CASE OF GABRIEL v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of P1-1
CASE OF GABRIEL v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2007)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secția a III-a
HOTĂRÂREA
din 8 martie 2007
în Cauza Gabriel împotriva României
(Cererea nr. 35951/02)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condițiile prevăzute în
art. 44
alin. (2) din Convenție. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Gabriel împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupančič, președinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, domnul David Thor Björgvinsson, doamna I. Ziemele, judecători, și domnul S. Naismith, grefier adjunct de secție,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 15 februarie 2007,
a pronunțat următoarea hotărâre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
1.
La originea cauzei se află cererea nr. 35951/02, introdusă împotriva României, prin care doi cetățeni ai acestui stat, domnul Ioan Gabriel și Doamna Ana Gabriel
(reclamanții),
a sesizat Curtea la data de 25 august 2002 în temeiul
art. 34
din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
(Convenția).
2.
Guvernul român
(Guvernul)
a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Beatrice Rămășcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3.
La 23 noiembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispozițiile
art. 29
alin. 3 al Convenției, Curtea a decis că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.
Atât reclamanții cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul cauzei (
art. 59
alin. 1 din regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanțele cauzei
5.
Reclamanții s-au născut în anul 1928 și respectiv 1938 și au domiciliul în Baia Mare.
La 16 martie 1950 M.E. a constituit un legat universal în favoarea
lui V.E. Printre bunurile care formau patrimoniul lui M.E. figura un imobil format din șapte apartamente, situat pe strada Mihai Viteazul la nr. 23, în Satu Mare. În același an, invocând decretul nr. 92/1950, statul a intrat în posesia respectivului imobil. La 20 iunie 1986 V.E. a constituit un legat universal în favoarea reclamanților.
1) Cerere administrativă de restituire
În 1996 reclamanții, în calitate de legatari universali ai lui V.E., au cerut restituirea bunului comisiei județene pentru aplicarea legii nr. 112/95. Două apartamente erau ocupate de V.V.B. și respectiv V.E.I., precum și de P.G.I., chiriași ai statului.
Printr-o decizie administrativă din 6 iunie 1996 comisia municipală a acordat reclamanților o despăgubire pentru pierderea bunului lor. Reclamanții au contestat decizia de mai sus la judecătoria Satu Mare.
La 22 ianuarie 2000 instanța a ordonat, la cererea reclamanților, suspendarea procedurii din cauza existenței unei acțiuni în revendicare privind același bun.
2) Vânzarea celor două apartamente
În 1996 societatea «
C
», administratora bunurilor imobiliare ale statului, a vândut unul din cele două apartamente lui V.V.B. și V.E.I. (apartamentul nr. 4).
Acțiunea în revendicare și în anulare a contractelor de vânzare
În 1999 reclamanții au sesizat tribunalul județean Satu Mare cu o acțiune în revendicare imobiliară împotriva Primăriei, Ministerului Finanțelor și terților cumpărători. Ei au cerut instanței să constate ilegalitatea naționalizării bunului care a aparținut lui V.E. și să li-l restituie în calitate de legatari universali.
Printr-o sentință din 21 martie 2001, judecătoria a respins acțiunea reclamanților, pe motiv că V.E., neacceptând un legat în favoarea sa, transferul de proprietate nu a avut loc, ceea ce explica faptul că reclamanții nu puteau beneficia de legatul lui V.E. în favoarea sa.
13.
La apelul
reclamanților, la 7 noiembrie 2001, tribunalul județean Baia Mare a confirmat această sentință. Reclamanții au formulat un recurs împotriva acestei decizii.
Printr-o hotărâre din 4 martie 2002, Curtea de Apel Oradea a admis recursul lor, a casat decizia tribunalului județean și, în fond, a admis parțial acțiunea lor, ordonând autorităților să le restituie bunul, exceptând apartamentul vândut de stat lui V.V.B. și V.E.I.. Curtea de Apel, după ce a constatat că reclamanții erau legatari universali, a considerat că naționalizarea bunului fusese ilegală și a ordonat modificarea înscrierilor în registrul funciar, pentru ca reclamanții să figureze în el drept proprietari ai bunului litigios, cu excepția apartamentului vândut deja cumpărătorilor de bună credință, V.V.B și V.E.I. Curtea de Apel a ordonat anularea contractului de vânzare cu P.G.I. pe motiv că acesta încheiase contractul de închiriere după cererea administrativă în restituire angajată de reclamanți.
