Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2022

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2.180/1/2022 este constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele delegat al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef al Secţiei judiciare, Antonia Eleonora Constantin.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi.

Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii, precum şi cu privire la faptul că la dosar au fost depuse hotărâri definitive contradictorii pronunţate de instanţele judecătoreşti, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Constatând că nu există chestiuni prealabile, doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, preşedintele completului de judecată, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general asupra recursului în interesul legii.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, expunând orientările jurisprudenţiale identificate de autorul sesizării, arată că, în opinia procurorului general, este în litera şi spiritul legii cea de-a doua orientare a practicii, potrivit căreia, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 174, art. 173 alin. (2) şi art. 180 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 85/2014), închiderea procedurii insolvenţei nu se poate dispune înaintea soluţionării, prin hotărâre definitivă, a acţiunii de atragere a răspunderii pentru intrarea în insolvenţă, formulată în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014.

Argumentele principale în sprijinul acestei concluzii sunt subsumate conţinutului şi scopului procedurii insolvenţei. Astfel, printre atribuţiile judecătorului-sindic se află şi judecarea cererii de atragere a răspunderii pentru intrarea în insolvenţă, ceea ce presupune o procedură a insolvenţei actuală, aflată în curs. Legiuitorul a privit această cerere ca pe o acţiune integrată procedurii în ansamblul său.

Un alt argument este cel dat de topica reglementărilor referitoare la atragerea răspunderii pentru insolvenţă şi închiderea procedurii, în sensul că, în Legea nr. 85/2014, atragerea răspunderii pentru insolvenţă este aşezată înaintea secţiunii privind închiderea procedurii, în reglementarea anterioară ordinea celor două instituţii fiind inversă. Or, această schimbare a ordinii nu poate fi întâmplătoare şi nu poate rămâne indiferentă interpretului legii.

De asemenea, trebuie avut în vedere că, prin închiderea procedurii insolvenţei, încetează personalitatea juridică a societăţii debitoare, ceea ce înseamnă pierderea capacităţii civile de folosinţă şi, implicit, a capacităţii procesuale civile de folosinţă. În acest sens sunt relevante deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 2 din 15 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 7 aprilie 2016, şi nr. 14 din 27 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 902 din 13 septembrie 2022.

Întreg ansamblul reglementărilor cuprinse în Legea nr. 85/2014 trebuie interpretat şi aplicat în considerarea naturii şi scopului procedurii insolvenţei, evitându-se închiderea prematură a acesteia, atunci când mai există şanse de reîntregire a activului patrimonial, care să permită acoperirea, fie şi în parte, a pasivului înregistrat.

Pentru toate aceste considerente solicită admiterea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi şi pronunţarea unei decizii de unificare a practicii judiciare.

Doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

La data de 19 octombrie 2022, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii vizând următoarea problemă de drept: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 174 din secţiunea a 9-a – Închiderea procedurii – din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 85/2014), ale art. 173 alin. (2), precum şi ale art. 180 din aceeaşi lege, închiderea procedurii insolvenţei se poate dispune înainte de soluţionarea definitivă a dosarului asociat având ca obiect acţiunea de atragere a răspunderii pentru intrarea în insolvenţă, formulată în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014?

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la aceeaşi dată, formându-se Dosarul nr. 2.180/1/2022, cu termen de soluţionare la 12 decembrie 2022. II. Obiectul recursului în interesul legii

Din cuprinsul recursului în interesul legii declarat, potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă, de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi rezultă că problema de drept rezolvată neunitar a apărut în cadrul contestaţiilor împotriva raportului cu propunerea de închidere a procedurii, întocmit de practicianul în insolvenţă, dar şi în calea de atac a apelului împotriva hotărârii judecătorului-sindic de închidere a procedurii, în ceea ce priveşte posibilitatea închiderii acestei proceduri înainte de soluţionarea definitivă a acţiunii de atragere a răspunderii personale a organelor de conducere, acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014. Întrucât acţiunea de atragere a răspunderii personale este formulată, în general, în cazurile în care pasivul debitorului în insolvenţă nu poate fi acoperit din bunurile identificate în procedură, temeiul închiderii este cel reglementat de art. 174 din Legea nr. 85/2014.

