ÎCCJ, Decizia nr. 18/2023

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.025/1/2023 este legal constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă și ale art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023 (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror-șef al Secției judiciare, Antonia Eleonora Constantin.

La ședința de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în temeiul art. 32 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj ce formează obiectul Dosarului nr. 1.025/1/2023.

După prezentarea referatului cauzei de către magistratul-asistent, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, constatând că nu sunt chestiuni prealabile, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin precizează că își menține opinia prezentată în scris și susținută oral la primul de termen de judecată.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și obiectul recursului în interesul legii

Prin Hotărârea nr. 21 din 23 martie 2023, Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: În cazul nerespectării termenului de 30 de zile reglementat de art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, cu modificările și completările ulterioare, asigurătorul datorează penalități de 0,2% pe zi de întârziere? II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 132/2017) Art. 21. - Soluționarea cererii de despăgubire " (1) În termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire. (2) Dacă în termen de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii. (...) (4) Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. Documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F. (5) Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată. Plata penalităților se face odată cu plata despăgubirii." (...) III. Orientările jurisprudențiale divergente

Autorul sesizării a arătat că instanțele judecătorești nu au un punct de vedere unitar asupra problemei de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii, această problemă fiind soluționată diferit în cadrul unor acțiuni în pretenții introduse de persoanele prejudiciate împotriva asigurătorilor.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudențială s-a apreciat că nu pot fi acordate penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere pentru nerespectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 132/2017.

În argumentarea acestei orientări s-a arătat că art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, care reglementează penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere, face trimitere doar la alin. (4) al aceluiași articol, care instituie termenul de 10 zile pentru achitarea despăgubirilor, termen care curge de la data unui acord al părților sau de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive, fără a face trimitere și la alin. (1) și (2) ale aceluiași articol, care reglementează termenul de 30 de zile în care trebuie soluționată cererea de despăgubire de către asigurător. De altfel, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 132/2017 sancționează nerespectarea termenului de 30 de zile doar cu scadența despăgubirii, fără a menționa și penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere. S-a mai arătat că există o diferență de formulare între normele în vigoare și normele anterioare în baza cărora erau acordate penalitățile de întârziere, diferență care reflectă intenția legiuitorului de a elimina posibilitatea de acordare a acestor penalități în cazul nerespectării termenului de 30 de zile.

În sensul primei orientări jurisprudențiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătorești definitive pronunțate de curțile de apel Cluj și Suceava, Tribunalul Suceava și Judecătoria Bacău.

În cea de-a doua orientare jurisprudențială s-a apreciat că nerespectarea termenului de 30 de zile instituit de art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 132/2017 poate fi încadrată în ipoteza de îndeplinire defectuoasă a obligațiilor asigurătorului, în accepțiunea art. 21 alin. (5) din aceeași lege, care atrage plata penalităților de 0,2% pe zi de întârziere.

În fundamentarea acestei orientări s-a argumentat că, deși art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 face trimitere expresă doar la alin. (4) al aceluiași articol, sintagma "îndeplinire defectuoasă a obligațiilor" trebuie interpretată extensiv, în sensul că vizează inclusiv ipoteza nerespectării obligației de a răspunde titularului notificării în termenul de 30 de zile.

În sensul acestei orientări jurisprudențiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătorești definitive pronunțate de curțile de apel Craiova, Pitești, Ploiești și Târgu Mureș și tribunalele Bihor, Galați, Iași, Ilfov și Timiș.

Autorul sesizării a mai precizat că este necesară și clarificarea momentului de la care încep să curgă penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017. IV. Jurisprudența Curții Constituționale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunțate de Curtea Constituțională în exercitarea controlului de constituționalitate asupra textelor de lege supuse interpretării. V. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin Decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 17 ianuarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 58 alin. (2) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu modificările și completările ulterioare, asigurătorul subrogat în drepturile persoanei păgubite este îndreptățit să obțină penalizările prevăzute de dispozițiile art. 38 din același act normativ dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile la scadență sau și le îndeplinește necorespunzător." În considerentele de la paragrafele 38, 58 și 62 din decizia evocată anterior s-au reținut următoarele: " (...) prin dispozițiile art. 20 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie, ca și prin prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, neîndeplinirea corespunzătoare sau în termenele defipte de lege a obligațiilor ce îi revin asigurătorului RCA învestit cu o cerere de despăgubire formulată de persoana prejudiciată sau de asigurat este sancționată prin stabilirea unor daune-interese moratorii evaluate legal, respectiv penalități de întârziere de 0,2% pe zi, calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenite sau la diferența de sumă neachitată. (...) Este știut faptul că daunele-interese moratorii sunt despăgubirile în bani care reprezintă echivalentul prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligației de către debitor. Prin dispozițiile art. 38 din Norma nr. 23/2014 au fost evaluate legal daunele-interese moratorii cuvenite persoanei prejudiciate prin neîndeplinirea în termenele prevăzute de lege a obligațiilor ce îi revin asigurătorului RCA, cu consecința prevăzută de art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, constând în inexistența obligației creditorului de a face dovada existenței și întinderii prejudiciului. În plus, cuantumul daunelor-interese moratorii, stabilit legal, este unul fix, astfel încât el nu poate fi modificat prin proba faptului că prejudiciul creditorului este mai mic. (...) Daunele-interese moratorii evaluate legal de art. 38 se circumscriu atât sferei obligațiilor care au ca obiect prestația de a da o sumă de bani, cât și obligațiilor de a face care pot fi evaluate în bani. În esență, se sancționează nesoluționarea cererii de despăgubire în termenele legale, precum și neplata despăgubirilor în termenele defipte de lege, atât în cazul în care cererea de despăgubire este formulată de persoana prejudiciată, cât și atunci când o atare cerere este înaintată de asigurătorul de bunuri."

Prin Decizia nr. 25 din 9 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 7 iunie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "În cazul acțiunilor ce au ca obiect acordarea de daune morale, formulate în contradictoriu cu o societate de asigurare și BAAR (prin acțiune solicitându-se obligarea solidară a pârâtelor la plată), reclamanții au posibilitatea de a opta între acordarea penalităților în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie și dobânda legală penalizatoare stipulată de prevederile Ordonanței Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu completările ulterioare, și Codul civil?" În considerentele de la paragraful 55 din această decizie s-a reținut că "celelalte dispoziții la care se face referire [art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016], pe temeiul cărora ar putea să fie satisfăcută pretenția vizând accesoriile creanței principale, sancționează o altă situație juridică, aceea în care asigurătorul nu își îndeplinește obligația de plată a despăgubirii în maximum 10 zile de la împlinirea termenului de 30 de zile, termen care curge de la înaintarea cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată (și când se datorează penalități de 0,2% pe zi de întârziere). " VI. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Procurorul general a apreciat că a doua orientare jurisprudențială este în litera și în spiritul legii, această orientare fiind susținută de însuși conținutul normei de la art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, precum și de argumente de interpretare literală, teleologică și sistematică.

Astfel, s-a arătat că această normă nu poate primi o interpretare restrictivă, limitată doar la prima ipoteză care vizează situația în care asigurătorul RCA depășește termenul de plată a despăgubirilor prevăzut de art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017.

Este neîndoielnic că atitudinea asigurătorului RCA, de a nu soluționa cererile de despăgubire primite, lăsând să treacă termenul prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 constituie o ipoteză în care se poate vorbi despre îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor ce îi revin în legătură cu stabilirea și plata despăgubirilor și în care, prin propria inacțiune, întârzie plata despăgubirii.

S-a mai arătat că Legea nr. 132/2017 stabilește termene fixe în care asigurătorul RCA trebuie să soluționeze cererile de despăgubire primite de la persoanele prejudiciate prin accidente auto fie prin formularea unei oferte de despăgubire, fie prin respingerea, în tot sau în parte, a pretențiilor, cu indicarea motivelor pentru care a adoptat această din urmă soluție.

Această reglementare relevă voința neechivocă a legiuitorului de a asigura protecția terților prejudiciați prin impulsionarea asigurătorului RCA în vederea stabilirii și plății despăgubirii, cu celeritate și pe cale amiabilă.

Ipoteza în care asigurătorul nu soluționează cererea de despăgubire în termenul prevăzut de art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 132/2017 se circumscrie unei îndepliniri defectuoase a obligațiilor ce îi reveneau acestuia potrivit legii, determinând, în mod implicit, întârzierea în achitarea despăgubirii.

A considera că penalitățile de întârziere prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 sunt datorate de la momentul menționat în alin. (4) al aceluiași articol ar echivala cu valorificarea propriei culpe a asigurătorului în executarea obligațiilor ce îi revin, potrivit legii, în vederea stabilirii și plății despăgubirilor, contrar principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Prin urmare, procurorul general a apreciat că asigurătorul datorează penalități de 0,2% pe zi de întârziere și în cazul nerespectării termenului de 30 de zile reglementat de art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 132/2017, care curg de la expirarea celor 30 de zile în care asigurătorul trebuia să răspundă cererii de despăgubire formulate de persoanele prejudiciate. VII. Opiniile specialiștilor consultați

Facultatea de drept din cadrul Universității Vest din Timișoara a apreciat că, în cazul reglementat de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 132/2017, penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere curg după expirarea termenului de 30 de zile de la înaintarea cererii de despăgubire către asigurătorul RCA.

S-a argumentat că aceste penalități, calculate la nivelul despăgubirii cuvenite sau la diferența neachitată, au un triplu rol, cominatoriu, punitiv și reparatoriu, constituind unicul mod de constrângere a asigurătorului pentru executarea în termenul legal a obligațiilor sale.

Norma de la art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 este elocventă în privința obligațiilor a căror neîndeplinire atrage sancționarea asigurătorului prin obligarea acestuia la plata penalităților de 0,2% pe zi de întârziere.

Astfel, mențiunile din cuprinsul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 "inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii", în contextul în care "asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau și le îndeplinește defectuos", relevă că întârzierea în achitarea despăgubirii și diminuarea sa nejustificată nu epuizează multitudinea ipotezelor acoperite de acest text de lege.

Dat fiind că art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 acoperă exclusiv obligația de plată a despăgubirii, reglementând expres termenul onerativ în care aceasta trebuie achitată, este dincolo de orice îndoială că alin. (5) al aceluiași articol nu se rezumă doar la această obligație a asigurătorului, ci are în vedere toate obligațiile care, prin îndeplinirea lor, pregătesc plata despăgubirii.

Pasivitatea asigurătorului concretizată în lipsa unui răspuns la cererea de despăgubire se circumscrie unei executări defectuoase a obligației de plată, având în vedere că prima etapă în executarea obligației presupune stabilirea întinderii despăgubirii.

În această ipoteză, asigurătorul decade din dreptul de a refuza plata despăgubirii solicitate de persoana prejudiciată sau de a propune o despăgubire diminuată, obligația sa devenind scadentă la expirarea termenului de 30 de zile.

Prin urmare, penalitățile de întârziere încep să curgă la expirarea termenului de 30 de zile, acesta fiind momentul când se constată neexecutarea culpabilă a obligațiilor de către asigurător.

Facultatea de drept din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași a apreciat că asigurătorul datorează penalități de 0,2% pe zi de întârziere în cazul nerespectării termenului de 30 de zile reglementat de art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 132/2017.

În acest sens s-a arătat că din conținutul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, care prevede că "asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile (...) ", rezultă că intenția legiuitorului a fost aceea de a sancționa neîndeplinirea mai multor obligații ale asigurătorului.

Astfel, acest text de lege reglementează mai multe ipoteze în care asigurătorul RCA are îndatorirea de a plăti penalități de 0,2% pe zi de întârziere, respectiv: îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor, diminuarea nejustificată a despăgubirii și întârzierea în achitarea despăgubirii. Or, aceste ipoteze se referă inclusiv la obligațiile stabilite la art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 132/2017.

De altfel, dacă ipotezele menționate anterior nu ar fi avute în vedere la plata penalităților de întârziere, asigurătorul nu ar fi constrâns să își îndeplinească obligațiile stabilite de art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 132/2017.

Așadar, s-ar crea o situație avantajoasă pentru asigurător, deoarece acesta ar plăti numai dobânda legală penalizatoare al cărei cuantum este inferior procentului de 0,2% pe zi de întârziere.

În consecință, pentru întârzierea plății despăgubirilor după expirarea termenului de 30 de zile de la data primirii cererii de despăgubire, curg penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere.

Facultatea de drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca a apreciat că pasivitatea asigurătorului este sancționată cu operarea unei prezumții absolute cu privire la existența consimțământului tacit al acestuia la formarea acordului asupra existenței și întinderii despăgubirii pretinse de către persoana prejudiciată.

Astfel, dacă asigurătorul nu efectuează plata despăgubirii în intervalul de 10 zile de la survenirea acordului tacit, vor curge penalități de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu a 41-a zi de la data înregistrării cererii de despăgubire.

În acest sens s-a arătat că sancțiunea specifică neexecutării obligației de a face instituite de art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 132/2017 (de a răspunde solicitării de plată în termen de 30 de zile de la înregistrarea acesteia) intervine ope legis, la expirarea termenului de 30 de zile.

Pentru a preveni eventuala încercare de tergiversare a soluționării cererii de despăgubire și a sancționa pasivitatea asigurătorului, legiuitorul a prezumat absolut acordul asigurătorului cu persoana prejudiciată cu privire la existența și întinderea creanței pretinse, la expirarea termenului de 30 de zile alocat pentru soluționarea acestei cereri.

Acest acord va interveni tacit, în sensul stabilirii întinderii creanței la cuantumul solicitat prin cererea de despăgubire, pe care asigurătorul nu a respins-o (total sau parțial) printr-un refuz motivat, în termenul de 30 de zile stabilit de art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 132/2017.

Posterior intervenirii acordului, asigurătorului îi incumbă obligația de plată a despăgubirii în cuantumul acceptat tacit și va beneficia de un termen de 10 zile pentru efectuarea plății, conform art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017, iar dacă acesta nu se conformează, va datora penalități de 0,2% pe zi de întârziere, în temeiul art. 21 alin. (5) din același act normativ. VIII. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au apreciat că, în cazul nerespectării termenului de 30 de zile reglementat de art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 132/2017, penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere curg de la expirarea celor 30 de zile în care asigurătorul trebuia să răspundă cererii părții solicitante. IX. Înalta Curte de Casație și Justiție IX.1. Regularitatea învestirii

Conform art. 514 din Codul de procedură civilă, "pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești".

În cauză, declanșarea mecanismului de unificare a jurisprudenței, prin intermediul recursului în interesul legii, a fost realizată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj, care are legitimare procesuală, în virtutea normei legale anterior enunțate. IX.2. Asupra admisibilității recursului în interesul legii

Cu referire la cerințele de admisibilitate a recursului în interesul legii, art. 515 din Codul de procedură civilă stabilește că: "Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii."

Din cuprinsul normei anterior citate rezultă următoarele condiții care trebuie îndeplinite pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil: - sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; - problema de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești; - dovada soluționării diferite de instanțele judecătorești să se facă prin hotărâri judecătorești definitive, anexate cererii.

Din analiza memoriului de sesizare cu recurs în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj, precum și a hotărârilor judecătorești anexate acestuia rezultă îndeplinirea cerințelor formale de admisibilitate anterior enunțate.

În legătură cu cea dintâi cerință, potrivit actului de sesizare, problema de drept soluționată diferit de instanțe vizează interpretarea și aplicarea neunitară a dispozițiilor art. 21 alin. (1), (2) și (5) din Legea nr. 132/2017.

Dezlegarea acestei probleme de drept controversate din practica judiciară răspunde scopului recursului în interesului legii, acela de a asigura o interpretare și aplicare unitară a legii de către toate instanțele judecătorești și, pe cale de consecință, o jurisprudență predictibilă.

Cea de-a doua condiție de admisibilitate este îndeplinită, întrucât din cuprinsul hotărârilor judecătorești definitive anexate actului de sesizare rezultă că instanțele naționale au soluționat diferit această problemă de drept.

Astfel, unele instanțe, prin hotărâri judecătorești definitive, au apreciat că nu pot fi acordate penalități de întârziere în cazul nerespectării termenului de 30 de zile reglementat de art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 132/2017. Aceste instanțe au reținut că art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, care reglementează penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere, face trimitere doar la alin. (4) al aceluiași articol, care instituie termenul de 10 zile pentru achitarea despăgubirilor, termen care curge de la data unui acord al părților sau de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive, fără a face trimitere și la alin. (1) și (2) ale aceluiași articol, care reglementează termenul de 30 de zile în care trebuie soluționată cererea de despăgubire de către asigurător. De asemenea, s-a reținut că art. 21 alin. (2) din Legea nr. 132/2017 sancționează nerespectarea termenului de 30 de zile doar cu scadența despăgubirii, fără a menționa și penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere.

Prin alte hotărâri judecătorești definitive, în aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, instanțele au reținut că neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de art. 21 alin. (1) și (2) din aceeași lege în termenul de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire dă naștere dreptului reclamantului la plata penalităților de 0,2% pe zi de întârziere. Aceste instanțe au apreciat că sintagma "îndeplinire defectuoasă a obligațiilor" trebuie interpretată în sens larg, cuprinzând astfel și nerespectarea obligației de a răspunde titularului notificării în termenul de 30 de zile.

Cu referire la cerința existenței unor hotărâri judecătorești definitive în dovedirea orientărilor jurisprudențiale divergente, se constată că actul de sesizare este însoțit de hotărâri judecătorești relevante pentru problema de drept dedusă interpretării, astfel încât și această condiție este îndeplinită.

Față de cele arătate mai sus, recursul în interesul legii îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 și 515 din Codul de procedură civilă, fiind exercitat de un subiect de drept căruia legea îi recunoaște legitimare procesuală și având ca obiect o problemă de drept pentru care s-a făcut dovada că a fost soluționată în mod diferit, prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate de instanțe judecătorești naționale.

Ca atare, constatând îndeplinite condițiile regularității învestirii, prin prisma dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, precum și condițiile de ordin formal prescrise de prevederile art. 515 din același cod, luând în considerare rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești - se impune dezlegarea problemei de drept prin pronunțarea unei decizii în interesul legii. IX.3. Asupra fondului recursului în interesul legii

Cu titlu preliminar, se impun o serie de precizări referitoare la limitele sesizării, astfel cum acestea trebuie să fie stabilite prin prisma dispozițiilor legale ce au făcut obiectul orientărilor jurisprudențiale divergente, ilustrate în actul de sesizare.

Astfel, din memoriul de recurs în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj, precum și din anexele acestuia reiese că, la nivelul instanțelor judecătorești naționale, există practică neunitară în legătură cu problema de drept privind acordarea penalităților de 0,2% pe zi de întârziere prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, în cazul nerespectării termenului de 30 de zile reglementat de art. 21 alin. (1) și (2) din aceeași lege.

În sprijinul primei orientări jurisprudențiale s-a susținut că dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, care reglementează penalitățile de întârziere, fac trimitere doar la alineatul (4) al aceluiași articol, fără a face trimitere și la prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din același act normativ. Se mai invocă existența unei diferențe de formulare între normele în vigoare și normele anterioare în baza cărora erau acordate penalitățile de întârziere, diferență care reflectă intenția legiuitorului de a elimina posibilitatea de acordare a acestor penalități în cazul nerespectării termenului de 30 de zile.

Date fiind precizările făcute anterior, soluționarea problemei de drept care constituie obiectul prezentului recurs în interesul legii impune, preliminar, efectuarea unei examinări a evoluției dispozițiilor legale privitoare la penalitățile de întârziere datorate de asigurător în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligațiilor legale în termenele prevăzute de lege, pentru a stabili dacă noua reglementare relevă intenția legiuitorului de a elimina posibilitatea de acordare a acestor penalități în caz de nerespectare a termenului de 30 de zile.

Apoi, cuprinsul orientărilor jurisprudențiale divergente și contextul supus analizei de către titularul sesizării ilustrează aspecte ce impun ca examinarea să privească și mecanismul stabilirii și plății despăgubirilor, așa cum rezultă acesta din dispozițiile legale, pentru a se determina data de la care curg penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere.

Privitor la evoluția dispozițiilor legale, se reține că, inițial, Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 136/1995), prevedea la art. 53 că prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor conform legii se stabilesc: aplicarea asigurării de răspundere civilă auto, nivelul despăgubirilor și condițiile de plată (...).

La art. 55 alin. (4) și (5) din Legea nr. 136/1995 se stabilea că "Odată cu încasarea despăgubirii, persoanele păgubite vor declara în scris că au fost despăgubite pentru pagubele suferite și că nu mai au nicio pretenție de la asigurătorul de răspundere civilă și asigurat (persoana vinovată) în legătură cu paguba respectivă. În situația efectuării plății de către asigurătorul de răspundere civilă direct în contul bancar al persoanei păgubite, aceasta se consideră a fi integral despăgubită dacă în termen de 30 de zile de la data intrării sumei în contul său bancar nu a notificat asigurătorului de răspundere civilă eventualele obiecții referitoare la cuantumul despăgubirii".

În aplicarea Legii nr. 136/1995 a fost adoptată Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu modificările și completările ulterioare (Norma nr. 23/2014).

În titlul I, capitolul III, secțiunea a 6-a "Despăgubirea", art. 36 din Norma nr. 23/2014 stabilea că persoana păgubită are dreptul să înainteze avizarea de daună către asigurătorul RCA, în cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea obligatorie RCA. Art. 37 din aceeași normă instituia un termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, în care asigurătorul RCA era obligat să răspundă cererii părții solicitante, formulând fie o ofertă de despăgubire justificată, fie o notificare care să cuprindă motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire. În cazul în care asigurătorul nu notifica părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire și motivele respingerii, scadența obligației de despăgubire intervenea la expirarea termenului de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat. Totodată, art. 38 din Norma nr. 23/2014 sancționa asigurătorul RCA care nu își îndeplinea obligațiile în termenele legale sau și le îndeplinea defectuos, inclusiv dacă diminua nejustificat despăgubirea, cu aplicarea unei penalizări de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătea de asigurător.

În ceea ce privește plata despăgubirilor, art. 58 alin. (1) din Norma nr. 23/2014 stabilea că aceasta avea loc după acceptarea ofertei de despăgubire, iar art. 59 alin. (1) din același act normativ prevedea că, odată cu încasarea despăgubirii, partea prejudiciată menționa în scris că a fost integral despăgubită pentru prejudiciile suferite și că nu mai are nicio pretenție de la asigurătorul RCA și de la asigurat în legătură cu prejudiciul respectiv.

Legea nr. 136/1995 a fost abrogată prin art. 40 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 54/2016).

În mod asemănător, Norma nr. 23/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară în aplicarea Legii nr. 136/1995 a fost abrogată și înlocuită prin Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 39/2016 privind asigurările auto din România, cu modificările și completările ulterioare (Norma nr. 39/2016).

Din analiza prevederilor art. 20 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 54/2016 rezultă că termenul de soluționare a cererii de despăgubire s-a redus la 30 de zile, acesta începând să curgă de la data înaintării cererii de despăgubire, el neputând depăși termenul de 3 luni de la data avizării daunei. De asemenea, în cazul în care asigurătorul nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire și motivele respingerii, scadența intervine la 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire, și nu în termen de 3 luni de la avizare, așa cum era prevăzut în reglementarea anterioară.

Apoi, prevederile art. 38 din Norma nr. 23/2014 au fost preluate de art. 20 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 54/2016 și a fost introdusă și prevederea de la alineatul (6) al aceluiași articol referitoare la existența unui litigiu ce are ca obiect stabilirea răspunderii pentru vătămările corporale și cuantumul daunelor morale, situație în care penalitățile și plata acestora sunt stabilite de către instanța judecătorească.

În ceea ce privește plata despăgubirilor, art. 22 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 54/2016 stabilește că: "în situația în care părțile nu se înțeleg asupra cuantumului despăgubirii, suma care nu face obiectul litigiului este plătită de către asigurătorul RCA înainte ca acesta să se fi soluționat prin negocieri, prin soluționarea alternativă a litigiilor sau de către instanța judecătorească."

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 54/2016 transpune prevederile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 263 din 7 octombrie 2009 (Directiva 2009/103/CE), precum și prevederile art. 21 alin. (2) și art. 181 alin. (3) din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Directiva Solvabilitate II), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 335 din 17 decembrie 2009 (Directiva 2009/138/CE).

Din argumentele de la pct. (31), (40) și (41) și prevederile art. 22 din Directiva 2009/103/CE rezultă că s-a urmărit asigurarea unei protecții adecvate victimelor accidentelor auto prin instituirea unei proceduri de prezentare a unei oferte de despăgubire motivate, într-un termen rezonabil, prevăzând-se sancțiuni ce pot fi aplicate asigurătorului. Pe lângă sancțiunile de natură administrativă, s-a stipulat necesitatea adoptării de către statele membre a unei dispoziții în temeiul căreia să se perceapă dobânzi asupra valorii despăgubirii, în cazul în care asigurătorul nu a prezentat oferta de despăgubire în termenele legale.

În consecință, nu se poate susține că intenția legiuitorului național a fost aceea de a elimina posibilitatea de acordare a penalităților de întârziere în caz de nerespectare a termenului de 30 de zile prevăzut de art. 20 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 54/2016.

În aplicarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 54/2016 a fost emisă Norma nr. 39/2016. În secțiunea privitoare la lichidarea daunelor, această normă consacră principiul stabilirii despăgubirilor pe cale amiabilă, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare, sau prin mecanisme de soluționare alternativă a litigiului, stabilirea despăgubirilor prin hotărâre judecătorească definitivă urmând a se realiza în cazul în care nu s-a ajuns la o înțelegere între părți. Sunt stabilite, de asemenea, categoriile de documente ce trebuie depuse împreună cu cererea de despăgubire, conținutul ofertei de despăgubire și condițiile de plată a despăgubirii. Un aspect nou reglementat constă în stabilirea unor criterii generale de evaluare a despăgubirii pe cale amiabilă, în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății ori de deces rezultat în urma unui accident de vehicule.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 54/2016 a fost abrogată prin art. 45 lit. b) din Legea nr. 132/2017, fiind ulterior respinsă prin articolul unic din Legea nr. 122/2019 pentru respingerea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie.

În fine, Norma nr. 39/2016 a fost abrogată prin art. 48 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, cu modificările și completările ulterioare (Norma nr. 20/2017).

Soluția adoptată de legiuitor cu privire la penalitățile datorate de asigurător în cazul neîndeplinirii obligațiilor de soluționare a cererii de despăgubire în termen de 30 de zile de la data înregistrării acesteia este similară cu cea din actele normative abrogate. În concret, prin dispozițiile art. 20 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 54/2016, ca și prin prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, neîndeplinirea corespunzătoare sau în termenele defipte de lege a obligațiilor ce îi revin asigurătorului RCA învestit cu o cerere de despăgubire formulată de persoana prejudiciată sau de asigurat este sancționată prin stabilirea unor daune-interese moratorii evaluate legal, respectiv penalități de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenite sau la diferența de sumă neachitată.

Legea nr. 132/2017, similar Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 54/2016, transpune prevederile Directivei 2009/103/CE, precum și pe cele ale art. 21 alin. (2) și art. 181 alin. (3) din Directiva 2009/138/CE.

Norma nr. 20/2017 preia din Norma nr. 39/2016 reglementările privitoare la lichidarea daunelor, principiul stabilirii despăgubirilor pe cale amiabilă sau prin mecanisme de soluționare alternativă a litigiului și stabilirea despăgubirilor prin hotărâre judecătorească definitivă numai în cazul în care nu s-a ajuns la o înțelegere între părți. De asemenea, sunt menționate aceleași categorii de documente ce trebuie depuse împreună cu cererea de despăgubire, cu o nouă precizare în sensul că persoana prejudiciată poate face dovada prejudiciului suferit prin orice mijloc de probă. Se preiau și reglementarea conținutului ofertei de despăgubire, și condițiile de plată a despăgubirii, precum și criteriile generale de evaluare a despăgubirii pe cale amiabilă, în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății ori de deces rezultat în urma unui accident de vehicule.

Rezultă astfel că nici prin Norma nr. 20/2017 și nici prin Legea nr. 132/2017 nu au fost introduse norme noi față de normele anterioare ale Autorității de Supraveghere Financiară, în baza cărora erau acordate penalități de întârziere, care să reflecte intenția legiuitorului de a elimina posibilitatea de acordare a acestor penalități în caz de nerespectare a termenului de 30 de zile. Dimpotrivă, așa cum s-a menționat mai sus, modificările legislative au vizat reducerea termenelor de soluționare a cererilor de acordare a despăgubirilor, în acest sens prevăzându-se sancțiuni energice pentru asigurător în cazul în care acesta nu își îndeplinește obligația de a prezenta o ofertă de despăgubire într-un termen rezonabil sau de a notifica respingerea motivată a cererii de acordare a despăgubirilor.

De aceea, opinia în sensul că nu pot fi acordate penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere pentru nerespectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 132/2017 nu este conformă cu principiul asigurării protecției adecvate a victimelor accidentelor auto cărora nu le-ar mai fi garantat dreptul de a obține soluționarea cererilor de despăgubire în cel mai scurt timp.

Altfel spus, faptul că un act normativ național transpune o directivă obligă instanțele naționale să îl interpreteze prin filtrul dreptului Uniunii Europene și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie (interpretarea conformă).

De asemenea, nu numai interpretarea istoricoteleologică, ci și interpretarea sistematică și interpretarea gramaticală conduc la soluția ce urmează a fi adoptată potrivit considerentelor ce succedă.

Astfel, interpretând sistematic dispozițiile art. 21 din Legea nr. 132/2017, referitoare la soluționarea cererii de despăgubire, rezultă că legiuitorul l-a obligat pe asigurător la acțiune, fiind posibilă una dintre cele două ipoteze menționate la alineatul (1) al aceluiași articol: formularea în scris a unei oferte de despăgubire justificate - lit. a) sau respingerea motivată a pretențiilor - lit. b). Așadar, decizia legiuitorului este aceea de a nu permite asigurătorului să rămână în pasivitate, acesta fiind obligat să opteze fie pentru plata despăgubirilor, fie pentru respingerea motivată a pretențiilor, având și sarcina încunoștințării persoanei păgubite cu privire la conduita sa, prin corespondență transmisă cu confirmare de primire.

În continuare, atingerea scopului cu privire la conduita activă a asigurătorului, obligatorie potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, este consolidată de legiuitor prin dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, în sensul intervenirii scadenței obligației de despăgubire chiar la data împlinirii termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire, în ipoteza în care asigurătorul nu formulează răspunsul de respingere motivată a pretențiilor, ceea ce înseamnă că nu își îndeplinește obligația prevăzută la alin. (1) lit. b) al aceluiași articol. În această situație, inacțiunea asigurătorului generează exigibilitatea creanței persoanei păgubite, data scadenței obligației de despăgubire a asigurătorului determinându-se potrivit dispozițiilor speciale ale art. 21 alin. (2) din Legea nr. 132/2017.

Sancțiunea instituită de legiuitor se referă la stabilirea unei scadențe specifice a obligației de plată și nu exclude verificările pe care trebuie să le facă instanța cu privire la întinderea creanței în raport cu probele administrate. Asigurătorul este obligat la plata unor penalități de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenite sau la diferența de sumă neachitată.

Potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere sunt datorate de asigurătorul RCA dacă acesta nu își îndeplinește obligațiile în termenul prevăzut la alin. (4) al aceluiași articol sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii.

Rezultă că pentru fiecare dintre conduitele posibile ale asigurătorului (formularea unei oferte de despăgubire, respingerea motivată a pretențiilor de despăgubire și neefectuarea notificării respingerii solicitării de despăgubire) legea a prevăzut momente diferite de la care încep să curgă penalitățile de întârziere, la art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, corespunzătoare scadenței obligației de plată a despăgubirilor pentru fiecare dintre ipotezele legale.

Conduita asigurătorului reprezintă factorul hotărâtor în acordarea penalităților de întârziere, astfel că aceasta trebuie să facă obiectul analizei instanței de judecată pentru fiecare caz concret în parte.

Prin Decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut în considerentele de la paragraful 58 că: "daunele-interese moratorii sunt despăgubirile în bani care reprezintă echivalentul prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligației de către debitor. Prin dispozițiile art. 38 din Norma nr. 23/2014 au fost evaluate legal daunele-interese moratorii cuvenite persoanei prejudiciate prin neîndeplinirea în termenele prevăzute de lege a obligațiilor ce îi revin asigurătorului RCA, cu consecința prevăzută de art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, constând în inexistența obligației creditorului de a face dovada existenței și întinderii prejudiciului. În plus, cuantumul daunelor-interese moratorii, stabilit legal, este unul fix, astfel încât el nu poate fi modificat prin proba faptului că prejudiciul creditorului este mai mic". Aceste statuări sunt pe deplin valabile și în actuala reglementare, de vreme ce aceleași dispoziții legale au fost preluate prin Legea nr. 132/2017 și Norma nr. 20/2017.

În consecință, dacă asigurătorul datorează penalități în cazul executării necorespunzătoare a obligațiilor legale, cu atât mai mult datorează penalități în cazul neexecutării lor. Altfel spus, dacă asigurătorul datorează penalități pentru plata despăgubirilor cu depășirea termenului de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire sau de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului ori dacă întârzie achitarea despăgubirilor în condițiile art. 23 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 sau dacă își îndeplinește defectuos obligațiile prevăzute la art. 21 alin. (1) lit. a) sau b) din aceeași lege, cu atât mai mult datorează penalități de întârziere atunci când nu își îndeplinește deloc obligațiile stabilite de lege, în sensul că nu notifică părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire și nici motivele respingerii.

O altă interpretare a dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 ar produce un efect contrar scopului urmărit de legiuitor - acela de a determina soluționarea cu celeritate a cererii de despăgubire și de a plăti despăgubirile cuvenite -, cu consecința încurajării asigurătorului de a rămâne inactiv, de vreme ce această atitudine a sa nu va fi sancționată prin obligarea la plata de penalități de întârziere pentru perioada anterioară celor 10 zile de la data primirii hotărârii judecătorești definitive.

Prima orientare jurisprudențială, potrivit căreia art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, care reglementează penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere, face trimitere doar la alin. (4) al aceluiași articol, care instituie termenul de 10 zile pentru achitarea despăgubirilor, termen care curge de la data unui acord al părților sau de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive, dar nu face trimitere și la alin. (1) și (2) ale aceluiași articol, care reglementează termenul de 30 de zile în care trebuie soluționată cererea de despăgubire de către asigurător, este contrară construcției juridice a textului.

Astfel, din lecturarea art. 21 alin. (5) teza I din Legea nr. 132/2017 rezultă că acesta face trimitere la termenul prevăzut la alin