Decizia nr. 21/2022 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii · Dosar nr. 1525/1/2022

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.525/1/2022 este constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror-șef al Secției judiciare, Antonia Eleonora Constantin.

La ședința de judecată participă doamna magistratasistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați.

Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii, precum și cu privire la faptul că la dosar au fost depuse hotărâri definitive contradictorii pronunțate de instanțele judecătorești, raportul întocmit de judecătorii-raportori și punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Constatând că nu există chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție asupra recursului în interesul legii.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, amintind orientările jurisprudențiale identificate în ce privește problema de drept supusă dezlegării, arată că procurorul general apreciază că prima orientare jurisprudențială este în litera și spiritul legii, având o susținere normativă, logică, sistematică și o raportare globală la dispozițiile art. 454 din Codul de procedură civilă, ca normă de excepție de la regula instituită de dispozițiile art. 453 din Codul de procedură civilă. Această opinie are în vedere faptul că, pentru a fi incidentă soluția exonerării părții căzute în pretenții de la plata acestor cheltuieli, trebuie îndeplinite cumulativ toate condițiile pentru ca norma de excepție să poată opera și este în concordanță cu rațiunile care stau la baza obligării părții la plata cheltuielilor de judecată, ale punerii în întârziere și ale caracterului de excepție al normei conținute de art. 454 din Codul de procedură civilă. Orientarea legiuitorului este una favorabilă soluționării grabnice a litigiilor, astfel încât dispoziția supusă interpretării are și rolul de a facilita executarea ex ante conformă a obligațiilor debitorului, prevenind declanșarea unor procese inutile. Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului în interesul legii și pronunțarea unei decizii de unificare a practicii judiciare, în sensul primei orientări jurisprudențiale.

Doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra admisibilității recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

La data de 7 iulie 2022, Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în interesul legii vizând următoarea problemă de drept: în interpretarea dispozițiilor art. 454 din Codul de procedură civilă, va fi exonerat pârâtul de la plata cheltuielilor de judecată în situația în care obiectul acțiunii îl reprezintă un litigiu din categoria celor nesusceptibile de procedura punerii în întârziere, respectiv un litigiu privind anularea unui act pentru care legea prevede că singura modalitate de anulare este contestația introdusă la instanța competentă și care poate fi formulată doar în cadrul unui termen de decădere (cum ar fi contestația la decizia de stabilire a pensiei, contestația la executare, plângerea contravențională etc.) sau un litigiu în care hotărârea nu se poate pronunța doar pe baza recunoașterii pârâtului?

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la aceeași dată, formându-se Dosarul nr. 1.525/1/2022, cu termen de soluționare la 17 octombrie 2022. II. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte de Casație și Justiție este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale: Codul de procedură civilă Art. 454. - "Pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere. Dispozițiile art. 1.522 alin. (5) din Codul civil rămân aplicabile." Codul civil Art. 1.522. - "(...) (5) Cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligația într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligația este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului." (...) (5) Cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligația într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligația este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului." III. Examenul practicii judiciare

Din verificarea practicii instanțelor judecătorești, Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați a identificat existența a două orientări în această problemă de drept.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudențială, unele instanțe au apreciat că în litigiile în care obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă o contestație formulată împotriva unui act pentru care legea prevede că singura modalitate de anulare este o contestație introdusă la instanța judecătorească competentă într-un termen de decădere (cum ar fi contestația la decizia de stabilire a pensiei, contestația la executare, plângerea contravențională etc.), iar după comunicarea cererii de chemare în judecată intimatul depune întâmpinare prin care învederează că este de acord cu anularea actului contestat (decizia de stabilire a pensiei, actul de executare silită, procesul-verbal de contravenție etc.), totuși, intimatul nu poate invoca beneficiul art. 454 din Codul de procedură civilă pentru a fi scutit de la plata cheltuielilor de judecată. Se arată și că soluția este aceeași în cazul unui litigiu în care hotărârea nu se poate pronunța doar pe baza recunoașterii.

În motivarea opiniei se menționează că regula din art. 454 din Codul de procedură civilă, care se regăsea și în reglementarea anterioară (art. 275 din Codul de procedură civilă din 1865), impune următoarele două condiții pentru ca beneficiul să poată fi invocat de către pârât: - pe de o parte, litigiul să fie din categoria celor susceptibile de procedura punerii în întârziere; - pe de altă parte, să nu fie vorba despre un litigiu în care recunoașterea nu este admisă ca mijloc de probă sau în care hotărârea nu se poate pronunța doar pe baza recunoașterii.

