CASE OF ANGHEL v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

Acțiune în constatare a unui proces-verbal de contravenție

La 21 noiembrie 2002 domnul Petre Anghel (

La 24 noiembrie 2002 reclamantul a primit acasă procesul-verbal de contravenție datat 21 noiembrie 2002, prin care i s-a aplicat o amendă contravențională în sumă de două milioane de lei (ROL) (adică în jur de 59 euro conform ratei de schimb în vigoare la data comiterii faptelor) pentru că a rostit insulte și, într-un loc public, a folosit față de S. expresii vulgare de natură să lezeze onoarea și demnitatea acesteia, contravenție prevăzută și pedepsită de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice.

La 17 decembrie 2002 reclamantul a depus la Inspectoratul de poliție Dâmbovița o contentație împotriva acestui proces-verbal. El a invocat faptul că acest proces-verbal era ilegal pe motiv că el nu comisese faptele de care era acuzat. Contestația sa a fost trimisă la Judecătoria Pucioasa, competentă să o examineze.

La datele de 30 ianuarie, 20 februarie și 13 martie 2003 au avut loc audieri la această instanță.

În cadrul ședinței din 30 ianuarie 2003, reclamantul a fost audiat de un judecător, doamna D., care l-a întrebat dacă recunoaște faptele ce-i erau atribuite. Reclamantul a negat și a cerut instanței să admită depozițiile a doi martori care puteau confirma susținerile sale. Instanța i-a admis cererea și l-a rugat să prezinte la dosar lista acestor martori în termen de cinci zile, sub amenințarea decăderii din dreptul de a se prevala de proba respectivă. Reclamantul s-a conformat acestei prevederi. Instanța a ordonat de asemenea prezentarea, la termenul următor, a doamnei R., funcționară la arhivă, pe care polițistul C. o indicase în procesul său verbal drept martor la faptele în litigiu.

În timpul ședinței din 20 februarie 2003 instanța a ascultat depozițiile celor doi martori propuși de reclamant. Primul, domnul A., a indicat că se afla la arhiva Judecătoriei atunci când reclamantul a cerut copia unor documente lui S., funcționara de la ghișeul arhivei. El a precizat că discuția respectivă s-a derulat pe un tot amabil și că reclamantul nu a adresat cuvinte injurioase lui S.

La 13 martie 2003 Judecătoria a audiat pe angajata de la arhivă R. Aceasta a declarat că la 21 noiembrie 2002 reclamantul s-a prezentat la arhivă pentru a cere copia unor documente. S. l-a rugat să aștepta, deoarece dosarul conținând documentele respective nu se afla în arhivă. După zece minute de așteptare, reclamantul a dat semne de nerăbdare și a început să o jignească pe S. De altfel, R. a precizat că mai multe persoane au asistat la incident, printre care doamna B., avocată și doamna G., grefieră șefă. Nu-și amintea să-i fi văzut pe A. și D., martorii interogați de instanță la 20 februarie 2003 la cererea reclamantului, dar a declarat că îi cunoaște, deoarece avuseseră de mai multe ori probleme la Judecătorie.

Instanța a dat apoi cuvântul reclamantului, care a întrebat-o pe R. dacă dosarul a cărui copie o ceruse se afla la arhivă. Instanța a respins această întrebare, considerând-o neesențială.

Printr-o sentință din 13 martie 2003, Judecătoria a respins contestația reclamantului, confirmând astfel legalitatea și temeinicia procesului-verbal în litigiu. Ea și-a motivat decizia în felul următor:

La o dată neprecizată reclamantul a depus recurs împotriva acestei sentințe.

Tribunalul Dâmbovița, competent să statueze asupra recursului, a stabilit termenul de judecată la data de 26 mai 2003. Reclamantul nu s-a prezentat. Inspectoratul de Poliție Dâmbovița a fost reprezentat de un consilier juridic, care a cerut instanței să confirme sentința pronunțată de instanța de fond, pe care a considerat-o corectă.

