Decizia nr. 15 din 19 septembrie 2022

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.134/1/2022 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (3) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (3) lit. c) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror şef al Secţiei judiciare Antonia Eleonora Constantin.

La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Repana, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi ce formează obiectul Dosarului nr. 1.134/1/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că au fost depuse la dosar raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi punctul de vedere al procurorului general.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin susţine că se impune reformularea problemei de drept în raport cu jurisprudenţa depusă de titularul sesizării, astfel cum s-a propus în punctul de vedere formulat în scris de către Ministerul Public, dat fiind că, în esenţă, problema de drept vizează faptul dacă sfera de aplicare a sintagmei „dacă se constată nevinovăţia” din cuprinsul art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, include sau nu şi ipoteza clasării/achitării dispuse ca efect al dezincriminării faptei. Apreciază că prima orientare jurisprudenţială, care relevă o interpretare extensivă a dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este în litera şi spiritul legii, în sensul că, în ipoteza dată, s-a constatat nevinovăţia angajatului, iar acesta este îndreptăţit la despăgubirile prevăzute de textul de lege în discuţie. Ca atare, solicită admiterea recursului în interesul legii, conform reformulării problemei de drept, şi pronunţarea unei decizii de unificare a practicii judiciare.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul recursului în interesul legii

Prin Hotărârea nr. 31 din 24 mai 2022, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: ” Art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, îşi găseşte aplicarea şi în ipoteza dezincriminării faptei care a stat la baza formulării plângerii penale de către angajator, pe parcursul procesului penal (în faza de cercetare penală sau în faza judecăţii), în considerarea caracterului exonerator de răspundere civilă contractuală a angajatorului al actului de dezincriminare al autorităţii, conform art. 1.352 din Codul civil? Situaţia avută în vedere este cea în care, după ce se soluţionează procesul penal prin clasarea cauzei sau, după caz, prin achitare, pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală, salariatul solicită obligarea angajatorului la despăgubiri pentru toată perioada suspendării contractului de muncă.” II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii): ” Art. 52. – (…) (2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b), dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, salariatul îşi reia activitatea anterioară şi i se plăteşte, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului. (…)”.

Codul civil: ” Art. 1.352. – Fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere.” III. Orientările jurisprudenţiale divergente

Autorul sesizării a sintetizat, în prealabil, circumstanţele care au dat naştere problemei de drept ce face obiectul sesizării cu recurs în interesul legii, după cum urmează: – angajatorul formulează plângere penală împotriva salariatului pentru fapte săvârşite în legătură cu serviciul, iar, în baza art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, înainte ca textul să fie declarat neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, angajatorul dispune suspendarea facultativă a contractului individual de muncă; – pe parcursul procesului penal, în faza de cercetare penală sau în faza judecăţii, fapta care a făcut obiectul plângerii penale formulate de către angajator este dezincriminată. Se are în vedere ipoteza dezincriminării parţiale a infracţiunii de abuz în serviciu, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, ceea ce conduce la o soluţie de clasare a cauzei în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală („fapta nu este prevăzută de legea penală”). Brevitatis causa, se va face referire în continuare la „dezincriminare”, considerând că efectul declarării neconstituţionalităţii textului de lege echivalează cu o dezincriminare; – ulterior, în temeiul art. 52 alin. (2) din Codul muncii, salariatul solicită reintegrarea pe postul deţinut anterior şi despăgubiri civile egale cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului, apreciind că în procesul penal i s-a constatat „nevinovăţia”.

În continuare, titularul sesizării a arătat că problema de drept care se pune este de a determina dacă, în ipoteza dezincriminării, având în vedere soluţia din procesul penal – de clasare sau, după caz, de achitare, pe acest temei -, sunt ori nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii, pentru obligarea angajatorului la despăgubiri.

Din cuprinsul art. 52 alin. (2) din Codul muncii rezultă că textul are în vedere două efecte distincte, respectiv reluarea activităţii de către salariat (efectul ex nunc, generat de însăşi încetarea cauzei suspendării contractului de muncă şi reactivarea acestuia) şi obligarea angajatorului la despăgubiri (efectul ex tunc), ceea ce presupune că prin „constatarea nevinovăţiei” ar fi fost infirmate în procesul penal evaluarea şi decizia angajatorului de a formula plângere penală şi de a dispune suspendarea contractului de muncă, motiv pentru care ar trebui să fie angajată răspunderea acestuia faţă de salariat.

Ambele efecte presupun o condiţie comună, şi anume constatarea nevinovăţiei salariatului, iar obligarea la despăgubiri a angajatorului presupune, suplimentar, şi îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale a acestuia, care constituie temeiul unei asemenea obligaţii.

