Decizia nr. 18 din 23 octombrie 2023

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.025/1/2023 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi ale art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023 (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef al Secţiei judiciare, Antonia Eleonora Constantin.

La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 32 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj ce formează obiectul Dosarului nr. 1.025/1/2023.

După prezentarea referatului cauzei de către magistratul-asistent, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, constatând că nu sunt chestiuni prealabile, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin precizează că îşi menţine opinia prezentată în scris şi susţinută oral la primul de termen de judecată.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul recursului în interesul legii

Prin Hotărârea nr. 21 din 23 martie 2023, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: În cazul nerespectării termenului de 30 de zile reglementat de art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, cu modificările şi completările ulterioare, asigurătorul datorează penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere? II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 132/2017) Art. 21. – Soluţionarea cererii de despăgubire ” (1) În termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire. (2) Dacă în termen de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii. (…) (4) Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. Documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F. (5) Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată. Plata penalităţilor se face odată cu plata despăgubirii.” (…) III. Orientările jurisprudenţiale divergente

Autorul sesizării a arătat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar asupra problemei de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii, această problemă fiind soluţionată diferit în cadrul unor acţiuni în pretenţii introduse de persoanele prejudiciate împotriva asigurătorilor.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că nu pot fi acordate penalităţile de 0,2% pe zi de întârziere pentru nerespectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 132/2017.

În argumentarea acestei orientări s-a arătat că art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, care reglementează penalităţile de 0,2% pe zi de întârziere, face trimitere doar la alin. (4) al aceluiaşi articol, care instituie termenul de 10 zile pentru achitarea despăgubirilor, termen care curge de la data unui acord al părţilor sau de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive, fără a face trimitere şi la alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol, care reglementează termenul de 30 de zile în care trebuie soluţionată cererea de despăgubire de către asigurător. De altfel, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 132/2017 sancţionează nerespectarea termenului de 30 de zile doar cu scadenţa despăgubirii, fără a menţiona şi penalităţile de 0,2% pe zi de întârziere. S-a mai arătat că există o diferenţă de formulare între normele în vigoare şi normele anterioare în baza cărora erau acordate penalităţile de întârziere, diferenţă care reflectă intenţia legiuitorului de a elimina posibilitatea de acordare a acestor penalităţi în cazul nerespectării termenului de 30 de zile.

În sensul primei orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de curţile de apel Cluj şi Suceava, Tribunalul Suceava şi Judecătoria Bacău.

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că nerespectarea termenului de 30 de zile instituit de art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 132/2017 poate fi încadrată în ipoteza de îndeplinire defectuoasă a obligaţiilor asigurătorului, în accepţiunea art. 21 alin. (5) din aceeaşi lege, care atrage plata penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere.

În fundamentarea acestei orientări s-a argumentat că, deşi art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 face trimitere expresă doar la alin. (4) al aceluiaşi articol, sintagma „îndeplinire defectuoasă a obligaţiilor” trebuie interpretată extensiv, în sensul că vizează inclusiv ipoteza nerespectării obligaţiei de a răspunde titularului notificării în termenul de 30 de zile.

În sensul acestei orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de curţile de apel Craiova, Piteşti, Ploieşti şi Târgu Mureş şi tribunalele Bihor, Galaţi, Iaşi, Ilfov şi Timiş.

Autorul sesizării a mai precizat că este necesară şi clarificarea momentului de la care încep să curgă penalităţile de 0,2% pe zi de întârziere prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017. IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Curtea Constituţională în exercitarea controlului de constituţionalitate asupra textelor de lege supuse interpretării. V. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 17 ianuarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 58 alin. (2) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu modificările şi completările ulterioare, asigurătorul subrogat în drepturile persoanei păgubite este îndreptăţit să obţină penalizările prevăzute de dispoziţiile art. 38 din acelaşi act normativ dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile la scadenţă sau şi le îndeplineşte necorespunzător.” În considerentele de la paragrafele 38, 58 şi 62 din decizia evocată anterior s-au reţinut următoarele: ” (…) prin dispoziţiile art. 20 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie, ca şi prin prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, neîndeplinirea corespunzătoare sau în termenele defipte de lege a obligaţiilor ce îi revin asigurătorului RCA învestit cu o cerere de despăgubire formulată de persoana prejudiciată sau de asigurat este sancţionată prin stabilirea unor daune-interese moratorii evaluate legal, respectiv penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi, calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenite sau la diferenţa de sumă neachitată. (…) Este ştiut faptul că daunele-interese moratorii sunt despăgubirile în bani care reprezintă echivalentul prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei de către debitor. Prin dispoziţiile art. 38 din Norma nr. 23/2014 au fost evaluate legal daunele-interese moratorii cuvenite persoanei prejudiciate prin neîndeplinirea în termenele prevăzute de lege a obligaţiilor ce îi revin asigurătorului RCA, cu consecinţa prevăzută de art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, constând în inexistenţa obligaţiei creditorului de a face dovada existenţei şi întinderii prejudiciului. În plus, cuantumul daunelor-interese moratorii, stabilit legal, este unul fix, astfel încât el nu poate fi modificat prin proba faptului că prejudiciul creditorului este mai mic. (…) Daunele-interese moratorii evaluate legal de art. 38 se circumscriu atât sferei obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani, cât şi obligaţiilor de a face care pot fi evaluate în bani. În esenţă, se sancţionează nesoluţionarea cererii de despăgubire în termenele legale, precum şi neplata despăgubirilor în termenele defipte de lege, atât în cazul în care cererea de despăgubire este formulată de persoana prejudiciată, cât şi atunci când o atare cerere este înaintată de asigurătorul de bunuri.”

