CASE OF GAVRILEANU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

Printr-o hotărâre definitivă din 2 octombrie 1997 tribunalul județean Suceava a admis acțiunea formulată de reclamant împotriva comisiei locale din Volovăț pentru aplicarea legii nr. 18/1991 («

Demersuri făcute de reclamant pentru a obține executarea hotărârii din 2 octombrie 1997

În urma cererilor formulate de reclamant la autoritățile administrative pentru executarea hotărârii definitive menționate anterior, prefectura Suceava («

La 25 februarie 1999 judecătoria Rădăuți a admis o nouă acțiune formulată de reclamant și a condamnat comisia locală să-l pună în posesia unui teren, în conformitate cu hotărârea definitivă din 2 octombrie 1997 și comisia județeană Suceava («

Comisia locală a înaintat apel împotriva acestei hotărâri. Printr-o hotărâre definitivă din 14 octombrie 1999 tribunalul județean Suceava a anulat acest apel pentru neplara taxei de timbru.

În martie 1999, reclamantul a cerut comisiei locale punerea în posesie a terenului ce a aparținut bunicii sale înainte de naționalizare, bazându-se pe sentința din 25 februarie 1999.

La 20 mai 1999 comisia locală a informat reclamantul că acest teren fusese atribuit unor terți și că trebuia mai degrabă să înainteze o acțiune în revendicare împotriva lor. Comisia a semnalat de asemenea imposibilitatea de a-l pune în posesie pe un alt amplasament, din lipsa terenului disponibil în rezerva satului.

La 7 iunie 1999 reclamantul a introdus o plângere penală, fără a se constitui parte civilă, împotriva șefilor comisiei locale pentru abuz de putere. La 15 noiembrie 1999 procurorul de pe lângă judecătoria Rădăuți a pronunțat o decizie de neîncepere a urmăririi în favoarea acestuia. Parchetul a reținut că terenul cerut de reclamant, și anume amplasamentul ce a aparținut bunicii sale, era ocupat de instituții publice, și anume sediul poliției, supermagazinul satului, șoseaua satului precum și imobile aparținând unor persoane private. Punerea în posesie pe un alt amplasament era imposibilă deoarece satul nu mai avea terenuri disponibile. Decizia sa a fost confirmată de parchetele superioare ierarhic.

La 10 mai 2001 comisia locală l-a invitat pe reclamant să se prezinte personal pentru punerea în posesie a terenului și să furnizeze documentele necesare pentru această operațiune.

La 7 iunie 2001 comisia locală s-a deplasat la fața locului pentru a pune reclamantul în posesia unui teren de 1,025 ha în baza hotărârii din 2 octombrie 1997 și sentinței definitive din 25 februarie 1999, dar reclamantul nu s-a prezentat. Absența sa a fost înscrisă în procesul-verbal redactat în acest scop. Comisia locală a identificat terenul și l-a pus formal la dispoziția reclamantului.

La 14 februarie 2002 comisia locală s-a deplasat din nou la fața locului pentru a pune reclamantul în posesia terenului identificat la 7 iunie 2001, dar, deși fusese invitat de către autorități, reclamantul nu s-a prezentat. Absența sa a fost înscrisă în procesul-verbal redactat în acest scop.

La 20 mai 2002, printr-o scrisoare trimisă la adresa sa, comisia locală a convocat reclamantul la primărie pe data de 27 mai 2002 pentru a efectua punerea în posesia terenului. O nouă scrisoare a fost trimisă la domiciliul reclamantului la 6 mai 2003 cerându-i-se să se prezinte la sediul primăriei pe 12 mai 2003. Reclamantul afirmă că nu a primit aceste scrisori și nu a dat curs acestor convocări.

În opinia reclamantului, la 18 iunie 2003 primarul satului s-a deplasat la domiciliul său pentru a-l pune să semneze procesul-verbal de punere în posesia terenului identificat de comisia locală la data de 7 iunie 2001. La 21 octombrie 2003, un nou proces-verbal de punere în posesie a fost întocmit de comisie și semnat de reclamant. Din aceste procese-verbale reiese că terenul are o suprafață de 1,14 ha și că este conform sentinței din 2 octombrie 1997. Din înscrisurile reclamantului reiese de asemenea că titlul de proprietate asupra acestui teren nu i-a fost eliberat nici până astăzi.

Acțiunea de stabilire a unei amenzi

Printr-o sentință din 20 septembrie 2000, la cererea reclamantului, judecătoria Rădăuți a condamnat comisia locală la plata unei amenzi de 10.000 lei românești (ROL) pe zi de întârziere, începând din 14 octombrie 1999 până la punerea în posesia terenului și eliberarea titlului de proprietate. Această sentință a devenit definitivă la 25 ianuarie 2002.

La 23 noiembrie 2000 și 24 ianuarie 2002 reclamantul a cerut sprijinul unui executor judecătoresc pentru a obține executarea respectivei sentințe. La 4 mai 2001 executorul a notificat comisiei locale un ordin de plată, conform sentinței.

La 6 iunie 2001 reclamantul a făcut o declarație scrisă în fața comisiei locale prin care renunța la plata amenzii cu condiția să fie pus în posesia terenului.

La 8 iunie 2001 comisia locală a formulat o contestație la executarea sentinței, respinsă de judecătoria Rădăuți la 20 iulie 2001.

La 2 octombrie 2002, la cererea reclamantului, executorul judecătoresc a ordonat o reținere din salariul primarului. Primarul a refuzat să dea curs reținerii și reclamantul a sesizat judecătoria Rădăuți cu o acțiune de confirmare a reținerii.

Printr-o sentință din 22 octombrie 2003 instanța i-a respins acțiunea pe motiv că creanța sa nu putea face obiectul unei executări forțate. Ea a amintit că amenda reprezenta o sancțiune civilă și era în același timp un mijloc de constrângere a debitorului de a-și executa obligația și un mijloc de a asigura executarea acestei obligații. Ea a considerat totuși că o decizie care ordona plata amenzii, adică în speță sentința din 20 septembrie 2000, nu constituia un titlu valabil pentru plata daunelor-interese, în măsura în care, conform legii române, amenda avea un caracter provizoriu. Nu era așadar susceptibilă de executare în lipsa unei noi decizii judiciare prin care amenda ar fi fost transformată în daune-interese compensatorii, corespunzătoare prejudiciului suferit efectiv de creditor din cauza executării tardive sau neexecutării obligației inițiale. Tribunalul a reținut de asemenea că executorul judecătoresc nu era competent să calculeze suma amenzii numai pe baza sentinței din 20 septembrie 2000.

În urma recursului reclamantului, printr-o hotărâre definitivă din 8 octombrie 2004, tribunalul județean Suceana a confirmat sentința pronunțată în primă instanță. El a reținut de asemenea că reclamantul fusese pus în posesia unui teren la 21 octombrie 2003 și că comisia locală își executase obligația.

Reclamantul nu a sesizat instanțele naționale cu o acțiune privind transformarea amenzii în daune-interese.

Legislația internă pertinentă, și anume extrasele din legile nr. 18/1991 privind fondul funciar, 169/1997 privind modificările legii nr. 18/1991 și 29/1990 privind contenciosul administrativ, este descrisă în cauzele

Guvernul subliniază că spre deosebire de cauza

Guvernul remarcă faptul că autoritățile locale au convocat de mai multe ori reclamantul pentru a-l pune în posesia unui teren care corespundea dispozitivului hotărârii din 2 octombrie 1997, dar că acesta din urmă nu s-a prezentat. Or nicio punere în posesie nu se putea face în lipsa sa. În plus, titlul de proprietate nu putea fi eliberat de autoritățile competente decât după punerea sa în posesia terenului. Prin urmare, în speță, autoritățile naționale se aflau în imposibilitatea de a executa hotărârea în cauză din cauza comportamentului reclamantului.

Guvernul subliniază, în ultimul rând, că reclamantul ar fi trebuit să ceară instanțelor să condamne comisia la plata daunelor-interese pentru a o forța să execute hotărârea.

În observațiile sale suplimentare din 22 februarie 2005 Guvernul constată că pe 18 și 21 octombrie 2003 reclamantul a fost pus în posesia unui teren ce corespundea dispozitivului hotărârii din 2 octombrie 1997.

Reclamantul contestă teza Guvernului. El indică faptul că nu i-au ajuns niciodată convocările pentru punerea în posesia terenului din 7 iunie 2001 și 14 septembrie 2002. El contestă de asemenea amplasamentul terenului, menționând că vechiul amplasament ce a aparținut bunicii sale se afla în centrul satului și că terenul oferit de comisia locală este situat într-o zonă periferică, ușor inundabil și aflat în apropierea unei păduri. Deși a semnat procesul-verbal din 21 octombrie 2003, autoritățile locale nu au făcut demersurile necesare pentru a-i elibera titlul de proprietate asupra acestui teren.

În observațiile sale suplimentare din 29 martie 2005 reclamantul informează Curtea că nu a fost pus în posesia terenului ce aparținuse bunicii sale și că nici un titlu de proprietate nu i-a fost eliberat până astăzi. În plus, el menționează că primarul satului, în calitatea sa de reprezentant al comisiei locale, s-a deplasat la domiciliul său la data de 18 iunie 2003 pentru a-i cere să semneze procesul-verbal de punere în posesie redactat la acea dată (paragraful 17 de mai sus).

Curtea amintește că, conform jurisprudenței constante, executarea unei sentințe sau unei hotărâri, indiferent de la ce instanță ar proveni, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din «

Curtea admite, la fel ca Guvernul, că dreptul de acces la o instanță nu poate obliga un stat să execute fiecare sentință de natură civilă indiferent care ar fi ea și indiferent care ar fi împrejurările (

În speță, comisiile locale și județene erau exclusiv competente să respecte hotărârea din 2 octombrie 1997 și sentința din 25 februarie 1999, și anume pentru a pune reclamantul în posesia unui teren de 1,14 ha în intravilanul satului Volovăț și pentru a-i elibera dreptul de proprietate. De altfel, Curtea remarcă faptul că nu se mai contestă că în speță deciziile citate anterior nu au fost nici executate în întregime nici anulate sau modificate în urma exercitării unei căi de atac prevăzută de lege (

Curtea constată că hotărârea din 2 octombrie 1997 nu stabilea amplasamentul terenului asupra căruia reclamantului trebuia să i se reconstituie dreptul de proprietate, comisia locală fiind competentă în acest scop. Comisia locală a luat inițiativa la 7 iunie 2001 și a făcut o ofertă reclamantului, respectând condițiile impuse prin hotărârea din 2 octombrie 1997 citată anterior, și anume ca terenul să fie amplasat în intravilanul satului Volovăț. În această privință Curtea constată că părțile sunt în contradicție în privința problemei de a ști dacă oferta trimisă de comisia locală a ajuns efectiv la reclamant.

Curtea regretă faptul că sistemul pus la punct de autoritățile naționale nu permite să se știe cu exactitate dacă reclamantul a luat efectiv cunoștință de conținutul scrisorilor autorităților care îi indicau ofertele de punere în posesie. Deși din procesele-verbale din 7 iunie 2001 și 14 februarie 2002 reiese că reclamantul a lipsit cu ocazia punerilor în posesie, niciun document din dosar nu indică modalitatea prin care reclamantul a fost informat asupra organizării acestor operațiuni.

Cu toate acestea, Curtea consideră că, în prezenta cauză, autoritățile naționale au depus eforturi semnificative pentru a informa reclamantul asupra ofertei făcute și vizând un teren al cărui amplasament respecta dispozitivul hotărârii din 2 octombrie 1997. Astfel, ea constată că comisia locală a invitat reclamantul la sediul său pentru a semna procesul-verbal de punere în posesie prin două scrisori trimise la adresa corectă pe care el o indicase autorităților. În lipsa unui răspuns, primarul satului s-a deplasat personal la domiciliul reclamantului pentru a obține semnătura sa pe procesul-verbal la 18 iunie 2003 (paragrafele 17 și 35 de mai sus). În consecință, Curtea consideră că, ținând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, reclamantul ar fi trebuit să aibă cunoștință de conținutul ofertei autorităților locale încă de la data de 20 mai 2002.

Cu toate acestea, Curtea amintește că ea a considerat deja că omisiunea autorităților de a se conforma într-un termen rezonabil unei decizii definitive poate antrena o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenție, mai ales când obligația de a executa decizia în cauză revine unei autorități administrative (a se vedea,

Curtea constată de asemenea că sentința definitivă din 25 februarie 1999 a condamnat comisia județeană să elibereze reclamantului titlul de proprietate asupra terenului în cauză. Or, nici până astăzi comisia județeană nu a făcut demersurile necesare pentru a-i elibera titlul de proprietate, deși punerea în posesie a avut loc. Guvernul nu a oferit nicio motivare pentru a justifica această întârziere în eliberarea titlului de proprietate după punerea în posesie a reclamantului.

De altfel, Curtea a afirmat deja că acea cale de atac sugerată de Guvern, și anume cererea de daune-interese, este un mijloc indirect de a executa decizia definitivă și nu este deci de natură să remedieze direct încălcarea invocată (

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că din cauza executării tardive a hotărârii din 2 octombrie 1997 și neexecutării sentinței din 25 februarie 1999 în partea sa privind eliberarea titlului de proprietate reclamantului, autoritățile naționale l-au privat de un acces efectiv la o instanță.

Reclamantul s-a plâns de o atingere adusă dreptului său de proprietate din cauza neexecutării de către autoritatea administrativă competentă a hotărârii din 2 octombrie 1997 și a sentinței din 25 februarie 1999. El a invocat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede următoarele:

Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul

Guvernul menționează că procedura privind obligarea comisiei locale, singura competentă să reconstituie dreptul de proprietate, să pună reclamantul în posesia unui teren și să-i elibereze titlul de proprietate nu a făcut să apară în patrimoniul acestuia din urmă un drept de proprietate. Acesta ar putea numai să pretindă în cel mai bun caz că are o «

Chiar presupunând că reclamantul ar avea un «

Reclamantul nu a prezentat observații asupra acestui punct.

Referindu-se la jurisprudența aplicabilă în materie (

Cu toate acestea, Curtea constată că, în cazul în speță, hotărârea care acorda terenul reclamantului nu a fost executată în termene rezonabile, ceea ce este atribuibil autorităților administrative competente. În plus, titlul de proprietate nu i-a fost eliberat până astăzi. Reiese că imposibilitatea din partea lui de a obține executarea imediată și completă a deciziilor în cauză reprezintă o ingerință în dreptul său la respectarea bunurilor sale, ce țin de prima frază a primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Dacă este adevărat că în prezent reclamantul a fost pus în posesia unui teren în baza hotărârii din 2 octombrie 1997 citat anterior, Curtea consideră că din cauza întârzierii în executare atribuibilă autorităților, el a suferit un prejudiciu ce decurge din nebeneficierea de bunul său timp de mai mulți ani (

Curtea constată că Guvernul nu a oferit nicio justificare valabilă pentru ingerința cauzată de neexecutarea într-un termen rezonabil a deciziilor judiciare pronunțate în speță; ea era deci arbitrară și privea încălcarea principiului legalității. O asemenea concluzie scutește Curtea să cerceteze dacă s-a păstrat un echilibru just între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor individuale ale reclamanților (

Reiese se plânge în fine de refuzul procurorului de a începe urmărirea penală împotriva șefilor comisiei locale, invocând în acest scop

Curtea amintește că

Reiese că această plângere este incompatibilă

Bazându-se pe jurisprudența Curții (

În ceea ce privește prejudiciul moral, Guvernul consideră că nu există o legătură de cauzalitate între dauna invocată și pretinsa încălcare a Convenției și consideră că o eventuală hotărâre de condamnare a Curții ar putea constitui, în sine, o reparație satisfăcătoare cu acest titlu.

Curtea relevă că unica bază de reținut pentru acordarea unei reparații echitabile constă în speță în executarea tardivă a hotărârii din 2 octombrie 1997 și neexecutarea sentinței din 25 februarie 1999 în partea sa privind eliberarea titlului de proprietate reclamantului. În această privință Curtea consideră că, în circumstanțele speței, eliberarea unui titlu de proprietate reclamantului pentru terenul în posesia căruia a fost pus, l-ar pune pe cât posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar găsi dacă cerințele

În privința amenzii, Curtea constată că în dreptul român ea reprezintă o sancțiune civilă și că este un mijloc indirect pentru a asigura executarea în natură a obligațiilor care implică fapta debitorului. O decizie de ordonare a plății amenzii nu constituie un titlu valabil pentru plata daunelor-interese, în măsura în care, conform legii române, amenda are un caracter provizoriu. Ea nu este așadar susceptibilă de executare în lipsa unei noi decizii judiciare prin care este transformată în daune-interese moratorii sau compensatorii, corespunzătoare prejudiciului efectiv suferit de creditor din cauza executării tardive sau neexecutării obligației inițiale. În speță, în măsura în care reclamantul nu a folosit integral mecanismul juridic al amenzii, nu Curtea este cea care trebuie să-i stabilească suma și, prin urmare, nu va acorda nicio sumă cu acest titlu.

În ceea ce privește lipsa de câștig și prejudiciul moral, Curtea consideră că nu se poate pune problema aplicării art. 41 asupra acestor puncte, astfel încât trebuie reținută (a se vedea,

Guvernul nu se opune ca reclamantului să i se acorde o sumă corespunzătoare costurilor și cheltuielilor legate de procedura în fața Curții, cu condiția să fie dovedite, necesare și să aibă legătură cu cauza (

Conform

declară cererea admisibilă în privința capătului de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenție privind dreptul de acces la o instanță și 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

hotărăște că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;

hotărăște:

hoărăște că nu se poate pune problema aplicării art. 41 din Convenție nici în ceea ce privește stabilirea reparației pentru lipsa de cîștig din cauza executării tardive a hotărârii din 2 octombrie 1997, nici pentru prejudiciul moral;

respinge cererea de acordare a unei satisfacții echitabile pentru rest.