nr. 101/2019 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 80/1995 (Legea nr. 101/2019), în raport cu prevederile art. 36 alin. 1 lit. e) şi h) din Legea nr. 80/1995. III. Principalele coordonate ale divergenţelor de jurisprudenţă

Într-o orientare jurisprudenţială, s-a apreciat că dispoziţiile art. 52 alin. 4 din Legea nr. 85/1995, în forma modificată prin Legea nr. 101/2019, se aplică numai situaţiilor juridice născute după intrarea în vigoare a Legii nr. 101/2019, adică numai persoanelor care sunt trecute în corpul ofiţerilor şi cărora li se acordă gradul aferent începând cu data de 17 mai 2019. În acest sens, s-a considerat că trecerea în corpul ofiţerilor este un fapt juridic care generează acordarea gradului militar, astfel că, şi pe viitor, acordarea gradelor trebuie să ţină seama de forma legii în vigoare la data trecerii în corpul ofiţerilor. Această jurisprudenţă este reflectată de hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de tribunalele Bacău şi Bucureşti şi curţile de apel Bucureşti şi Timişoara.

Într-o altă orientare jurisprudenţială, s-a reţinut că nici în Legea nr. 80/1995 şi nici în Legea nr. 101/2019 nu se prevede că dispoziţiile art. 52 alin. 4 din Legea nr. 80/1995 se aplică numai celor care trec în corpul ofiţerilor ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 101/2019, iar din interpretarea coroborată a art. 52 alin. 4 şi art. 36 alin. 1 lit. e) şi h) din Legea nr. 80/1995 rezultă că acordarea gradului este guvernată de legea în vigoare la data la care se solicită acordarea, fără a prezenta relevanţă momentul la care persoanele respective au trecut în corpul ofiţerilor. Totodată, s-a reţinut că respectarea principiilor egalităţii şi nediscriminării incumbă deopotrivă legiuitorului şi interpretului legii, neputând fi admis ca momentul accederii în corpul ofiţerilor să justifice o diferenţă de tratament între persoane aflate în fapt în situaţii similare. Această orientare jurisprudenţială este reflectată de hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de curţile de apel Craiova, Braşov, Oradea, Piteşti şi Suceava şi Tribunalul Suceava. IV. Opinia autorului sesizării

Autorul sesizării nu a formulat un punct de vedere cu privire la problema de drept, rezumându-se la prezentarea practicii neunitare, ca premisă pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi la menţionarea importanţei dezlegării unitare a chestiunii în discuţie. V. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat punctul de vedere prin Adresa nr. 1.679/C/2.325/III-5/2022 din 7.09.2022, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi art. 515 din Codul de procedură civilă şi opinând pentru admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei hotărâri prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 52 alin. 4 din Legea nr. 80/1995, introduse prin Legea nr. 101/2019, în sensul că, de la data intrării lor în vigoare, nu se aplică şi persoanelor prevăzute de art. 36 alin. 1 lit. e) şi h) din Legea nr. 80/1995, care au trecut în corpul ofiţerilor anterior Legii nr. 101/2019. VI. Raportul asupra recursului în interesul legii

În cauză, judecătorii-raportori au întocmit raportul, conform art. 516 alin. (7) din Codul de procedură civilă, motivând proiectul soluţiei ce se propune a fi dată recursului în interesul legii. VII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie A. Regularitatea învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Verificarea regularităţii învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie impune analiza condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în raport cu dispoziţiile art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 514 din Codul de procedură civilă, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

În raport cu acest text normativ se constată că cerinţa referitoare la titularul dreptului de sesizare este îndeplinită, întrucât colegiul de conducere al curţii de apel se regăseşte printre subiectele de drept prevăzute de art. 514 din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 515 din Codul de procedură civilă, recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.