Printr-o hotărâre definitivă din 26 mai 2003, Tribunalul a respins recursul reclamantului, reținând mai întâi că:

La 16 iulie 2004 reclamantul a cerut Judecătoriei Pucioasa să suspende încasarea amenzii contravenționale ce i-a fost aplicată prin procesul-verbal de contravenție din 21 noiembrie 2002.

Printr-o sentință din 6 ianuarie 2005 instanța i-a respins cererea pe motiv că hotărârea definitivă din 26 mai 2003, prin care Tribunalul Dâmbovița i-a respins plângerea, avea titlu executoriu permițând recurgerea la încasare fără a fi nevoie de alte formalități.

Printr-o sentință din 4 martie 2005, Tribunalul Dâmbovița a admis recursul reclamantului împotriva sentinței din 6 ianuarie 2005, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Pucioasa. La 16 mai 2005 această instanță a admis cererea reclamantului privind obținerea unei suspendări a încasării silite a amenzii contravenționale, așteptând ca Curtea să se pronunțe asupra cererii nr. 28183/03 cu care reclamantul o investise. Acesta a menționat că a fost totuși somat la 11 octombrie 2005 să plătească amenda și cheltuielile de judecată aferente măsurii de executare silită a acestei creanțe.

Alte cauze angajate de reclamanți în fața instanțelor naționale

La 9 mai 1996 reclamanții au intentat împotriva lui A.D. și E.R. o acțiune în anulare a unui contract de vânzare privind un teren, pe care îl încheiaseră la o dată anterioară.

Printr-o sentință din 17 decembrie 2001 Judecătoria Pucioasa le-a respins acțiunea, pe motiv că toate condițiile prevăzute de lege în privința valabilității contractului erau îndeplinite în speță.

În urma apelului reclamanților Tribunalul Dâmbovița a confirmat temeinicia acestei sentințe printr-o hotărâre din 6 martie 2002.

Recursul reclamanților a fost respins printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă a Curții de Apel Ploiești la data de 3 iunie 2002.

Printr-o decizie din 12 septembrie 2002 Curtea de Apel Ploiești a respins contestația în anulare formulată de reclamanți împotriva hotărârii precizate anterior, pe motiv că erorile de judecată pretins comise de instanțele anterioare nu puteau fi examinate prin această cale de atac extraordinară.

La 20 mai 2003 procurorul general a respins cererea formulată de reclamanți în vederea promovării unui recurs în anulare împotriva hotărârii din 3 iunie 2002 menționând că în acest caz nu existau motive de exercitare a unei asemenea căi.

Printr-o sentință din 23 aprilie 2002 Tribunalul Dâmbovița a respins acțiunea promovată de reclamanți împotriva Primarului localității Pucioasa și mai multor funcționari de la Primărie pentru anularea mai multor acte administrative, în special un plan de situație a unor imobile pe care le predase unor terți. Tribunalul a constatat că reclamanții nu înaintaseră acțiunea lor în termenul legal de un an de la data la care luaseră cunoștință de documentele în litigiu.

Printr-o hotărâre definitivă din 18 iulie 2002, Curtea de Apel Ploiești le-a respins recursul și a confirmat sentința Judecătoriei.

La 28 mai 2003 procurorul general a respins cererea formulată de reclamanți pentru un recurs în anulare împotriva hotărârii din 18 iulie 2002 și i-a informat că nu existau motive de exercitare a acestei căi.

Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice (publicată în Monitorul Oficial din 18 august 2000)

La vremea comiterii faptelor dispozițiile pertinente ale acestei legi prevedeau următoarele:

săvârșirea în public de fapte, acte sau gesturi, obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare (...) de natură să tulbure ordinea și liniștea publică sau să provoace indignarea cetățenilor ori să lezeze demnitatea și onoarea acestora sau a instituțiilor publice. »

Atunci când pedeapsa cu închisoarea era prevăzută de lege în subsidiar unei amenzi, legea prevedea că polițiștii, atunci când această ultimă sancțiune li se pare insuficientă, trebuie să trimită imediat procesul-verbal de contravenție Judecătoriei, unica autoritate competentă să aplice, la nevoie, pedeapsa cu închisoarea contravențională.