În ceea ce privește prima condiție se constată că textul face expres trimitere la procedura punerii în întârziere (a debitorului) reglementată în Codul civil în titlul V - Executarea obligațiilor, capitolul II - Executarea silită a obligațiilor, secțiunea a 2-a - Punerea în întârziere a debitorului, respectiv în art. 1.521-1.526.

Din formularea expresă a art. 454 din Codul de procedură civilă rezultă că acest text nu poate fi invocat decât în cazul litigiilor susceptibile de procedura punerii în întârziere, cum sunt cele de natură contractuală.

În cazul în care obiectul acțiunii este o contestație împotriva unui act administrativ, cum ar fi o decizie de pensie, sau împotriva unui proces-verbal de contravenție ori o contestație la executare, litigii pentru care legea prevede că pentru a obține anularea actului cel interesat este obligat să urmeze direct calea unei contestații în instanță în cadrul unui termen de decădere, prevederile art. 454 din Codul de procedură civilă nu pot fi invocate de pârâtul care, achiesând la susținerile din contestație, după ce i-a fost comunicată, declară că este de acord cu anularea actului contestat sau chiar emite o decizie de revizuire din oficiu a actului anterior, achiesând la susținerile părții adverse.

Această conduită este permisă de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 263/2010), în situația deciziilor de pensie, potrivit art. 107 alin. (1); în acest caz, emiterea deciziei de revizuire duce la respingerea contestației ca rămasă fără obiect, însă culpa procesuală care stă la baza acordării cheltuielilor de judecată aparține doar intimatei (casa teritorială de pensii), contestatorul neavând altă posibilitate legală pentru a obține anularea actului decât prin introducerea cererii de chemare în judecată.

Astfel, art. 139 alin. (1) din Legea nr. 127/2019 privind sistemul public de pensii, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 127/2019), prevede că: "Deciziile emise de casele teritoriale de pensii pot fi contestate, în termen de 45 de zile de la comunicare, la instanța judecătorească competentă."

De asemenea, art. 31 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța Guvernului nr. 2/2001), prevede că: "Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia", iar plângerea se depune la judecătoria în a cărei circumscripție a fost săvârșită contravenția, conform art. 32 alin. (1).

Nu în ultimul rând, Codul de procedură civilă prevede că: Art. 712. - " (1) Împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare (...)". Art. 714. - " (1) Contestația se introduce la instanța de executare. (...) (3) Contestația privind lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută. Dacă o asemenea contestație vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicție, competența de soluționare aparține instanței de executare." Art. 715. - " (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, contestația privitoare la executarea silită propriu-zisă se poate face în termen de 15 zile (...)".

Așadar, în astfel de litigii, pârâtul nu se poate afla de drept în întârziere și nici nu există posibilitatea punerii acestuia în întârziere prealabil pornirii procesului.

În ceea ce privește a doua condiție se arată că atât în situația litigiilor enumerate anterior, cât și în alte categorii de litigii, hotărârea de anulare a actului sau de stabilire ori contestare a filiației nu se poate pronunța doar pe baza recunoașterii pârâtului, caz în care dispozițiile art. 454 din Codul de procedură civilă nu pot fi invocate de pârâtul care este de acord cu admiterea acțiunii cel târziu la primul termen de judecată.

În toate cazurile indicate anterior, chiar dacă intimatul este de acord cu admiterea contestației, achiesând la susținerile petentului, actul contestat nu poate fi anulat de instanță prin simplul fapt al recunoașterii, ci doar ca urmare a constatării nelegalității acestuia. La fel, în situația acțiunilor privind filiația, prevăzute de art. 421-434 din Codul civil, hotărârea judecătorească nu se poate pronunța doar pe baza recunoașterii pârâtului, ci numai ca urmare a administrării mijloacelor de probă permise de lege.

S-a subliniat, pentru situația particulară a plângerii contravenționale, în cazul admiterii unei excepții de neconstituționalitate, că problema a fost analizată și la întâlnirea președinților secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel de la Timișoara, din 22-23 aprilie 2021, soluția unanimă fiind în sensul primei opinii.

În ilustrarea acestei orientări jurisprudențiale s-a depus un număr de 33 de hotărâri judecătorești relevante.

În cea de-a doua orientare jurisprudențială s-a reținut că dispozițiile art. 454 din Codul de procedură civilă sunt aplicabile inclusiv în categoriile de litigii mai sus amintite.

În motivarea acestei opinii se arată că textul prevede o cauză de exonerare a pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată indiferent de litigiu și de obiectul acestuia. În plus, art. 1.522 alin. (5) din Codul civil, text la care trimite dispoziția procesuală în discuție, stabilește că, atât timp cât pârâtul nu se afla de drept în întârziere și nu a existat o punere în întârziere a lui de către reclamant anterior introducerii acțiunii, acesta poate invoca prevederile art. 454 din Codul de procedură civilă.

Cu titlu de exemplu, prin Decizia civilă nr. 991 din 11 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Galați - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 675/113/2021, s-a reținut că, în cazul în care a fost emisă o decizie de revizuire din oficiu a pensiei până la primul termen de judecată, dispozițiile art. 454 din Codul de procedură civilă sunt aplicabile, iar intimata (casa teritorială de pensii) poate invoca acest text pentru a obține exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată. S-a argumentat că, deși Legea nr. 263/2010 prevede că pensionarul nemulțumit de o decizie are posibilitatea să o conteste în instanță, există și instituția revizuirii prevăzută de art. 107 din lege, în situația în care se constată existența unor erori, care pot fi corectate de casa de pensii, din oficiu sau la cererea asiguratului. S-a apreciat că pensionarul (petentul) poate solicita mai întâi casei teritoriale de pensii emiterea unei decizii de revizuire în conformitate cu acest text de lege, cererea astfel formulată având valoarea unei puneri în întârziere. Ca urmare, chiar dacă s-a constatat culpa procesuală a pârâtei, aceasta nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, cu nerespectarea art. 454 din Codul de procedură civilă, care prevede o cauză de exonerare a pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată, independentă de culpa acestuia, pentru simplul motiv că a recunoscut pretențiile reclamantului într-un termen rezonabil, înainte de primul termen de judecată, fără să fi fost pus în întârziere anterior intentării procesului.

Autorul sesizării a depus un număr de 16 hotărâri judecătorești relevante pronunțate de instanțele naționale, în sensul acestei orientări jurisprudențiale. IV. Opinia titularului sesizării - Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați

Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați nu și-a exprimat opinia cu privire la problema de drept ce face obiectul sesizării cu recurs în interesul legii. V. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Cu Adresa nr. 1.820/C/2.447/III-5/2022 a fost transmis punctul de vedere al procurorului general, prin care s-a solicitat, în principal, respingerea ca inadmisibil a recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați și, în subsidiar, admiterea acestuia și pronunțarea unei hotărâri prin care să se asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii în problema de drept sesizată.

Pe fondul sesizării s-a apreciat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 454 din Codul de procedură civilă, pârâtul nu poate fi exonerat de la plata cheltuielilor de judecată în situația în care obiectul acțiunii îl reprezintă un litigiu din categoria celor nesusceptibile de procedura punerii în întârziere, precum și în litigiile care nu pot fi soluționate doar pe baza recunoașterii pârâtului, iar verificarea în concret a celor două aspecte revine instanțelor învestite cu soluționarea cauzelor. VI. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori, constatând îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării cu recurs în interesul legii, au apreciat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 454 din Codul de procedură civilă, pârâtul nu poate fi exonerat de la plata cheltuielilor de judecată în situația în care obiectul acțiunii îl reprezintă un litigiu din categoria celor nesusceptibile de procedura punerii în întârziere sau un litigiu în care hotărârea nu se poate pronunța doar pe baza recunoașterii pârâtului. VII. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii raportori și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele: VII.1. Asupra admisibilității sesizării cu recurs în interesul legii

În conformitate cu dispozițiile art. 514 din Codul de procedură civilă, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.

Față de acestea, se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a fost legal învestită cu judecarea prezentului recurs în interesul legii de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați.

Potrivit dispozițiilor art. 515 din Codul de procedură civilă, recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii.

