ÎCCJ, decizie (scj.ro #198147)

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii este constituit conform art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă și art. 33 alin. (1) coroborat cu art. 34 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul ÎCCJ).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-șef al Secției judiciare.

La ședința de judecată participă magistratul-asistent Bogdan Georgescu, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Regulamentul ÎCCJ.

După prezentarea de către magistratul-asistent a referatului cauzei, președintele completului de judecată, constatând că nu sunt formulate chestiuni prealabile, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Doamna procuror-șef Antonia Eleonora Constantin expune argumentele expuse în punctul de vedere depus la dosar, în principal, în sensul respingerii sesizării, ca inadmisibilă, întrucât nu s-a făcut dovada faptului că problema de drept a fost soluționată diferit prin hotărâri judecătorești definitive, iar, în subsidiar, în sensul admiterii recursului în interesul legii și pronunțării unei decizii prin care să se asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii în problema de drept vizată în acord cu prima orientare jurisprudențială, conform căreia, în aplicarea art. 14 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările și completările ulterioare, în litigiile având ca obiect plângere contravențională, instanța de judecată poate invoca, din oficiu, prescripția executării sancțiunii contravenționale.

Președintele completului de judecată declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin Hotărârea nr. 38 din 6 iunie 2022, Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 514 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării, pe calea recursului în interesul legii, asupra următoarei probleme de drept: În aplicarea art. 14 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările și completările ulterioare, în litigiile având ca obiect plângere contravențională, instanța de judecată poate invoca, din oficiu, prescripția executării sancțiunii contravenționale? II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Pe calea recursului în interesul legii se solicită a se da o interpretare și aplicare unitară dispozițiilor alin. (2) al art. 14 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța Guvernului nr. 2/2001), articol având următorul conținut: " Art. 14. - (1) Executarea sancțiunilor contravenționale se prescrie dacă procesul-verbal de constatare a contravenției nu a fost comunicat contravenientului în termen de cel mult două luni de la data aplicării sancțiunii. (2) Prescripția executării sancțiunilor contravenționale poate fi constatată chiar și de instanța învestită cu soluționarea plângerii contravenționale." III. Principalele coordonate ale divergențelor de jurisprudență

Într-o orientare jurisprudențială s-a apreciat că instanța poate invoca din oficiu prescripția executării sancțiunii contravenționale, în litigiile având ca obiect plângere contravențională, întrucât dispozițiile art. 14 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, introduse prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, derogă de la dispozițiile art. 711 din Codul de procedură civilă care trimit la dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul civil), inclusiv la cele ale art. 2.512 alin. (2), potrivit cărora "organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu". Această orientare jurisprudențială este reflectată de hotărâri judecătorești definitive pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș și tribunalele Bihor, Bistrița-Năsăud, Brașov, București, Constanța, Covasna, Dolj, Neamț, Prahova, Sălaj și Teleorman.

Într-o altă orientare jurisprudențială s-a reținut că art. 14 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 prevede faptul că prescripția executării sancțiunilor contravenționale poate fi constatată de instanța învestită cu soluționarea plângerii contravenționale, ceea ce relevă o facultate a instanței de a constata prescripția, la solicitarea petentului, în cadrul procedurii judiciare a plângerii contravenționale, și nu doar în cadrul unei contestații la executare, aceasta fiind rațiunea modificării legislative menționate anterior. Mai mult, potrivit noului Cod civil, norma generală aplicabilă în lipsa unor prevederi speciale este în sensul că prescripția nu reprezintă o normă de drept imperativă, neputând fi invocată de instanță din oficiu. Această orientare jurisprudențială este reflectată de hotărâri judecătorești definitive pronunțate de Curtea de Apel Pitești și tribunalele Brașov, Covasna, Giurgiu, Hunedoara, Ilfov, Maramureș, Neamț, Olt, Prahova, Vâlcea. IV. Opinia autorului sesizării

Autorul sesizării, Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, și-a exprimat punctul de vedere în acord cu orientarea jurisprudențială conform căreia instanța poate invoca din oficiu prescripția executării sancțiunii contravenționale în litigiile având ca obiect plângere contravențională, deoarece dispozițiile art. 14 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, introduse prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, derogă de la dispozițiile art. 711 din Codul de procedură civilă, care trimit la dispozițiile Codului civil, inclusiv la cele ale art. 2.512 alin. (2) din acest cod. V. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Cu privire la admisibilitatea sesizării, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că sesizarea este inadmisibilă, întrucât din analiza hotărârilor judecătorești rezultă că dezlegarea problemei de drept este solicitată din perspectivă pur teoretică, întrucât hotărârile judecătorești anexate sesizării nu relevă existența unei practici neunitare cu privire la chestiunea de drept supusă analizei.