Ordonanța Guvernului nr. 2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravențiilor (aprobată prin Legea nr. 180 din 11 aprilie 2002)

Dispozițiile pertinente prevăd următoarele:

Codul penal

Înainte de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58 din 23 mai 2002, articolele pertinente prevedeau următoarele:

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58 din 23 mai 2002 a modificat durata pedepsei cu închisoarea aplicată pentru infracțiunea de calomnie - care este cuprinsă acum între două luni și doi ani - și a eliminat această pedeapsă pentru infracțiunea de insultă.

Noul cod penal, publicat în Monitorul Oficial din 29 iunie 2004 a dispus nesancționarea insultei; în privința calomniei, de-acum este pasibilă în exclusivitate de pedeapsa cu amenda.

Practica internă privind regimul juridic aplicabil contravențiilor

Regimul juridic aplicabil contravențiilor a făcut obiectul a numeroase excepții de neconstituționalitate ridicate de justițiabili pe calea contestării proceselor-verbale de contravenție. În fața Curții Constituționale argumentele părților priveau în special cele ce urmează:

Curtea Constituțională a concluzionat că dispozițiile normative atacate sunt constituționale și a considerat că măsura luată pentru contestarea procesului-verbal de contravenție (art. 34 din ordonanța nr. 2/2001) era o măsură specială care nu implica răsturnarea sarcinii probei în detrimentul contravenientului ci care implica mai degrabă exercitarea de către contestatar a dreptului său la apărare (a se vedea deciziile Curții Constituționale nr. 183 din 8 mai 2003, nr. 349 din 18 septembrie 2003, nr. 317 și 318 din 9 septembrie 2003).

Această poziție de principiu a Curții Constituționale a fost criticată în doctrina românească asupra dreptului contravențional (a se vedea în special "

La 29 ianuarie 2007 Curtea a comunicat Guvernului pârât cererea nr. 17857/03 înaintată la 18 aprilie 2003 de domnul C. Neata. În fața Curții acesta se plânge că printr-un proces-verbal întocmit la 8 iulie 2002 de un polițist din Râmnicu-Vâlcea a fost condamnat la plata unei amenzi de 21.000.000 ROL (echivalentul a circa 670 euro) pentru că a proferat injurii și a refuzat să părăsească sala unei instanțe în timpul unei ședințe publice, contravenție pedepsită de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice. Domnul Neata declară că a contestat acest proces-verbal la Judecătoria din Râmnicu-Vâlcea invocând că faptele povestite în acesta nu erau conforme cu ceea ce s-a întâmplat de fapt.

Modificările recente ale regimului juridic aplicabil contravențiilor

Prin ordonanța de urgență nr. 108/2003, publicată în Monitorul Oficial la 26 decembrie 2003, Guvernul a retras închisoarea contravențională de pe lista de sancțiuni aplicabile autorilor contravențiilor. De-acum principalele sancțiuni ce ar putea fi pronunțate sunt avertismentul, amenda și obligația de a presta muncă în folosul comunității. Această ultimă sancțiune nu poate fi aplicată decât de o instanță. Toate sancțiunile de închisoare contravențională prevăzute de diferite legi și ordonanțe în vigoare se transformă în muncă în folosul comunității. În caz de refuz din partea contravenientului de a executa o asemenea sancțiune, instanța o poate înlocui cu amenda. Executarea unei pedepse cu amenda se face conform regulilor referitoare la executarea creditelor bănești, nicio tranformare a amenzii într-o pedeapsă privativă de libertate nemaifiind posibilă în caz de neplată.

Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice a fost modificată de legea nr. 265/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 603 din 5 iulie 2004. De-acum tulburările ordinii publice, sancționate drept contravenții de art. 2 din legea nr. 61/1991 sunt pasibile în exclusivitate de amenda cuprinsă între 2.000.000 și 10.000.000 lei.

Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.

Orice acuzat are, în special, dreptul

Reclamantul consideră că în timpul procedurii încheiate prin decizia definitivă a Tribunalului Dâmbovița la data de 26 mai 2003 s-a aflat într-o poziție nefavorabilă față de partea adversă, adică Poliția din Pucioasa, căreia instanțele i-au dat câștig de cauză.

