CASE OF WEIGEL v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul cauzei (

În 1925, C.W., tatăl reclamantului, a cumpărat un apartament cu trei camere, situat la etajul întâi al unui imobil situat la nr. 28, pe Bulevardul Carol, în București (apartamentul nr. 3).

În 1950 statul a intrat în posesia respectivului apartament invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950.

Printr-un contract de vânzare încheiat la 30 octombrie 1996 în temeiul legii nr. 112/95, statul, prin intermediul unei societăți care gestiona bunurile imobiliare ale statului, a vândut acest bun lui B.G. care îl ocupa în calitate de chiriaș.

În 1999, reclamantul a sesizat judecătoria București cu o acțiune în revendicare imobiliară împotriva Primăriei București. El invoca faptul că în temeiul decretului nr. 92/1950, bunurile aparținând anumitor categorii sociale erau scutite de naționalizare și că tatăl său făcea parte din una din aceste categorii.

Printr-o sentință din 14 mai 1999, instanța, după ce a constatat că statul intrase în posesia bunului fără «

La 11 aprilie 2002, reclamantul a formulat o nouă acțiune în revendicare a bunului, de data aceasta împotriva lui B.G., terțul cumpărător. El a cerut de asemenea evacuarea acestuia din urmă.

Printr-o sentință din 27 iunie 2002, judecătoria București, după ce a comparat titlurile de proprietate, a admis acțiunea în revendicare a reclamantului și a ordonat lui B.G. să-i restituie bunul. Instanța a ordonat de asemenea evacuarea terțului cumpărător.

În urma apelului lui B.G., tribunalul București, considerând că reclamantul nu dovedise reaua credință a cumpărătorului, a anulat sentința din 27 iunie 2002 și a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată. La 21 martie 2003, Curtea de Apel București a confirmat hotărârea tribunalului cu aceeași motivație.

Acțiunea în anulare a certificatului de moștenitor eliberat pe numele fratelui reclamantului

În 2002, reclamantul a introdus o acțiune în anulare a unui certificat de moștenitor eliberat în 1999, pe numele fratelui său, T.G. W. În fața judecătoriei București el a menționat că era singurul moștenitor al tatălui său care a acceptat succesiunea în termenul legal. El se baza pe un certificat de moștenitor eliberat în 1992 în favoarea sa. El menționa că era imposibil să se deschidă o nouă succesiune șapte ani mai târziu. În opinia reclamantului, T.G.W. decedase deja în momentul celei de-a doua deschideri a succesiunii, în 1999, în condițiile în care în dreptul succesoral român un moștenitor trebuie să aibă capacitatea de exercițiu.

Printr-o sentință din 27 noiembrie 2003, instanța a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată. Instanța a considerat că nu exista niciun motiv să se anuleze respectivul certificat de moștenitor și că în orice caz reclamantul nu era decât o parte terță în raport cu a doua succesiune. Reclamantul a înaintat apel împotriva acestei sentințe.

Conform ultimelor informații oferite de Guvern, procedura a fost suspendată, în apel, în fața Tribunalului București.

Din dosar reiese că reclamantul a depus în 2001 la Primăria București o cerere de restituire a bunului litigios. Printr-o scrisoare din 14 aprilie 2006 Primăria a informat agentul Guvernului că nu era posibil să se dea un răspuns favorabil cererii reclamantului din cauza lipsei anumitor documente. Copia acestei scrisori a fost prezentată la dosar.

Dispozițiile legale și jurisprudența internă pertinente sunt descrise în Hotărârile

Legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10/2001 prevede că despăgubirea la care vor fi îndreptățite persoanele care nu obțin restituirea imobilului naționalizat, și a cărei sume se va stabili în urma unei proceduri administrative de o comisie centrală, este constituită dintr-o participație la un organism de plasament al valorilor mobiliare, organizat sub forma unei societăți pe acțiuni («

La la data de 29 decembrie 2005

Curtea amintește că judecătorii nu trebuie să fie părtinitori sau să aibă prejudecăți personale și că în același timp instanța trebuie să ofere garanții suficiente pentru a exclude în această privință orice îndoială legitimă (

Presupunând că reclamantul a epuizat căile de atac interne pentru a soluționa această plângere la nivel național, și deși are îndoieli în privința sentinței instanțelor naționale în materie de bună credință a părților, Curtea nu descoperă, în circumstanțele speței, niciun element subiectiv sau obiectiv de natură să arunce o urmă de îndoială asupra imparțialității judecătorilor.

Reiese că plângerea este în mod manifest neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea

Invocând articolul 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge că a suferit o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor sale din cauza hotărârii pronunțate la 21 martie 2003 de Curtea de Apel București, care a respins acțiunea sa în revendicare a apartamentului nr. 3, în condițiile în care sentința definitivă din 14 mai 1999 a judecătoriei București a ordonat restituirea aceluiași bun.

Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul

Cu titlu preliminar, Guvernul atrage atenția că reclamantul nu este proprietarul exclusiv al apartamentului nr. 3, din cauza existenței unui al doilea certificat de moștenitor, eliberat în 1999, pe numele fratelui său, T.G.W. El susține că în dreptul român moștenitorii sunt presupuși coproprietari asupra întregii mase succesorale, fără a avea un drept de proprietate exclusiv. El face trimitere la cauza

Guvernul estimează că reclamantul ar putea obține o despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001 modificată de legea nr. 247/2005, ceea ce corespunde cerințelor art. 1 din Protocolul nr. 1. El consideră că în situații complexe ca cele ale speței, în care dispozițiile legislative au un impact economic asupra întregii țări, autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o putere discreționară nu numai pentru a alege măsurile vizând garantarea respectării drepturilor patrimoniale, dar și pentru a avea timpul necesar punerii lor în aplicare. El expune că ultima reformă în materie, și anume legea nr. 247/2005, prevede principiul acordării despăgubirilor echitabile și neplafonate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize și accelerează procedura restituirii sau despăgubirii. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea de face prin emiterea de titluri de participație la un organism colectiv de valori mobiliare (

Citând cauzele

Reclamantul contestă teza Guvernului. În ceea ce privește acțiunea în anulare a certificatului de moștenitor eliberat pe numele fratelui său, el menționează că în dreptul succesoral român moștenitorii trebuie să accepte o succesiune în termen de șase luni începând de la deschiderea acesteia, condiție neîndeplinită de fratele său. El amintește că în temeiul dreptului intern, o singură succesiune nu poate fi deschisă de două ori. În opinia reclamantului, un birou notarial care primește o cerere de deschidere a unei succesiuni trebuie să efectueze o cercetare prealabilă pentru a verifica dacă respectiva succesiune nu a făcut obiectul unei alte cereri, într-un alt birou al aceluiași sector.

Reclamantul menționează că dreptul său de proprietate asupra imobilului a fost recunoscut printr-o hotărâre definitivă care nu a fost anulată. În ceea ce privește cererea de restituire formulată în aplicarea legii nr. 10/2001, reclamantul consideră că simplul fapt de a fi depus o asemenea cerere, în condițiile în care dreptul său de proprietate fusese recunoscut printr-o hotărâre definitivă, nu poate avea nicio consecință juridică asupra soluționării prezentei cereri. El consideră că vânzarea bunului său confirmată prin decizia din 21 martie 2003 a Curții de Apel București constituie o ingerință în dreptul său de proprietate. El invocă în acest sens cauza

Curtea amintește că a considerat deja că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți, chiar atunci când era anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia și că terții erau de bună credință, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (

În plus, Curtea a constatat de asemenea într-o altă cauză că statul și-a încălcat obligația de a reacționa în timp util și coerent față de chestiunea de interes general care constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naționalizare. Ea a considerat că incertitudinea generală creată astfel s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a aflat în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său în condițiile în care beneficia de o hotărâre definitivă care condamna statul să i-l restituie (

În speță, Curtea nu are nici-un motiv să se îndepărteze de jurisprudența citată anterior, situația de fapt fiind practic aceeași. În prezenta cauză, după exemplul cauzei

De asemenea, Curtea constată că, deși Guvernul susține că reclamantul avea dreptul de a obține o reparație, nicio despăgubire nu i-a fost acordată pentru această privare. Într-adevăr, reclamantul a depus o cerere de restituire a bunului în temeiul legii nr. 10/2001, completată între timp cu legea nr. 247/2005, dar nu a primit până astăzi niciun răspuns, nici asupra restituirii cerute nici în privința despăgubirii la care Guvernul susține că ar avea dreptul (paragraful 17 de mai sus).

În speță, presupunând că cererea de restituire formulată de reclamant în baza legii nr. 10/2001 este admisibilă și ar putea permite o despăgubire, Curtea observă că

În consecință, Curtea consideră că faptul că reclamantul a fost privat de dreptul său de proprietate asupra bunului său, combinat cu lipsa totală a despăgubirii de peste șase ani, l-au făcut să sufere o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de

În fond

Guvernul contestă ferm evaluarea prețului imobilului făcută în speță de expertul desemnat de reclamant. El estimează la 58.830 euro suma maximă ce i-ar putea fi acordată, ceea ce reprezintă, conform concluziilor unui alt expert, valoarea de piață a bunului. El consideră că prejudiciul moral trebuie apreciat în conformitate cu jurisprudența Curții și nu se opune la plata cheltuielilor de procedură, cu condiția ca acestea să fie susținute prin acte doveditoare, rezonabile și legate de încălcarea constatată.

Curtea nu ar putea ignora existența unui al doilea certificat de moștenitor și acțiunea în anulare a respectivului certificat în curs în fața instanțelor interne și constată că această procedură ar putea avea consecințe asupra chestiunii satisfacției echitabile.

Curtea consideră că, în circumstanțele speței, nu este cazul să se pună problema aplicării

declară cererea admisibilă pentru capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă pentru rest;

hotărăște că nu se este cazul să se pună problema aplicări art. 41 din Convenție;