Pe fondul problemei se apreciază ca fiind în spiritul legii prima orientare jurisprudențială, în sensul că instanța poate invoca din oficiu prescripția executării sancțiunii contravenționale în litigiile având ca obiect plângere contravențională, deoarece dispozițiile art. 14 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, introduse prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, derogă de la dispozițiile art. 711 din Codul de procedură civilă, care trimit la dispozițiile Codului civil, inclusiv la art. 2.512 alin. (2) din Codul civil. VI. Opinia specialiștilor

În urma solicitării adresate în temeiul ar. 513 alin. (6) din Codul de procedură civilă, opinia scrisă formulată de specialiști atât din cadrul Institutului Național al Magistraturii, cât și din cadrul Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara este în sensul că, în aplicarea art. 14 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, în litigiile având ca obiect plângerea contravențională, instanța de judecată poate invoca, din oficiu, prescripția executării sancțiunii contravenționale. VII. Raportul asupra recursului în interesul legii

În cauză, judecătorii-raportori au întocmit raportul, conform art. 516 alin. (7) din Codul de procedură civilă, motivând proiectul soluției ce se propune a fi dată recursului în interesul legii. VIII. Înalta Curte de Casație și Justiție A. Analiza condițiilor de admisibilitate

Verificarea regularității învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție impune analiza condițiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în raport cu dispozițiile art. 514 și 515 din Codul de procedură civilă, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al cerinței ca problema de drept să fi fost soluționată diferit prin hotărâri judecătorești definitive și sub aspectul obiectului sesizării.

Cerința vizând titularul dreptului de sesizare este îndeplinită, întrucât colegiul de conducere al curții de apel se regăsește printre subiectele de drept prevăzute de art. 514 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește obiectul recursului în interesul legii, în raport cu dispozițiile art. 514 din Codul de procedură civilă și ale art. 126 alin. (3) din Constituție, se constată că, prin sesizare, este supusă dezlegării problema de drept vizând interpretarea și aplicarea diferită de către instanțe a dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001.

În ceea ce privește condiția de admisibilitate, prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, referitoare la dovada soluționării diferite a problemei de drept prin hotărâri judecătorești definitive, din expunerea de la pct. III din prezenta decizie, se constată că: (i) o parte dintre hotărârile judecătorești reflectă orientarea jurisprudențială în sensul că instanța poate invoca din oficiu, în temeiul art. 14 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, excepția prescripției executării sancțiunii contravenționale, în cadrul litigiilor având ca obiect plângere contravențională; (ii) o parte dintre hotărârile judecătorești indicate de autorul sesizării vizează ipoteza în care prescripția executării sancțiunii contravenționale a fost invocată de autorul plângerii contravenționale, iar nu de către instanță, din oficiu, în temeiul art. 14 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001.

Chiar dacă hotărârile judecătorești anexate sesizării nu reflectă o interpretare expressis verbis a dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, în sensul că instanța învestită cu soluționarea plângerii contravenționale nu poate invoca prescripția executării sancțiunii contravenționale, din practica judiciară supusă analizei rezultă implicit și neîndoielnic că există două abordări diferite ale textului, respectiv sub aspectul posibilității instanței de a invoca excepția în discuție.

Soluționarea în mod diferit a problemei de drept într-o modalitate explicită ar fi presupus pronunțarea unor hotărâri judecătorești în care, expressis verbis, instanța să invoce excepția prescripției și să o respingă cu motivarea că dispozițiile art. 14 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 nu îi conferă o asemenea competență, care ar fi rezervată exclusiv părților cauzei. Astfel fiind, deși problema de drept prezintă o relevanță practică deosebită în litigiile având ca obiect plângere contravențională, este improbabil să fie pronunțate hotărâri explicit contradictorii asupra acestei probleme.