Din conținutul acestei norme se desprind condițiile ce trebuie îndeplinite de o sesizare cu acest obiect pentru a fi declarată admisibilă, respectiv: - existența unei probleme de drept care să fi făcut obiectul unor litigii înregistrate pe rolul instanțelor de judecată; - problema de drept să fi fost soluționată în mod diferit de instanțele de judecată, aspect care să fie dovedit prin hotărârile judecătorești definitive anexate sesizării.

În privința caracteristicilor problemei de drept supuse analizei prin acest mecanism de unificare a practicii judiciare, prin jurisprudența deja creată s-a statuat în sensul că recursul în interesul legii este considerat admisibil numai dacă textul legal este, în sine, interpretabil: " 58. (...) Recursul în interesul legii poate fi admisibil numai atunci când dispozițiile legale sunt neclare, confuze, îndoielnice, incomplete și primesc o interpretare diferită din partea instanțelor de judecată, astfel că până la intervenția legiuitorului instanța supremă este chemată să dea dezlegarea corectă problemelor de drept ridicate. Noțiunea de «interpretare», precum și expresia «aplicarea unitară a legii», folosite de legiuitor, exprimă ideea că s-a căutat, cu firească prudență, evitarea nesocotirii principiului constituțional al supremației legii, precum și a schimbării rolului instanței supreme din acela de «a zice dreptul» cu acela de «a face dreptul». A interpreta un text de lege înseamnă a lămuri înțelesul acestuia, a-l explica, a determina configurația reală a normei de drept, și nu a da o altă reglementare raporturilor sociale respective". (Decizia nr. 14 din 28 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 22 septembrie 2021).

Per a contrario, ori de câte ori legea este clară, precisă și completă, însă judecătorul face o aplicare greșită a acesteia, ca urmare a unei interpretări eronate sau arbitrare, nu este îndeplinită condiția primară, aceea a existenței unei probleme de drept, care să justifice intervenția instanței supreme în procedura recursului în interesul legii. În acest sens, prin Decizia nr. 30 din 16 noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a statuat că: "(...) textele de lege enunțate, fiind clare și lipsite de echivoc, nu suntem în prezența unei ambiguități de reglementare, astfel încât nu se poate considera că problema de drept supusă examinării este susceptibilă de a fi soluționată diferit de instanțele judecătorești (...)".

Prin urmare, numai în cazul unei norme de drept neclare, susceptibile de interpretări diferite, care a generat soluții jurisprudențiale diferite, reflectate într-un număr consistent de hotărâri potrivnice, se justifică intervenția instanței supreme prin intermediul recursului în interesul legii. Doar o problemă de drept reală, de interes, soluționată diferit la nivelul instanțelor judecătorești, poate determina necesitatea unei dezlegări din partea instanței supreme și nu aplicarea greșită a unei norme clare și neîndoielnice de către unele instanțe în mod izolat (din prudență excesivă, eroare, neștiință, rea-voință).

Este necesar, totodată, ca, în cuprinsul hotărârilor judecătorești definitive, anexate cererii de recurs în interesul legii, să poată fi identificate dispoziția legală interpretată și aplicată, precum și silogismul juridic de interpretare a normei legale, cel care a condus la o aplicare neunitară. Soluțiile diferite trebuie să rezulte din chiar conținutul neclar al normei, susceptibil de interpretări diferite, de natură a conduce la concluzii contradictorii, în una și aceeași situație juridică, și nu din aplicări nuanțate ale normei raportat la aspecte factuale reținute în mod particular în fiecare litigiu. Numai în aceste condiții se justifică intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a da o interpretare legii, asigurând aplicarea ei unitară, inclusiv în cazul unor texte normative neclare, confuze, contradictorii.

În raport cu considerațiile anterior enunțate, se constată că prezenta sesizare are ca obiect interpretarea normei cuprinse în art. 454 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia: "Pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere. Dispozițiile art. 1.522 alin. (5) din Codul civil rămân aplicabile."

Cu excepția tezei finale, norma se regăsea și în dispozițiile Codului de procedură civilă din 1865 și a fost analizată în doctrina de specialitate, inclusiv sub aspectele invocate în cuprinsul sesizării Colegiului de conducere al Curții de Apel Galați.

Analizând hotărârile judecătorești anexate cererii de recurs în interesul legii, se constată existența unei practici neunitare, reflectată într-un număr consistent de hotărâri potrivnice, care relevă existența unei probleme de drept de actual interes.

Chiar dacă soluția reflectată într-o serie de hotărâri poate fi considerată rezultatul interpretării și aplicării normei de drept în raport cu situația de fapt a litigiului, rămân suficiente elemente care să susțină premisa existenței unei practici neunitare. Câtă vreme există o practică neunitară, și ea nu este una izolată, fiind generată de o problemă de drept reală, instanța supremă trebuie să se pronunțe asupra sesizării formulate.

În ceea ce privește modalitatea de formulare a întrebării ce face obiectul sesizării, autorul acesteia solicită să se răspundă la următoarea problemă: în interpretarea dispozițiilor art. 454 din Codul de procedură civilă, va fi exonerat pârâtul de la plata cheltuielilor de judecată în situația în care obiectul acțiunii îl reprezintă un litigiu din categoria celor nesusceptibile de procedura punerii în întârziere, respectiv un litigiu privind anularea unui act pentru care legea prevede că singura modalitate de anulare este contestația introdusă la instanța competentă și care poate fi formulată doar în cadrul unui termen de decădere (cum ar fi contestația la decizia de stabilire a pensiei, contestația la executare, plângerea contravențională etc.) sau un litigiu în care hotărârea nu se poate pronunța doar pe baza recunoașterii pârâtului?

Întrebarea astfel adresată are două componente: o latură abstractă referitoare la interpretarea normei, de interes și cu aplicabilitate generală, care urmărește să verifice dacă dispozițiile art. 454 din Codul de procedură civilă pot fi interpretate în sensul exonerării pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată în situația în care obiectul acțiunii îl reprezintă un litigiu din categoria celor nesusceptibile de procedura punerii în întârziere sau un litigiu în care hotărârea nu se poate pronunța doar pe baza recunoașterii pârâtului, dar și o extindere la diferite situații în care se consideră a deveni incidentă, enumerate exemplificativ (un litigiu privind anularea unui act pentru care legea prevede că singura modalitate de anulare este contestația introdusă la instanța competentă și care poate fi formulată doar în cadrul unui termen de decădere, cum ar fi contestația la decizia de stabilire a pensiei, contestația la executare, plângerea contravențională etc.).

Din perspectiva condițiilor instituite pentru promovarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii reține că se impune reformularea întrebării care să restrângă analiza instanței supreme la interpretarea unitară a normei de drept enunțate, respectiv dacă "în interpretarea dispozițiilor art. 454 din Codul de procedură civilă pârâtul poate fi exonerat de la plata cheltuielilor de judecată în situația în care obiectul acțiunii îl reprezintă un litigiu din categoria celor nesusceptibile de procedura punerii în întârziere sau un litigiu în care hotărârea nu se poate pronunța doar pe baza recunoașterii pârâtului", rămânând în sarcina instanțelor de drept comun să aplice norma astfel interpretată în diferitele situații litigioase ce vor apărea pe rolul acestora.

Așa cum s-a statuat în mod constant în jurisprudența anterioară, pornind de la aptitudinea sesizării cu un recurs în interesul legii de a conduce la atingerea scopului acestuia, acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, această aptitudine implică, pe lângă îndeplinirea condițiilor de admisibilitate statuate în art. 515 din Codul de procedură civilă, și modalitatea de identificare a obiectului sesizării într-o chestiune punctuală, caracterizată, de natură să ducă la lămurirea interpretării și aplicării textului de lege supus examenului în cadrul acestei proceduri, printr-o dezlegare de principiu, generică, ce rezolvă întreaga problematică a unui text de lege (spre exemplu, deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 11 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 13 iulie 2016; nr. 23 din 6 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 23 ianuarie 2018, și nr. 20 din 15 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1071 din 18 decembrie 2018).

Prin urmare, excedează acestui demers de unificare a practicii judiciare situațiile în care, stabilind circumstanțele unei cauze - atribut exclusiv al instanței sesizate cu litigiul, instanțele realizează, uneori în mod diferențiat, aplicarea unei dispoziții legale, dispoziție care are întotdeauna un caracter general și impersonal, din care judecătorii trebuie să extragă esența aplicării la un caz concret.

În considerarea analizei anterioare și a limitelor subliniate, prezentul recurs în interesul legii este admisibil, iar scopul acestei proceduri este asigurarea interpretării și aplicării unitare a prevederilor art. 454 din Codul de procedură civilă pentru curmarea divergențelor de jurisprudență, înainte ca ele să se accentueze. VII.2. Asupra fondului recursului în interesul legii

În dezlegarea problemei de drept enunțate se va porni de la dispozițiile de ordin general prevăzute de art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care instituie regula potrivit căreia: "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

În mod constant, s-a subliniat că fundamentul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a celui care a determinat inițierea unui proces sau a promovat un proces lipsit de fundament juridic lato sensu. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat la paragraful 82 al Deciziei nr. 59 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 6 noiembrie 2017, că, în scopul determinării culpei procesuale, care constituie fundament al plății cheltuielilor de judecată, în sensul dispozițiilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, interesează, în egală măsură, atât rezultatul procesului, cât și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.

Culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, ca temei factual al obligării la plata cheltuielilor de judecată, constituie premisa art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă și este analizată de instanțele de judecată în concret, în fiecare litigiu în parte, atât în funcție de rezultatul final al acestuia, cât și de conduita manifestă a părților, premergător și în cursul judecății, putându-se aprecia și asupra realității, necesității sau caracterului rezonabil al sumelor solicitate cu acest titlu, pentru evitarea abuzurilor de drept procesual.

De la regula enunțată, dispozițiile art. 454 din Codul de procedură civilă instituie o excepție, cea a exonerării pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată: "Pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere. Dispozițiile art. 1.522 alin. (5) din Codul civil rămân aplicabile."

Conform art. 1.522 alin. (5) din Codul civil, "Cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligația într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligația este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului".

Având natura unei excepții de la regula generală prevăzută de art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, dispozițiile art. 454 din același act normativ trebuie să rămână de strictă interpretare și aplicare, potrivit principiului exceptio est strictissimae interpretationis.

Or, determinarea sferei de reglementare și aplicare a acestei excepții nu poate porni decât de la rațiunea instituirii sale, respectiv încurajarea conduitelor de natură a împiedica declanșarea unor demersuri judiciare ce ar putea fi evitate printr-un comportament diligent sau a limita impactul, durata și costurile acestora, în ambele cazuri urmărindu-se a se preîntâmpina unele forme de abuz procesual.

Ca atare, pentru ca pârâtul să beneficieze de exonerare de la plata cheltuielilor de judecată trebuie îndeplinite cumulativ condițiile impuse de legiuitor, doar în acest mod putând fi preîntâmpinat comportamentul abuziv al ambelor părți, încurajându-se executarea voluntară a obligațiilor și soluționarea amiabilă a litigiilor. Prin urmare, ori de câte ori recunoașterea pârâtului, prin modalitatea sau momentul realizării sale, nu poate servi ab initio scopurilor urmărite de legiuitor prin instituirea excepției, acesta nu poate beneficia de aplicarea dispoziției exoneratoare.

În scopul determinării sferei de aplicare a dispozițiilor ce fac obiectul prezentei sesizări, alternativ interpretării teleologice expuse anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a proceda la analiza sistematică, logică și gramaticală a textului art. 454 din Codul de procedură civilă, care în prima sa teză face trimitere la recunoașterea pretențiilor reclamantului de către pârât. Ca atare, aceste dispoziții, derogatorii de la regula achitării de către partea căzută în pretenții a cheltuielilor de judecată, sunt aplicabile doar în cazurile în care litigiul vizează o pretenție a reclamantului care să poată fi recunoscută și în care, din punct de vedere legal, recunoașterea pârâtului poate avea ca efect stingerea procesului. Exonerarea prevăzută de art. 454 din Codul de procedură civilă acționează în favoarea pârâtului care a recunoscut pretențiile reclamantului în forma și până la termenele prevăzute de acest text, cu condiția ca litigiul să fie de natură a se stinge prin simpla recunoaștere a pretențiilor de către pârât, recunoaștere care prin ea însăși poate conduce la realizarea în substanță a pretențiilor reclamantului, și nu doar la valorificarea ei în plan probatoriu de către instanță.

Textul analizat mai stabilește că este aplicabil în situația în care pârâtul nu a fost pus în întârziere de către reclamant sau nu este de drept în întârziere, fiind deci aplicabil litigiilor compatibile cu aceste noțiuni juridice. Astfel, prin efectul pe care îl produc, acela al exonerării pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată, dispozițiile art. 454 din Codul de procedură civilă îndeplinesc o funcție sancționatoare față de reclamant, pentru ușurința manifestată de această parte în ceea ce privește exercitarea dreptului de a sesiza instanța cu cererea de chemare în judecată, fără a uza de instituția punerii în întârziere a debitorului obligației pretinse, pusă de lege la dispoziția sa. Practic, chiar dacă a câștigat procesul, reclamantul, care a acționat intempestiv, va suporta propriile cheltuieli de judecată, fără a avea posibilitatea de a le recupera de la partea adversă, căzută în pretenții, prin clemența legiuitorului, aceasta din urmă fiind exonerată de la plata acestor cheltuieli.

Potrivit art. 1.522 alin. (1) și (3) din Codul civil, "(1) Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligației, fie prin cererea de chemare în judecată.(...) (3) Prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare, ținând seama de natura obligației și de împrejurări. Dacă prin notificare nu se acordă un asemenea termen, debitorul poate să execute obligația într-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării".

De asemenea, cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere sunt stabilite de dispozițiile art. 1.523 din Codul civil, respectiv "când s-a stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect", "în cazurile anume prevăzute de lege", precum și când: "a) obligația nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a lăsat să treacă, sau când nu a executat-o imediat, deși exista urgență; b) prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligației sau când a încălcat o obligație de a nu face; c) debitorul și-a manifestat în mod neîndoielnic față de creditor intenția de a nu executa obligația sau când, fiind vorba de o obligație cu executare succesivă, refuză ori neglijează să își execute obligația în mod repetat; d) nu a fost executată obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul activității unei întreprinderi; e) obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale".

Din interpretarea logico-juridică a dispozițiilor legale anterior citate rezultă că recunoașterea pretențiilor de către pârât în condițiile art. 454 din Codul de procedură civilă vizează obligații care pot fi executate chiar de către acesta și nu prin intermediul altor instituții sau instanțe judecătorești, fiind compatibilă doar cu acele litigii care privesc drepturi de care pârâtul poate dispune și care pot fi soluționate exclusiv în baza acestei recunoașteri, fără administrarea altor probe, neputând fi vorba de un litigiu în care recunoașterea nu este admisă ca mijloc de probă sau în care hotărârea nu se poate pronunța numai pe baza recunoașterii.

De altfel, noțiunea de recunoaștere a pretențiilor o regăsim în art. 436 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia "(1) Când pârâtul a recunoscut în tot sau în parte pretențiile reclamantului, instanța, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoașterii", iar "(2) Dacă recunoașterea este parțială, judecata va continua cu privire la pretențiile rămase nerecunoscute, instanța urmând a pronunța o nouă hotărâre asupra acestora". Ca atare, în sensul dispozițiilor procesual civile, "recunoașterea" reprezintă un act juridic procesual de dispoziție, prin care una dintre părțile litigante achiesează la pretențiile ridicate împotriva sa de către cealaltă parte, însă achiesarea pârâtului nu poate avea loc în procesele în care sunt angajate drepturi asupra cărora nu se poate dispune.

În concluzie, recunoașterea pârâtului, privită ut singuli, este necesară, dar nu și suficientă pentru aplicarea normei de la art. 454 din Codul de procedură civilă, fiind, în plus, obligatorie îndeplinirea și a celorlalte condiții: condiția negativă, aceea ca pârâtul să nu fi fost pus în întârziere prealabil pornirii procesului (ceea ce ar putea pune în discuție culpa procesuală a reclamantului care a acționat intempestiv, fără a încerca să soluționeze disputa anterior sesizării instanței, oferind pârâtului un interval de timp pentru a-și executa obligațiile) sau să nu se fi aflat de drept în întârziere (caz în care culpa procesuală a pârâtului este evidentă), și condiția pozitivă, ca hotărârea ce va fi pronunțată în cauză să poată fi dată doar pe baza recunoașterii pârâtului, adică poziția procesuală a acestei părți să aibă un efect util, în sensul de a fi aptă să conducă, prin ea însăși, la soluționarea rapidă a litigiului, fără administrarea altor probe.

Dincolo de această interpretare generală a prevederilor art. 454 din Codul de procedură civilă, în raport cu scopul și limitele recursului în interesul legii detaliate anterior, revine instanțelor de drept comun să aplice aceste dispoziții în concret, în fiecare litigiu dedus judecății, în funcție de specificul procedurilor urmate și de efectul conduitei părților asupra cursului procesului.