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, s-a constatat că, în practica instanţelor judecătoreşti, nu există un punct de vedere unitar cu privire la posibilitatea închiderii procedurii insolvenţei în cazul prevăzut la art. 174 din Legea nr. 85/2014 cât timp nu s-a soluţionat definitiv cererea de atragere a răspunderii patrimoniale a persoanelor care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, cerere formulată în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014. III. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să interpreteze în vederea aplicării unitare următoarele prevederi legale: Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare Art. 169. – ” (1) La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului (…). (2) Administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar, ori de câte ori identifică persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului, va promova acţiunea în antrenarea răspunderii patrimoniale. Dacă administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului, aceasta poate fi introdusă de preşedintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor. De asemenea, poate introduce această acţiune, în aceleaşi condiţii, creditorul care deţine mai mult de 30% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală. (3) Cererea introdusă în temeiul alin. (1) sau, după caz, alin. (2) se va judeca separat, formându-se un dosar asociat. (…) (7) În cazul în care s-a pronunţat o hotărâre de respingere a acţiunii introduse potrivit alin. (1) sau, după caz, alin. (2), administratorul judiciar/lichidatorul judiciar care nu intenţionează să formuleze apel împotriva acesteia va notifica în acest sens comitetul creditorilor sau, în cazul în care nu a fost desemnat un comitet al creditorilor, adunarea creditorilor. Împotriva acestei hotărâri calea de atac poate fi exercitată direct de preşedintele comitetului creditorilor, iar în lipsa constituirii unui comitet, de către orice creditor interesat care deţine mai mult de 30% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală. (…)” Art. 171. – ” Sumele depuse potrivit dispoziţiilor art. 169 alin. (1) vor intra în averea debitorului şi vor fi destinate, în caz de reorganizare, plăţii creanţelor potrivit programului de plăţi, completării fondurilor necesare continuării activităţii debitorului, iar în caz de faliment, acoperirii pasivului.” Art. 173. – ” (1) Executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art. 169 alin. (1) se efectuează de către executorul judecătoresc, potrivit Codului de procedură civilă. (2) După închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de către executorul judecătoresc potrivit prevederilor prezentului titlu, în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanţe pus la dispoziţia sa de către lichidatorul judiciar.” Art. 174. – ” (1) În orice stadiu al procedurii prevăzute de prezentul titlu, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic va audia de urgenţă creditorii într-o şedinţă, iar în cazul refuzului exprimat de aceştia de a avansa sumele necesare sau în cazul neprezentării acestora, deşi s-a îndeplinit procedura citării prin BPI, va da o sentinţă de închidere a procedurii, prin care se dispune şi radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat. (…)” Art. 180. – ” Prin închiderea procedurii, judecătorul-sindic, administratorul/lichidatorul judiciar şi toate persoanele care i-au asistat sunt descărcaţi de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori, titulari de drepturi de preferinţă, acţionari sau asociaţi.” IV. Examenul practicii judiciare

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi a identificat existenţa a două orientări jurisprudenţiale distincte în această problemă de drept.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudenţială, în interpretarea şi aplicarea textelor de lege menţionate, se apreciază că nesoluţionarea definitivă a acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 nu împiedică închiderea procedurii insolvenţei.

Potrivit acestei opinii, acţiunea de atragere a răspunderii nu poate fi promovată după închiderea procedurii insolvenţei, dar, dacă a fost înregistrată înainte de acest moment, ea se soluţionează şi după închiderea procedurii.

În argumentarea acestei opinii se arată că nu există un temei expres în legea insolvenţei pentru amânarea închiderii procedurii până după soluţionarea definitivă a acţiunii de atragere a răspunderii.

Art. 174 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prevede că procedura se închide în orice stadiu dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare. Aşadar, legiuitorul a prevăzut expres care sunt condiţiile închiderii procedurii, printre acestea neregăsindu-se vreo interdicţie de a o închide până la momentul soluţionării definitive a cererii privind atragerea răspunderii celor vinovaţi de intrarea debitorului în insolvenţă.

Art. 169 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 prevede că cererile de atragere a răspunderii se vor judeca separat, formându-se un dosar asociat; pe cale de consecinţă, legiuitorul a prevăzut pentru aceste tipuri de cereri o procedură distinctă, condiţia esenţială fiind doar aceea ca acţiunea de atragere a răspunderii să fie promovată înainte de închiderea procedurii.

În continuare, prevederile art. 171 şi 173 din Legea nr. 85/2014 reglementează situaţiile în care acţiunea de atragere a răspunderii este soluţionată înainte, respectiv după închiderea procedurii, în primul caz, sumele intrând în averea debitorului şi fiind folosite pentru plata creanţelor sau acoperirea pasivului, iar, în al doilea caz, sumele fiind distribuite de executorul judecătoresc, în funcţie de creanţele înscrise în tabelul creditorilor pus la dispoziţie de lichidatorul judiciar.

Art. 173 din Legea nr. 85/2014 prevede deci expres că modalitatea de executare a hotărârii pronunţate în acţiunea de atragere a răspunderii nu mai are legătură cu procedura propriu-zisă, fiind de competenţa executorului judecătoresc, care va distribui sumele obţinute potrivit ultimului tabel întocmit, în baza Codului de procedură civilă.