Conform informațiilor oferite de Guvern, la 12 decembrie 2005 judecătoria Satu Mare a anulat decizia administrativă din 6 iunie 1996.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE
Dispozițiile legale și jurisprudența internă pertinente sunt descrise în Hotărârile
Brumărescu împotriva României
([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pag. 250-256, paragrafele 31-33),
Străin și alții împotriva României
(nr. 19-26, 21 iulie 2005),
Păduraru împotriva României
(nr. 63252/00, paragrafele 38-53, 1 decembrie 2005) și
Sebastian Taub împotriva României
(nr. 58612/00, paragrafele 36-37, 12 octombrie 2006).
Legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10/2001 prevede că despăgubirea la care vor fi îndreptățite persoanele care nu obțin restituirea imobilului naționalizat, și a cărei sume se va stabili în urma unei proceduri administrative de o comisie centrală, este constituită dintr-o participație la un organism de plasament al valorilor mobiliare, organizat sub forma unei societăți pe acțiuni («
Proprietatea
»). În principiu, beneficiarii unei asemenea despăgubiri primesc titluri de valoare care vor fi transformate în acțiunii atunci când
Proprietatea
va fi cotată la bursă. De altfel, art. 3 din legea menționată anterior precizează că titlurile de valoare nu pot fi vândute înainte de transformarea lor în acțiuni.
La la data de 29 decembrie 2005
Proprietatea
a fost înscrisă în Registrul Comerțului București. Pentru ca titlurile de valoare să poată fi transformate în acțiuni emise de
Proprietatea
și ca aceste acțiuni să poată face ulterior obiectul unei tranzacții pe piața financiară, trebuie mai întâi să urmeze procedura de agreere din partea Consiliului național al valorilor mobiliare (“CNVM”). Intrarea sa efectivă în bursă este prevăzută, conform ultimelor informații, pentru lunile iunie-iulie 2007.
ÎN DREPT
I.
Asupra pretinsei încălcări a
art. 1
din Protocolul nr. 1
19.
Reclamanții se plâng că au suferit o atingere adusă dreptului lor la respectarea bunurilor din cauza hotărârii din 4 martie 2002, a Curții de Apel București, care a confirmat vânzarea lui V.V.B. și V.E.I., în condițiile în care Curtea de Apel a considerat că naționalizarea bunului era ilegală.
Art. 1
din Protocolul nr. 1 prevede următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilității
Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul
art. 35
alin. 3 din Convenție. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate și o declară admisibilă.
B. Asupra fondului
Guvernul remarcă faptul că reclamanții nu au depus nicio cerere de despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001 modificată de legea nr. 247/2005. El consideră că în situații complexe ca cele ale speței, în care dispozițiile legislative au un impact economic asupra întregii țări, autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o putere discreționară nu numai pentru a alege măsurile vizând garantarea respectării drepturilor patrimoniale, dar și pentru a avea timpul necesar punerii lor în aplicare. El expune că ultima reformă în materie, și anume legea nr. 247/2005, prevede principiul acordării despăgubirilor echitabile și neplafonate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize și accelerează procedura restituirii sau despăgubirii. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea de face prin emiterea de titluri de participație la un organism colectiv de valori mobiliare (
Proprietatea
) la nivelul valorii bunului stabilită prin expertiză. În opinia Guvernului, noul mecanism constituit prin legea nr. 247/2005 asigură o despăgubire efectivă, conformă cu cerințele Convenției.
Citând cauzele
Jahn și alții împotriva Germaniei
([GC], nr. 46720/99, 72203/01 și 72552/01, CEDO 2005-...) și
Broniowski împotriva Poloniei
([GC], nr. 31443/96, CEDO 2004-V), Guvernul estimează că în orice caz o eventuală întârziere în acordarea unei despăgubiri, în contextul unei despăgubiri neplafonate, nu întrerupe echilibrul just de păstrat între protecția proprietății indivizilor și cerințele interesului general și nu obligă reclamantul să suporte o sarcină excesivă.
În fine, Guvernul consideră că o eventuală întârziere în acordarea despăgubirilor nu ar fi de natură să întrerupă echilibrul just dintre protecția dreptului de proprietate și cerințele de interes general.
Curtea remarcă faptul că reclamanții au obținut o decizie definitivă de constatare a ilegalității naționalizării bunului și că nu li s-a restituit decât o parte din bun, adică apartamentul vândul chiriașului P.G.I. (paragraful 14 de mai sus). În privința apartamentului nr. 4, vândut lui V.V.B. și V.E.I., Curtea de Apel Oradea a refuzat să-l restituie reclamanților.
Curtea consideră că constatarea ilegalității naționalizării bunului în integralitatea sa are drept efect recunoașterea, indirect și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate a reclamanților asupra bunului lor, inclusiv asupra apartamentului nr. 4. În plus, Curtea constată că acest drept nu era revocabil și nu a fost nici contestat nici infirmat până astăzi.
Pe baza acestor elemente și ținând cont de jurisprudența recentă, Curtea a concluzionat că în speță problema existenței unui bun nu face obiectul unei controverse (cf.
mutatis mutandis
,
Sebastian Taub împotriva României
, citat anterior, paragrafele 36-37).
Curtea amintește că a considerat deja că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți, chiar atunci când era anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia și că terții erau de bună credință, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară
art. 1
din Protocolul nr. 1 (
Străin citat anterior
, paragrafele 39, 43 și 59).
În plus, Curtea a constatat de asemenea într-o altă cauză că statul și-a încălcat obligația de a reacționa în timp util și coerent față de chestiunea de interes general care constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naționalizare. Ea a considerat că incertitudinea generală creată astfel s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a aflat în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său în condițiile în care beneficia de o hotărâre definitivă care condamna statul să i-l restituie (
Păduraru
citat anterior, paragraful 112).
În speță, Curtea nu are nici-un motiv să se îndepărteze de jurisprudența citată anterior, situația de fapt fiind practic aceeași. După exemplul cauzei
Păduraru
citată anterior, în prezenta cauză, niște terți au devenit proprietari mai înainte ca dreptul de proprietate al reclamanților asupra bunului să fi făcut obiectul unei confirmări definitive. Și, la fel ca în cauza
Străin
citată anterior, reclamanții în speță au fost recunoscuți drept proprietari legitimi, instanțele considerând naționalizarea abuzivă.
Curtea constată că vânzarea bunului reclamanților, în baza legii nr. 112/1995, îi împiedică să beneficieze de dreptul lor de proprietate și că pentru această privare nu li s-a acordat nicio despăgubire.
În speță, presupunând că o eventuală cerere a reclamanților în baza legii nr. 10/2001 este admisibilă și ar putea permite o despăgubire, Curtea observă că
Proprietatea
nu funcționează în prezent într-un mod care să poată conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamanților. În plus, nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 de modificare a acesteia nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza lipsei prelungite a despăgubirii de către persoanele care, la fel ca reclamanții, au fost private de bunurile lor.
În consecință, Curtea consideră că faptul că reclamanții au fost privați de dreptul lor de proprietate asupra bunului lor, combinat cu lipsa totală a despăgubirii de peste patru ani, i-a făcut să sufere o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de
art. 1
din Protocolul nr. 1.
Prin urmare această dispoziție s-a încălcat în speță.
II.
Asupra aplicării
art. 41
din Convenție
33.
În conformitate cu art. 41 din Convenție,
"În cazul în care Curtea
declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Prejudiciu
În fond
reclamanții cer restituirea bunului în chestiune. Conform unui raport de expertiză prezentat de ei, valoarea de piață a apartamentului nr. 4 ar fi de 79.772 euro. Ei nu au cerut nicio sumă cu titlu de prejudiciu moral.
Guvernul contestă suma prejudiciului material așa cum este expus de reclamanți și face trimitere la o opinie a unui expert imobiliar prezentată la cererea sa. Conform concluziilor acestei opinii, valoarea de piață a bunului ar ajunge la 45.778 euro. În privința cererii pentru prejudiciul moral, Guvernul remarcă faptul că reclamanții nu au cerut nicio reparație cu acest titlu și consideră că simpla constatare a încălcării ar putea constitui o reparație satisfăcătoare a eventualului prejudiciu.
În circumstanțele speței, Curtea consideră că restituirea apartamentului nr. 4, situat în str. Mihai Viteazul la nr. 23, în Satu Mare, precum și a terenului aferent, ar pune pe cât posibil reclamanții într-o situație echivalând cu cea în care s-ar afla dacă cerințele
art. 1
din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Dacă statul pârât nu va proceda la această restituire în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, Curtea decide că va trebui să plătească interesaților, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului.
În acest sens, Curtea notează cu interes că legea nr. 247/2005 privind modificarea legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naționalizate atât legal cât și ilegal, intrată în vigoare la 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudența internațională, judiciară sau arbitrală referitoare la reparațiile datorate în caz de acte ilicite și confirmate în mod constant de ea însăși în jurisprudența sa referitoare la privările ilegale sau
de facto
(
Papamichapoulos împotriva Greciei
(satisfacție echitabilă), Hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, pag. 59-61, paragrafele 36-39,
Zubani împotriva Italiei
, Hotărârea din 7 august 1996,
Culegere de hotărâri și decizii
1996-IV, pag. 1078, paragraful 49, și
Brumărescu împotriva României
(satisfacție echitabilă), citată anterior, paragraful 22 și 23).
Într-adevăr noua lege califică drept abuzive naționalizările făcute de regimul comunist și prevede obligația restituirii unui bun ieșit din patrimoniul unei persoane în urma unei asemenea privări. În caz de imposibilitate de restituire de exemplu din cauza vânzării bunului unui terț de bună credință, legea acordă o despăgubire la nivelul de piață al bunului în momentul acordării (titlul I, secția I, art. 1, 16 și 43 din lege).
Curtea observă că opinia supusă atenției de expertul Guvernului se bazează pe o valoare ipotetică, deoarece expertul nu a vizitat bunul.
Ținând cont de expertiza prezentată de reclamanți precum și de informațiile de care Curtea dispune asupra prețurilor pieții imobiliare locale, ea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 60.000 euro.
În consecință, statuând în echitate conform prevederilor
art. 41
din Convenție, Curtea acordă reclamanților suma de 60.000 euro.
B. Costuri și cheltuieli
Reclamanții nu cer rambursarea costurilor și cheltuielilor.
43.
Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea costurilor și cheltuielilor decât în măsura în care a cerut-o. În consecință, în cazul în speță, Curtea nu alocă reclamanților nicio sumă cu acest titlu.
C.
Majorări de întârziere
44.
Curtea hotărăște să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
declară cererea admisibilă;
2
. hotărăște că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;
hotărăște:
a) că statul pârât trebuie să restituie reclamanților apartamentul nr. 4 situat în str. Mihai Viteazul la nr. 23, în Satu Mare, precum și terenul aferent, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu
art. 44
alin. 2 din Convenție;
b) că în caz de nerestituire statul pârât trebuie să plătească reclamanților în același termen de 3 luni , 60.000 euro (șaizeci mii euro) pentru prejudiciul material;
c) că suma respectivă va fi convertită în moneda statului pârât la rata de schimb din ziua plății;
b) că, începând de la data expirării termenului amintit și până la momentul efectuării plății, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
respinge cererea de acordare a unei satisfacții echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 8 martie 2007, în aplicarea
art. 77
alin. 2 și 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupančič,
președinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct