ANTON v. ROMANIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Struck out of the list
ANTON v. ROMANIA (CtEDO, 2011)
Decizia nr. 11862/05, de către Petrică ANTON împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 28 iunie 2011 în calitate de comitet compus din: Egbert Myjer, președinte, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, judecători și Marialena Tsirli, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 16 februarie 2005, Având în vedere declarația prezentată de guvernul contestat la 15 septembrie 2010 cere Curtea să excludă aplicarea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: Cererea a fost depusă de dl Petrică Anton, un cetățen român care s-a născut în 1965 și trăiește în București. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Răzvan Horațiu Radu, din Ministerul Afacerilor Externe. Cazul se referă în principal la durata procedurii penale împotriva reclamantului de falsificare. Procedura a început la 29 iulie 1996 când reclamantul a fost arestat pe suspect de înregistrare ilegală a unui vehicul. În septembrie 1996 a fost eliberat din detenție anterioară. Procedura penală împotriva reclamantului s-a încheiat la 25 mai 2005 când sucursala Slobozia a Procurorului Public Național Anti-Corrupție a întrerupt ancheta penală. Astfel, procedurile au durat timp de opt ani și nouă luni înaintea biroului procurorului. La 7 februarie 2003, reclamantul a depus o procedură civilă pentru daune, susținând că a fost reținut ilegal din 29 iulie 1996 până la 14 septembrie 1996. Prin o hotărâre interlocutivă din 7 februarie 2007, Curtea de Apel din București a rămas în cadrul procedurii deoarece nici una dintre părți nu a fost prezentă și nu a fost prezentată nicio justificare de absență. La 4 martie 2008, Curtea de Apel din București a reluat de oficiu a procedurii în vederea pronunțarii unei hotărâri de discontinuare, deoarece nici o parte nu a făcut nici un act de procedură pentru mai mult de un an. Prin hotărârea din 30 aprilie 2008 Curtea de Apel a întrerupt procedura. COMPLAINTĂ Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la lungimea și rezultatul procedurii penale. De asemenea, în conformitate cu art. 5 §§ 1, 3, 4 din Convenție, el s-a plâns cu privire la presupusul său arestare ilegală și la faptul că nu a fost adus prompt în fața unui judecător. De asemenea, în temeiul articolului 5 § 5 din Convenție, el nu a primit compensații în urma presupusului său arestare ilegală. În cele din urmă, el s-a plâns în temeiul articolului 6 § 2 pentru încălcarea dreptului de a fi presupus nevinovat, în temeiul articolului 13 pentru lipsa unui remediu eficace și în temeiul articolului 17 pentru exercitarea abuzivă a drepturilor de către stat. HOTĂRÂREA Reclamantul s-a plâns în legătură cu durata procedurii penale în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție. Această dispoziție prevede următoarele: "În decizia de a ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un moment rezonabil de [a] ... tribunal ... " Prin scrisoarea din 15 septembrie 2010, Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunii formulate de cerere. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Guvernul declară – printr-o formă a acestei declarații unilaterale – recunoașterea prelungirii excesive a procedurii interne la care reclamanta a fost parte. Guvernul este dispus să plătească reclamantului ca satisfacție echitabilă suma de 3.000 EUR, suma pe care o consideră rezonabilă în funcție de jurisprudența Curții. Această sumă va acoperi toate daunele, precum și costurile și cheltuielile și va fi eliberată de orice impozită care poate fi aplicabilă. Această sumă va fi plătită în lei românesc la rata aplicabilă la data plății la conturile personale ale reclamantului în termen de trei luni de la data notificării deciziei în temeiul articolului 37 § 1 din convenție. În cazul în care această sumă nu se plătește în termenul menționat, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de decontare plus trei puncte procentuale. Prin urmare, Guvernul invită în mod respectuos Curtea să considere că examinarea prezentei cereri nu mai este justificată și să elimine aplicarea din lista sa de cazuri, în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție” Într-o scrisoare din 9 ianuarie 2011, reclamantul a exprimat opinia că suma menționată în declarația guvernului a fost inacceptabil de scăzută. Curtea reamintește că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § 1 litera (c) permite Curtea, în special, să elimine o situație din lista sa, în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reamintește că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia , [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI), WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.) nr. 11602/02, 26 iunie 2007 și Sulwińska c. Polonia (dec. n. 28953/03). Curtea a stabilit, în o serie de cazuri, inclusiv cele prezentate împotriva României, practica sa privind plângerile referitoare la încălcarea dreptului unei persoane la o audiere într-un timp rezonabil (a se vedea, de exemplu, Pélissier și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, § 67, CEDH 1999-II; Cocchiarella c. Italia [GC], nr. 64886/01, §§ 69-98, CEDH 2006 ...; Majewski c. Polonia , nr. 52690/99, 11 octombrie 2005 și Abramiuc c. România , nr. 37411/02 , §§ 103-109, 24 februarie 2009 . Având în vedere natura admiterilor conținute în declarația guvernului, precum și valoarea compensației propuse – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare –, Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării acestei plângeri (art. 37 § 1 litera (c)). În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție și în Protocolurile sale, nu impune să continue examinarea acestei plângeri (art. 37 § 1 în amendă Prin urmare, această parte a cererii ar trebui eliminată din listă. Referindu-se la art. 5 §§ 1, 3, 4, 5, art. 6 § 2, art. 13 și art. 17 din Convenție, reclamantul s-a plângut de aspecte suplimentare legate de procedura penală. Având în vedere toate materialele în posesia sa și, în măsura în care aceste plângeri intră în competența sa, Curtea constată că nu există nicio încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute în aceste dispoziții, prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind manifestament nefondată, în temeiul articolului 35 § 1, 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate de termenele declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție privind durata procedurilor și modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectiva Convenție; hotărăște să încheie această parte din aplicarea acesteia din lista cazurilor în conformitate cu art. 37 §§ 1 litera (c) din Convenția; Declară restul cererii inadmisibil. Marialena Tsirli Egbert Myjer Președintele adjunct al grefierului