Guvernul relevă cu titlu preliminar că numai reclamantul are calitatea de victimă în privința procedurii în litigiu. El consideră apoi că art. 6 alin. 1 nu este aplicabil la procedura în cauză. El scoate în evidență mai întâi particularitățile regimului juridic al contravențiilor, care în dreptul român sunt considerate și tratate drept infracțiuni minore și nu drept infracțiuni pedepsite penal. El admite că dispoziția legală încălcată de reclamant, și anume art. 2 punctul nr. 1 din legea nr. 61/1991, este o dispoziție de aplicație generală, valabilă pentru toți și nu numai pentru un anumit grup de persoane. Cu toate acestea, el menționează că mai multe cerințe legale trebuie îndeplinite pentru ca această infracțiune să fie constituită: acțiunile pedepsite trebuie în special să fi fost comise în public și să fi condus la o tulburare a ordinii publice sau să fi provocat indignarea cetățenilor. El subliniează de altfel că art. 6 alin. 1 este de asemenea inaplicabil din cauza naturii sancțiunii aplicate reclamantului, și anume o amendă administrativă în sumă mică - echivalentă, în moneda națională, cu circa 59 euro -, pe care de altfel reclamantul nu a plătit-o și pe care probabil că nu o va plăti, ținând cont de regulile de prescriere în materie de executare silită. El insistă în plus asupra faptului că sancțiunea astfel aplicată nu putea conduce la o mențiune în cazierul judiciar al reclamantului. El relevă în fine că în România regimul juridic al contravențiilor nu permite schimbarea amenzilor neplătite în pedeapsa cu închisoarea.

Asupra fondului, Guvernul consideră că procedura deschisă în urma plângerii reclamantului împotriva procesului-verbal de contravenție s-a judecat echitabil de către Judecătoria Pucioasa, în fața căreia reclamantul a fost prezent, a fost audiat, a putut asista la interogarea martorilor apărării și prezenta la dosar documente pertinente, în cadrul unei proceduri cu respectarea principiului contradictorialității. Mai precis asupra respectării dreptului de prezumție de nevinovăție Guvernul menționează că nimic nu indică faptul că instanțele care s-au pronunțat - în primă instanță și apoi recurs - asupra temeiniciei contestației au avut idei preconcepute asupra acesteia.

Guvernul este de acord că ordonanța Guvernului nr. 2/2001 nu conține reguli specifice în materie de obligație de prezentare a probei, dar subiliază totuși că nicio dispoziție aplicabilă nu cere din partea reclamantului să-și dovedească nevinovăția. Art. 34 din ordonanță obligă instanța să verifice dacă plângerea a fost introdusă în termen, să-l asculte pe cel care a făcut-o și pe celelalte persoane citate, dacă aceștia s-au prezentat, să ordone administrarea de orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal de contravenție, și să hotărască asupra sancțiunii. Această dispoziție este completată de regulile codului de procedură civilă, a cărui principală regulă, în materie de probă, este enunțată de maxima latină

Guvernul indică faptul că principiile aplicabile în materie civilă sunt adaptate de asemenea în funcție de particularitățile acestor infracțiuni minore. Cu titlu exemplificativ, el face trimitere la faptul că principiul "disponibilității", conform căruia părțile stăpânesc derularea procedurii civile, nu este aplicabil

Reclamantul contestă argumentele Guvernului. El menționează că invocarea Guvernului conform căreia nu ar mai avea de plătit amenda este greșită, deoarece numele său continuă să fie înscris în registrele Direcției Generale a Finanțelor Dâmbovița pentru încasarea silită a amenzii și cheltuielilor de judecată privind procedura prin care a contestat temeinicia acestei sancțiuni.

Curtea relevă, după exemplul Guvernului, că această plângere privește în exclusivitate reclamantul, care este direct și personal afectat de procedura încheiată prin decizia definitivă a Tribunalului Dâmbovița la data de 26 mai 2003.

În privința aplicabilității art. 6 la procedura în litigiu, pe care Guvernul o contestă, trebuie constatat că dreptul intern nu califică drept "penală" contravenția care a adus o amendă reclamantului, legiuitorul român alegând să dezincrimineze unele acțiuni care, deși aduc atingere ordinii publice, au fost comise în circumstanțe care conduc la concluzia că nu constituie infracțiuni conform legii penale. În cazul în speță reclamantului i s-a reproșat că a proferat la adresa unui funcționar insulte de natură să lezeze demnitatea sa, faptă pedepsită drept contravenție de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 69/1991. Această contravenție era diferită de infracțiunile penale de insultă și calomnie - pedepsite la vremea comiterii faptelor de art. 205 și 206 cod penal -, atât prin procedura prevăzută pentru urmărirea și pedepsirea autorilor săi cât și prin consecințele sale juridice (paragrafele 32 și 33 de mai sus).

Acest lucru nu este totuși hotărâtor în sensul aplicabilității art. 6 alin. 1 din Convenție, indicațiile pe care le oferă dreptul intern neavând decât o valoare relativă (

În lumina criteriilor desprinse din jurisprudența sa constantă în materie (a se vedea, între altele,

La asta se adaugă natura însăși a sancțiunii atrase pentru faptele asupra cărora a fost angajată răspunderea contravențională a reclamantului. Trebuie remarcat că abia prin ordonanța de urgență nr. 108/2003 (publicată în Monitorul Oficial din 26 decembrie 2003) Guvernul a retras închisoarea contravențională de pe lista pedepselor ce ar putea fi aplicate autorilor contravențiilor (paragrafele 39 și 40 de mai sus). Faptele atribuite reclamantului puteau fi pedepsite la acea vreme nu numai printr-o amendă ci și prin pedeapsa cu închisoarea cu durata cuprinsă între cincisprezece zile și trei luni (paragraful 29 de mai sus). Or, aici era vorba despre o sancțiune care, prin natura și gravitatea sa, ținea fără nicio îndoială de materia penală, art.6 aplicându-se de atunci în latura sa penală.

Combinat cu paragraful 3, paragraful 1 al art. 6 obligă între altele Statele contractante să ia măsuri pozitive. Ele constau în special în informarea acuzatului, în termenul cel mai scurt, asupra naturii și cauzei acuzației ce i se aduce, în acordarea timpului și înlesnirilor necesare pentru a-și pregăti apărarea, în garantarea dreptului la apărare personal sau fiind asistat de un avocat și în a-i permite să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării. Acest ultim drept implică nu numai existența, în materie, a unui echilibru între acuzare și apărare (a se vedea,

Curtea va analiza dacă a fost așa în acest caz. Astfel, nu va putea nici să se pronunțe asupra vinovăției reclamantului nici să aprecieze ea însăși elementele de fapt care au condus instanțele naționale să adopte o asemenea decizie în locul alteia (a se vedea, printre multe altele,

În cazul în speță, reclamantul era "acuzat" cel mai târziu din 24 noiembrie 2002, dată la care a primit la domiciliul său procesul-verbal de contravenție datat 21 noiembrie 2002, prin care i s-a aplicat o amendă contravențională deoarece a proferat injurii și a folosit expresii vulgare într-un loc public.

Guvernul menționează că nimic nu demonstrează că instanțele sesizate asupra contestației reclamantului ar fi avut idei preconcepute asupra vinovăției sale (paragraful 44

O asemenea abordare a instanțelor naționale nu este surprinzătoare în măsura în care, așa cum indică Guvernul, regimul juridic aplicabil contravențiilor era completat de dispozițiile codului de procedură civilă, reglementat în materie de probă de principiul

Curtea a constatat deja că orice sistem juridic cunoaște prezumțiile de fapt și de drept; Convenția nu le împiedică din principiu, dar în materie penală obligă statele contractante să nu depășească un anumit prag. În special, art. 6 alin. 2 cere statelor să includă aceste prezumții în limite rezonabile luând în calcul gravitatea mizei și păstrând drepturile la apărare (