Prin Decizia nr. 25 din 9 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 7 iunie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „În cazul acţiunilor ce au ca obiect acordarea de daune morale, formulate în contradictoriu cu o societate de asigurare şi BAAR (prin acţiune solicitându-se obligarea solidară a pârâtelor la plată), reclamanţii au posibilitatea de a opta între acordarea penalităţilor în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie şi dobânda legală penalizatoare stipulată de prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu completările ulterioare, şi Codul civil?” În considerentele de la paragraful 55 din această decizie s-a reţinut că „celelalte dispoziţii la care se face referire [art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016], pe temeiul cărora ar putea să fie satisfăcută pretenţia vizând accesoriile creanţei principale, sancţionează o altă situaţie juridică, aceea în care asigurătorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată a despăgubirii în maximum 10 zile de la împlinirea termenului de 30 de zile, termen care curge de la înaintarea cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată (şi când se datorează penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere). „ VI. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Procurorul general a apreciat că a doua orientare jurisprudenţială este în litera şi în spiritul legii, această orientare fiind susţinută de însuşi conţinutul normei de la art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, precum şi de argumente de interpretare literală, teleologică şi sistematică.

Astfel, s-a arătat că această normă nu poate primi o interpretare restrictivă, limitată doar la prima ipoteză care vizează situaţia în care asigurătorul RCA depăşeşte termenul de plată a despăgubirilor prevăzut de art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017.

Este neîndoielnic că atitudinea asigurătorului RCA, de a nu soluţiona cererile de despăgubire primite, lăsând să treacă termenul prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 constituie o ipoteză în care se poate vorbi despre îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor ce îi revin în legătură cu stabilirea şi plata despăgubirilor şi în care, prin propria inacţiune, întârzie plata despăgubirii.

S-a mai arătat că Legea nr. 132/2017 stabileşte termene fixe în care asigurătorul RCA trebuie să soluţioneze cererile de despăgubire primite de la persoanele prejudiciate prin accidente auto fie prin formularea unei oferte de despăgubire, fie prin respingerea, în tot sau în parte, a pretenţiilor, cu indicarea motivelor pentru care a adoptat această din urmă soluţie.

Această reglementare relevă voinţa neechivocă a legiuitorului de a asigura protecţia terţilor prejudiciaţi prin impulsionarea asigurătorului RCA în vederea stabilirii şi plăţii despăgubirii, cu celeritate şi pe cale amiabilă.

Ipoteza în care asigurătorul nu soluţionează cererea de despăgubire în termenul prevăzut de art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 132/2017 se circumscrie unei îndepliniri defectuoase a obligaţiilor ce îi reveneau acestuia potrivit legii, determinând, în mod implicit, întârzierea în achitarea despăgubirii.

A considera că penalităţile de întârziere prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 sunt datorate de la momentul menţionat în alin. (4) al aceluiaşi articol ar echivala cu valorificarea propriei culpe a asigurătorului în executarea obligaţiilor ce îi revin, potrivit legii, în vederea stabilirii şi plăţii despăgubirilor, contrar principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Prin urmare, procurorul general a apreciat că asigurătorul datorează penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere şi în cazul nerespectării termenului de 30 de zile reglementat de art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 132/2017, care curg de la expirarea celor 30 de zile în care asigurătorul trebuia să răspundă cererii de despăgubire formulate de persoanele prejudiciate. VII. Opiniile specialiştilor consultaţi

Facultatea de drept din cadrul Universităţii Vest din Timişoara a apreciat că, în cazul reglementat de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 132/2017, penalităţile de 0,2% pe zi de întârziere curg după expirarea termenului de 30 de zile de la înaintarea cererii de despăgubire către asigurătorul RCA.

S-a argumentat că aceste penalităţi, calculate la nivelul despăgubirii cuvenite sau la diferenţa neachitată, au un triplu rol, cominatoriu, punitiv şi reparatoriu, constituind unicul mod de constrângere a asigurătorului pentru executarea în termenul legal a obligaţiilor sale.

Norma de la art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 este elocventă în privinţa obligaţiilor a căror neîndeplinire atrage sancţionarea asigurătorului prin obligarea acestuia la plata penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere.

Astfel, menţiunile din cuprinsul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 „inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii”, în contextul în care „asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau şi le îndeplineşte defectuos”, relevă că întârzierea în achitarea despăgubirii şi diminuarea sa nejustificată nu epuizează multitudinea ipotezelor acoperite de acest text de lege.

Dat fiind că art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 acoperă exclusiv obligaţia de plată a despăgubirii, reglementând expres termenul onerativ în care aceasta trebuie achitată, este dincolo de orice îndoială că alin. (5) al aceluiaşi articol nu se rezumă doar la această obligaţie a asigurătorului, ci are în vedere toate obligaţiile care, prin îndeplinirea lor, pregătesc plata despăgubirii.

Pasivitatea asigurătorului concretizată în lipsa unui răspuns la cererea de despăgubire se circumscrie unei executări defectuoase a obligaţiei de plată, având în vedere că prima etapă în executarea obligaţiei presupune stabilirea întinderii despăgubirii.

În această ipoteză, asigurătorul decade din dreptul de a refuza plata despăgubirii solicitate de persoana prejudiciată sau de a propune o despăgubire diminuată, obligaţia sa devenind scadentă la expirarea termenului de 30 de zile.

Prin urmare, penalităţile de întârziere încep să curgă la expirarea termenului de 30 de zile, acesta fiind momentul când se constată neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către asigurător.

Facultatea de drept din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi a apreciat că asigurătorul datorează penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere în cazul nerespectării termenului de 30 de zile reglementat de art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 132/2017.

În acest sens s-a arătat că din conţinutul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, care prevede că „asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile (…) „, rezultă că intenţia legiuitorului a fost aceea de a sancţiona neîndeplinirea mai multor obligaţii ale asigurătorului.

Astfel, acest text de lege reglementează mai multe ipoteze în care asigurătorul RCA are îndatorirea de a plăti penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, respectiv: îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor, diminuarea nejustificată a despăgubirii şi întârzierea în achitarea despăgubirii. Or, aceste ipoteze se referă inclusiv la obligaţiile stabilite la art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 132/2017.

De altfel, dacă ipotezele menţionate anterior nu ar fi avute în vedere la plata penalităţilor de întârziere, asigurătorul nu ar fi constrâns să îşi îndeplinească obligaţiile stabilite de art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 132/2017.

Aşadar, s-ar crea o situaţie avantajoasă pentru asigurător, deoarece acesta ar plăti numai dobânda legală penalizatoare al cărei cuantum este inferior procentului de 0,2% pe zi de întârziere.

În consecinţă, pentru întârzierea plăţii despăgubirilor după expirarea termenului de 30 de zile de la data primirii cererii de despăgubire, curg penalităţile de 0,2% pe zi de întârziere.

Facultatea de drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a apreciat că pasivitatea asigurătorului este sancţionată cu operarea unei prezumţii absolute cu privire la existenţa consimţământului tacit al acestuia la formarea acordului asupra existenţei şi întinderii despăgubirii pretinse de către persoana prejudiciată.

Astfel, dacă asigurătorul nu efectuează plata despăgubirii în intervalul de 10 zile de la survenirea acordului tacit, vor curge penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu a 41-a zi de la data înregistrării cererii de despăgubire.

În acest sens s-a arătat că sancţiunea specifică neexecutării obligaţiei de a face instituite de art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 132/2017 (de a răspunde solicitării de plată în termen de 30 de zile de la înregistrarea acesteia) intervine ope legis, la expirarea termenului de 30 de zile.

Pentru a preveni eventuala încercare de tergiversare a soluţionării cererii de despăgubire şi a sancţiona pasivitatea asigurătorului, legiuitorul a prezumat absolut acordul asigurătorului cu persoana prejudiciată cu privire la existenţa şi întinderea creanţei pretinse, la expirarea termenului de 30 de zile alocat pentru soluţionarea acestei cereri.

Acest acord va interveni tacit, în sensul stabilirii întinderii creanţei la cuantumul solicitat prin cererea de despăgubire, pe care asigurătorul nu a respins-o (total sau parţial) printr-un refuz motivat, în termenul de 30 de zile stabilit de art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 132/2017.

Posterior intervenirii acordului, asigurătorului îi incumbă obligaţia de plată a despăgubirii în cuantumul acceptat tacit şi va beneficia de un termen de 10 zile pentru efectuarea plăţii, conform art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017, iar dacă acesta nu se conformează, va datora penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, în temeiul art. 21 alin. (5) din acelaşi act normativ. VIII. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au apreciat că, în cazul nerespectării termenului de 30 de zile reglementat de art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 132/2017, penalităţile de 0,2% pe zi de întârziere curg de la expirarea celor 30 de zile în care asigurătorul trebuia să răspundă cererii părţii solicitante. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie IX.1. Regularitatea învestirii

Conform art. 514 din Codul de procedură civilă, „pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”.

În cauză, declanşarea mecanismului de unificare a jurisprudenţei, prin intermediul recursului în interesul legii, a fost realizată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj, care are legitimare procesuală, în virtutea normei legale anterior enunţate. IX.2. Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

Cu referire la cerinţele de admisibilitate a recursului în interesul legii, art. 515 din Codul de procedură civilă stabileşte că: „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.”

Din cuprinsul normei anterior citate rezultă următoarele condiţii care trebuie îndeplinite pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil: – sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; – problema de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti; – dovada soluţionării diferite de instanţele judecătoreşti să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive, anexate cererii.

Din analiza memoriului de sesizare cu recurs în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj, precum şi a hotărârilor judecătoreşti anexate acestuia rezultă îndeplinirea cerinţelor formale de admisibilitate anterior enunţate.

În legătură cu cea dintâi cerinţă, potrivit actului de sesizare, problema de drept soluţionată diferit de instanţe vizează interpretarea şi aplicarea neunitară a dispoziţiilor art. 21 alin. (1), (2) şi (5) din Legea nr. 132/2017.

Dezlegarea acestei probleme de drept controversate din practica judiciară răspunde scopului recursului în interesului legii, acela de a asigura o interpretare şi aplicare unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti şi, pe cale de consecinţă, o jurisprudenţă predictibilă.

Cea de-a doua condiţie de admisibilitate este îndeplinită, întrucât din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti definitive anexate actului de sesizare rezultă că instanţele naţionale au soluţionat diferit această problemă de drept.

Astfel, unele instanţe, prin hotărâri judecătoreşti definitive, au apreciat că nu pot fi acordate penalităţi de întârziere în cazul nerespectării termenului de 30 de zile reglementat de art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 132/2017. Aceste instanţe au reţinut că art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, care reglementează penalităţile de 0,2% pe zi de întârziere, face trimitere doar la alin. (4) al aceluiaşi articol, care instituie termenul de 10 zile pentru achitarea despăgubirilor, termen care curge de la data unui acord al părţilor sau de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive, fără a face trimitere şi la alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol, care reglementează termenul de 30 de zile în care trebuie soluţionată cererea de despăgubire de către asigurător. De asemenea, s-a reţinut că art. 21 alin. (2) din Legea nr. 132/2017 sancţionează nerespectarea termenului de 30 de zile doar cu scadenţa despăgubirii, fără a menţiona şi penalităţile de 0,2% pe zi de întârziere.

Prin alte hotărâri judecătoreşti definitive, în aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, instanţele au reţinut că neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de art. 21 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege în termenul de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire dă naştere dreptului reclamantului la plata penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere. Aceste instanţe au apreciat că sintagma „îndeplinire defectuoasă a obligaţiilor” trebuie interpretată în sens larg, cuprinzând astfel şi nerespectarea obligaţiei de a răspunde titularului notificării în termenul de 30 de zile.

Cu referire la cerinţa existenţei unor hotărâri judecătoreşti definitive în dovedirea orientărilor jurisprudenţiale divergente, se constată că actul de sesizare este însoţit de hotărâri judecătoreşti relevante pentru problema de drept dedusă interpretării, astfel încât şi această condiţie este îndeplinită.