Cererea de atragere a răspunderii este formulată împotriva persoanelor care au constituit organele de conducere ale debitorului, şi nu împotriva societăţii debitoare, a cărei existenţă încetează la momentul radierii.

Prin închiderea procedurii pentru lipsă sau insuficienţă de bunuri nu se aduce niciun prejudiciu societăţii în insolvenţă, prejudiciul fiind al creditorilor înscrişi în tabel, care vor fi îndestulaţi din averea fostului administrator/asociat vinovat de intrarea în insolvenţă, în caz de admitere a acţiunii.

În susţinerea acestei opinii au fost aduse şi argumente de oportunitate, apreciindu-se inutil a se păstra deschisă o procedură de insolvenţă generatoare de cheltuieli, dacă oricum nu mai pot fi întreprinse alte acţiuni aducătoare de fonduri băneşti, iar legea prevede posibilitatea de distribuire a eventualelor sume obţinute din antrenarea răspunderii. Art. 174 are ca scop tocmai evitarea generării unor cheltuieli de procedură inutile, în acele situaţii în care există indicii clare că scopul procedurii, aşa cum este prevăzut la art. 2, nu va mai putea fi atins, deoarece în patrimoniul debitoarei nu se mai găsesc bunuri valorificabile sau cele care au fost identificate au o valoare atât de redusă, încât eventuala lor valorificare nu ar acoperi nici măcar cheltuielile de procedură. Într-o atare ipoteză este firesc ca, în situaţiile în care creditorii nu avansează sumele necesare continuării procedurii, judecătorul-sindic să o închidă, pentru a evita generarea de cheltuieli care nu vor putea fi recuperate. Textele legale urmăresc deci eficientizarea procedurii, reducerea costurilor şi scurtarea duratei de soluţionare a cauzelor.

În ceea ce priveşte aplicarea art. 180 din Legea nr. 85/2014, se reţine că prezintă relevanţă faptul că, la data promovării cererii de atragere a răspunderii, judecătorul-sindic şi celelalte organe care aplică procedura insolvenţei nu erau descărcaţi de responsabilităţile legale, fiind evident că, până la soluţionarea definitivă a cererii de atragere a răspunderii, vor păstra în această măsură competenţele întemeiate pe art. 169 şi 45 din Legea nr. 85/2014.

După închiderea procedurii, sarcina repartizării sumelor provenite din executarea silită a patrimoniului persoanelor vinovate de cauzarea insolvenţei nu revine lichidatorului, ci executorului judecătoresc, tocmai datorită faptului că, la acel moment, practicianul este descărcat de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea sa, ceea ce nu înseamnă însă că vreun creditor va fi pus în imposibilitatea de a-şi valorifica drepturile obţinute împotriva acestor persoane. Nu există nicio contradicţie între închiderea procedurii şi distribuirea sumelor rezultate din executarea silită a persoanelor responsabile de cauzarea stării de insolvenţă, iar art. 170 nu trebuie interpretat în sensul că acoperirea pasivului se face doar în cadrul procedurii insolvenţei, cât timp art. 173 acoperă şi ipoteza executării după închiderea procedurii.

În concluzie, împrejurarea că acţiunea de antrenare a răspunderii administratorului debitoarei se află în curs de soluţionare nu poate constitui temei pentru respingerea cererii de închidere a procedurii insolvenţei.

Fiind reglementată distinct o procedură de repartizare a sumelor rezultate din executarea silită a persoanelor obligate în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014, unde practicianul în insolvenţă nu are nicio competenţă, sunt posibile închiderea şi descărcarea de atribuţii fără ca aceasta să impieteze asupra acţiunii de atragere a răspunderii şi asupra dreptului creditorilor de a-şi realiza creanţele, aşa cum se găsesc în tabelele creditorilor.

Sunt însă şi hotărâri judecătoreşti prin care, la închiderea procedurii, lichidatorul judiciar este descărcat doar parţial, cu păstrarea îndatoririlor şi responsabilităţilor care se referă la continuarea acţiunii de atragere a răspunderii în curs de soluţionare: sentinţele pronunţate de Tribunalul Specializat Argeş nr. 375 din 8 iulie 2020, nr. 758 din 18 noiembrie 2020, nr. 1.008 din 26 noiembrie 2019; deciziile pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă nr. 556 din 6 septembrie 2018, nr. 791 din 10 noiembrie 2017, nr. 131 din 5 martie 2018, nr. 248 din 13 aprilie 2018.