Prin norma evocată sunt instituite anumite condiţionări, de a căror îndeplinire depinde admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Condiţia primară a admisibilităţii recursului în interesul legii este suficient de clară şi ea pretinde să existe o problemă de drept. Se impun acestei probleme de drept anumite caracteristici, respectiv să fi format obiectul unei judecăţi şi să fi fost soluţionată diferit de către instanţele judecătoreşti. Complementar, legiuitorul introduce şi condiţia referitoare la dovada unei rezolvări neunitare, posibilă exclusiv prin hotărâri judecătoreşti definitive, care trebuie anexate cererii de recurs în interesul legii.

Mai mult, problema de drept supusă dezlegării de principiu prin mecanismul recursului în interesul legii trebuie să fie una reală, autentică, legată de posibilitatea unei interpretări diferite a unui text normativ. Nu orice chestiune juridică disputată în faţa instanţei de judecată are valoarea unei probleme de drept autentice şi deschide calea unui recurs în interesul legii, în doctrină considerându-se că numai textele normative lacunare, imperfecte, deci interpretabile, şi care au generat o jurisprudenţă neunitară, constituie reale probleme de drept şi pot face obiectul unui recurs în interesul legii.

Având în vedere aceste consideraţii de ordin teoretic, rămâne a fi clarificată condiţia referitoare la existenţa unei probleme de drept, cu toate valenţele sale mai sus evocate, în cazul prezentului recurs în interesul legii.

Aparent, norma de drept disputată, cuprinsă în art. 52 alin. 4 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, care prevede că gradul ce li se acordă maiştrilor militari, subofiţerilor, soldaţilor şi gradaţilor profesionişti în activitate, care trec în corpul ofiţerilor, se stabileşte în funcţie de vechimea acestora în structurile Ministerului Afacerilor Interne, este completă şi suficient de clară, nesusceptibilă de interpretări diverse şi, pe cale de consecinţă, de soluţii diferite sau chiar contradictorii.

Examinând însă hotărârile judecătoreşti anexate cererii de recurs în interesul legii, se constată existenţa unei practici neunitare, reflectată într-un număr consistent de hotărâri potrivnice, provenind din circumscripţia majorităţii curţilor de apel, care reflectă existenţa unei probleme de drept de interes, decurgând din aplicarea dispoziţiilor legale sub aspect temporal, fiind astfel îndeplinită condiţia existenţei unei probleme de drept reale, de interes şi care justifică o dezlegare din partea instanţei supreme.

Cea de-a doua condiţie impune ca problema de drept să fi primit rezolvări diferite din partea instanţelor de judecată.

Una dintre particularităţile recursului în interesul legii o reprezintă chiar obiectul său, constând în unificarea practicii instanţelor judecătoreşti în anumite probleme de drept. Prin urmare, ipoteza este aceea în care instanţele judecătoreşti au pronunţat soluţii diferite sau chiar contrare, în una şi aceeaşi problemă de drept, situaţie în care Înalta Curte intervine pentru a da o interpretare legii, asigurând aplicarea ei unitară.

Mai mult, este esenţial ca această practică neunitară a instanţelor judecătoreşti, relevată prin hotărâri judecătoreşti diferite sau contradictorii, să se circumscrie problemei de drept care face obiectul sesizării cu un recurs în interesul legii. Altfel spus, în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti definitive, anexate cererii de recurs în interesul legii, este necesar să poată fi identificată dispoziţia legală interpretată şi aplicată, precum şi silogismul juridic de interpretare a normei legale, cel care a condus la o aplicare neunitară.

Din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti anexate actului de sesizare poate fi reţinută o interpretare diferită a modului de aplicare sub aspect temporal a normei care formează obiectul sesizării, având drept consecinţă pronunţarea unor soluţii contradictorii, în una şi aceeaşi situaţie juridică.

În concret, s-au conturat cele două orientări jurisprudenţiale diferite, vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor expuse la pct. II din prezenta decizie, care justifică pronunţarea unei decizii menite să asigure unitatea de jurisprudenţă.

În ceea ce priveşte cea de-a a treia condiţie de admisibilitate, prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, care impune ca dovada soluţionării diferite a problemei de drept ce face obiectul sesizării să se facă prin hotărâri definitive, se constată că şi aceasta este îndeplinită, fiind ataşate actului de sesizare hotărâri judecătoreşti definitive cuprinzând soluţiile jurisprudenţiale neunitare.

