Gavrileanu împotriva României

La originea cauzei se află cererea nr. 18037/02, introdusă împotriva României, prin care un cetățean al acestui stat, domnul Ioan Gavrileanu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 27 ianuarie 2000 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Beatrice Ramașcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

La 24 octombrie 2003, Curtea a hotărât să comunice Guvernului plângerrile întemeiate pe art. 6 alin. 1 privind dreptul de acces la o instanță și 1 din protocolul nr. 1 la Convenție. Prevalându-se de dispozițiile art. 29 alin. 3 al Convenției, Curtea a decis că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună. ÎN FAPT I. Circumstanțele cauzei

Reclamantul s-a născut în anul 1935 și are domiciliul în Suceava.

În 1957 a fost naționalizat un teren aparținând bunicii reclamantului și situat în centrul satului Volovăț.

Printr-o hotărâre definitivă din 2 octombrie 1997 tribunalul județean Suceava a admis acțiunea formulată de reclamant împotriva comisiei locale din Volovăț pentru aplicarea legii nr. 18/1991 (« comisia locală ») și a ordonat atribuirea în proprietatea reclamantului a unui teren de 1,14 ha situat în intravilanul satului Volovăț, fără a-i identifica amplasarea. 1. Demersuri făcute de reclamant pentru a obține executarea hotărârii din 2 octombrie 1997

În urma cererilor formulate de reclamant la autoritățile administrative pentru executarea hotărârii definitive menționate anterior, prefectura Suceava (« prefectura ») l-a informat, la 15 septembrie 1998, că nu putea fi pus în posesia terenului deoarece nici părinții săi, nici bunicii săi nu erau înscriși în registrul funciar și că în orice caz terenul care aparținuse bunicii sale fusese atribuit unor terți de comisia locală.

La 25 februarie 1999 judecătoria Rădăuți a admis o nouă acțiune formulată de reclamant și a condamnat comisia locală să-l pună în posesia unui teren, în conformitate cu hotărârea definitivă din 2 octombrie 1997 și comisia județeană Suceava (« comisia județeană ») să-i elibereze titlul de proprietate asupra terenului.

Comisia locală a înaintat apel împotriva acestei hotărâri. Printr-o hotărâre definitivă din 14 octombrie 1999 tribunalul județean Suceava a anulat acest apel pentru neplara taxei de timbru.

În martie 1999, reclamantul a cerut comisiei locale punerea în posesie a terenului ce a aparținut bunicii sale înainte de naționalizare, bazându-se pe sentința din 25 februarie 1999.

La 20 mai 1999 comisia locală a informat reclamantul că acest teren fusese atribuit unor terți și că trebuia mai degrabă să înainteze o acțiune în revendicare împotriva lor. Comisia a semnalat de asemenea imposibilitatea de a-l pune în posesie pe un alt amplasament, din lipsa terenului disponibil în rezerva satului.

La 7 iunie 1999 reclamantul a introdus o plângere penală, fără a se constitui parte civilă, împotriva șefilor comisiei locale pentru abuz de putere. La 15 noiembrie 1999 procurorul de pe lângă judecătoria Rădăuți a pronunțat o decizie de neîncepere a urmăririi în favoarea acestuia. Parchetul a reținut că terenul cerut de reclamant, și anume amplasamentul ce a aparținut bunicii sale, era ocupat de instituții publice, și anume sediul poliției, supermagazinul satului, șoseaua satului precum și imobile aparținând unor persoane private. Punerea în posesie pe un alt amplasament era imposibilă deoarece satul nu mai avea terenuri disponibile. Decizia sa a fost confirmată de parchetele superioare ierarhic.

La 10 mai 2001 comisia locală l-a invitat pe reclamant să se prezinte personal pentru punerea în posesie a terenului și să furnizeze documentele necesare pentru această operațiune.

La 7 iunie 2001 comisia locală s-a deplasat la fața locului pentru a pune reclamantul în posesia unui teren de 1,025 ha în baza hotărârii din 2 octombrie 1997 și sentinței definitive din 25 februarie 1999, dar reclamantul nu s-a prezentat. Absența sa a fost înscrisă în procesul-verbal redactat în acest scop. Comisia locală a identificat terenul și l-a pus formal la dispoziția reclamantului.

