Decizia nr. 18 din 3 octombrie 2022

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este constituit conform art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi art. 33 alin. (1) coroborat cu art. 34 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul ÎCCJ). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-şef al Secţiei judiciare.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Bogdan Georgescu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulamentul ÎCCJ.

După prezentarea de către magistratul-asistent a referatului cauzei, preşedintele completului de judecată, constatând că nu sunt formulate chestiuni prealabile, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Doamna procuror-şef Antonia Eleonora Constantin expune argumentele expuse în punctul de vedere depus la dosar, în principal, în sensul respingerii sesizării, ca inadmisibilă, întrucât nu s-a făcut dovada faptului că problema de drept a fost soluţionată diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, iar, în subsidiar, în sensul admiterii recursului în interesul legii şi pronunţării unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii în problema de drept vizată în acord cu prima orientare jurisprudenţială, conform căreia, în aplicarea art. 14 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, cu modificările şi completările ulterioare, în litigiile având ca obiect plângere contravenţională, instanţa de judecată poate invoca, din oficiu, prescripţia executării sancţiunii contravenţionale.

Preşedintele completului de judecată declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Hotărârea nr. 38 din 6 iunie 2022, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 514 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării, pe calea recursului în interesul legii, asupra următoarei probleme de drept: În aplicarea art. 14 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, cu modificările şi completările ulterioare, în litigiile având ca obiect plângere contravenţională, instanţa de judecată poate invoca, din oficiu, prescripţia executării sancţiunii contravenţionale? II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Pe calea recursului în interesul legii se solicită a se da o interpretare şi aplicare unitară dispoziţiilor alin. (2) al art. 14 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001), articol având următorul conţinut: „ Art. 14. – (1) Executarea sancţiunilor contravenţionale se prescrie dacă procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu a fost comunicat contravenientului în termen de cel mult două luni de la data aplicării sancţiunii. (2) Prescripţia executării sancţiunilor contravenţionale poate fi constatată chiar şi de instanţa învestită cu soluţionarea plângerii contravenţionale.” III. Principalele coordonate ale divergenţelor de jurisprudenţă

Într-o orientare jurisprudenţială s-a apreciat că instanţa poate invoca din oficiu prescripţia executării sancţiunii contravenţionale, în litigiile având ca obiect plângere contravenţională, întrucât dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, introduse prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, derogă de la dispoziţiile art. 711 din Codul de procedură civilă care trimit la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul civil), inclusiv la cele ale art. 2.512 alin. (2), potrivit cărora „organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu”. Această orientare jurisprudenţială este reflectată de hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş şi tribunalele Bihor, Bistriţa-Năsăud, Braşov, Bucureşti, Constanţa, Covasna, Dolj, Neamţ, Prahova, Sălaj şi Teleorman.

Într-o altă orientare jurisprudenţială s-a reţinut că art. 14 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 prevede faptul că prescripţia executării sancţiunilor contravenţionale poate fi constatată de instanţa învestită cu soluţionarea plângerii contravenţionale, ceea ce relevă o facultate a instanţei de a constata prescripţia, la solicitarea petentului, în cadrul procedurii judiciare a plângerii contravenţionale, şi nu doar în cadrul unei contestaţii la executare, aceasta fiind raţiunea modificării legislative menţionate anterior. Mai mult, potrivit noului Cod civil, norma generală aplicabilă în lipsa unor prevederi speciale este în sensul că prescripţia nu reprezintă o normă de drept imperativă, neputând fi invocată de instanţă din oficiu. Această orientare jurisprudenţială este reflectată de hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de Curtea de Apel Piteşti şi tribunalele Braşov, Covasna, Giurgiu, Hunedoara, Ilfov, Maramureş, Neamţ, Olt, Prahova, Vâlcea. IV. Opinia autorului sesizării

Autorul sesizării, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, şi-a exprimat punctul de vedere în acord cu orientarea jurisprudenţială conform căreia instanţa poate invoca din oficiu prescripţia executării sancţiunii contravenţionale în litigiile având ca obiect plângere contravenţională, deoarece dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, introduse prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, derogă de la dispoziţiile art. 711 din Codul de procedură civilă, care trimit la dispoziţiile Codului civil, inclusiv la cele ale art. 2.512 alin. (2) din acest cod. V. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Cu privire la admisibilitatea sesizării, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că sesizarea este inadmisibilă, întrucât din analiza hotărârilor judecătoreşti rezultă că dezlegarea problemei de drept este solicitată din perspectivă pur teoretică, întrucât hotărârile judecătoreşti anexate sesizării nu relevă existenţa unei practici neunitare cu privire la chestiunea de drept supusă analizei.