Ca atare, constatând îndeplinite condiţiile de sesizare prevăzute de art. 514 din Codul de procedură civilă, precum şi condiţiile de ordin formal, reglementate de art. 515 din acelaşi cod, luând în considerare rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti -, se impune dezlegarea problemei de drept prin pronunţarea unei decizii în interesul legii. B. Analiza problemei de drept soluţionate în mod neunitar de instanţele judecătoreşti

Prin sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia s-a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe, pe calea unei decizii date în recurs în interesul legii, asupra interpretării dispoziţiilor art. 52 alin. 4 din Legea nr. 80/1995, introduse prin Legea nr. 101/2019, în sensul de a se stabili dacă aceste dispoziţii se aplică, de la data intrării lor în vigoare, şi persoanelor prevăzute de art. 36 alin. 1 lit. e) şi h) din Legea nr. 80/1995, care au trecut în corpul ofiţerilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 101/2019.

În concret, dispoziţiile art. 36 alin. 1 lit. e) şi h) din Legea nr. 80/1995, în forma în vigoare anterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 101/2019, prevedeau că „ofiţerii în activitate provin din: e) maiştri militari şi subofiţeri în activitate, absolvenţi cu diplomă de licenţă ai instituţiilor civile de învăţământ superior, cu profil corespunzător specialităţilor militare, care au vârsta de cel mult 35 de ani; h) maiştri militari şi subofiţeri în activitate, absolvenţi cu diplomă de licenţă ai instituţiilor militare de învăţământ superior”.

În forma sa iniţială, art. 52 din Legea nr. 80/1995 avea următorul conţinut: ” Art. 52. – Persoanelor prevăzute la art. 36 alin. 1 lit. g) şi h), art. 36 alin. 2, art. 37 lit. e), art. 39 lit. c), art. 40 lit. g) şi la art. 41 lit. e), g) şi h) li se acordă grade militare în funcţie de pregătirea lor, vechimea în specialitatea dobândită pe timpul studiilor, raportată la stagiile minime în grad, precum şi de vârsta acestora. În Ministerul Administraţiei şi Internelor, persoanelor prevăzute la art. 36 alin. 1 lit. e), g) şi h) li se acordă gradul de sublocotenent. Prin excepţie de la prevederile alin. 2, gradele se pot acorda în funcţie de vechimea în specialitate corespunzătoare studiilor absolvite, raportat la atribuţiile din fişa postului”.

După modificările intervenite prin Legea nr. 101/2019, dispoziţiile art. 36 alin. 1 lit. e) şi h) şi art. 52 din Legea nr. 80/1995 au dobândit următorul conţinut: ” Art. 36. – Ofiţerii în activitate provin din: (…) e) maiştri militari, subofiţeri, soldaţi şi gradaţi profesionişti, în activitate, absolvenţi cu diplomă de licenţă ai instituţiilor civile de învăţământ superior, cu profil corespunzător specialităţilor militare, care au vârsta de cel mult 45 de ani, au promovat testele de aptitudini şi îndeplinesc celelalte condiţii stabilite prin ordin al miniştrilor sau şefilor instituţiilor componente ale sistemului apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale; (…) h) maiştri militari, subofiţeri, soldaţi şi gradaţi profesionişti în activitate, absolvenţi cu diplomă de licenţă ai instituţiilor militare de învăţământ superior. (…) Art. 52. – Persoanelor prevăzute la art. 36 alin. 1 lit. e), g) şi h), art. 36 alin. 2, art. 37 lit. e), art. 39 lit. c), art. 40 alin. 1 lit. g) şi la art. 41 lit. e), g) şi h) li se acordă grade militare în funcţie de pregătirea lor, vechimea în specialitatea dobândită pe timpul studiilor, raportată la stagiile minime în grad, precum şi de vârsta acestora. În Ministerul Afacerilor Interne, persoanelor prevăzute la art. 36 alin. 1 lit. g) li se acordă gradul de sublocotenent. Prin excepţie de la prevederile alin. 2, gradele se pot acorda în funcţie de vechimea în specialitate corespunzătoare studiilor absolvite, raportat la atribuţiile din fişa postului. În Ministerul Afacerilor Interne, persoanelor prevăzute la art. 36 alin. 1 lit. e) şi h) li se acordă gradul în funcţie de vechimea în structurile Ministerului Afacerilor Interne, astfel: a) sub 5 ani – sublocotenent; b) între 5 şi 10 ani – locotenent; c) peste 10 ani – căpitan. Prevederile alin. 3 se aplică şi în cazul persoanelor prevăzute la alin. 4, dacă prin aplicarea acestora li s-ar acorda un grad mai mare decât în condiţiile alin. 4″.