La 14 februarie 2002 comisia locală s-a deplasat din nou la fața locului pentru a pune reclamantul în posesia terenului identificat la 7 iunie 2001, dar, deși fusese invitat de către autorități, reclamantul nu s-a prezentat. Absența sa a fost înscrisă în procesul-verbal redactat în acest scop.

La 20 mai 2002, printr-o scrisoare trimisă la adresa sa, comisia locală a convocat reclamantul la primărie pe data de 27 mai 2002 pentru a efectua punerea în posesia terenului. O nouă scrisoare a fost trimisă la domiciliul reclamantului la 6 mai 2003 cerându-i-se să se prezinte la sediul primăriei pe 12 mai 2003. Reclamantul afirmă că nu a primit aceste scrisori și nu a dat curs acestor convocări.

În opinia reclamantului, la 18 iunie 2003 primarul satului s-a deplasat la domiciliul său pentru a-l pune să semneze procesul-verbal de punere în posesia terenului identificat de comisia locală la data de 7 iunie 2001. La 21 octombrie 2003, un nou proces-verbal de punere în posesie a fost întocmit de comisie și semnat de reclamant. Din aceste procese-verbale reiese că terenul are o suprafață de 1,14 ha și că este conform sentinței din 2 octombrie 1997. Din înscrisurile reclamantului reiese de asemenea că titlul de proprietate asupra acestui teren nu i-a fost eliberat nici până astăzi. 2. Acțiunea de stabilire a unei amenzi

Printr-o sentință din 20 septembrie 2000, la cererea reclamantului, judecătoria Rădăuți a condamnat comisia locală la plata unei amenzi de 10.000 lei românești (ROL) pe zi de întârziere, începând din 14 octombrie 1999 până la punerea în posesia terenului și eliberarea titlului de proprietate. Această sentință a devenit definitivă la 25 ianuarie 2002.

La 23 noiembrie 2000 și 24 ianuarie 2002 reclamantul a cerut sprijinul unui executor judecătoresc pentru a obține executarea respectivei sentințe. La 4 mai 2001 executorul a notificat comisiei locale un ordin de plată, conform sentinței.

La 6 iunie 2001 reclamantul a făcut o declarație scrisă în fața comisiei locale prin care renunța la plata amenzii cu condiția să fie pus în posesia terenului.

La 8 iunie 2001 comisia locală a formulat o contestație la executarea sentinței, respinsă de judecătoria Rădăuți la 20 iulie 2001.

La 2 octombrie 2002, la cererea reclamantului, executorul judecătoresc a ordonat o reținere din salariul primarului. Primarul a refuzat să dea curs reținerii și reclamantul a sesizat judecătoria Rădăuți cu o acțiune de confirmare a reținerii.

Printr-o sentință din 22 octombrie 2003 instanța i-a respins acțiunea pe motiv că creanța sa nu putea face obiectul unei executări forțate. Ea a amintit că amenda reprezenta o sancțiune civilă și era în același timp un mijloc de constrângere a debitorului de a-și executa obligația și un mijloc de a asigura executarea acestei obligații. Ea a considerat totuși că o decizie care ordona plata amenzii, adică în speță sentința din 20 septembrie 2000, nu constituia un titlu valabil pentru plata daunelor-interese, în măsura în care, conform legii române, amenda avea un caracter provizoriu. Nu era așadar susceptibilă de executare în lipsa unei noi decizii judiciare prin care amenda ar fi fost transformată în daune-interese compensatorii, corespunzătoare prejudiciului suferit efectiv de creditor din cauza executării tardive sau neexecutării obligației inițiale. Tribunalul a reținut de asemenea că executorul judecătoresc nu era competent să calculeze suma amenzii numai pe baza sentinței din 20 septembrie 2000.

În urma recursului reclamantului, printr-o hotărâre definitivă din 8 octombrie 2004, tribunalul județean Suceana a confirmat sentința pronunțată în primă instanță. El a reținut de asemenea că reclamantul fusese pus în posesia unui teren la 21 octombrie 2003 și că comisia locală își executase obligația.

Reclamantul nu a sesizat instanțele naționale cu o acțiune privind transformarea amenzii în daune-interese.