Pe fondul problemei se apreciază ca fiind în spiritul legii prima orientare jurisprudenţială, în sensul că instanţa poate invoca din oficiu prescripţia executării sancţiunii contravenţionale în litigiile având ca obiect plângere contravenţională, deoarece dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, introduse prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, derogă de la dispoziţiile art. 711 din Codul de procedură civilă, care trimit la dispoziţiile Codului civil, inclusiv la art. 2.512 alin. (2) din Codul civil. VI. Opinia specialiştilor

În urma solicitării adresate în temeiul ar. 513 alin. (6) din Codul de procedură civilă, opinia scrisă formulată de specialişti atât din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, cât şi din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara este în sensul că, în aplicarea art. 14 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în litigiile având ca obiect plângerea contravenţională, instanţa de judecată poate invoca, din oficiu, prescripţia executării sancţiunii contravenţionale. VII. Raportul asupra recursului în interesul legii

În cauză, judecătorii-raportori au întocmit raportul, conform art. 516 alin. (7) din Codul de procedură civilă, motivând proiectul soluţiei ce se propune a fi dată recursului în interesul legii. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie A. Analiza condiţiilor de admisibilitate

Verificarea regularităţii învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie impune analiza condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în raport cu dispoziţiile art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al cerinţei ca problema de drept să fi fost soluţionată diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive şi sub aspectul obiectului sesizării.

Cerinţa vizând titularul dreptului de sesizare este îndeplinită, întrucât colegiul de conducere al curţii de apel se regăseşte printre subiectele de drept prevăzute de art. 514 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte obiectul recursului în interesul legii, în raport cu dispoziţiile art. 514 din Codul de procedură civilă şi ale art. 126 alin. (3) din Constituţie, se constată că, prin sesizare, este supusă dezlegării problema de drept vizând interpretarea şi aplicarea diferită de către instanţe a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.

În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate, prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, referitoare la dovada soluţionării diferite a problemei de drept prin hotărâri judecătoreşti definitive, din expunerea de la pct. III din prezenta decizie, se constată că: (i) o parte dintre hotărârile judecătoreşti reflectă orientarea jurisprudenţială în sensul că instanţa poate invoca din oficiu, în temeiul art. 14 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, excepţia prescripţiei executării sancţiunii contravenţionale, în cadrul litigiilor având ca obiect plângere contravenţională; (ii) o parte dintre hotărârile judecătoreşti indicate de autorul sesizării vizează ipoteza în care prescripţia executării sancţiunii contravenţionale a fost invocată de autorul plângerii contravenţionale, iar nu de către instanţă, din oficiu, în temeiul art. 14 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.

Chiar dacă hotărârile judecătoreşti anexate sesizării nu reflectă o interpretare expressis verbis a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în sensul că instanţa învestită cu soluţionarea plângerii contravenţionale nu poate invoca prescripţia executării sancţiunii contravenţionale, din practica judiciară supusă analizei rezultă implicit şi neîndoielnic că există două abordări diferite ale textului, respectiv sub aspectul posibilităţii instanţei de a invoca excepţia în discuţie.

Soluţionarea în mod diferit a problemei de drept într-o modalitate explicită ar fi presupus pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti în care, expressis verbis, instanţa să invoce excepţia prescripţiei şi să o respingă cu motivarea că dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 nu îi conferă o asemenea competenţă, care ar fi rezervată exclusiv părţilor cauzei. Astfel fiind, deşi problema de drept prezintă o relevanţă practică deosebită în litigiile având ca obiect plângere contravenţională, este improbabil să fie pronunţate hotărâri explicit contradictorii asupra acestei probleme.

Însă orientarea jurisprudenţială contrară celei expuse la paragraful 10 din prezenta decizie transpare cu evidenţă din hotărârile judecătoreşti care reflectă lipsa de iniţiativă şi, implicit, concepţia diferită în ceea ce priveşte invocarea de către instanţă, din oficiu, a excepţiei prescripţiei, lăsând această iniţiativă la dispoziţia şi aprecierea părţilor.

În condiţiile expuse, având în vedere rolul constituţional ce revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în virtutea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie, reglementat la nivel infraconstituţional prin dispoziţiile art. 514-518 din Codul de procedură civilă, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, se apreciază că este îndeplinită cerinţa formală de admisibilitate prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, întrucât hotărârile judecătoreşti definitive anexate sesizării evidenţiază o practică judiciară neunitară în privinţa interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 în privinţa problemei de drept supuse dezlegării.

Problema de drept este reală şi veritabilă şi nu poate fi calificată drept pur teoretică, avându-se în vedere că modul de soluţionare are consecinţe asupra rolului judecătorului în desfăşurarea proceselor de acest tip, prin aceea că în unele cauze instanţa va invoca din oficiu prescripţia în temeiul art. 14 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, iar în alte cauze judecătorul va opta pentru o lipsă de rol activ, aşteptând ca partea să solicite aplicarea prescripţiei. Din perspectiva relevanţei practice a problemei de drept este de observat faptul că, anterior formulării prezentului recurs în interesul legii, Curtea de Apel Braşov a organizat o întâlnire de practică neunitară, în cadrul căreia a fost discutată problema de drept şi s-a apreciat, în majoritate, că instanţa poate invoca din oficiu prescripţia executării sancţiunii contravenţionale în litigiile având ca obiect plângere contravenţională, deoarece dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, introduse prin Legea nr. 76/2012, derogă de la dispoziţiile art. 711 din Codul de procedură civilă, care trimit la dispoziţiile Codului civil, potrivit căruia „organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu”.

Pentru considerentele anterioare, sesizarea îndeplineşte cerinţele cumulative de admisibilitate prevăzute de art. 514-515 din Codul de procedură civilă, în condiţiile în care s-a făcut dovada faptului că problema de drept supusă dezlegării a fost soluţionată în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive. B. Analiza fondului recursului în interesul legii

În vederea soluţionării recursului în interesul legii sunt necesare unele precizări preliminare cu privire la regimul juridic al contravenţiilor, decelate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cu referire şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Potrivit celor reţinute de Curtea Constituţională, „contravenţiile au fost asimilate unei «acuzaţii în materie penală», astfel cum rezultă din hotărârile din 4 octombrie 2007, 16 februarie 2010 şi 3 aprilie 2012, pronunţate în cauzele Anghel împotriva României, paragraful 51, Albert împotriva României, paragraful 33, Nicoleta Gheorghe împotriva României, paragraful 26, şi din deciziile de admisibilitate pronunţate la data de 28 iunie 2011 şi la data de 13 martie 2012 în cauzele Ioan Pop împotriva României, paragraful 25, şi Haiducu şi alte 16 cereri împotriva României, paragraful 11” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 736 din 8 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 17 februarie 2021, paragraful 22).

De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-au mai reţinut şi următoarele: – „Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 cuprinde reglementări al căror scop îl constituie sancţionarea unor comportamente ce aduc atingere acelor valori sociale care, deşi nu se bucură de protecţia legii penale, trebuie apărate prin mijloace extrapenale. (…) în dreptul românesc contravenţiile au fost scoase de sub incidenţa legii penale şi au fost supuse unui regim administrativ. Scoaterea acestora din domeniul ilicitului penal nu echivalează însă cu introducerea lor sub cupola Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, lege care are în vedere raporturile stabilite între cetăţean şi autorităţile publice prin acte administrative, iar nu prin încălcarea conduitei prescrise printr-un act normativ (a se vedea Decizia nr. 687 din 31 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 17 august 2011) ” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 510 din 13 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 3 martie 2022, paragraful 19). – „Sancţiunile contravenţionale, principale şi complementare nu au caracter reparator, ci preventiv-educativ şi reprezintă o formă de constrângere juridică vizând, în special, patrimoniul făptuitorului. Aplicarea sancţiunilor contravenţionale, respectiv sancţionarea propriu-zisă a subiectului de drept pentru nesocotirea normelor de drept contravenţional, are loc potrivit unor principii, similar sancţiunilor de drept penal.” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 197 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 438 din 3 iunie 2019, paragraful 31) – ” (…) potrivit art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, dispoziţiile acestui act normativ se completează, din punctul de vedere al dreptului material, cu Codul penal. Trimiterea la Codul penal atestă originea penală a contravenţiei, aceasta făcând parte, ab originem, din sfera trihotomică a ilicitului penal, care cuprindea crime, delicte şi contravenţii. Aceste aspecte converg către faptul că dreptul contravenţional este apropiat dreptului penal, diferenţa esenţială dintre cele două ramuri fiind gravitatea mult redusă a faptelor, ce are consecinţe importante asupra procedurii aplicabile în constatarea şi sancţionarea faptelor. Aşa fiind, Curtea observă că în temeiul art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, dreptul contravenţional, ca ramură a dreptului public, se va completa cu dispoziţiile Codului penal în materie de drept material, acesta fiind genul său proxim, contravenţiile nefiind altceva decât acele fapte antisociale pe care legiuitorul le consideră de o gravitate care nu implică o răspundere penală, însă care trebuie să fie sancţionate pentru ca valorile sociale ocrotite să nu cadă în derizoriu sau să fie eventual ocrotite doar pe cale civilă” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 267 din 22 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 756 din 3 august 2021, paragraful 19).

În raport cu aspectele menţionate anterior, regimul juridic al contravenţiilor este conturat de următoarele trăsături principale: contravenţia este asimilată unei acuzaţii în materie penală, este supusă unui regim administrativ, care nu se reduce la cadrul legal instituit prin Legea nr. 554/2004, iar în privinţa sancţiunii contravenţionale sunt aplicabile principii similare sancţiunilor de drept penal.

Aşa cum ritos a reţinut Curtea Constituţională, în temeiul dispoziţiilor art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, dreptul contravenţional, ca ramură a dreptului public, se completează cu dispoziţiile Codului penal, din perspectiva dreptului material, acesta fiind genul său proxim.

În contextul expus, pentru dezlegarea problemei de drept ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii, incidenţa dispoziţiilor art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, conform cărora dispoziţiile ordonanţei „se completează cu dispoziţiile Codului penal şi ale Codului de procedură civilă, după caz”, reclamă distincţia necesar a fi făcută dintre regimul juridic al prescripţiei executării, ca normă de drept material, în sfera dreptului penal, respectiv în sfera dreptului civil.

Dacă în materie penală, actul de sancţionare este reprezentat de hotărârea judecătorească, în materie contravenţională, actul de sancţionare este un act administrativ, respectiv procesul-verbal prin care se constată săvârşirea contravenţiei şi se aplică sancţiunea contravenţională. Cu toate acestea, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii Constituţionale indicate anterior, în cazul contravenţiei nu se aplică în mod automat şi cu caracter exclusiv dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, ci, aşa cum precizează art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, „dispoziţiile Codului penal şi ale Codului de procedură civilă, după caz”.

În concepţia Codului civil şi Codului de procedură civilă, instituţia prescripţiei extinctive este de ordine privată, regula de drept comun fiind că prescripţia poate fi invocată numai de către persoana interesată, cea în folosul căreia curge, organul de jurisdicţie neavând competenţa de a aplica prescripţia din oficiu. Aceste caracteristici juridice ale prescripţiei în dreptul comun rezultă din dispoziţiile art. 2.512 din Codul civil şi ale art. 707 alin. (1) şi art. 711 din Codul de procedură civilă, conform cărora: – Art. 2.512 din Codul civil: „ Art. 2.512. – Invocarea prescripţiei de partea interesată (1) Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă. (2) Organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu. (3) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile chiar dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale.”; – art. 707 alin. (1) şi art. 711 din Codul de procedură civilă prevăd că: „ Art. 707. – Efectele împlinirii termenului de prescripţie (1) Prescripţia nu operează de plin drept, ci numai la cererea persoanei interesate. (…) Art. 711. – Alte dispoziţii aplicabile Prevederile prezentului capitol se completează cu dispoziţiile Codului civil privitoare la prescripţia extinctivă.”

În condiţiile în care contravenţia reprezintă o acuzaţie în materie penală, regimul său juridic este circumscris dreptului public, instituţia prescripţiei fiind similară celei din materie penală, întrucât este opusă dreptului statului de a aplica sancţiunea contravenţională şi de a constrânge la executarea acesteia pe persoana care se face vinovată de săvârşirea faptei contravenţionale. Cu alte cuvinte, dacă prescripţia în materie civilă vizează raportul juridic dintre persoane fizice sau juridice de drept civil, aflate pe poziţii de egalitate, prescripţia în domeniul contravenţional vizează un raport juridic de drept public în cadrul căruia este prevalent interesul public de sancţionare a faptelor ce constituie contravenţii, interes a cărui satisfacere este urmărită de stat, care acţionează în calitate de subiect de drept public, iar nu în calitate de subiect de drept civil, pentru a atrage incidenţa normelor de drept comun, în speţă a celor citate din Codul civil.

Această asemănare confirmă competenţa instanţei de aplicare ex officio a prescripţiei executării sancţiunii.

În limitele învestirii, se cuvine a fi menţionat că raţiunea reglementării din cuprinsul art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în sensul că dispoziţiile ordonanţei se completează, după caz, cu cele ale Codului de procedură civilă, are în vedere faptul că, întrucât se judecă de către o instanţă nonpenală, plângerea contravenţională este supusă, sub aspectul legii procesuale, normelor de procedură civilă.

Însă, în condiţiile în care, aşa cum s-a argumentat în precedent, contravenţia reprezintă o acuzaţie în materie penală, în privinţa aspectelor de drept substanţial, cum sunt dispoziţiile referitoare la prescripţia executării sancţiunilor contravenţionale, dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 se completează cu principiile şi regulile dreptului penal, aşa cum rezultă în mod expres din dispoziţiile normei de trimitere de la art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.

Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine că în privinţa prescripţiei executării sancţiunii contravenţionale ar fi aplicabile dispoziţiile art. 2.512 din Codul civil în virtutea normei de trimitere de la art. 711 din Codul de procedură civilă, care nu permit instanţei să invoce din oficiu excepţia prescripţiei.

Rezultă, astfel, că dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 conţin o reglementare de sine stătătoare în materia contravenţiilor, derogatorie de la dreptul comun, care permite instanţei învestite cu soluţionarea plângerii contravenţionale să verifice din proprie iniţiativă şi să invoce din oficiu incidenţa prescripţiei executării sancţiunii contravenţionale. De altfel, la această concluzie conduce chiar interpretarea literală a textului art. 14 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, prin care legiuitorul a prevăzut expres şi lipsit de orice echivoc că instanţa poate constata prescripţia executării sancţiunilor contravenţionale, formulare care conţine, intrinsec, posibilitatea conferită instanţei de a invoca din oficiu excepţia prescripţiei. În argumentaţie, pentru a sublinia diferenţa de reglementare, sintagma permisivă „poate fi constatată chiar şi de instanţa învestită” din textul art. 14 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 este necesar a fi supusă interpretării prin comparaţie cu negaţia corelativă din cuprinsul art. 2.512 din Codul civil, la care face implicit trimitere art. 711 din Codul de procedură civilă, „organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu”.

La aceeaşi concluzie conduce şi interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) cu cele ale art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, care prevăd că „Instanţa competentă să soluţioneze plângerea (…) administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, şi hotărăşte asupra sancţiunii (…) „. Or, prin dispoziţiile citate, legiuitorul a conferit instanţei învestite cu soluţionarea plângerii contravenţionale competenţa deplină de a se pronunţa din oficiu cu privire la orice aspect care ţine de legalitatea sancţiunii aplicate, deci, inclusiv asupra incidenţei prescripţiei executării sancţiunii contravenţionale.

Aşadar, în materie contravenţională, prescripţia executării sancţiunilor contravenţionale reprezintă un aspect de ordine publică şi reprezintă o cauză de înlăturare a executării sancţiunii, care, în temeiul art. 14 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, poate fi invocată din oficiu de instanţa învestită cu soluţionarea plângerii prealabile.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu referire la art. 514 din acelaşi cod,