Faţă de cele arătate mai sus, recursul în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, fiind exercitat de un subiect de drept căruia legea îi recunoaşte legitimare procesuală şi având ca obiect o problemă de drept pentru care s-a făcut dovada că a fost soluţionată în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de instanţe judecătoreşti naţionale.

Ca atare, constatând îndeplinite condiţiile regularităţii învestirii, prin prisma dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, precum şi condiţiile de ordin formal prescrise de prevederile art. 515 din acelaşi cod, luând în considerare rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti – se impune dezlegarea problemei de drept prin pronunţarea unei decizii în interesul legii. IX.3. Asupra fondului recursului în interesul legii

Cu titlu preliminar, se impun o serie de precizări referitoare la limitele sesizării, astfel cum acestea trebuie să fie stabilite prin prisma dispoziţiilor legale ce au făcut obiectul orientărilor jurisprudenţiale divergente, ilustrate în actul de sesizare.

Astfel, din memoriul de recurs în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj, precum şi din anexele acestuia reiese că, la nivelul instanţelor judecătoreşti naţionale, există practică neunitară în legătură cu problema de drept privind acordarea penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, în cazul nerespectării termenului de 30 de zile reglementat de art. 21 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege.

În sprijinul primei orientări jurisprudenţiale s-a susţinut că dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, care reglementează penalităţile de întârziere, fac trimitere doar la alineatul (4) al aceluiaşi articol, fără a face trimitere şi la prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ. Se mai invocă existenţa unei diferenţe de formulare între normele în vigoare şi normele anterioare în baza cărora erau acordate penalităţile de întârziere, diferenţă care reflectă intenţia legiuitorului de a elimina posibilitatea de acordare a acestor penalităţi în cazul nerespectării termenului de 30 de zile.

Date fiind precizările făcute anterior, soluţionarea problemei de drept care constituie obiectul prezentului recurs în interesul legii impune, preliminar, efectuarea unei examinări a evoluţiei dispoziţiilor legale privitoare la penalităţile de întârziere datorate de asigurător în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor legale în termenele prevăzute de lege, pentru a stabili dacă noua reglementare relevă intenţia legiuitorului de a elimina posibilitatea de acordare a acestor penalităţi în caz de nerespectare a termenului de 30 de zile.

Apoi, cuprinsul orientărilor jurisprudenţiale divergente şi contextul supus analizei de către titularul sesizării ilustrează aspecte ce impun ca examinarea să privească şi mecanismul stabilirii şi plăţii despăgubirilor, aşa cum rezultă acesta din dispoziţiile legale, pentru a se determina data de la care curg penalităţile de 0,2% pe zi de întârziere.

Privitor la evoluţia dispoziţiilor legale, se reţine că, iniţial, Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 136/1995), prevedea la art. 53 că prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor conform legii se stabilesc: aplicarea asigurării de răspundere civilă auto, nivelul despăgubirilor şi condiţiile de plată (…).

La art. 55 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 136/1995 se stabilea că „Odată cu încasarea despăgubirii, persoanele păgubite vor declara în scris că au fost despăgubite pentru pagubele suferite şi că nu mai au nicio pretenţie de la asigurătorul de răspundere civilă şi asigurat (persoana vinovată) în legătură cu paguba respectivă. În situaţia efectuării plăţii de către asigurătorul de răspundere civilă direct în contul bancar al persoanei păgubite, aceasta se consideră a fi integral despăgubită dacă în termen de 30 de zile de la data intrării sumei în contul său bancar nu a notificat asigurătorului de răspundere civilă eventualele obiecţii referitoare la cuantumul despăgubirii”.

În aplicarea Legii nr. 136/1995 a fost adoptată Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu modificările şi completările ulterioare (Norma nr. 23/2014).

În titlul I, capitolul III, secţiunea a 6-a „Despăgubirea”, art. 36 din Norma nr. 23/2014 stabilea că persoana păgubită are dreptul să înainteze avizarea de daună către asigurătorul RCA, în cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea obligatorie RCA. Art. 37 din aceeaşi normă instituia un termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, în care asigurătorul RCA era obligat să răspundă cererii părţii solicitante, formulând fie o ofertă de despăgubire justificată, fie o notificare care să cuprindă motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire. În cazul în care asigurătorul nu notifica părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire şi motivele respingerii, scadenţa obligaţiei de despăgubire intervenea la expirarea termenului de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat. Totodată, art. 38 din Norma nr. 23/2014 sancţiona asigurătorul RCA care nu îşi îndeplinea obligaţiile în termenele legale sau şi le îndeplinea defectuos, inclusiv dacă diminua nejustificat despăgubirea, cu aplicarea unei penalizări de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plătea de asigurător.

În ceea ce priveşte plata despăgubirilor, art. 58 alin. (1) din Norma nr. 23/2014 stabilea că aceasta avea loc după acceptarea ofertei de despăgubire, iar art. 59 alin. (1) din acelaşi act normativ prevedea că, odată cu încasarea despăgubirii, partea prejudiciată menţiona în scris că a fost integral despăgubită pentru prejudiciile suferite şi că nu mai are nicio pretenţie de la asigurătorul RCA şi de la asigurat în legătură cu prejudiciul respectiv.

Legea nr. 136/1995 a fost abrogată prin art. 40 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016).

În mod asemănător, Norma nr. 23/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară în aplicarea Legii nr. 136/1995 a fost abrogată şi înlocuită prin Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 39/2016 privind asigurările auto din România, cu modificările şi completările ulterioare (Norma nr. 39/2016).

Din analiza prevederilor art. 20 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 rezultă că termenul de soluţionare a cererii de despăgubire s-a redus la 30 de zile, acesta începând să curgă de la data înaintării cererii de despăgubire, el neputând depăşi termenul de 3 luni de la data avizării daunei. De asemenea, în cazul în care asigurătorul nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire şi motivele respingerii, scadenţa intervine la 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire, şi nu în termen de 3 luni de la avizare, aşa cum era prevăzut în reglementarea anterioară.

Apoi, prevederile art. 38 din Norma nr. 23/2014 au fost preluate de art. 20 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 şi a fost introdusă şi prevederea de la alineatul (6) al aceluiaşi articol referitoare la existenţa unui litigiu ce are ca obiect stabilirea răspunderii pentru vătămările corporale şi cuantumul daunelor morale, situaţie în care penalităţile şi plata acestora sunt stabilite de către instanţa judecătorească.

În ceea ce priveşte plata despăgubirilor, art. 22 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 stabileşte că: „în situaţia în care părţile nu se înţeleg asupra cuantumului despăgubirii, suma care nu face obiectul litigiului este plătită de către asigurătorul RCA înainte ca acesta să se fi soluţionat prin negocieri, prin soluţionarea alternativă a litigiilor sau de către instanţa judecătorească.”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 transpune prevederile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 263 din 7 octombrie 2009 (Directiva 2009/103/CE), precum şi prevederile art. 21 alin. (2) şi art. 181 alin. (3) din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Directiva Solvabilitate II), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 335 din 17 decembrie 2009 (Directiva 2009/138/CE).

Din argumentele de la pct. (31), (40) şi (41) şi prevederile art. 22 din Directiva 2009/103/CE rezultă că s-a urmărit asigurarea unei protecţii adecvate victimelor accidentelor auto prin instituirea unei proceduri de prezentare a unei oferte de despăgubire motivate, într-un termen rezonabil, prevăzând-se sancţiuni ce pot fi aplicate asigurătorului. Pe lângă sancţiunile de natură administrativă, s-a stipulat necesitatea adoptării de către statele membre a unei dispoziţii în temeiul căreia să se perceapă dobânzi asupra valorii despăgubirii, în cazul în care asigurătorul nu a prezentat oferta de despăgubire în termenele legale.

În consecinţă, nu se poate susţine că intenţia legiuitorului naţional a fost aceea de a elimina posibilitatea de acordare a penalităţilor de întârziere în caz de nerespectare a termenului de 30 de zile prevăzut de art. 20 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016.

În aplicarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 a fost emisă Norma nr. 39/2016. În secţiunea privitoare la lichidarea daunelor, această normă consacră principiul stabilirii despăgubirilor pe cale amiabilă, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, sau prin mecanisme de soluţionare alternativă a litigiului, stabilirea despăgubirilor prin hotărâre judecătorească definitivă urmând a se realiza în cazul în care nu s-a ajuns la o înţelegere între părţi. Sunt stabilite, de asemenea, categoriile de documente ce trebuie depuse împreună cu cererea de despăgubire, conţinutul ofertei de despăgubire şi condiţiile de plată a despăgubirii. Un aspect nou reglementat constă în stabilirea unor criterii generale de evaluare a despăgubirii pe cale amiabilă, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori de deces rezultat în urma unui accident de vehicule.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 a fost abrogată prin art. 45 lit. b) din Legea nr. 132/2017, fiind ulterior respinsă prin articolul unic din Legea nr. 122/2019 pentru respingerea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie.

În fine, Norma nr. 39/2016 a fost abrogată prin art. 48 din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, cu modificările şi completările ulterioare (Norma nr. 20/2017).

Soluţia adoptată de legiuitor cu privire la penalităţile datorate de asigurător în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de soluţionare a cererii de despăgubire în termen de 30 de zile de la data înregistrării acesteia este similară cu cea din actele normative abrogate. În concret, prin dispoziţiile art. 20 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016, ca şi prin prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, neîndeplinirea corespunzătoare sau în termenele defipte de lege a obligaţiilor ce îi revin asigurătorului RCA învestit cu o cerere de despăgubire formulată de persoana prejudiciată sau de asigurat este sancţionată prin stabilirea unor daune-interese moratorii evaluate legal, respectiv penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenite sau la diferenţa de sumă neachitată.

Legea nr. 132/2017, similar Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016, transpune prevederile Directivei 2009/103/CE, precum şi pe cele ale art. 21 alin. (2) şi art. 181 alin. (3) din Directiva 2009/138/CE.

Norma nr. 20/2017 preia din Norma nr. 39/2016 reglementările privitoare la lichidarea daunelor, principiul stabilirii despăgubirilor pe cale amiabilă sau prin mecanisme de soluţionare alternativă a litigiului şi stabilirea despăgubirilor prin hotărâre judecătorească definitivă numai în cazul în care nu s-a ajuns la o înţelegere între părţi. De asemenea, sunt menţionate aceleaşi categorii de documente ce trebuie depuse împreună cu cererea de despăgubire, cu o nouă precizare în sensul că persoana prejudiciată poate face dovada prejudiciului suferit prin orice mijloc de probă. Se preiau şi reglementarea conţinutului ofertei de despăgubire, şi condiţiile de plată a despăgubirii, precum şi criteriile generale de evaluare a despăgubirii pe cale amiabilă, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori de deces rezultat în urma unui accident de vehicule.

Rezultă astfel că nici prin Norma nr. 20/2017 şi nici prin Legea nr. 132/2017 nu au fost introduse norme noi faţă de normele anterioare ale Autorităţii de Supraveghere Financiară, în baza cărora erau acordate penalităţi de întârziere, care să reflecte intenţia legiuitorului de a elimina posibilitatea de acordare a acestor penalităţi în caz de nerespectare a termenului de 30 de zile. Dimpotrivă, aşa cum s-a menţionat mai sus, modificările legislative au vizat reducerea termenelor de soluţionare a cererilor de acordare a despăgubirilor, în acest sens prevăzându-se sancţiuni energice pentru asigurător în cazul în care acesta nu îşi îndeplineşte obligaţia de a prezenta o ofertă de despăgubire într-un termen rezonabil sau de a notifica respingerea motivată a cererii de acordare a despăgubirilor.

De aceea, opinia în sensul că nu pot fi acordate penalităţile de 0,2% pe zi de întârziere pentru nerespectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 132/2017 nu este conformă cu principiul asigurării protecţiei adecvate a victimelor accidentelor auto cărora nu le-ar mai fi garantat dreptul de a obţine soluţionarea cererilor de despăgubire în cel mai scurt timp.

Altfel spus, faptul că un act normativ naţional transpune o directivă obligă instanţele naţionale să îl interpreteze prin filtrul dreptului Uniunii Europene şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie (interpretarea conformă).

De asemenea, nu numai interpretarea istoricoteleologică, ci şi interpretarea sistematică şi interpretarea gramaticală conduc la soluţia ce urmează a fi adoptată potrivit considerentelor ce succedă.

Astfel, interpretând sistematic dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 132/2017, referitoare la soluţionarea cererii de despăgubire, rezultă că legiuitorul l-a obligat pe asigurător la acţiune, fiind posibilă una dintre cele două ipoteze menţionate la alineatul (1) al aceluiaşi articol: formularea în scris a unei oferte de despăgubire justificate – lit. a) sau respingerea motivată a pretenţiilor – lit. b). Aşadar, decizia legiuitorului este aceea de a nu permite asigurătorului să rămână în pasivitate, acesta fiind obligat să opteze fie pentru plata despăgubirilor, fie pentru respingerea motivată a pretenţiilor, având şi sarcina încunoştinţării persoanei păgubite cu privire la conduita sa, prin corespondenţă transmisă cu confirmare de primire.

În continuare, atingerea scopului cu privire la conduita activă a asigurătorului, obligatorie potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, este consolidată de legiuitor prin dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol, în sensul intervenirii scadenţei obligaţiei de despăgubire chiar la data împlinirii termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire, în ipoteza în care asigurătorul nu formulează răspunsul de respingere motivată a pretenţiilor, ceea ce înseamnă că nu îşi îndeplineşte obligaţia prevăzută la alin. (1) lit. b) al aceluiaşi articol. În această situaţie, inacţiunea asigurătorului generează exigibilitatea creanţei persoanei păgubite, data scadenţei obligaţiei de despăgubire a asigurătorului determinându-se potrivit dispoziţiilor speciale ale art. 21 alin. (2) din Legea nr. 132/2017.

Sancţiunea instituită de legiuitor se referă la stabilirea unei scadenţe specifice a obligaţiei de plată şi nu exclude verificările pe care trebuie să le facă instanţa cu privire la întinderea creanţei în raport cu probele administrate. Asigurătorul este obligat la plata unor penalităţi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenite sau la diferenţa de sumă neachitată.

Potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, penalităţile de 0,2% pe zi de întârziere sunt datorate de asigurătorul RCA dacă acesta nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenul prevăzut la alin. (4) al aceluiaşi articol sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii.

Rezultă că pentru fiecare dintre conduitele posibile ale asigurătorului (formularea unei oferte de despăgubire, respingerea motivată a pretenţiilor de despăgubire şi neefectuarea notificării respingerii solicitării de despăgubire) legea a prevăzut momente diferite de la care încep să curgă penalităţile de întârziere, la art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, corespunzătoare scadenţei obligaţiei de plată a despăgubirilor pentru fiecare dintre ipotezele legale.

Conduita asigurătorului reprezintă factorul hotărâtor în acordarea penalităţilor de întârziere, astfel că aceasta trebuie să facă obiectul analizei instanţei de judecată pentru fiecare caz concret în parte.

Prin Decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut în considerentele de la paragraful 58 că: „daunele-interese moratorii sunt despăgubirile în bani care reprezintă echivalentul prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei de către debitor. Prin dispoziţiile art. 38 din Norma nr. 23/2014 au fost evaluate legal daunele-interese moratorii cuvenite persoanei prejudiciate prin neîndeplinirea în termenele prevăzute de lege a obligaţiilor ce îi revin asigurătorului RCA, cu consecinţa prevăzută de art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, constând în inexistenţa obligaţiei creditorului de a face dovada existenţei şi întinderii prejudiciului. În plus, cuantumul daunelor-interese moratorii, stabilit legal, este unul fix, astfel încât el nu poate fi modificat prin proba faptului că prejudiciul creditorului este mai mic”. Aceste statuări sunt pe deplin valabile şi în actuala reglementare, de vreme ce aceleaşi dispoziţii legale au fost preluate prin Legea nr. 132/2017 şi Norma nr. 20/2017.

În consecinţă, dacă asigurătorul datorează penalităţi în cazul executării necorespunzătoare a obligaţiilor legale, cu atât mai mult datorează penalităţi în cazul neexecutării lor. Altfel spus, dacă asigurătorul datorează penalităţi pentru plata despăgubirilor cu depăşirea termenului de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire sau de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului ori dacă întârzie achitarea despăgubirilor în condiţiile art. 23 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 sau dacă îşi îndeplineşte defectuos obligaţiile prevăzute la art. 21 alin. (1) lit. a) sau b) din aceeaşi lege, cu atât mai mult datorează penalităţi de întârziere atunci când nu îşi îndeplineşte deloc obligaţiile stabilite de lege, în sensul că nu notifică părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire şi nici motivele respingerii.

O altă interpretare a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 ar produce un efect contrar scopului urmărit de legiuitor – acela de a determina soluţionarea cu celeritate a cererii de despăgubire şi de a plăti despăgubirile cuvenite -, cu consecinţa încurajării asigurătorului de a rămâne inactiv, de vreme ce această atitudine a sa nu va fi sancţionată prin obligarea la plata de penalităţi de întârziere pentru perioada anterioară celor 10 zile de la data primirii hotărârii judecătoreşti definitive.

Prima orientare jurisprudenţială, potrivit căreia art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, care reglementează penalităţile de 0,2% pe zi de întârziere, face trimitere doar la alin. (4) al aceluiaşi articol, care instituie termenul de 10 zile pentru achitarea despăgubirilor, termen care curge de la data unui acord al părţilor sau de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive, dar nu face trimitere şi la alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol, care reglementează termenul de 30 de zile în care trebuie soluţionată cererea de despăgubire de către asigurător, este contrară construcţiei juridice a textului.

Astfel, din lecturarea art. 21 alin. (5) teza I din Legea nr. 132/2017 rezultă c