Reclamantul susține că refuzul autorităților competente de a se conforma deciziilor judiciare definitive care ordonă punerea sa în posesia unui teren și eliberarea unui titlu de proprietate a încălcat dreptul său de acces la o instanță. El invocă art. 6 alin. 1 din Convenție, care prevede următoarele: "Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil ..." Asupra admisibilității

Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenție. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. De aceea va fi declarată admisibilă. Asupra fondului

Guvernul menționează că, deși executarea unei hotărâri trebuie considerată ca făcând parte integrantă din « proces » în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție ( Hornsby împotriva Greciei , Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II, paragraful 41), există împrejurări care justifică eșecul executării în natură a unei obligații impuse printr-o decizie judiciară definitivă, fără ca neexecutarea să constituie o încălcare a acestui articol. În special, el consideră că în prezenta cauză autoritățile naționale se aflau în imposibilitatea obiectivă și subiectivă de a executa sentințele definitive în cauză.

Guvernul subliniază că spre deosebire de cauza Sabin Popescu citată anterior, în prezenta cauză instanțele naționale nu au identificat amplasamentul terenului pe care comisia locală trebuia să reconstituie dreptul de proprietate al reclamantului. În măsura în care reclamantul cerea reconstituirea dreptului său de proprietate asupra amplasamentului care aparținuse bunicii sale înainte de naționalizare, Guvernul menționează că o parte din acest teren făcea parte din domeniul public și nu intra în sfera de aplicare a legii nr. 18/1991. Pe cealaltă parte din acest teren unor terți li s-a recunoscut dreptul de proprietate înainte de hotărârea din 2 octombrie 1997.

Guvernul remarcă faptul că autoritățile locale au convocat de mai multe ori reclamantul pentru a-l pune în posesia unui teren care corespundea dispozitivului hotărârii din 2 octombrie 1997, dar că acesta din urmă nu s-a prezentat. Or nicio punere în posesie nu se putea face în lipsa sa. În plus, titlul de proprietate nu putea fi eliberat de autoritățile competente decât după punerea sa în posesia terenului. Prin urmare, în speță, autoritățile naționale se aflau în imposibilitatea de a executa hotărârea în cauză din cauza comportamentului reclamantului.

Guvernul subliniază, în ultimul rând, că reclamantul ar fi trebuit să ceară instanțelor să condamne comisia la plata daunelor-interese pentru a o forța să execute hotărârea.

În observațiile sale suplimentare din 22 februarie 2005 Guvernul constată că pe 18 și 21 octombrie 2003 reclamantul a fost pus în posesia unui teren ce corespundea dispozitivului hotărârii din 2 octombrie 1997.

Reclamantul contestă teza Guvernului. El indică faptul că nu i-au ajuns niciodată convocările pentru punerea în posesia terenului din 7 iunie 2001 și 14 septembrie 2002. El contestă de asemenea amplasamentul terenului, menționând că vechiul amplasament ce a aparținut bunicii sale se afla în centrul satului și că terenul oferit de comisia locală este situat într-o zonă periferică, ușor inundabil și aflat în apropierea unei păduri. Deși a semnat procesul-verbal din 21 octombrie 2003, autoritățile locale nu au făcut demersurile necesare pentru a-i elibera titlul de proprietate asupra acestui teren.

În observațiile sale suplimentare din 29 martie 2005 reclamantul informează Curtea că nu a fost pus în posesia terenului ce aparținuse bunicii sale și că nici un titlu de proprietate nu i-a fost eliberat până astăzi. În plus, el menționează că primarul satului, în calitatea sa de reprezentant al comisiei locale, s-a deplasat la domiciliul său la data de 18 iunie 2003 pentru a-i cere să semneze procesul-verbal de punere în posesie redactat la acea dată (paragraful 17 de mai sus).

Curtea amintește că, conform jurisprudenței constante, executarea unei sentințe sau unei hotărâri, indiferent de la ce instanță ar proveni, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din « proces » în sensul art. 6 din Convenție. Dreptul la o instanță ar fi iluzoriu dacă dispozițiile juridice interne ale unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți ( Imobiliara Saffi împotriva Italiei [GC], nr. 22774/93, paragraful 63, CEDO 1999-V).

Curtea admite, la fel ca Guvernul, că dreptul de acces la o instanță nu poate obliga un stat să execute fiecare sentință de natură civilă indiferent care ar fi ea și indiferent care ar fi împrejurările ( Sanglier împotriva Franței , nr. 50342/99, paragraful 39, 27 mai 2003). Cu toate acestea, ea constată că dacă administrația refuză sau omite să se conformeze, sau întârzie să o facă, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în timpul fazei judiciare a procedurii pierd orice rațiune de a fi ( Hornsby citat anterior , paragraful 41).

În speță, comisiile locale și județene erau exclusiv competente să respecte hotărârea din 2 octombrie 1997 și sentința din 25 februarie 1999, și anume pentru a pune reclamantul în posesia unui teren de 1,14 ha în intravilanul satului Volovăț și pentru a-i elibera dreptul de proprietate. De altfel, Curtea remarcă faptul că nu se mai contestă că în speță deciziile citate anterior nu au fost nici executate în întregime nici anulate sau modificate în urma exercitării unei căi de atac prevăzută de lege ( Croitoriu împotriva României , nr. 54400/00, 2004, paragraful 28). Deși reclamantul a fost pus în posesia unui teren la 18 iunie și 21 octombrie 2003, titlul de proprietate nu i-a fost eliberat până astăzi.

Curtea constată că hotărârea din 2 octombrie 1997 nu stabilea amplasamentul terenului asupra căruia reclamantului trebuia să i se reconstituie dreptul de proprietate, comisia locală fiind competentă în acest scop. Comisia locală a luat inițiativa la 7 iunie 2001 și a făcut o ofertă reclamantului, respectând condițiile impuse prin hotărârea din 2 octombrie 1997 citată anterior, și anume ca terenul să fie amplasat în intravilanul satului Volovăț. În această privință Curtea constată că părțile sunt în contradicție în privința problemei de a ști dacă oferta trimisă de comisia locală a ajuns efectiv la reclamant.

Curtea regretă faptul că sistemul pus la punct de autoritățile naționale nu permite să se știe cu exactitate dacă reclamantul a luat efectiv cunoștință de conținutul scrisorilor autorităților care îi indicau ofertele de punere în posesie. Deși din procesele-verbale din 7 iunie 2001 și 14 februarie 2002 reiese că reclamantul a lipsit cu ocazia punerilor în posesie, niciun document din dosar nu indică modalitatea prin care reclamantul a fost informat asupra organizării acestor operațiuni.

Cu toate acestea, Curtea consideră că, în prezenta cauză, autoritățile naționale au depus eforturi semnificative pentru a informa reclamantul asupra ofertei făcute și vizând un teren al cărui amplasament respecta dispozitivul hotărârii din 2 octombrie 1997. Astfel, ea constată că comisia locală a invitat reclamantul la sediul său pentru a semna procesul-verbal de punere în posesie prin două scrisori trimise la adresa corectă pe care el o indicase autorităților. În lipsa unui răspuns, primarul satului s-a deplasat personal la domiciliul reclamantului pentru a obține semnătura sa pe procesul-verbal la 18 iunie 2003 (paragrafele 17 și 35 de mai sus). În consecință, Curtea consideră că, ținând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, reclamantul ar fi trebuit să aibă cunoștință de conținutul ofertei autorităților locale încă de la data de 20 mai 2002.

Cu toate acestea, Curtea amintește că ea a considerat deja că omisiunea autorităților de a se conforma într-un termen rezonabil unei decizii definitive poate antrena o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenție, mai ales când obligația de a executa decizia în cauză revine unei autorități administrative (a se vedea, mutatis mutandis , Metaxas împotriva Greciei , nr. 8415/02, paragraful 26, 27 mai 2004, Burdov citat anterior , paragraful 36-38, Timofeyev împotriva Rusiei , nr. 58263/00, paragrafele 41-42, 23 octombrie 2003, și Dubenko împotriva Ucrainei , nr. 74221/01, paragraful 36, 11 ianuarie 2005). În speță, după 20 mai 2002, comisia locală nu poate fi considerată răspunzătoare de întârzierea în executarea hotărârii din 2 octombrie 1997. Totuși, înainte de această dată, Curtea consideră că întârzierea în executare era atribuibilă autorităților locale și nu reclamantului.

Curtea constată de asemenea că sentința definitivă din 25 februarie 1999 a condamnat comisia județeană să elibereze reclamantului titlul de proprietate asupra terenului în cauză. Or, nici până astăzi comisia județeană nu a făcut demersurile necesare pentru a-i elibera titlul de proprietate, deși punerea în posesie a avut loc. Guvernul nu a oferit nicio motivare pentru a justifica această întârziere în eliberarea titlului de proprietate după punerea în posesie a reclamantului.

De altfel, Curtea a afirmat deja că acea cale de atac sugerată de Guvern, și anume cererea de daune-interese, este un mijloc indirect de a executa decizia definitivă și nu este deci de natură să remedieze direct încălcarea invocată ( Roman și Hogea citată anterior). Reclamantul nu putea așadar fi obligat să o folosească pentru executarea deciziilor judiciare pronunțate în speță.

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că din cauza executării tardive a hotărârii din 2 octombrie 1997 și neexecutării sentinței din 25 februarie 1999 în partea sa privind eliberarea titlului de proprietate reclamantului, autoritățile naționale l-au privat de un acces efectiv la o instanță.

În consecință, în cauză a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție. II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1

Reclamantul s-a plâns de o atingere adusă dreptului său de proprietate din cauza neexecutării de către autoritatea administrativă competentă a hotărârii din 2 octombrie 1997 și a sentinței din 25 februarie 1999. El a invocat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede următoarele: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor." A. Asupra admisibilității

Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenție. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. De aceea va fi declarată admisibilă. B. Asupra fondului

Guvernul menționează că procedura privind obligarea comisiei locale, singura competentă să reconstituie dreptul de proprietate, să pună reclamantul în posesia unui teren și să-i elibereze titlul de proprietate nu a făcut să apară în patrimoniul acestuia din urmă un drept de proprietate. Acesta ar putea numai să pretindă în cel mai bun caz că are o « speranță legitimă » de a i se reconstitui dreptul de proprietate asupra unui teren de 1,14 ha. Guvernul consideră că prezenta cauză se deosebește de cauza Jasiuniene împotriva Lituaniei (nr. 41510/98, 6 martie 2003), în măsura în care în prezenta speță, hotărârea din 2 octombrie 1997 nu conferea reclamantului o creanță sigură, lichidă și exigibilă, având în vedere că amplasamentul terenului nu fusese identificat de instanță și că nicio despăgubire nu fusese prevăzută de lege ca alternativă la reconstituirea dreptului de proprietate.

Chiar presupunând că reclamantul ar avea un « bun » în privința vechiului amplasament ce a aparținut bunicii sale înainte de naționalizare, Guvernul consideră că ingerința neexecutării hotărârii din 2 octombrie 1997 era prevăzută de lege, și anume legea nr. 18/1991 și viza un scop legitim, și anume protecția drepturilor altuia, mai exact comunitatea locală și terții ale căror drepturi intraseră deja în circuitul civil. El remarcă faptul că autoritățile naționale competente au pus la dispoziția reclamantului un alt teren având aceeași suprafață dar că acesta l-a refuzat fără a oferi vreo justificare. Referindu-se la Hotărârea Hayot împotriva Franței (Hotărârea Comisiei Europene a Drepturilor Omului, nr. 19053/91, 27 iunie 1994), Guvernul menționează că reclamantului îi era imposibil să ceară daune-interese pentru neexecutarea hotărârii în cauză.

Reclamantul nu a prezentat observații asupra acestui punct.

Referindu-se la jurisprudența aplicabilă în materie ( Kopecky împotriva Slovaciei [GC], nr. 44912/98, paragraful 35, 28 septembrie 2004 și Georgi împotriva României , nr. 58318/00, paragraful 67, 24 mai 2006), Curtea constată că în speță hotărârea din 2 octombrie 1997 și sentința din 25 februarie 1999 au creat în beneficiul reclamantului « speranța legitimă » de a fi pus efectiv în posesia unui teren de 1,14 ha în intravilanul satului și de a obține titlul de proprietate. În aceste condiții, creanța sa este suficient stabilită pentru a constitui o « valoare patrimonială » care implică aplicarea garanțiilor art. 1 din Protocolul nr. 1.

Cu toate acestea, Curtea constată că, în cazul în speță, hotărârea care acorda terenul reclamantului nu a fost executată în termene rezonabile, ceea ce este atribuibil autorităților administrative competente. În plus, titlul de proprietate nu i-a fost eliberat până astăzi. Reiese că imposibilitatea din partea lui de a obține executarea imediată și completă a deciziilor în cauză reprezintă o ingerință în dreptul său la respectarea bunurilor sale, ce țin de prima frază a primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Dacă este adevărat că în prezent reclamantul a fost pus în posesia unui teren în baza hotărârii din 2 octombrie 1997 citat anterior, Curtea consideră că din cauza întârzierii în executare atribuibilă autorităților, el a suferit un prejudiciu ce decurge din nebeneficierea de bunul său timp de mai mulți ani ( Sabin Popescu citat anterior, paragrafele 80-81).

Curtea constată că Guvernul nu a oferit nicio justificare valabilă pentru ingerința cauzată de neexecutarea într-un termen rezonabil a deciziilor judiciare pronunțate în speță; ea era deci arbitrară și privea încălcarea principiului legalității. O asemenea concluzie scutește Curtea să cerceteze dacă s-a păstrat un echilibru just între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor individuale ale reclamanților ( Metaxas citat anterior, paragraful 31).

În consecință, Curtea consideră că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1. III. Asupra altor pretinse încălcări

Reiese se plânge în fine de refuzul procurorului de a începe urmărirea penală împotriva șefilor comisiei locale, invocând în acest scop art. 6 alin. 1 din Convenție.

Curtea amintește că art. 6 alin. 1 nu implică dreptul de a dispune urmărirea sau condamnarea penală a unui terț, nicio obligație de a ajunge la un rezultat presupunând că orice urmărire trebuie să se soldeze cu o condamnare, adică prin pronunțarea unei anumite pedepse (cf. mutatis mutandis , Perez împotriva Franței [GC], nr. 47287/99, paragraful 70, CEDO 2004-I).

Reiese că această plângere este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenției în sensul art. 35 alin. 3 și trebuie respinsă cu aplicarea art. 35 alin.4. IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenție

În conformitate cu art. 41 din Convenție, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă." A. Prejudiciu

Reclamantul cere ca titlul de proprietate pentru terenul de 1,14 ha să-i fie eliberat. El cere pentru dauna materială 12.650.000 lei românești (ROL) reprezentând amenda în baza hotărârii din 20 septembrie 2000, menționând că ceruse instanței să confirme reținerea și că o nouă acțiune de transformare a amenzii în daune-interese nu se impunea. El constată de asemenea că declarația sa din 6 iunie 2001 în care renunțase la amendă era condiționată de punerea sa în posesia terenului și de eliberarea titlului de proprietate. El cere de asemenea cu acest titlu 820.771.728 ROL reprezentând lipsa de câștig datorată nebeneficierii timp de 12 ani de terenul în cauză. El furnizează în această privință un deviz ce prezintă valoarea recoltelor timp de 12 ani. El cere de asemenea 750.000.000 ROL reprezentând chiriile pe care le-ar fi putut încasa pentru terenul situat în centrul satului timp de 12 ani. El cere în sfârșit 1.000.000.000 ROL cu titlu de daună morală.

Guvernul menționează că reclamantul nu poate pretinde plata amenzii pentru perioada 2000-2004 în măsura în care comisia locală i-a propus un teren care îndeplinea condițiile impuse de hotărârea din 2 octombrie 1997 și că el l-a refuzat. În plus, reclamantul nu a sesizat instanțele naționale ale unei acțiuni privind transformarea amenzii în daune-interese, ceea ce face ca creanța sa să nu fie sigură și într-o anumită sumă.

Bazându-se pe jurisprudența Curții ( Anghelescu împotriva României , nr. 29411/95, paragraful 75-77, 9 aprilie 2002, Surpaceanu împotriva României , nr. 32260/96, paragrafele 54-56, 21 mai 2002 și Oprescu împotriva României , nr. 36039/97, paragrafele 56-57), Guvernul consideră că reparația cerută de reclamant pentru lipsa de câștig ar trebui analizată din punct de vedere al prejudiciului moral. Cu toate acestea, dacă Curtea decide că o sumă trebuie să fie acordată reclamantului pentru lipsa de câștig, Guvernul consideră cererea sa excesivă. În privința sumei cerute cu titlu de chirii pentru terenul situat în centrul satului, Guvernul constată că hotărârea din 2 octombrie 1997 nu ordona reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestui teren. În privința nebeneficierii de terenul de 1,14 ha, Guvernul susține că reclamantul nu poate invoca un prejudiciu pentru o durată de 12 ani, în măsura în care hotărârea în cauză a fost pronunțată în 1997 și devizul prezentat la dosar nu a fost realizat de un expert. El cere Curții posibilitatea de a prezenta poziția sa asupra acestui punct într-un stadiu ulterior al procedurii.

În ceea ce privește prejudiciul moral, Guvernul consideră că nu există o legătură de cauzalitate între dauna invocată și pretinsa încălcare a Convenției și consideră că o eventuală hotărâre de condamnare a Curții ar putea constitui, în sine, o reparație satisfăcătoare cu acest titlu.

Curtea relevă că unica bază de reținut pentru acordarea unei reparații echitabile constă în speță în executarea tardivă a hotărârii din 2 octombrie 1997 și neexecutarea sentinței din 25 februarie 1999 în partea sa privind eliberarea titlului de proprietate reclamantului. În această privință Curtea consideră că, în circumstanțele speței, eliberarea unui titlu de proprietate reclamantului pentru terenul în posesia căruia a fost pus, l-ar pune pe cât posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar găsi dacă cerințele art. 6 alin. 1 din Convenție nu ar fi fost încălcate.

În privința amenzii, Curtea constată că în dreptul român ea reprezintă o sancțiune civilă și că este un mijloc indirect pentru a asigura executarea în natură a obligațiilor care implică fapta debitorului. O decizie de ordonare a plății amenzii nu constituie un titlu valabil pentru plata daunelor-interese, în măsura în care, conform legii române, amenda are un caracter provizoriu. Ea nu este așadar susceptibilă de executare în lipsa unei noi decizii judiciare prin care este transformată în daune-interese moratorii sau compensatorii, corespunzătoare prejudiciului efectiv suferit de creditor din cauza executării tardive sau neexecutării obligației inițiale. În speță, în măsura în care reclamantul nu a folosit integral mecanismul juridic al amenzii, nu Curtea este cea care trebuie să-i stabilească suma și, prin urmare, nu va acorda nicio sumă cu acest titlu.

În ceea ce privește lipsa de câștig și prejudiciul moral, Curtea consideră că nu se poate pune problema aplicării art. 41 asupra acestor puncte, astfel încât trebuie reținută (a se vedea, mutatis mutandis , Dragne și alții împotriva României , nr. 78047/01, paragraful 47, 7 aprilie 2005) ținând cont de asemenea de eventualitatea unui acord între statul pârât și interesat (articolul 75 paragrafele 1și 4 ale regulamentului Curții). B. Costuri și cheltuieli

Reclamantul cere de asemenea 10.500.000 ROL drept costuri și cheltuieli reprezentând taxele de timbru plătite în cursul procedurilor interne, cheltuielile executorului judecătoresc și costul expertizei, precum și cheltuielile de transport și de corespondență cu Curtea. El prezintă acte doveditoare pentru o parte din aceste cheltuieli.

Guvernul nu se opune ca reclamantului să i se acorde o sumă corespunzătoare costurilor și cheltuielilor legate de procedura în fața Curții, cu condiția să fie dovedite, necesare și să aibă legătură cu cauza ( Beyeler împotriva Italiei (reparație echitabilă) [GC], nr. 33202/96, paragraful 27, 28 mai 2002).

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea costurilor și cheltuielilor decât în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cauză și luând în considerare elementele de care dispune și alte criterii menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 250 euro, cu titlu de cheltuieli reunite și o acordă reclamantei. C. Majorări de întârziere

Curtea hotărăște să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE: 1. declară cererea admisibilă în privința capătului de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenție privind dreptul de acces la o instanță și 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere; 2 . hotărăște că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție; 3. hotărăște că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1; 4. hotărăște: a) că statul pârât trebuie să execute sentința definitivă din 25 februarie 1999 în partea sa privind eliberarea titlului de proprietate al reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenție; statul pârât trebuie de asemenea să plătească reclamantului 250 euro (două sute cinci zeci euro), sumă ce urmează a fi plătită în lei românești la nivelul ratei de schimb aplicabile la momentul plății, pentru costuri și cheltuieli, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit; b) că, începând de la data expirării termenului amintit și până la momentul efectuării plății, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale; 5. hoărăște că nu se poate pune problema aplicării art. 41 din Convenție nici în ceea ce privește stabilirea reparației pentru lipsa de cîștig din cauza executării tardive a hotărârii din 2 octombrie 1997, nici pentru prejudiciul moral; în consecință a) o reține în privința acestor puncte; b) invită Guvernul și reclamantul să-i adreseze în scris, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenție, observațiile lor asupra acestor chestiuni și în special să o informeze asupra oricărui acord la care ar putea ajunge; c) reține procedura ulterioară și deleagă pe președintele să o stabilească la nevoie; 6. respinge cererea de acordare a unei satisfacții echitabile pentru rest. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 22 februarie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 și 3 din Regulament. Bostjan M. Zupančič, președinte Santiago Quesada grefier