În acest context, instanţele au avut interpretări diferite în ceea ce priveşte aplicarea art. 52 alin. 4 din Legea nr. 80/1995, mai exact în ceea ce priveşte stabilirea destinatarilor acestei norme, respectiv dacă norma se aplică doar persoanelor prevăzute la art. 36 alin. 1 lit. e) şi h) din Legea nr. 80/1995 care au trecut în corpul ofiţerilor după intrarea în vigoare a Legii nr. 101/2019 sau şi celor care au trecut în corpul ofiţerilor anterior acestei legi.

Astfel, unele instanţe au considerat că dispoziţiile art. 52 alin. 4 din Legea nr. 85/1995, în forma modificată prin Legea nr. 101/2019, se aplică numai situaţiilor juridice născute după intrarea în vigoare a Legii nr. 101/2019, adică numai persoanelor care sunt trecute în corpul ofiţerilor şi cărora li se acordă gradul aferent începând cu data de 17 mai 2019.

Justificarea unei astfel de soluţii s-a bazat pe principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile, apreciindu-se că acesta împiedică aplicarea noii reglementări, chiar şi pentru viitor, pentru cei trecuţi în corpul ofiţerilor înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 101/2019, întrucât faptul juridic care generează acordarea gradului militar este trecerea în corpul ofiţerilor.

Alte instanţe au considerat că, în lipsa unor dispoziţii tranzitorii, interpretarea coroborată a art. 52 alin. 4 şi art. 36 alin. 1 lit. e) şi h) din Legea nr. 80/1995 conduce la concluzia că acordarea gradului este guvernată de legea în vigoare la data la care se solicită acordarea, fără a prezenta relevanţă momentul la care persoanele respective au trecut în corpul ofiţerilor.

Totodată, s-a reţinut că respectarea principiilor egalităţii şi nediscriminării incumbă deopotrivă legiuitorului şi interpretului legii, neputând fi admis ca momentul accederii în corpul ofiţerilor să justifice o diferenţă de tratament între persoane aflate, în fapt, în situaţii similare.

Rezolvarea acestei divergenţe jurisprudenţiale, într-o corectă interpretare şi aplicare a legii şi a principiilor de drept, presupune, în primul rând, stabilirea premiselor referitoare la: existenţa unei situaţii de drept intertemporal; identificarea faptului juridic generator al acordării gradului militar şi a efectelor în timp produse de această situaţie juridică; stabilirea normei juridice aplicabile ratione temporis, cu respectarea principiilor referitoare la aplicarea legii civile în timp.

Există situaţii de conflict al legilor în timp atunci când există dispoziţii legale succesive care reglementează în mod diferit o anumită materie şi există un act, un fapt sau o situaţie juridică născută, săvârşită sau încheiată înainte de intrarea în vigoare a unei dispoziţii noi.

Cu referire la aspectele ce fac obiectul sesizării, conflictul de legi în timp este determinat de faptul că prin art. I pct. 51 din Legea nr. 101/2019 a fost modificat art. 52 din Legea nr. 80/1995, fiind introduse unele dispoziţii cu caracter novator, referitoare la acordarea gradului militar de sublocotenent, locotenent sau căpitan, în funcţie de vechimea în structurile Ministerului Afacerilor Interne a persoanelor care trec în corpul ofiţerilor, în timp ce anterior singura posibilitate prevăzută de lege era acordarea gradului de sublocotenent, aşa încât aceste modificări sunt supuse, ratione temporis, principiilor şi regulilor de drept intertemporal.

Din punctul de vedere al regulilor de aplicare a legii civile în timp, reglementarea de bază o constituie art. 6 din Codul civil, cu denumirea marginală „Aplicarea în timp a legii civile”, potrivit căruia: ” Art. 6. – (1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă. (2) Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor. (…) (5) Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (6) Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi”.

Rezultă astfel că aplicarea în timp a normelor juridice este guvernată de principiul neretroactivităţii legii noi, consacrat la nivel constituţional de art. 15 alin. (2) din Constituţie, principiul aplicării imediate a legii noi şi principiul supravieţuirii legii vechi.

Pentru a stabili un criteriu abstract al neretroactivităţii trebuie să se ţină seama, pe de o parte, de diferitele perioade în care timpul poate fi integrat (trecutul, prezentul şi viitorul), iar, pe de altă parte, de elementele prin care o situaţie juridică poate fi legată de una dintre aceste perioade (fie constituirea, modificarea sau stingerea situaţiei juridice, fie efectele pe care aceasta le produce).

În mod tradiţional, situaţiile juridice au fost clasificate în trei categorii: – facta praeterita, adică faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, precum şi efectele produse de acea situaţie juridică înainte de acest moment; – facta pendentia, adică situaţiile juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi; – facta futura, adică situaţiile juridice care se vor naşte, modifica sau stinge după intrarea în vigoare a legii noi, precum şi efectele viitoare ale situaţiilor juridice trecute.

Efectele produse în timp ale unei situaţii juridice vor fi cele stabilite de legea în vigoare în momentul în care se realizează fiecare efect în parte, deci legea nouă nu se poate aplica efectelor produse de aceste situaţii juridice înainte de intrarea ei în vigoare, deoarece ar însemna o aplicare retroactivă a legii noi.

De asemenea, în cazul în care legea nouă ar suprima o situaţie juridică, ea poate fi aplicată numai efectelor viitoare, nu însă şi efectelor produse de acea situaţie juridică înainte de intrarea în vigoare a legii noi.

În acest sens, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 24 iulie 2008, a reţinut că „ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare. Legea nouă însă este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea legii vechi”.

Ca urmare, este important a se distinge între consecinţele şi efectele deja trecute sau complet epuizate ale unor situaţii juridice anterioare şi consecinţele şi efectele viitoare ale acestor situaţii juridice, adică nerealizate în momentul intrării în vigoare a legii noi.

Pentru identificarea faptului juridic generator al acordării gradului militar urmează a fi avute în vedere dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 80/1995 care prevăd că sunt cadre militare cetăţenii români cărora li s-a acordat grad de ofiţer, maistru militar sau subofiţer, în raport cu pregătirea lor militară şi de specialitate, în condiţiile prevăzute de lege, şi ale art. 2 alin. 1 din aceeaşi lege care stipulează că, potrivit gradelor pe care le au, cadrele militare sunt constituite în corpul subofiţerilor, corpul maiştrilor militari şi corpul ofiţerilor.

Din interpretarea sistematică a acestor norme, coroborate cu dispoziţiile art. 36-41 din Legea nr. 80/1995, care reglementează modul de recrutare al cadrelor militare pentru fiecare corp profesional în parte (subofiţeri/maiştri militari/ofiţeri), şi ale art. 48-52 din aceeaşi lege, care reglementează gradul militar ce se acordă persoanelor din fiecare corp profesional, în funcţie de modul de recrutare, rezultă că dobândirea calităţii de cadru militar reprezintă premisa de acordare a gradului militar, nefiind posibil ca o persoană care are calitatea de cadru militar să nu aibă şi grad militar corespunzător corpului din care face parte.

Altfel spus, din perspectiva carierei cadrelor militare, intrarea într-un corp profesional dintre cele prevăzute de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 80/1995 (corpul subofiţerilor, maiştrilor miliari sau ofiţerilor) este însoţită de acordarea unui grad militar dintre cele prevăzute de art. 2 alin. 2 din lege, potrivit regulilor prevăzute de art. 48-52.

Ca urmare, raportat la dispoziţiile legale ce constituie obiect al prezentului recurs în interesul legii, se impune concluzia că premisa de acordare a unui grad dintre cele prevăzute de lege pentru corpul ofiţerilor o reprezintă faptul trecerii din corpul subofiţerilor în corpul ofiţerilor.

În ceea ce priveşte efectele situaţiei juridice relevate anterior urmează a se stabili dacă pentru persoanele prevăzute de art. 36 alin. 1 lit. e) şi h) din Legea nr. 80/1995 acordarea gradului militar reprezintă un efect juridic trecut al trecerii din corpul subofiţerilor/maiştrilor militari în corpul ofiţerilor (facta praeterita) sau dacă, dimpotrivă, constituie un efect viitor al unei situaţii juridice născute în trecut (trecerea din corpul subofiţerilor/maiştrilor militari în corpul ofiţerilor) care subzistă şi după intrarea în vigoare a legii noi (facta futura).

Altfel spus, trebuie stabilit dacă între trecerea din corpul subofiţerilor/maiştrilor militari în corpul ofiţerilor şi acordarea gradului există o relaţie interdependentă, de tip cauză-efect, respectiv dacă acordarea gradului militar este un efect direct, imediat şi concomitent al acestei treceri, sau dacă, în considerarea aceluiaşi fapt juridic generator, respectiv trecerea în corpul ofiţerilor, se poate acorda ulterior un alt grad militar decât cel acordat iniţial.

Pentru lămurirea acestor aspecte se apreciază ca fiind relevante, în primul rând, dispoziţiile art. 5 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 80/1995, cuprinse în capitolul I – „Dispoziţii generale”, potrivit cărora accesul în profesie, precum şi evoluţia ulterioară pe treptele ierarhiei militare au la bază principiile şi normele cuprinse în lege.

Astfel, Legea nr. 80/1995 reglementează în capitolul III – „Provenienţa ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor” modalităţile de recrutare a cadrelor militare, iar în capitolul IV – „Acordarea gradelor şi înaintarea cadrelor militare în gradele următoare” modul în care cadrele militare primesc gradele militare prevăzute de art. 2 alin. 2 din lege.

De asemenea, Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 177/2016 privind activitatea de management resurse umane în unităţile militare ale Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 931 şi 931 bis din 18 noiembrie 2016, reglementează, la nivel infralegal, accesul şi evoluţia ulterioară în profesie în anexa nr. 2 – „Recrutarea cadrelor militare” şi anexa nr. 6 – „Acordarea gradelor militare. Înaintarea în gradul următor”.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 36, art. 48 şi ale art. 52 din Legea nr. 80/1995 reiese că trecerea din corpul subofiţerilor/maiştrilor militari în corpul ofiţerilor are ca efect direct şi imediat acordarea gradului corespunzător, ulterior acestui moment fiind aplicabile, în privinţa ofiţerilor, dispoziţiile referitoare la înaintarea în gradul următor, cuprinse în art. 53-56 coroborate cu art. 94 din lege.

Astfel, se observă că în cuprinsul dispoziţiilor art. 48 şi 52 din lege legiuitorul a utilizat sintagma „acordarea gradului”, stabilind totodată gradul militar corespunzător pentru fiecare caz din cele reglementate de art. 36, respectiv persoane care anterior nu făceau parte din corpul ofiţerilor, în timp ce în dispoziţiile art. 53-56 a utilizat sintagma „înaintare în grad” în ceea ce priveşte persoanele care fac parte deja din corpul ofiţerilor.

De asemenea, în art. 53 alin. 2 se prevede că înaintarea în grad se face în ordinea ierarhică a gradelor, în raport cu nevoile şi posibilităţile forţelor armate, pe baza competenţei profesionale şi conduitei morale, consemnate în aprecierile de serviciu.

Rezultă astfel că noţiunea de „acordarea gradului” este în relaţie directă cu accederea cadrelor militare într-un corp profesional, respectiv cu recrutarea acestora, pe când noţiunea de „înaintare în grad” se circumscrie evoluţiei în carieră a cadrelor militare.

Relaţia de interdependenţă dintre trecerea în corpul ofiţerilor şi acordarea gradului rezultă şi din cuprinsul art. 3 alin. 1 lit. c) din anexa nr. 3 – „Selecţionarea cadrelor militare” din Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 177/2016, care prevede că trecerea maiştrilor militari/subofiţerilor în corpul ofiţerilor are loc prin concurs sau examen, coroborat cu art. 57 din aceeaşi anexă, care reglementează modul de emitere a „actului administrativ de încadrare şi de acordare a gradului militar”.

Apare cu evidenţă astfel că trecerea în corpul ofiţerilor a persoanelor prevăzute de art. 36 alin. 1 lit. e) şi h) din Legea nr. 80/1995 şi acordarea gradului militar în condiţiile art. 52 din lege constituie, din perspectiva succesiunii în timp a legilor, o facta praeterita ale cărei consecinţe şi efecte au fost complet realizate la momentul emiterii actului administrativ de încadrare şi acordare a gradului militar.

Ca urmare, potrivit principiului constituţional al neretroactivităţii legii, această situaţie juridică va rămâne guvernată, în ceea ce priveşte acordarea gradului militar, de legea sub imperiul căreia s-a consumat (tempus regit actum), ulterior acestui moment devenind aplicabile regulile referitoare la evoluţia pe treptele ierarhiei militare, respectiv la înaintarea în grad.

În acest sens, se are în vedere şi că premisa stabilită de textul art. 36 alin. 1 lit. e) şi h) din Legea nr. 80/1995, respectiv aceea ca maiştrii militari/subofiţerii să fie în activitate la momentul acordării gradului de ofiţer, nu mai subzista la data intrării în vigoare a Legii nr. 101/2019 pentru persoanele trecute în corpul ofiţerilor anterior acestei legi, întrucât la momentul respectiv aceste persoane aveau deja grad de ofiţer.

Ca urmare, într-o corectă aplicare a principiilor neretroactivităţii şi aplicării imediate a legii noi şi în lipsa unor dispoziţii tranzitorii contrare, concluzia ce se impune este aceea că dispoziţiile art. 52 alin. 4 din Legea nr. 80/1995, introduse prin Legea nr. 101/2019, sunt aplicabile doar situaţiilor juridice care reprezintă facta pendentia la data intrării în vigoare a legii noi, respectiv recrutărilor în derulare, care nu au fost definitivate prin emiterea ordinului de numire în corpul ofiţerilor şi acordarea gradului corespunzător, precum şi situaţiilor juridice care reprezintă facta futura, respectiv recrutărilor declanşate după intrarea în vigoare a Legii nr. 101/2019.

Altfel spus, destinatarii normei juridice edictate de art. 52 alin. 4 din Legea nr. 80/1995, modificată prin Legea nr. 101/2019, respectiv persoanele îndreptăţite să beneficieze ipso iure de valorificarea vechimii dobândite în structurile Ministerului Afacerilor Interne la acordarea gradului militar, sunt doar maiştrii militari/subofiţerii care trec în corpul ofiţerilor, prin modalităţile prevăzute de lege şi Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 177/2016, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 101/2019.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca dispoziţiile art. 52 alin. 4 din Legea nr. 80/1995 să se aplice de la data intrării în vigoare a Legii nr. 101/2019 şi ofiţerilor în activitate, ar fi formulat acest lucru în mod explicit, pentru că o astfel de abordare, ce presupune, de fapt, o abdicare de la principiile referitoare la evoluţia cadrelor militare pe treptele ierarhiei militare, nu poate fi prezumată.

În concluzie, se impune soluţionarea unitară a problemei de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii, în sensul că dispoziţiile art. 52 alin. 4 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, introduse prin Legea nr. 101/2019, nu se aplică persoanelor prevăzute de art. 36 alin. 1 lit. e) şi h) din Legea nr. 80/1995, care au trecut în corpul ofiţerilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 101/2019.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu referire la art. 514 din acelaşi cod,