În privința gravității mizei, trebuie constatat în speță că, în temeiul art. 6 din legea nr. 61/1991 (conform formulării în vigoare la vremea comiterii faptelor), în caz de neplată de către reclamant a amenzii contravenționale în termen de treizeci de zile de la data la care această sancțiune a fost confirmată printr-o decizie definitivă, autoritatea care a aplicat această pedeapsă putea sesiza instanța pentru transformarea amenzii în pedeapsa cu închisoarea contravențională (paragraful 29 de mai sus). Desigur, după recenta modificare a regimului juridic aplicabil contravențiilor, care a culminat cu retragerea închisorii contravenționale de pe lista pedepselor aplicabile autorilor contravențiilor, nicio schimbare a pedepsei amenzii într-o pedeapsă privativă de libertate nu mai pare posibilă în caz de neplată a amenzii (paragrafele 39 și 40 de mai sus); cu toate acestea, această posibilitate exista realmente la vremea comiterii faptelor, inclusiv la data la care pedeapsa aplicată reclamantului a fost confirmată printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

În privința ocrotirii drepturilor la apărare, trebuie constatat că instanțele naționale par să fi dat crezare celor două mărturii ale doamnelor S. și R. - angajatele arhivei implicate direct în incidentul din 21 noiembrie 2002 - fără să fi încercat să obțină mărturiile altor persoane prezente în momentul comiterii faptelor, cum ar fi doamna B., avocată (paragraful 11 de mai sus). În plus, Judecătoria Pucioasa nu a ținut cont, în raționamentul său asupra derulării incidentului, de mărturiile martorilor apărării - printre care cea a lui A., care a contestat faptele atribuite reclamantului -, și nu a precizat motivele pentru care nu le considera credibile (a se vedea,

În ciuda caracterului deosebit al procedurii în cauză, ce a fost deschisă în urma unei contestații a reclamantului privind un proces-verbal și nu a unei plângeri a părții vătămate întemeiată pe art. 204 cod penal în vigoare la vremea comiterii faptelor (paragrafele 32-34 de mai sus), Curtea consideră că posibilitatea reclamantului de a fi confruntat cu martorii acuzării în prezența judecătorului, care trebuia în ultimă instanță să ia o hotărâre în privința cauzei, rămânea o garanție esențială. Într-adevăr, observațiile instanței în privința comportamentului și credibilității unui martor puteau avea consecințe asupra rezultatului procedurii în cauză (a se vedea

În privința celei de-a doua mărturii căreia instanțele i-au dat crezare, cea a angajatei la arhivă R., din actele aflate la dosar reiese că instanța a respins atât cererea reclamantului de confruntare între acest martor și martorii apărării cât și pe cea depusă pentru o nouă audiere a acestora din urmă în lumina faptelor relevate prin mărturia lui R. Or, aici era vorba despre mijloace de probă hotărâtoare din moment ce mărturia lui R. arunca o umbră serioasă de îndoială asupra veridicității mărturiilor apărării, care în plus erau singurele dovezi prin care reclamantul intenționa să-și susțină contestația.

Curtea constată în fine că, după recursul reclamantului, sentința Judecătoriei a fost confirmată de Tribunalul Dâmbovița, care nu a indicat în plus motivele pentru care considera, după exemplul primilor judecători, că mărturiile apărării, în special cea a lui A., nu erau credibile (paragraful 16 de mai sus).

Curtea ia act de dispozitivul

Deși statele au posibilitatea de a nu sancționa unele infracțiuni sau le pot pedepsi pe cale contravențională decât pe cale penală, autorii infracțiunilor nu trebuie să se afle într-o situație defavorabilă pentru simplul fapt că regimul juridic aplicabil este diferit de cel aplicabil în materie penală (

Pe scurt, Curtea este de părere că, dacă nesancționarea contravenției nu pune probleme în sine, nerespectarea garanțiilor fundamentale - printre care prezumția de nevinovăție - care protejează indivizii în fața posibilelor abuzuri ale autorităților impune în privința aceasta o problemă pe baza art. 6 din Convenție. Reiterând importanța, cu ocazia unei proceduri care poate fi calificată drept "penală", a unei asemenea garanții chemată să restabilească echilibrul dintre autorii prezumați ai faptelor nelegale și autoritățile desemnate să-i urmărească și să-i sancționeze, ea concluzionează că nu a fost judecată echitabil cauza reclamantului, așa cum prevede art. 6 din Convenție.

