CASE OF IOAN POP v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
CASE OF IOAN POP v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2011)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secția a treia
DECIZIE
cu privire la admisibilitatea cererii nr.
40301/04
prezentată de Ioan POP împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită la 28
iunie 2011 într-o cameră compusă din Egbert Myjer,
președinte,
Luis López Guerra, Mihai Poalelungi,
judecători,
și Marialena Tsirli,
grefier adjunct de secție,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,
După ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:
ÎN FAPT
Reclamantul, Ioan Pop, este cetățean român, s-a născut în 1935 și locuiește în Satu Mare. Acesta a fost reprezentat în fața instanței de Călin-Gheorghe Dragomir, avocat în Satu Mare. Guvernul român („Guvernul”)
este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan
‑
Horațiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează.
La 22
aprilie 2004, reclamantul a fost amendat cu 2
000
000
lei (ROL) (aproximativ 50
EUR) de poliție deoarece nu a oprit și nu a acordat prioritate vehiculelor oficiale la semnalele făcute în acest sens, așa cum prevede art.
89 lit. f) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
195/2002 privind circulația pe drumurile publice. De asemenea, poliția i-a suspendat permisul de conducere pentru 90
de zile.
Procesul-verbal poliției a fost întocmit imediat după comiterea pretinsei contravenții de către reclamant, în prezența lui A.M.G., un civil adus ca martor la întocmirea procesului-verbal. Nu există în dosar dovezi că A.M.G. a fost martor la presupusa contravenție comisă de către reclamant.
Reclamantul a refuzat să semneze procesul-verbal și a afirmat că a oprit și a acordat prioritate vehiculelor oficiale. Nu există în dosar dovezi că reclamantul a formulat alte obiecții sau că a afirmat că semnalele oficiale de oprire și mașinile oficiale nu erau suficient de vizibile.
La o dată nespecificată din 2004, reclamantul a introdus o acțiune împotriva Inspectoratului de Poliție Satu Mare pentru anularea procesului-verbal al poliției de constatare a contravenției. Totodată, acesta a contestat fotografiile pe care poliția le-a prezentat ca dovezi și care ar fi arătat vehiculul reclamantului comițând contravenția. Acesta a afirmat că numărul de înmatriculare al vehiculului din fotografii nu era vizibil în mod neechivoc și că vehiculul menționat nu era al său deoarece vehiculul său, spre deosebire de cel din fotografii, era echipat cu portbagaj. Cu toate acestea, reiese că acesta nu a prezentat dovezi în sprijinul afirmației sale și nu a solicitat instanței audierea lui A.M.G. sau a altor martori.
Prin hotărârea din 24 iunie 2004, Judecătoria Satu Mare a admis acțiunea reclamantului și a anulat procesul-verbal al poliției. Instanța a considerat că, potrivit fotografiilor prezentate de poliție ca dovezi, vehiculul din fotografii era singur pe drum și nu se vedea niciun vehicul oficial în nicio fotografie. De asemenea, reclamantul a contestat procesul-verbal al poliției și a formulat obiecții cu privire la cuprinsul acestuia.
Inspectoratul de Poliție Satu Mare a apelat hotărârea. Inspectoratul a declarat că reclamantul nu a cerut judecătoriei permisiunea de a prezenta dovezi pentru a infirma prezumția de adevăr a faptelor care i se impută în procesul-verbal al poliției. Inspectoratul a declarat că reclamantul a fost fotografiat de ofițerii de poliție care conduceau mașinile oficiale și că informațiile despre vehiculul reclamantului au fost comunicate imediat celorlalți polițiști postați pe același drum, care opreau contravenienții rutieri pentru a-i amenda. Inspectoratul a declarat că plăcuțele cu numerele de înmatriculare din fotografie nu erau foarte clare, dar a afirmat că era evident că vehiculul de pe drum era în mișcare și că a fost depășit de vehiculele poliției. În ultimul rând, inspectoratul a considerat că, în temeiul art.
1169 C. civ., era obligația reclamantului să demonstreze afirmația conform căreia vehiculul său, spre deosebire de cel din fotografie, era echipat cu portbagaj.
Reclamantul a reiterat pretențiile formulate în fața primei instanțe, însă nu a prezentat nicio dovadă în sprijinul pretențiilor respective și nu a solicitat instanței audierea unor martori.
Prin hotărârea definitivă din 10 septembrie 2004, Tribunalul Satu Mare a admis apelul Inspectoratului de Poliție Satu Mare. Instanța a hotărât că reclamantul nu și-a demonstrat afirmațiile că vehiculul său era echipat cu portbagaj. De asemenea, fotografiile arătau vehiculele oficiale și mașina de pe drum continuând să înainteze. În ultimul rând, tribunalul nu a prezentat motivele hotărârii sale, iar dovezile pe care s-a bazat instanța respectivă erau contradictorii și necorelate cu cazul de față.
La 6 noiembrie 2009, Guvernul a informat Curtea că nu era în măsură să prezinte, conform cererii acesteia, o copie integrală a dosarului acțiunii care s-a încheiat cu hotărârea finală din 10 septembrie 2004. Guvernul a declarat că perioada legală de doi ani pentru păstrarea dosarului în arhive de la data hotărârii finale interne a expirat; în consecință, dosarul a fost scos din arhivele instanțelor interne la 12
iunie 2008. Prin urmare, singurele documente disponibile pe care le poate prezenta sunt copii ale hotărârilor interne.
În declarația adresată Curții, reclamantul a admis că Guvernul nu
putea fi considerat responsabil pentru scoaterea dosarului din arhivele instanțelor interne.
B. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
195/2002 privind circulația pe drumurile publice, publicată în Monitorul Oficial nr.
958 din 20
decembrie 2002
Partea relevantă din ordonanța de urgență, astfel cum era redactată la momentul respectiv, prevedea următoarele:
Art. 89
„Constituie contravenții și se sancționează cu amendă de la 2.000.000 lei [50
EUR] la 8.000.000 lei [200
EUR] următoarele fapte:
[...]
f) nerespectarea semnalelor polițiștilor la trecerea coloanelor oficiale;
[...]”
Ordonanța Guvernului nr.
2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial nr.
410 din 20 iulie 2001 și aprobată prin Legea nr.
180/2002
Părțile relevante din ordonanță, astfel cum era redactată la momentul respectiv, prevedeau următoarele:
Art. 5
„[...]
(2) Sancțiunile contravenționale principale sunt:
a) avertismentul;
b) amenda contravențională;
c) obligarea contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității;
[...]”
Art. 17
„Lipsa mențiunilor privind numele, prenumele și calitatea agentului constatator, numele și prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii și a sediului acesteia, a faptei săvârșite și a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal. Nulitatea se constată și din oficiu.”
Dispozițiile legale relevante privind modificările recente aduse normelor juridice în privința legislației referitoare la contravenții și practica internă relevantă privind contravențiile sunt descrise în hotărârea
Anghel împotriva României
(nr.
28183/03, pct.
35-39, 4
octombrie 2007).
Capete de cerere
În temeiul art.
6 din Convenție, reclamantul a afirmat că acțiunea intentată de el împotriva Inspectoratului de Poliție Satu Mare pentru anularea procesului-verbal de constatare a contravenției pe care o comisese nu a fost soluționată în mod echitabil și că instanțele interne i-au solicitat lui să își demonstreze nevinovăția.
ÎN DREPT
Reclamantul s-a plâns de caracterul inechitabil al procedurii pentru anularea procesului-verbal al poliției din 22
aprilie 2004, în special de faptul că instanțele interne au transferat sarcina probei și i-au cerut lui să își demonstreze nevinovăția. Acesta a invocat art.
6 din Convenție, care, în partea relevantă, prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public [...] de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.
Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.”
Guvernul a invocat excepția preliminară că art.
6 din Convenție nu este aplicabil procedurii din prezenta cauză. Guvernul a afirmat că prezenta cauză nu privește o „acuzație în materie penală” în sensul dispoziției respective din Convenție. Potrivit argumentului său, legislația privind contravențiile nu poate fi privită din perspectiva normelor aplicate acțiunilor penale. În schimb, legislația ține de o nouă ramură de drept instituită pentru a soluționa anumite situații care nu necesită protecție prin dreptul penal. În consecință, contravențiile se deosebeau de infracțiuni nu numai prin procedura prevăzută pentru judecarea și sancționarea acestora, ci și prin aspectele și efectele lor juridice. De asemenea, spre deosebire de
Anghel împotriva României
(nr.
28183/03, 4
octombrie 2007), amenda contestată de reclamant nu poate fi echivalată cu o amendă penală, mai ales că, potrivit dispozițiilor dreptului intern, aceasta nu mai poate sub nicio formă să fie înlocuită cu o pedeapsă privativă de libertate. În ultimul rând, întrucât valoarea amenzii era valoarea minimă prevăzută în legislația privind contravențiile, aceasta nu era suficient de gravă pentru a concluziona că poate fi considerată penală.
Referitor la fondul cauzei, Guvernul a argumentat că faptul că nu a prezentat o copie integrală a dosarului procedurilor conform cererii Curții, deși regretabil, era justificat de scoaterea legală a dosarului din arhivele instanțelor interne. În consecință, Guvernul susține că nu poate fi considerat răspunzător pentru nefurnizarea de informații suplimentare cu privire la acțiuni. Totodată, Guvernul a argumentat că nu existau dovezi cu privire la acțiunea introdusă de reclamant împotriva procesului-verbal din 22
aprilie 2004 care să sugereze că instanțele interne începuseră examinarea cauzei cu ideea preconcepută că inculpatul comisese fapta de care era acuzat sau că procesul-verbal în litigiu nu putea fi infirmat. Mai mult, instanțele naționale aveau competența de a examina și anula din oficiu procesul-verbal al poliției dacă acesta nu conținea informațiile prevăzute la art.
17 din OG nr.
2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor. Reclamantul a beneficiat de proceduri adverse, iar instanțele interne s-au bazat nu numai pe procesul-verbal al poliției în litigiu, ci și pe alte dovezi precum fotografiile poliției, care susțineau situația de fapt prezentată în procesul-verbal. De asemenea, reclamantul a omis să solicite instanțelor naționale permisiunea de a prezenta dovezi suplimentare – ca de exemplu, mărturii – pentru a demonstra afirmația sa în conformitate cu principiile generale de drept procedural aplicabile legislației privind contravențiile.
Reclamantul a obiectat și a declarat că art.
6 se aplică sub aspectul său penal.
Referitor la fondul cauzei, reclamantul a declarat că respingerea de către instanțele interne a acțiunii intentate de acesta în contestarea procesului-verbal al poliției din 22
aprilie 2004 a încălcat drepturile sale garantate prin art.
6 din Convenție, în special prezumția de nevinovăție. Acesta a afirmat că instanțele interne l-au pus într-o poziție dezavantajată în raport cu poziția instanțelor interne. Instanțele interne au transferat sarcina probei și i-au cerut reclamantului să demonstreze că mașina din fotografii nu era a sa, deși dovezile prezentate de poliție erau neconcludente și ar fi trebuit să fie în favoarea lui. În ultimul rând, acesta a admis că Guvernul pârât nu poate fi considerat responsabil pentru scoaterea dosarului din arhivele instanțelor interne.
Curtea reiterează că, la examinarea existenței unei „acuzații în materie penală”, este necesar să se ia în considerare trei criterii: încadrarea juridică a măsurii în litigiu în legislația națională, caracterul propriu-zis al măsurii, precum și caracterul și gravitatea „sancțiunii” (a se vedea
Escoubet împotriva Belgiei
[GC], nr.
26780/95, pct.
32, CEDO 1999-VII). De asemenea, aceste criterii sunt alternative, nu cumulative: pentru aplicarea art.
6 cu privire la termenii „acuzații în materie penală”, este suficient ca, prin natura sa, contravenția în cauză să fie „penală” din punct de vedere al Convenției, sau să fi expus persoana respectivă la o sancțiune care, în virtutea caracterului și gravității ei, să se încadreze în general în „materie penală”. Acest fapt nu împiedică adoptarea unei abordări cumulative în cazul în care analiza separată a fiecărui criteriu nu permite desprinderea unei concluzii referitoare la existența unei „acuzații în materie penală” (a se vedea
Garyfallou AEBE împotriva Greciei,
24
septembrie 1997, pct.
33,
Culegere de hotărâri și decizii
1997-V;
Jussila împotriva Finlandei
[GC], nr.
73053/01, pct.
30-31, CEDO 2006-XIII; precum și
Zaicevs împotriva Letoniei
, nr.
65022/01, pct.
31, CEDO 2007-IX).
Referitor la primul dintre aceste criterii, Curtea observă că dreptul intern a optat să „dezincrimineze” unele fapte precum contravenția rutieră de care era acuzat reclamantul și care sunt reglementate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
195/2002 privind circulația pe drumurile publice. În consecință, Curtea împărtășește opinia Guvernului că respectiva contravenție intră sub incidența legislației privind contravențiile și că a fost scoasă din sfera dreptului penal.
Cu toate acestea, indicațiile oferite de dreptul intern au doar o valoare relativă. Cel de al doilea criteriu menționat anterior – caracterul propriu-zis al contravenției, considerat și în raport cu natura sancțiunii corespunzătoare – constituie un criteriu de apreciere cu o pondere mai mare (a se vedea
Öztürk împotriva Germaniei
, 21
februarie 1984, pct.
52, seria
A nr.
73;
Jussila
, citată anterior, pct.
38; și
Huseyin Turan împotriva Turciei,
nr.
11529/02, pct.
18, 4
martie 2008).
În această privință, Curtea observă că amenda și suspendarea permisului de conducere i-au fost aplicate reclamantului în temeiul dispozițiilor legale generale care se aplicau tuturor cetățenilor în calitate de utilizatori ai drumurilor publice. Este prevăzută o anumită conduită, în special de a opri și acorda prioritate vehiculelor oficiale, și condiționează obligația care rezultă de o sancțiune cu caracter punitiv. De asemenea, amenda nu este menită ca o compensație pecuniară pentru daune, ci ca o pedeapsă pentru a preveni recidiva. În consecință, caracterul general al normei și scopul sancțiunilor, de prevenire dar și de pedeapsă, sunt suficiente pentru a demonstra că respectiva contravenție avea, în conformitate cu art.
6 din Convenție, un caracter penal.
Referitor la natura și gravitatea „sancțiunilor”, Curtea observă că niciun element din dosar nu poate sugera că suspendarea permisului de conducere al reclamantului a avut consecințe grave pentru acesta. De asemenea, Curtea observă că amenda nu putea fi înlocuită cu o pedeapsă privativă de libertate pe motiv de neplată (a se vedea, pe de altă parte,
Anghel
, citată anterior, pct.
52) și reprezenta valoarea minimă prevăzută de legea privind regimul contravențiilor. Cu toate acestea, Curtea reiterează că lipsa gravității sancțiunilor aflate în joc nu poate scuti o pedeapsă de caracterul său inerent penal (a se vedea
Öztürk,
citată anterior, p.
21, pct.
54 și
Huseyin Turan,
citată anterior, pct.
20).
În lumina considerentelor menționate anterior, Curtea consideră că măsurile aplicate reclamantului se consideră „acuzație în materie penală” în sensul art.
6 din Convenție. În consecință, articolul menționat este aplicabil sub aspect penal.
Cu toate acestea, Curtea observă că plângerea reclamantului este inadmisibilă pentru motivele prezentate mai jos.
Curtea observă de la bun început că ambele părți sunt de acord că Guvernul nu putea fi considerat răspunzător pentru scoaterea dosarului din arhivele instanțelor interne. Rezultă că faptul că Guvernul nu a prezentat informații suplimentare cu privire la dosarul acțiunii interne conform cererii Curții nu este imputabil guvernului.
Curtea reiterează că a stabilit deja că nu este surprinzător faptul că instanțele interne se așteptaseră ca reclamantul să infirme prezumția de legalitate și validitate a procesului-verbal de constatare a contravențiilor în legătură cu principiile generale de drept procedural aplicabil cu privire la legislația privind contravențiile (a se vedea
Anghel
, citată anterior, pct.
58 și 59).
Totodată, Curtea reiterează că prezumțiile de fapt și de drept funcționează în orice sistem juridic. Evident, convenția nu interzice astfel de prezumții în principiu. Cu toate acestea, convenția obligă statele contractante să se încadreze în anumite limite în acest sens, referitor la dreptul penal, care țin seama de importanța situației în litigiu și să mențină dreptul apărării (a se vedea, de exemplu,
Salabiaku împotriva Franței
, 7
octombrie 1988, pct.
28, seria A nr.
141-A, precum și
Anghel
, citată anterior, pct.
60). Curtea va analiza dacă limitele respective au fost depășite în detrimentul reclamantului în prezenta cauză.
Referitor la ceea ce este în joc pentru reclamant, Curtea observă că amenda aplicată acestuia era de 50 de euro și că sub nicio formă nu putea fi înlocuită cu o pedeapsă privativă de libertate în caz de neplată (a se vedea pct.
15
supra
și, pe de altă parte,
Anghel
, citată anterior, pct.
52). De asemenea, nu există dovezi în dosar că suspendarea permisului de conducere al reclamantului a avut consecințe grave pentru acesta.
Mai mult, referitor la dreptul la apărare al reclamantului, Curtea observă, în baza dovezilor disponibile că instanțele interne au audiat declarațiile reclamantului și i-au permis să prezinte dovezi în sprijinul afirmațiilor sale, în special al declarației sale că mașina sa era diferită de cea arătată în fotografiile poliției. Faptul că reclamantul nu a cerut instanței să examineze dovezi (a se vedea, pe de altă parte,
Anghel
, citată anterior, pct.
10 și 12) și că, în consecință, Tribunalul Satu Mare a hotărât, în baza unei hotărâri motivate, să se încreadă în dovezile prezentate de poliție, a anulat hotărârea judecătoriei și a respins declarațiile lui, nu pare a fi inechitabil sau arbitrar.
În acest context, Curtea reiterează că admisibilitatea dovezilor reprezintă în principal o chestiune reglementată de legislația națională și, în general, instanțele interne sunt obligate să evalueze dovezile care le sunt prezentate. Sarcina Curții în temeiul Convenției este nu de a hotărî asupra faptului dacă declarațiile martorilor au fost admise corect ca dovezi, ci de a stabili dacă acțiunea în ansamblu, inclusiv modul în care au fost adunate dovezile, a fost echitabilă (a se vedea
Doorson împotriva Țărilor de Jos
, hotărârea din 26
martie 1996, pct.
67,
Rapoarte
1996-II, precum și
Van Mechelen și alții împotriva Țărilor de Jos
, hotărârea din 23
aprilie 1997, pct.
50,
Rapoarte
1997-III).
Curtea observă în această privință, în baza informațiilor și argumentelor prezentate de către părți, că reclamantul a fost prezent la ședințele instanței. Declarațiile lui orale și scrise au fost atașate la dosar, iar acesta a avut posibilitatea de a prezenta dovezi și de a solicita instanțelor audierea unor martori. Deși se pare că completul de judecată a considerat că nu
este necesară audierea unor martori ai acuzării sau ai apărării, Curtea observă că nici reclamantul nu a solicitat instanțelor naționale să audieze martori. Acesta nu a cerut nici permisiunea de a prezenta alte dovezi în sprijinul declarației sale că mașina din fotografiile poliției era alta decât cea proprie deoarece nu avea portbagaj. În această privință, Curtea observă că, deși martorul A.M.G. nu
părea să fi fost un martor direct al incidentului, acesta ar fi putut oferi informații dacă mașina reclamantului era echipată cu portbagaj la data la care reclamantul a comis contravenția și poliția a întocmit procesul-verbal. În consecință, având în vedere dovezile disponibile în mod limitat, Curtea consideră că acțiunea în care reclamantul a fost parte nu pare să îl fi pus într-o poziție dezavantajată în raport cu cea a autorităților pentru simplul motiv că regimul juridic intern aplicabil cu privire la contravenții era diferit de cel al răspunderii penale (a se vedea, pe de altă parte,
Anghel
, citată anterior, pct.
67). De asemenea, autoritățile interne implicate în prezenta cauză și-au exercitat competența de evaluare prin hotărâri motivate în baza dovezilor prezentate de părțile compărute în fața lor și astfel s-au încadrat în limitele stabilite la art.
6.
În lumina considerațiilor precedente, Curtea consideră că cererea reclamantului este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție.
Pentru aceste motive,
Curtea,
în unanimitate
,
Declară
cererea inadmisibilă.
Marialena Tsirli
Egbert Myjer
Grefier adjunct
Președinte