Problema de drept care se pune este de a determina dacă, în ipoteza dezincriminării faptei penale, intervenită ulterior plângerii penale formulate de angajator şi suspendării contractului de muncă, angajatorul răspunde sau nu contractual faţă de salariat sub forma despăgubirilor pe care textul legal le prevede.

Aceasta înseamnă că ar trebui să fie examinat impactul juridic al dezincriminării atât asupra condiţiei constatării nevinovăţiei, cât şi asupra condiţiilor răspunderii civile contractuale a angajatorului. Sub acest aspect, practica judiciară este neunitară în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii.

În măsura în care s-ar aprecia că dezincriminarea ar conduce la o „constatare a nevinovăţiei” salariatului, se pune problema în ce măsură acest eveniment legislativ (ieşirea din vigoare a normei de incriminare) poate reprezenta o cauză exoneratoare de răspundere pentru angajator.

Prin urmare, după determinarea modalităţii corecte de interpretare a cadrului legal fixat de dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii se impune unificarea practicii judiciare cu privire la întinderea noţiunii de „nevinovăţie” prevăzute de art. 52 alin. (2) din Codul muncii, respectiv dacă aceasta trebuie interpretată în sens strict, fiind necesar să fie reţinută cauza specială de clasare/achitare prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul de procedură penală [„fapta (…) nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege”], sau în sens larg, adică al reţinerii oricărei alte ipoteze de clasare, achitare sau încetare a procesului penal prevăzute de art. 16 din Codul de procedură penală de către organele penale, inclusiv ipoteza dezincriminării faptei.

Titularul sesizării a identificat în practica judiciară două opinii principale şi una nuanţată.

Astfel, a arătat că, într-o primă orientare jurisprudenţială, s-a apreciat că, în ipoteza în care, în cursul procesului penal s-a dispus clasarea cauzei în contextul dezincriminării faptei care a făcut obiectul plângerii penale [în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală – „fapta nu este prevăzută de legea penală”], în realitate „s-ar fi constatat nevinovăţia” salariatului, iar în virtutea acestei unice condiţii, fără a fi necesară verificarea celorlalte condiţii ale răspunderii civile contractuale, angajatorul răspunde contractual în temeiul art. 52 alin. (2) din Codul muncii, fiind obligat la despăgubiri.

În această primă orientare jurisprudenţială nu sunt avute în vedere dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii, care arată expres că salariatului „i se plăteşte, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire”. Aşadar, nu sunt analizate condiţiile răspunderii civile contractuale, considerându-se că dezincriminarea faptei penale este, singură, necesară şi suficientă pentru obligarea angajatorului la despăgubiri, întrucât salariatul este „nevinovat”.

În sensul acestei opinii au fost anexate sesizării hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de curţile de apel Iaşi, Oradea şi Craiova.

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială, instanţele au considerat că, deşi pe parcursul procesului penal este dezincriminată fapta ce a făcut obiectul plângerii penale, totuşi, aceasta nu echivalează cu „constatarea nevinovăţiei”. Nici în acest caz nu sunt analizate condiţiile răspunderii civile contractuale, dar în considerarea faptului că nu este îndeplinită condiţia prealabilă a „constatării nevinovăţiei”, astfel că este inutilă examinarea celorlalte condiţii legale.

În sensul acestei orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătoreşti definitive ale curţilor de apel Suceava, Craiova şi Bucureşti.

Într-o a treia orientare jurisprudenţială, identificată la nivelul Curţii de Apel Cluj, a fost exprimată o soluţie nuanţată faţă de cele două orientări diferite din jurisprudenţă, în sensul că dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii ar distinge între reluarea activităţii de către salariat şi plata despăgubirilor, acestea din urmă stabilindu-se, aşa cum în mod expres arată textul, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, ce implică şi ele condiţia culpei, văzută însă distinct de cea penală. Instanţa a reţinut că, în situaţiile în care procesul penal încetează fără a se pronunţa o hotărâre definitivă de condamnare, se creează o situaţie complexă în care, pe de o parte, nu s-ar fi îndepărtat prezumţia de nevinovăţie a salariatului prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituţia României, iar, pe de altă parte, nici nu poate fi reţinută exercitarea de către angajator, în mod abuziv, a dreptului prevăzut de art. 52 alin. (1) din Codul muncii, ceea ce înseamnă că ne găsim într-o ipoteză în care operează, în tandem, câte o aparenţă de legitimitate în favoarea fiecăreia dintre părţile raportului juridic de muncă.

Concluzia Curţii de Apel Cluj este aceea că, în atari situaţii, instanţa „va avea de ales între cele două aparenţe pe cea mai calificată, pentru a stabili în final cine a avut o mai mare legitimitate în cadrul acestui raport şi deci care dintre participanţi este mai puţin culpabil, în situaţiile în care nu se constată o lipsă totală a oricărei culpe” (Decizia civilă nr. 86 din 7 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 454/112/2016*).

Autorul sesizării a menţionat că această a treia orientare jurisprudenţială pune mai bine în lumină condiţiile pe care art. 52 alin. (2) din Codul muncii le prevede pentru a se putea dispune obligarea angajatorului la despăgubiri, cu accent pe ideea că oricum nu ar fi suficient să se constate nevinovăţia (în sens negativ, pentru că nu a fost răsturnată prezumţia de nevinovăţie de care se bucură salariatul), pentru că mai trebuie să fie verificată, în persoana angajatorului, şi îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale.

Opinia evidenţiază, spre deosebire de celelalte două orientări jurisprudenţiale, faptul că, pentru obligarea angajatorului la plata unor despăgubiri către salariat, trebuie să fie constatate atât nevinovăţia salariatului, cât şi îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale a angajatorului, nefiind suficient să se constate că nu s-ar fi înlăturat prezumţia de nevinovăţie a salariatului, cu atât mai mult cu cât soluţionarea cauzei penale s-a făcut pe temeiul dezincriminării faptei, adică al unei împrejurări obiective, exterioare părţilor, care nu are legătură nici cu vinovăţia sau nevinovăţia salariatului şi nici cu vreo culpă contractuală a angajatorului care s-a bazat pe legea în vigoare la data la care a formulat plângerea penală şi a dispus măsura suspendării contractului individual de muncă. IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii sunt neconstituţionale.

Curtea Constituţională a reţinut în considerentele acestei decizii că „art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, instituind o măsură de protecţie pentru drepturile salariatului suspendat a cărui nevinovăţie a fost constatată, prevede posibilitatea reluării de către acesta a activităţii anterioare şi plata, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, a unei despăgubiri egale cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului. De asemenea, salariatul suspendat ar putea ocupa un alt loc de muncă pe perioada suspendării, aşa cum a reţinut chiar Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa. Garanţiile mai sus arătate se referă la păstrarea locului de muncă şi la asigurarea dreptului la salariu după încetarea suspendării, precum şi la dreptul salariatului de a alege în mod liber un alt loc de muncă pe durata suspendării. Chiar şi în aceste condiţii, Curtea apreciază că reglementarea cauzelor de suspendare nu poate lăsa deschisă posibilitatea emiterii unor decizii arbitrare ori netemeinice, pentru că protecţia dreptului la muncă presupune, între altele, ca restrângerea exerciţiului acestui drept să respecte cerinţele constituţionale impuse de art. 53 alin. (2) referitoare la proporţionalitate, şi nu doar asigurarea unor măsuri cu caracter reparator ori a unor soluţii alternative. Aşa fiind, Curtea constată că, în urma efectuării testului de proporţionalitate vizând măsura restrângerii exerciţiului dreptului la muncă, suspendarea contractului individual de muncă ca efect al formulării unei plângeri penale de către angajator împotriva salariatului nu întruneşte condiţia caracterului proporţional, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins, astfel că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 sunt neconstituţionale” (paragrafele 36-37).

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii”.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii, se constată că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 116 din 13 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 16 iulie 2018, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate vizând acest text de lege.

În considerentele acestei decizii s-au reţinut următoarele: ” 23. Curtea apreciază că, deşi aflate într-o strânsă legătură în ipoteza textului de lege analizat, problema stabilirii vinovăţiei penale trebuie abordată în mod distinct faţă de cea a stabilirii caracterului justificat al suspendării contractului individual de muncă în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003. Astfel, sintagma «dacă se constată nevinovăţia celui în cauză» nu are semnificaţia faptului că, exceptând situaţiile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, salariatul este considerat vinovat din punct de vedere penal, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, ci că, în planul raportului de muncă, temeiurile suspendării contractului individual de muncă nu au fost infirmate, astfel că este necesară clarificarea lor ulterioară. Această clarificare apare ca o sarcină a salariatului, prin solicitarea continuării procesului penal, pentru că angajatorul nu are la dispoziţie aceleaşi drepturi procesuale. 24. Curtea apreciază că, deşi au poziţii specifice în cadrul raportului de muncă, angajatorul şi salariatul trebuie să dispună de mijloace echivalente de a-şi apăra drepturile ce derivă din acest raport, iar protecţia salariatului, ca parte subordonată faţă de angajator, nu trebuie să dobândească semnificaţia negării oricărei posibilităţi a acestuia din urmă de a-şi proteja drepturile şi interesele.” V. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 19 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1010 din 15 decembrie 2016, s-a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale şi s-au stabilit următoarele: „Ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii nu îşi mai produc efectul şi dau naştere unui drept de creanţă constând într-o despăgubire echivalentă cu remuneraţia cuvenită salariaţilor, pe durata suspendării, în cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial al României, Partea I.”

În cuprinsul acestei decizii s-a arătat că „Decizia Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015 a determinat, aşadar, ineficienţa normei de drept ce permitea angajatorului să suspende contractul de muncă al persoanei împotriva căreia s-a formulat o plângere penală; drept urmare, de la data publicării deciziei de neconstituţionalitate, când încetează efectele art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, se naşte dreptul de a solicita despăgubiri echivalente cu drepturile salariale al angajatului, pentru perioada în care a fost suspendat contractul de muncă, până la reintegrarea efectivă, ca urmare a dispariţiei unei norme care nu mai poate produce niciun efect juridic” (paragraful 49).

Totodată, la paragrafele 55 şi 56 din aceeaşi decizie s-a reţinut că de la data încetării efectelor art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii se va naşte dreptul la despăgubire al angajatului echivalent cu remuneraţia pentru perioada în care a fost suspendat, ca urmare a dispariţiei unei norme care nu poate produce niciun efect juridic. S-a arătat că acest drept de creanţă nu se va mai întemeia pe dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii, pentru că dispar premisele aplicării sale, după publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I. VI. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Galaţi

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi a apreciat că recursul în interesul legii este admisibil, chiar dacă practica judiciară nu este bogată, acest aspect nefiind de natură a împiedica Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o decizie de recurs în interesul legii. VII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin punctul de vedere formulat la data de 5 august 2022, Ministerul Public a apreciat, referitor la condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 din Codul de procedură civilă, că în realitate, potrivit jurisprudenţei ataşate sesizării, aspectul care a primit o dezlegare neunitară priveşte înţelesul sintagmei „constată nevinovăţia celui în cauză” în situaţia punctual expusă, aceea în care procesul penal început împotriva angajatului nu s-a finalizat printr-o hotărâre de constatare a vinovăţiei penale, ci printr-o soluţie de clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, în considerarea efectului de dezincriminare produs de Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, cu cele două orientări jurisprudenţiale identificate, respectiv orientarea majoritară – prima dintre cele expuse de autorul sesizării şi orientarea minoritară – cea de-a doua dintre cele expuse de autorul sesizării.

În acest context s-a apreciat că, pentru a oferi efect util sesizării, în acord cu jurisprudenţa anexată acesteia, completul învestit cu soluţionarea recursului în interesul legii ar putea să constate că problema de drept vizează, în realitate, „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii sub aspectul stabilirii înţelesului sintagmei «dacă se constată nevinovăţia», în situaţia în care, ulterior emiterii de către angajator, în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, a unei decizii de suspendare a contractului individual de muncă, organele judiciare penale dispun cu privire la fapta sesizată de angajator ori pentru care angajatul a fost trimis în judecată, clasarea, respectiv achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală, întrucât, ulterior săvârşirii faptei şi pe parcursul procesului penal, a intervenit Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016”.

Sintetic, problema de drept vizează dacă sfera de aplicare a sintagmei supuse interpretării include sau nu şi ipoteza clasării/achitării dispuse ca efect al dezincriminării faptei.

Pe fondul problemei de drept, Ministerul Public a apreciat că prima orientare jurisprudenţială este în litera şi spiritul legii.

Astfel, s-a arătat că sintagma „dacă se constată nevinovăţia celui în cauză” trebuie interpretată ţinând cont de principiul prezumţiei de nevinovăţie prevăzut de art. 23 alin. (11) din Constituţia României, respectiv în sensul că în cuprinsul art. 52 alin. (2) din Codul muncii legiuitorul s-a referit la toate situaţiile în care nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă prin care instanţa penală a constatat vinovăţia celui în cauză.

Interpretarea restrictivă a normei dată în cadrul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale conduce la o concluzie care, în esenţă, contravine principiului prezumţiei de nevinovăţie.

Deşi nu a intervenit o hotărâre definitivă a instanţei penale prin care să se constate că angajatul ale cărui raporturi de muncă au fost suspendate a săvârşit, cu vinovăţia cerută de lege, o faptă prevăzută de legea penală, care constituie infracţiune, instanţele învestite cu cererea de acordare a despăgubirilor în temeiul art. 52 alin. (2) din Codul muncii continuă să pretindă, în soluţionarea acestor cauze, ca persoana în discuţie să facă dovada nevinovăţiei sale.

Or, nevinovăţia nu trebuie demonstrată şi, atât timp cât vinovăţia unei persoane suspectate sau acuzate nu a fost dovedită, potrivit legii, inclusiv organele judiciare, prin deciziile lor, nu trebuie să se refere la persoana respectivă ca fiind vinovată.

Această exigenţă se impune nu doar organelor judiciare penale, pe parcursul procesului penal, ci şi celor învestite cu acţiuni civile, subsecvente finalizării cauzei penale printr-o hotărâre care nu a condus la constatarea vinovăţiei penale a celui acuzat.

Prin raportare exclusiv la prevederile Codului muncii, nu există nicio obligaţie a angajatorului de a suspenda contractul de muncă al angajatului în cazul în care formulează o plângere penală împotriva acestuia sau în cazul în care acesta este trimis în judecată penală.

Aplicarea acestui caz de suspendare a raporturilor de muncă ţine exclusiv de aprecierea angajatorului şi este facultativă, de vreme ce norma care îl consacră nu are caracter imperativ şi indică un drept de opţiune al angajatorului.

A susţine opinia celei de-a doua orientări jurisprudenţiale, în sensul că o soluţie de clasare/achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, în ipoteza intervenirii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, nu este suficientă pentru constatarea nevinovăţiei angajatului şi îndrituirii acestuia la salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării, înseamnă ca, implicit, instanţei civile să îi revină atributul de a face aprecieri cu privire la săvârşirea de către angajat a infracţiunii sesizate de angajator, în ipoteza în care nu ar fi intervenit Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, ceea ce nu poate fi admis.

Această abordare nu poate fi primită în contextul în care angajatorul, din proprie iniţiativă, a hotărât unilateral suspendarea raporturilor de muncă ale angajatului pe durata soluţionării cauzei penale, deşi, alternativ, avea posibilitatea începerii şi efectuării cercetării disciplinare împotriva acestuia.

În plus, trebuie avută în vedere natura juridică a măsurii suspendării contractului individual de muncă: aceasta nu este o măsură cu caracter sancţionator, ci o măsură provizorie, cu o durată incertă, ce depinde de durata procesului penal, constituind, în esenţă, o ipoteză de restrângere a dreptului constituţional la muncă, cu serioase consecinţe faţă de angajat, mai ales atunci când procesul penal cunoaşte o perioadă îndelungată de timp.

Orice eventuală faptă ilicită a angajatului în executarea obligaţiilor de serviciu trebuie analizată şi sancţionată în mod direct, prin exercitarea acţiunii disciplinare, şi nu indirect, prin suspendare, urmată de o ulterioară reapreciere a faptei ce a determinat angajatorul să ia măsura suspendării.

De aceea, măsura suspendării raporturilor de muncă din iniţiativa angajatorului trebuie însoţită de garanţii şi măsuri de protecţie a angajaţilor, pentru a contracara eventualele abuzuri din partea angajatorilor.

Aşadar, dacă faţă de angajat nu s-a pronunţat o hotărâre penală definitivă prin care instanţa penală să constate, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi că a fost săvârşită de inculpat, pronunţând una dintre soluţiile prevăzute de art. 396 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală, suspendarea unilaterală a contractului individual de muncă încetează şi se justifică repunerea totală în drepturi a angajatului, aceasta fiind raţiunea prevederilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii care obligă angajatorul să îl dezdăuneze pe angajat.

Completarea cu normele şi principiile răspunderii civile contractuale vizează doar întinderea despăgubirilor, nefiind utilă pentru stabilirea cazurilor care dau dreptul la despăgubiri.

Ceea ce a intenţionat legiuitorul prin trimiterea, în conţinutul art. 52 alin. (2) din Codul muncii, la „normele şi principiile răspunderii civile contractuale” a fost să excludă o răspundere civilă delictuală a angajatorului, şi nu să stabilească condiţii suplimentare ale răspunderii angajatorului, ce ar face necesară stabilirea unei vinovăţii sau nevinovăţii a angajatorului în dispunerea suspendării şi, eventual, a unei vinovăţii suplimentare a angajatului şi a unei fapte ilicite a acestuia, distincte de nevinovăţia penală/reţinerea faptului că nu a săvârşit o infracţiune.

Stabilirea, prin soluţia de clasare/achitare, a împrejurării că angajatul nu a săvârşit o infracţiune este suficientă pentru a se constata nevinovăţia penală a acestuia, în sens larg.

Aşadar, în sensul art. 52 alin. (2) din Codul muncii, s-a constatat nevinovăţia acestuia şi se naşte dreptul angajatului la obţinerea unei despăgubiri egale cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării.

Dată fiind poziţia de superioritate avută de angajator (care a avut la îndemână, în mod unilateral şi în funcţie de aprecierea sa exclusivă, cele două variante, raportat la persoana angajatului, fie să declanşeze acţiunea disciplinară şi, eventual, să aplice o sancţiune disciplinară angajatului, în condiţiile legii, în cazul în care acesta ar fi săvârşit abaterea disciplinară, fie să dispună suspendarea contractului de muncă, întrerupând astfel, cu titlu provizoriu, raportul de muncă al angajatului), adoptarea de către acesta a soluţiei de a suspenda contractul de muncă, fără a recurge la procedura disciplinară şi fără a parcurge etapele inerente unei asemenea proceduri (care ar fi stabilit într-un termen mult mai scurt dacă angajatul era sau nu vinovat de săvârşirea unei abateri disciplinare), este echitabil ca angajatorul să suporte şi riscul intervenirii unei soluţii de clasare/achitare dispuse ca urmare a faptului că fapta sesizată ca fiind săvârşită de angajat nu mai este prevăzută de legea penală, ca urmare a intervenirii efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016.

Faţă de cele menţionate, prin raportare la obiectul sesizării cu recurs în interesul legii, în situaţia în care ulterior formulării plângerii penale de către angajator este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, prin care s-a declarat neconstituţional textul ce incrimina fapta sesizată, iar organele judiciare au dispus cu privire la această faptă clasarea/achitarea angajatului în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, interpretarea art. 52 alin. (2) din Codul muncii este în sensul că s-a constatat nevinovăţia angajatului, iar acesta este îndreptăţit la despăgubirile prevăzute de art. 52 alin. (2) din Codul muncii. VIII. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (6) din Codul de procedură civilă, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Departamentul de drept public – Centrul de Cercetări în Ştiinţe Penale al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a exprimat opinia că de la data publicării deciziei de neconstituţionalitate, când încetează efectele art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, se naşte dreptul de a solicita despăgubiri echivalente cu drepturile salariate ale angajatului, pentru perioada în care a fost suspendat contractul de muncă până la reintegrarea efectivă, ca urmare a dispariţiei unei norme care nu mai poate produce niciun efect juridic.

S-a arătat că, raportat la conceptul de „nevinovăţie” utilizat de art. 52 alin. (2) din Codul muncii, acesta prezintă autonomie conceptuală, nefiind echivalent cu termenul existent în dreptul penal.

De asemenea, s-a reţinut că dezincriminarea faptei printr-o decizie a Curţii Constituţionale echivalează cu lipsa tipicităţii, întrucât nu există nicio justificare rezonabilă şi obiectivă pentru a face distincţie între ipoteza în care o normă de incriminare îşi încetează efectele printr-o lege de abrogare şi situaţia în care aceeaşi normă şi-ar înceta efectele ca urmare a constatării ei ca fiind neconstituţională.

Dezincriminarea faptei nu poate reprezenta o cauză exoneratoare de răspundere pentru angajator, suspendarea contractului de muncă fiind lipsită de temei, motiv pentru care angajatul are dreptul la despăgubiri.

Efectul dezincriminării exclude însăşi ideea de vinovăţie. Vinovăţia nu mai poate fi constatată în condiţiile în care fapta nu mai este prevăzută de legea penală. În consecinţă, decizia de suspendare a contractului de muncă drept urmare a formulării unei plângeri penale pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală este lipsită de temei.

Dacă s-a dispus o soluţie de clasare sau de încetare a procesului penal pentru motivele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, nu există vinovăţie penală. În schimb, trebuie reţinută existenţa vinovăţiei în cazul în care se dispune o soluţie în procesul penal ca urmare a amnistiei, prescripţiei răspunderii penale, a retragerii plângerii prealabile sau a împăcării părţilor. În aceste cazuri, salariatul va beneficia de prevederile art. 52 alin. (2) din Codul muncii numai dacă a recurs la aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Codul de procedură penală, clasarea sau achitarea fiind soluţii de natură să excludă vinovăţia sa.

Suspendarea va dura până ce instanţa de judecată se pronunţă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei salariatului, în această chestiune fiind relevantă Decizia Curţii Constituţionale nr. 116 din 13 martie 2018.

S-a apreciat că în cazul de faţă nu este incident art. 1.352 din Codul civil care reglementează fapta victimei sau a terţului asimilată forţei majore, deoarece legiuitorul nu poate fi privit ca fiind un „terţ” existent în raportul juridic civil.

Cu toate acestea, s-a considerat că dezincriminarea parţială survenită ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 nu poate fi asimilată niciunui caz clasic de forţă majoră, deoarece forţa majoră este un eveniment exterior, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil care conduce la inexistenţa legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciul produs, or, în cazul de faţă, raportul de cauzalitate subzistă.

Departamentul de drept privat din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti a apreciat că problema dezincriminării faptei care a făcut obiectul plângerii penale este irelevantă, întrucât prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015 a fost constatată neconstituţionalitatea ipotezei normative care a condus la suspendarea contractului de muncă – şi, pe cale de consecinţă, lăsarea fără efecte a prevederilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii -, împrejurare care face inutil orice demers de analiză pe fondul temeiniciei deciziei de suspendare, al efectelor pe care le produce dezincriminarea pe planul existenţei vinovăţiei sau nevinovăţiei salariatului ori al existenţei unor potenţiale cauze de nerăspundere a angajatorului.

S-a arătat că există două ipoteze posibile, care însă au o soluţie comună.

Prima ipoteză se referă la situaţia în care angajatorul dispune suspendarea contractului individual de muncă drept urmare a formulării unei plângeri penale pentru fapte incompatibile cu funcţia deţinută de către salariat, ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015. În acest caz, este de domeniul evidenţei că decizia de suspendare are un caracter nelegal, fiind întemeiată pe un text de lege care nu mai este în fondul activ al legislaţiei ca urmare a constatării neconstituţionalităţii sale. Salariatul trebuie să formuleze o contestaţie împotriva deciziei de suspendare a contractului individual de muncă, prin care să solicite constatarea nulităţii sale, ca efect al încetării producerii efectelor juridice de către art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, precum şi reintegrarea în muncă şi plata unor despăgubiri egale cu drepturile salariale de care a fost lipsit de la momentul la care decizia de suspendare a intrat în efectivitate şi până la momentul reintegrării.

A doua ipoteză are în vedere cazul când angajatorul dispune suspendarea contractului individual de muncă, în urma formulării unei plângeri penale pentru fapte incompatibile cu funcţia deţinută de către salariat, anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, însă pe durata suspendării contractului de muncă această decizie începe să producă efecte. În acest caz, întrucât situaţia juridică nu este definitiv consolidată, ci, dimpotrivă, se află în curs de executare, este pe deplin incidentă Decizia Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015.

S-a subliniat şi că Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, prin care a fost dezincriminat parţial abuzul în serviciu, este ulterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, iar de la data publicării acestei din urmă decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, angajatorul avea obligaţia de a dispune încetarea măsurii suspendării contractului individual de muncă, cu consecinţa reintegrării în muncă a salariatului.

În speţă, nu ar trebui să aibă relevanţă dacă salariatul a formulat în termen legal contestaţie împotriva deciziei de suspendare a contractului individual de muncă, întrucât sub imperiul reglementării în vigoare illo tempore (anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 279 din 23 aprilie 2015), instanţa specializată în conflicte de muncă şi asigurări sociale era competentă să analizeze doar legalitatea deciziei de suspendare a contractului individual de muncă şi nu se putea pronunţa cu privire la existenţa vinovăţiei sau nevinovăţiei salariatului, întrucât acest aspect putea fi tranşat exclusiv în cadrul procesului penal, într-o etapă ulterioară momentului suspendării raporturilor de muncă.

Pe cale de consecinţă, la momentul formulării contestaţiei împotriva deciziei de suspendare a contractului individual de muncă, o eventuală obligare a angajatorului la plata despăgubirilor întemeiată pe prevederile art. 52 alin. (2) din Codul muncii nu era posibilă, întrucât procesul penal nu era soluţionat.

În continuare, odată cu constatarea neconstituţionalităţii prevederilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, prevederile art. 52 alin. (2) din Codul muncii au devenit inaplicabile, întrucât se aflau într-o relaţie de accesorialitate cu dispoziţiile legale contrare Legii fundamentale.

Departamentul de drept penal din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti a arătat că termenul de „nevinovăţie” din cuprinsul art. 52 alin. (2) din Codul muncii are în vedere cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală. Angajatul are dreptul la remediile prevăzute de norma din Codul muncii doar în aceste ipoteze.

Dezincriminarea înlătură tipicitatea faptei, conduita respectivă nemaifiind prevăzută ca infracţiune de vreo normă juridică. Legiuitorul consideră că nu se mai impune antrenarea răspunderii penale pentru această faptă, valoarea socială nemaiavând nevoie de protecţie penală, sau Curtea Constituţională constată încălcarea dispoziţiilor constituţionale, cu consecinţa imposibilităţii antrenării răspunderii penale pentru respectiva conduită.

Prin urmare, va fi circumscrisă sintagmei „dacă se constată nevinovăţia” şi clasarea sau achitarea dispusă în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, în situaţia dezincriminării faptei intervenite pe parcursul procesului penal, printr-o dispoziţie legală expresă ori printr-o decizie prin care Curtea Constituţională constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare (deci inclusiv Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016).

În această opinie s-a apreciat că art. 1.352 din Codul civil nu este incident în situaţia în care intervine dezincriminarea ori constatarea unui text de incriminare ca fiind neconstituţional.

De asemenea, s-a arătat că în situaţia în care se pronunţă o soluţie în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală (deci inclusiv dacă a intervenit dezincriminarea faptei pe parcursul procesului penal), salariatul îşi va relua activitatea potrivit dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii, contractul individual de muncă reîncepând să îşi producă efectele.

Acordarea despăgubirilor pentru perioada suspendării contractului individual de muncă este condiţionată de întrunirea condiţiilor răspunderii civile contractuale, pe care le verifică instanţa civilă în procesul dintre angajat şi angajator întemeiat pe dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii.

Instanţa civilă învestită cu cererea angajatului de obligare a angajatorului la plata despăgubirilor în baza art. 52 alin. (2) din Codul muncii, în cazul în care angajatorul a refuzat plata unor astfel de despăgubiri de bunăvoie, are la îndemână întregul cadru procesual prevăzut de Codul de procedură civilă pentru a stabili dacă angajatorul a acţionat abuziv ori culpabil, formulând plângerea penală fără temei şi suspendând contractul de muncă, acţionând ultra vires. O soluţie contrară ar presupune angajarea răspunderii civile pe baza unor probabilităţi, deşi nimic nu împiedică instanţa să administreze probe pentru a verifica temeinicia pretenţiilor angajatului.

În concluzie, s-a arătat că: (i) se va constata nevinovăţia salariatului atunci când se dispune achitarea sau clasarea cauzei în baza art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, deci şi atunci când fapta este dezincriminată sau se constată neconstituţionalitatea normei de incriminare; (ii) art. 1.352 din Codul civil nu are nicio relevanţă în ipoteza dezincriminării sau constatării neconstituţionalităţii. Aceste evenimente de ordin legislativ nu înlătură legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; (iii) în acţiunea subsecventă introdusă de angajat împotriva angajatorului în baza art. 52 alin. (2) din Codul muncii, instanţa civilă trebuie să verifice condiţiile răspunderii civile contractuale. Instanţa va administra probatoriul necesar pentru a determina dacă angajatorul a acţionat abuziv atunci când a suspendat contractul de muncă.

Prin urmare, s-a apreciat că prima opinie prezentată în cererea de recurs în interesul legii este greşită pentru că ignoră textul expres al art. 52 alin. (2) din Codul muncii, care impune verificarea condiţiilor răspunderii civile contractuale.

A doua opinie este greşită pentru că dezincriminarea faptei presupune constatarea nevinovăţiei salariatului, fiind un motiv de achitare, acţiunea penală fiind lipsită de temei.

A treia opinie este parţial corectă, atunci când arată că dezincriminarea nu produce un efect direct şi necondiţionat asupra aplicabilităţii art. 52 alin. (2) din Codul muncii. Instanţa civilă va administra însă probele necesare pentru a verifica îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale a angajatorului. IX. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil şi că se impune o reformulare a problemei de drept, iar pe fondul recursului în interesul legii au considerat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii, raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, în cazul salariatului cu privire la care angajatorul a emis, în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, decizie de suspendare a contractului individual de muncă, ca urmare a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, în situaţia în care raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii constatate ca fiind neconstituţională nu a fost definitiv consolidat, în patrimoniul salariatului ia naştere un drept de creanţă constând într-o despăgubire echivalentă cu remuneraţia cuvenită pe toată durata suspendării, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie X.1. Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

Verificarea regularităţii învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie impune analizarea condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în conformitate cu dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”, precum şi ale art. 514 din acelaşi cod, referitoare la obiectul recursului şi titularul dreptului de sesizare.

Analiza implică, aşadar, următoarele aspecte: a) cel al cerinţei de ordin formal prevăzute de dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă – dovada că problema de drept care formează obiectul sesizării a fost soluţionată în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.

Această cerinţă de admisibilitate se constată a fi îndeplinită, având în vedere jurisprudenţa anexată sesizării, ilustrată prin hotărâri judecătoreşti definitive, din care rezultă că practica judiciară neunitară se identifică la nivelul mai multor curţi de apel din ţară.

Astfel, din consultarea jurisprudenţei anexate cererii de sesizare, respectiv menţionate în cuprinsul acesteia, se constată că există trei orientări cu privire la problema de drept supusă dezlegării, după cum s-a arătat mai sus, la capitolul III: – în susţinerea primei orientări jurisprudenţiale, potrivit căreia, în ipoteza în care, în cursul procesului penal, s-a dispus clasarea cauzei în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală – fapta nu este prevăzută de legea penală – în contextul dezincriminării faptei care a făcut obiectul plângerii penale, această împrejurare echivalează cu constatarea nevinovăţiei salariatului, nemaifiind necesară verificarea celorlalte condiţii ale răspunderii civile contractuale, angajatorul fiind obligat la despăgubiri în temeiul art. 52 alin. (2) din Codul muncii, au fost ataşate patru decizii definitive pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, o decizie definitivă a Curţii de Apel Oradea – Secţia I civilă şi două decizii definitive pronunţate de Curtea de Apel Craiova – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale; – în susţinerea celei de-a doua orientări jurisprudenţiale, potrivit căreia, deşi pe parcursul procesului penal este dezincrim