În consecință, a fost încălcată această dispoziție.

Reclamanții se plâng de asemenea de rezultatul altor două cauze pe care le-au intentat în fața instanțelor naționale, și anume o acțiune în anulare a unui contract de vânzare și o acțiune în anulare a diferitelor acte administrative (paragrafele 5-13 de mai sus).

Curtea amintește că conform art. 35 alin. 1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și în termen de șase lui de la data hotărârii interne definitive. Or, ultimele hotărâri definitive în cauză au fost pronunțate de Curtea de Apel Ploiești la 3 iunie și respectiv 18 iulie 2002, adică la peste șase luni de la data introducerii cererii, 9 august 2003.

În privința hotărârilor ulterioare de respingere a contestației în anulare a reclamanților precum și a cererii lor vizând introducerea, de către procurorul general, unui recurs în anulare împotriva hotărârilor definitive citate anterior, Curtea amintește că, conform regulii epuizării căilor de atac interne, un reclamant trebuie să se prevaleze de căile de atac disponibile și suficiente în mod normal în ordinea juridică internă pentru a-i permite să obțină reparația încălcărilor invocate. Aceste căi de atac trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, în practică precum și în teorie, altminteri le lipsesc caracterul efectiv și accesibilitatea dorite. Nimic nu impune folosirea căilor de atac care nu sunt nici adecvate nici efective (a se vedea, între altele,

Reiese că această parte a cererii este tardivă și că trebuie respinsă în aplicarea art. 35 alin. 1 și 4 din Convenție.

Reclamantul cere 10.000 euro cu titlu de prejudiciu moral și material pe care i le-ar fi cauzat pedepsele "descurajante" aplicate de funcționarii de la Secția de Poliție din Pucioasa cu concursul magistraților naționali și presiunile fizice, psihice și sociale pe care le-ar fi suferit din 2002. El indică faptul că această sumă include costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și în procedura în fața Curții. Nu își susține pretențiile și cere ca Guvernul pârât să prezinte o expertiză asupra cheltuielilor sale.

Reclamanții cer de asemenea 40.000 euro cu titlu de prejudiciu pe care l-ar fi cauzat deznodământul acțiunilor cu care au sesizat instanțele naționale (paragrafele 5-13 de mai sus).

Guvernul cere respingerea cererii reclamanților ca nesusținută și neîntemeiată. El nu vede nicio legătură de cauzalitate între faptele în litigiu și cererile formulate de interesați, împreună sau separat.

Curtea constată că singura bază de reținut pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă, în cazul în speță, în faptul că reclamantul nu a putut beneficia de garanțiile art. 6 din Convenție cu prilejul acțiunii în constatare a procesului-verbal de contravenție (paragrafele 68 și 69 de mai sus). Curtea consideră nestabilită realitatea prejudiciului material invocat, care de altfel nu este nici cuantificat nici justificat. Într-adevăr, nimic nu dovedește că reclamantul a plătit deja amenda, procedura de executare silită a acestei creanțe fiind în prezent suspendată (paragrafele 19, 43 și 47). Cu toate acestea, Curtea nu consideră irațional să creadă că din cauza caracterului inechitabil al procedurii în cauză interesatul a suferit un prejudiciu moral cert, a cărui încălcare nu o pot remedia suficient constatările din prezenta hotărâre.

Statuând în echitate, conform dispozițiilor art. 41, alocă reclamantului 1.200 euro cu titlu de reparație a prejudiciului moral suferit.

În privința costurilor și cheltuielilor cerute (paragraful 75

Curtea nu alocă deci nicio sumă cu acest titlu.

declară cererea admisibilă în privința plângerii întemeiate de reclamant pe caracterul inechitabil al acțiunii în constatare a unui proces-verbal de contravenție și inadmisibilă pentru rest;

hotărăște că a fost încălcat art. 6 din Convenție;

hotărăște: