CASE OF SAVULESCU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

În 1950, în temeiul decretului de naționalizare nr. 92/1950, statul a intrat în posesia unui bun imobiliar, situat la nr. 5 în strada Chopin, sectorul 2, București și format dintr-o casă cu mai multe apartamente și terenul aferent. Acest bun imobiliar aparținea părinților reclamantului. Printre aceste apartamente statul a naționalizat și apartamentele nr. 1 și 3.

La 17 mai 1996, în urma unei acțiuni în revendicare imobiliară formulată în fața Judecătoriei București, reclamantul a obținut o sentință definitivă care constata ilegalitatea naționalizării respectivului bun imobiliar și ordona autorităților să i-l restituie, integral, în calitate de moștenitor. Această sentință a devenit definitivă prin neapelare.

La 26 noiembrie 1996 și 31 martie 1997 statul a vândut, în temeiul Legii nr. 112/1995 apartamentele nr. 1 și 3 chiriașilor care le ocupau. De aceea reclamantul s-a aflat în imposibilitatea de a recupera bunul imobiliar integral.

În 1998 reclamantul a cerut instanțelor să constate nulitatea vânzării celor două apartamente. În sprijinul cererii sale el a invocat sentința definitivă din 17 mai 1996 a Judecătoriei București, care recunoștea dreptul său de proprietate, precum și reaua credință a părților contractante.

În privința anulării contractului de vânzare privind apartamentul nr. 3, printr-o hotărâre din 25 septembrie 2001 Curtea de Apel București, după ce a considerat că părțile pârâte încheiaseră contractul cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/95 și că erau de bună credință, a respins definitiv acțiunea reclamantului. Curtea de apel nu a acordat reclamantului nicio despăgubire.

În ceea ce privește acțiunea asupra vânzării apartamentului nr. 1, printr-o hotărâre din 5 martie 2002, Curtea de apel București a confirmat definitiv o sentință din 18 ianuarie 2000 pronunțată de Judecătoria București, anulând contractul de vânzare din cauza relei credințe a părților contractante.

După adoptarea Legii nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 asupra restituirii bunurilor naționalizate, reclamantul a cerut să fie despăgubit pentru pierderea bunului său rezultat din vânzare, la nivelul valorii de piață a bunului, conform prevederilor legii. Nici până astăzi reclamantul nu a fost despăgubit.

O cerere care viza introducerea unui recurs extraordinar în anulare împotriva hotărârii din 25 septembrie 2001 a fost respinsă printr-o scrisoare din 12 septembrie 2002 a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Dispozițiile legale și jurisprudența interne pertinente sunt descrise în Hotărârea

Dispozițiile legale și jurisprudența interne descrise în Hotărârea

Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost modificată de Legea nr. 247 publicată în Monitorul Oficial din 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de despăgubire permițând beneficiarilor să aleagă între o compensație sub forma bunurilor și serviciilor și o compensație sub forma despăgubirii bănești la valoarea de piață a bunului ce nu poate fi restituit în natură în momentul acordării sumei.

Dispozițiile pertinente ale Legii nr. 10/2001 (republicată) modificată de Legea nr. 247/2005 prevăd următoarele:

În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii (...) cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Dispozițiile pertinente ale Legii nr. 247/2005 sunt descrise în Hotărârea

Guvernul invocă inadmisibilitatea acestei plângeri pentru nerespectarea termenului de șase luni în măsura în care cererea a fost înaintată la 6 ianuarie 2003, în condițiile în care ultima decizie internă definitivă în sensul

Reclamantul cere respingerea excepției ridicate de Guvern. În opinia sa, termenul de șase luni prevăzut de

Curtea constată că ultima decizie internă în sensul

Curtea amintește, în primul rând, că reclamantul se află de mai mulți ani în imposibilitatea de a beneficia de dreptul său de proprietate asupra apartamentului nr. 3, în ciuda existenței unei decizii definitive care îi recunoaște explicit acest drept. De altfel, eforturile sale în direcția executării deciziei definitive favorabile, prin intermediul unei acțiuni în anulare a contractului de vânzare privind bunul său, au fost respinse de instanțele interne. Conform jurisprudenței în materie (cauza

În consecință, excepția Guvernului nu poate fi admisă favorabil. Curtea constată de altfel că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul

Guvernul consideră că existența hotărârii din 25 septembrie 2001 a Curții de Apel București de respingere a acțiunii în anulare a contractului de vânzare privind bunul său nu aduce niciun prejudiciu dreptului reclamantului la respectarea bunului său. În opinia Guvernului, reclamantul ar fi putut formula o acțiune în revendicare împotriva cumpărătorului bunului și cere, prin intermediul acestei acțiuni, cumpararea titlurilor de proprietate.

Guvernul consideră de asemenea că amestecul în dreptul de proprietate al reclamantului era justificat deoarece era prevăzut de lege, urmărea un scop legitim și era proporțional. În fine, în opinia Guvernului, reclamantul are posibilitatea de a obține o despăgubire pentru pierderea bunului său în temeiul Legii nr. 10/2001, modificată de Legea nr. 247/2005, prin obținerea de titluri de participație la un organism colectiv de valori mobiliare (

Reclamantul contestă afirmațiile Guvernului. El afirmă că apartamentul nr. 3 a făcut obiectul unei acțiuni în revendicare ce s-a încheiat printr-o decizie definitivă, la 17 mai 1996, ordonând autorităților să i-l restituie. În opinia sa, încheind un contract de vânzare cu chiriașul bunului său, statul a încălcat dreptul său de proprietate recunoscut printr-o decizie judiciară definitivă. Reclamantul consideră că Legea nr. 10/2001 nu reprezintă o cale de atac eficientă deoarece mecanismul de despăgubire prevăzut de această lege nu este încă operațional.

Curtea constată că reclamantul este în posesia unei decizii definitive și irevocabile care ordonă autorităților să-i restituie bunul litigios. După cum Curtea a constatat deja (a se vedea cauza

Curtea a soluționat de mai multe ori cauze legate de chestiuni similare cu cele din cazul în speță și a constatat încălcarea

După ce a examinat toate elementele ce i-au fost supuse atenției, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt și niciun argument care ar putea conduce la o altă concluzie în acest caz. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român de reglementare a acțiunilor în revendicare imobiliare și a restituirii bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când e anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară

Deși Guvernul menționează că i se permite să obțină o despăgubire pentru pierderea bunului său, Curtea reiterează constatarea sa anterioară conform căreia nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 nu permit, în prezent, într-un mod susceptibil să se ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantului (a se vedea, între altele, cauzele

Ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că în speță nebeneficierea de dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului său, combinată cu lipsa totală a despăgubirii de aproape zece ani, l-a făcut să sufere o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de

Invocând art. 6 alin. 1 din Convenție, reclamantul se plânge de respingerea, de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a cererii sale privind introducerea unui recurs în anulare împotriva hotărârii din 25 septembrie 2001 a Curții de Apel București. El se plânge de asemenea de o aplicare greșită a dreptului intern din partea Curții de Apel București.

Ținând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască invocările formulate, Curtea nu a descoperit nicio urmă de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoalele sale.

Reiese că acest capăt de cerere este în mod manifest neîntemeiat și trebuie respins în aplicarea

Reclamantul cere restituirea apartamentului nr. 3 al cărui proprietar a fost recunoscut prin sentința definitivă din 17 mai 1996 sau, în lipsa acesteia, cu titlu de prejudiciu material, acordarea sumei de 50.000 euro, sumă reprezentând valoarea apartamentului nr. 3 vândut de către stat. Reclamantul nu a prezentat la dosar niciun raport de expertiză în acest sens. El cere de asemenea 15.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.

Guvernul consideră că valoarea de piață a bunului este de 44.573 conform rezultatelor unui raport de expertiză (aviz). În privința cererii privind prejudiciul moral, Guvernul consideră că prejudiciul invocat ar fi suficient compensat în cazul unei constatări a încălcării.

Curtea amintește că o decizie de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a-i elimina consecințele astfel încât să restabilească pe cât posibil situația anterioară acesteia (

Curtea consideră în circumstanțele speței, că restituirea apartamentului nr. 3 și a terenului aferent, vândut de autorități în 1997 ar pune pe cât posibil reclamantul într-o situație echivalând cu cea în care s-ar afla dacă cerințele

Dacă statul pârât nu va proceda la această restituire în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, Curtea decide că va trebui să plătească interesatului, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului în cauză. Ținând cont de informațiile de care dispune asupra prețurilor pieții imobiliare locale și de elementele oferite de Guvern, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 46.000 euro.

În privința prejudiciului moral, Curtea consideră că atingerea gravă adusă dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale nu ar putea fi suficient compensată prin simpla constatare a încălcării

Reclamantul cere de asemenea 5.000 euro pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții.

Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor reale, necesare și rezonabile, cu condiția să fie justificate, necesare și rezonabile. El remarcă faptul că reclamantul nu a depus niciun act doveditor în sprijinul cererii sale de rambursare.

Curtea acceptă că interesatul a suportat cheltuielile pentru a corecta încălcarea Convenției la nivel european. Ținând cont totuși de gradul relativ redus al complexității prezentei cauze, care urmărește o jurisprudență bine stabilită de-acum, statuând echitabil, așa cum o cere art. 41 din Convenție, Curtea consideră rezonabil să aloce interesatului 1.000 euro pentru costuri și cheltuieli.

declară cererea admisibilă în privința capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și inadmisibilă pentru rest;

hotărăște:

respinge cererea de acordare a unei satisfacții echitabile pentru rest.