Însă orientarea jurisprudențială contrară celei expuse la paragraful 10 din prezenta decizie transpare cu evidență din hotărârile judecătorești care reflectă lipsa de inițiativă și, implicit, concepția diferită în ceea ce privește invocarea de către instanță, din oficiu, a excepției prescripției, lăsând această inițiativă la dispoziția și aprecierea părților.

În condițiile expuse, având în vedere rolul constituțional ce revine Înaltei Curți de Casație și Justiție în virtutea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție, reglementat la nivel infraconstituțional prin dispozițiile art. 514-518 din Codul de procedură civilă, de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, se apreciază că este îndeplinită cerința formală de admisibilitate prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, întrucât hotărârile judecătorești definitive anexate sesizării evidențiază o practică judiciară neunitară în privința interpretării și aplicării dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 în privința problemei de drept supuse dezlegării.

Problema de drept este reală și veritabilă și nu poate fi calificată drept pur teoretică, avându-se în vedere că modul de soluționare are consecințe asupra rolului judecătorului în desfășurarea proceselor de acest tip, prin aceea că în unele cauze instanța va invoca din oficiu prescripția în temeiul art. 14 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, iar în alte cauze judecătorul va opta pentru o lipsă de rol activ, așteptând ca partea să solicite aplicarea prescripției. Din perspectiva relevanței practice a problemei de drept este de observat faptul că, anterior formulării prezentului recurs în interesul legii, Curtea de Apel Brașov a organizat o întâlnire de practică neunitară, în cadrul căreia a fost discutată problema de drept și s-a apreciat, în majoritate, că instanța poate invoca din oficiu prescripția executării sancțiunii contravenționale în litigiile având ca obiect plângere contravențională, deoarece dispozițiile art. 14 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, introduse prin Legea nr. 76/2012, derogă de la dispozițiile art. 711 din Codul de procedură civilă, care trimit la dispozițiile Codului civil, potrivit căruia "organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu".

Pentru considerentele anterioare, sesizarea îndeplinește cerințele cumulative de admisibilitate prevăzute de art. 514-515 din Codul de procedură civilă, în condițiile în care s-a făcut dovada faptului că problema de drept supusă dezlegării a fost soluționată în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive. B. Analiza fondului recursului în interesul legii

În vederea soluționării recursului în interesul legii sunt necesare unele precizări preliminare cu privire la regimul juridic al contravențiilor, decelate din jurisprudența Curții Constituționale, cu referire și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Potrivit celor reținute de Curtea Constituțională, "contravențiile au fost asimilate unei «acuzații în materie penală», astfel cum rezultă din hotărârile din 4 octombrie 2007, 16 februarie 2010 și 3 aprilie 2012, pronunțate în cauzele Anghel împotriva României, paragraful 51, Albert împotriva României, paragraful 33, Nicoleta Gheorghe împotriva României, paragraful 26, și din deciziile de admisibilitate pronunțate la data de 28 iunie 2011 și la data de 13 martie 2012 în cauzele Ioan Pop împotriva României, paragraful 25, și Haiducu și alte 16 cereri împotriva României, paragraful 11" (Decizia Curții Constituționale nr. 736 din 8 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 17 februarie 2021, paragraful 22).

De asemenea, în jurisprudența Curții Constituționale s-au mai reținut și următoarele: - "Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 cuprinde reglementări al căror scop îl constituie sancționarea unor comportamente ce aduc atingere acelor valori sociale care, deși nu se bucură de protecția legii penale, trebuie apărate prin mijloace extrapenale. (...) în dreptul românesc contravențiile au fost scoase de sub incidența legii penale și au fost supuse unui regim administrativ. Scoaterea acestora din domeniul ilicitului penal nu echivalează însă cu introducerea lor sub cupola Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, lege care are în vedere raporturile stabilite între cetățean și autoritățile publice prin acte administrative, iar nu prin încălcarea conduitei prescrise printr-un act normativ (a se vedea Decizia nr. 687 din 31 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 17 august 2011) " (Decizia Curții Constituționale nr. 510 din 13 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 3 martie 2022, paragraful 19). - "Sancțiunile contravenționale, principale și complementare nu au caracter reparator, ci preventiv-educativ și reprezintă o formă de constrângere juridică vizând, în special, patrimoniul făptuitorului. Aplicarea sancțiunilor contravenționale, respectiv sancționarea propriu-zisă a subiectului de drept pentru nesocotirea normelor de drept contravențional, are loc potrivit unor principii, similar sancțiunilor de drept penal." (Decizia Curții Constituționale nr. 197 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 438 din 3 iunie 2019, paragraful 31) - " (...) potrivit art. 47 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, dispozițiile acestui act normativ se completează, din punctul de vedere al dreptului material, cu Codul penal. Trimiterea la Codul penal atestă originea penală a contravenției, aceasta făcând parte, ab originem, din sfera trihotomică a ilicitului penal, care cuprindea crime, delicte și contravenții. Aceste aspecte converg către faptul că dreptul contravențional este apropiat dreptului penal, diferența esențială dintre cele două ramuri fiind gravitatea mult redusă a faptelor, ce are consecințe importante asupra procedurii aplicabile în constatarea și sancționarea faptelor. Așa fiind, Curtea observă că în temeiul art. 47 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, dreptul contravențional, ca ramură a dreptului public, se va completa cu dispozițiile Codului penal în materie de drept material, acesta fiind genul său proxim, contravențiile nefiind altceva decât acele fapte antisociale pe care legiuitorul le consideră de o gravitate care nu implică o răspundere penală, însă care trebuie să fie sancționate pentru ca valorile sociale ocrotite să nu cadă în derizoriu sau să fie eventual ocrotite doar pe cale civilă" (Decizia Curții Constituționale nr. 267 din 22 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 756 din 3 august 2021, paragraful 19).

În raport cu aspectele menționate anterior, regimul juridic al contravențiilor este conturat de următoarele trăsături principale: contravenția este asimilată unei acuzații în materie penală, este supusă unui regim administrativ, care nu se reduce la cadrul legal instituit prin Legea nr. 554/2004, iar în privința sancțiunii contravenționale sunt aplicabile principii similare sancțiunilor de drept penal.

Așa cum ritos a reținut Curtea Constituțională, în temeiul dispozițiilor art. 47 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, dreptul contravențional, ca ramură a dreptului public, se completează cu dispozițiile Codului penal, din perspectiva dreptului material, acesta fiind genul său proxim.

În contextul expus, pentru dezlegarea problemei de drept ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii, incidența dispozițiilor art. 47 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, conform cărora dispozițiile ordonanței "se completează cu dispozițiile Codului penal și ale Codului de procedură civilă, după caz", reclamă distincția necesar a fi făcută dintre regimul juridic al prescripției executării, ca normă de drept material, în sfera dreptului penal, respectiv în sfera dreptului civil.

Dacă în materie penală, actul de sancționare este reprezentat de hotărârea judecătorească, în materie contravențională, actul de sancționare este un act administrativ, respectiv procesul-verbal prin care se constată săvârșirea contravenției și se aplică sancțiunea contravențională. Cu toate acestea, așa cum s-a reținut în jurisprudența Curții Constituționale indicate anterior, în cazul contravenției nu se aplică în mod automat și cu caracter exclusiv dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, ci, așa cum precizează art. 47 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, "dispozițiile Codului penal și ale Codului de procedură civilă, după caz".

În concepția Codului civil și Codului de procedură civilă, instituția prescripției extinctive este de ordine privată, regula de drept comun fiind că prescripția poate fi invocată numai de către persoana interesată, cea în folosul căreia curge, organul de jurisdicție neavând competența de a aplica prescripția din oficiu. Aceste caracteristici juridice ale prescripției în dreptul comun rezultă din dispozițiile art. 2.512 din Codul civil și ale art. 707 alin. (1) și art. 711 din Codul de procedură civilă, conform cărora: - Art. 2.512 din Codul civil: " Art. 2.512. - Invocarea prescripției de partea interesată (1) Prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, și fără a fi ținut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credință. (2) Organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu. (3) Dispozițiile prezentului articol sunt aplicabile chiar dacă invocarea prescripției ar fi în interesul statului sau al unităților sale administrativ-teritoriale."; - art. 707 alin. (1) și art. 711 din Codul de procedură civilă prevăd că: " Art. 707. - Efectele împlinirii termenului de prescripție (1) Prescripția nu operează de plin drept, ci numai la cererea persoanei interesate. (...) Art. 711. - Alte dispoziții aplicabile Prevederile prezentului capitol se completează cu dispozițiile Codului civil privitoare la prescripția extinctivă."

În condițiile în care contravenția reprezintă o acuzație în materie penală, regimul său juridic este circumscris dreptului public, instituția prescripției fiind similară celei din materie penală, întrucât este opusă dreptului statului de a aplica sancțiunea contravențională și de a constrânge la executarea acesteia pe persoana care se face vinovată de săvârșirea faptei contravenționale. Cu alte cuvinte, dacă prescripția în materie civilă vizează raportul juridic dintre persoane fizice sau juridice de drept civil, aflate pe poziții de egalitate, prescripția în domeniul contravențional vizează un raport juridic de drept public în cadrul căruia este prevalent interesul public de sancționare a faptelor ce constituie contravenții, interes a cărui satisfacere este urmărită de stat, care acționează în calitate de subiect de drept public, iar nu în calitate de subiect de drept civil, pentru a atrage incidența normelor de drept comun, în speță a celor citate din Codul civil.

Această asemănare confirmă competența instanței de aplicare ex officio a prescripției executării sancțiunii.

În limitele învestirii, se cuvine a fi menționat că rațiunea reglementării din cuprinsul art. 47 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, în sensul că dispozițiile ordonanței se completează, după caz, cu cele ale Codului de procedură civilă, are în vedere faptul că, întrucât se judecă de către o instanță nonpenală, plângerea contravențională este supusă, sub aspectul legii procesuale, normelor de procedură civilă.

Însă, în condițiile în care, așa cum s-a argumentat în precedent, contravenția reprezintă o acuzație în materie penală, în privința aspectelor de drept substanțial, cum sunt dispozițiile referitoare la prescripția executării sancțiunilor contravenționale, dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 se completează cu principiile și regulile dreptului penal, așa cum rezultă în mod expres din dispozițiile normei de trimitere de la art. 47 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001.

Pe cale de consecință, nu se poate reține că în privința prescripției executării sancțiunii contravenționale ar fi aplicabile dispozițiile art. 2.512 din Codul civil în virtutea normei de trimitere de la art. 711 din Codul de procedură civilă, care nu permit instanței să invoce din oficiu excepția prescripției.

Rezultă, astfel, că dispozițiile art. 14 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 conțin o reglementare de sine stătătoare în materia contravențiilor, derogatorie de la dreptul comun, care permite instanței învestite cu soluționarea plângerii contravenționale să verifice din proprie inițiativă și să invoce din oficiu incidența prescripției executării sancțiunii contravenționale. De altfel, la această concluzie conduce chiar interpretarea literală a textului art. 14 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, prin care legiuitorul a prevăzut expres și lipsit de orice echivoc că instanța poate constata prescripția executării sancțiunilor contravenționale, formulare care conține, intrinsec, posibilitatea conferită instanței de a invoca din oficiu excepția prescripției. În argumentație, pentru a sublinia diferența de reglementare, sintagma permisivă "poate fi constatată chiar și de instanța învestită" din textul art. 14 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 este necesar a fi supusă interpretării prin comparație cu negația corelativă din cuprinsul art. 2.512 din Codul civil, la care face implicit trimitere art. 711 din Codul de procedură civilă, "organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu".

La aceeași concluzie conduce și interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 14 alin. (2) cu cele ale art. 34 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, care prevăd că "Instanța competentă să soluționeze plângerea (...) administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal, și hotărăște asupra sancțiunii (...) ". Or, prin dispozițiile citate, legiuitorul a conferit instanței învestite cu soluționarea plângerii contravenționale competența deplină de a se pronunța din oficiu cu privire la orice aspect care ține de legalitatea sancțiunii aplicate, deci, inclusiv asupra incidenței prescripției executării sancțiunii contravenționale.

Așadar, în materie contravențională, prescripția executării sancțiunilor contravenționale reprezintă un aspect de ordine publică și reprezintă o cauză de înlăturare a executării sancțiunii, care, în temeiul art. 14 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, poate fi invocată din oficiu de instanța învestită cu soluționarea plângerii prealabile.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu referire la art. 514 din același cod,