Această opinie, potrivit căreia se poate închide procedura insolvenţei în temeiul art. 174 din Legea nr. 85/2014, chiar dacă nu s-a soluţionat definitiv o acţiune de atragere a răspunderii promovată anterior închiderii, este redată în următoarele hotărâri judecătoreşti definitive: sentinţele pronunţate de Tribunalul Specializat Argeş nr. 375 din 8 iulie 2020, definitivă prin respingerea apelului; nr. 758 din 18 noiembrie 2020, definitivă prin respingerea apelului; nr. 1.008 din 26 noiembrie 2019, definitivă prin respingerea apelului; Decizia nr. 5.133 din 6 iunie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Suceava – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, deciziile pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia a II-a civilă nr. 414 din 22 octombrie 2019, nr. 492 din 30 octombrie 2019, nr. 501 din 5 noiembrie 2019; Sentinţa nr. 252 din 2 noiembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Buzău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin neapelare; deciziile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a civilă nr. 2.338 din 14 decembrie 2017, nr. 1.416/A din 22 septembrie 2016, nr. 641 din 8 aprilie 2021, nr. 1.542 din 10 septembrie 2018, nr. 45/A din 12 ianuarie 2018, nr. 174 din 4 martie 2020, nr. 1.242 din 7 octombrie 2020, nr. 620 din 25 iunie 2020, nr. 1.788 din 3 noiembrie 2016; deciziile pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă nr. 556 din 6 septembrie 2018, nr. 791 din 10 noiembrie 2017, nr. 131 din 5 martie 2018, nr. 248 din 13 aprilie 2018.

S-a exprimat şi opinia nuanţată potrivit căreia se poate dispune închiderea procedurii doar dacă acţiunea nu este promovată de practicianul în insolvenţă, ci de ceilalţi titulari ai acţiunii, aşa cum sunt menţionaţi în art. 169 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, dar nu a fost identificată practică judiciară care să susţină această opinie teoretică.

Într-o a doua orientare jurisprudenţială, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, se consideră că, pentru a se dispune închiderea procedurii insolvenţei, nu este suficient să fie îndeplinite cerinţele prevăzute la art. 174 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ci trebuie ca acţiunea de atragere a răspunderii să fie definitiv soluţionată.

În argumentarea acestei opinii se arată că una dintre premisele răspunderii reglementate de art. 169 din Legea nr. 85/2014 este actualitatea procedurii de insolvenţă. Angajarea răspunderii patrimoniale în baza art. 169 are natura unei proceduri create pentru scopurile insolvenţei, de acoperire a părţii de pasiv rămase după lichidarea bunurilor debitoarei sau în lipsa acestor bunuri. O astfel de acţiune există doar în procedura insolvenţei, iar închiderea procedurii anterior soluţionării acţiunii în răspundere o lasă fără obiect.

De altfel, atragerea răspunderii este reglementată de secţiunea a 8-a capitolul I din titlul II, intitulat „Procedura insolvenţei”, înainte de secţiunea a 9-a, intitulată „Închiderea procedurii”. Astfel, atragerea răspunderii este o etapă a procedurii şi se finalizează înainte de închiderea ei.

Se consideră, de asemenea, că judecătorul-sindic nu poate închide procedura cât timp nu soluţionează toate dosarele asociate, care nu pot avea o existenţă de sine stătătoare.

Mai mult, la soluţionarea unei cereri de închidere a procedurii, judecătorul-sindic trebuie să aibă în vedere consecinţele de ordin procedural pe care le poate produce o asemenea dispoziţie.

Or, art. 169 alin. (7) din Legea nr. 85/2014 prevede că, în cazul în care s-a pronunţat o hotărâre de respingere a acţiunii de atragere a răspunderii, administratorul/lichidatorul judiciar care nu intenţionează să formuleze apel împotriva acesteia este ţinut să notifice în acest sens comitetul creditorilor sau, în cazul în care nu a fost desemnat un comitet al creditorilor, adunarea creditorilor. Împotriva acestei hotărâri, calea de atac poate fi exercitată direct de preşedintele comitetului creditorilor, iar, în lipsa constituirii unui comitet, de către orice creditor interesat care deţine mai mult de 30% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală.

În condiţiile în care închiderea procedurii presupune, potrivit art. 180 din Legea nr. 85/2014, descărcarea de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură a tuturor organelor care o aplică, art. 169 alin. (7) din aceeaşi lege rămâne fără efect. O degrevare parţială a lichidatorului judiciar nu este prevăzută de lege, astfel că nu este posibilă. Particularităţile specifice acestor proceduri determină o anumită legitimare procesuală activă de formulare a căii de atac a apelului împotriva hotărârii de respingere a acţiunii.

Efectivitatea procedurii prevăzute de art. 169 alin. (7) din Legea nr. 85/2014 reprezintă un impediment obiectiv pentru închiderea acesteia, atât timp cât descărcarea lichidatorului judiciar de orice îndatorire şi responsabilitate cu privire la procedură vizează şi situaţia manifestării de voinţă în sensul exercitării căii de atac, respectiv a notificării creditorilor pentru exercitarea apelului. Cadrul procesual existent în cadrul procedurii insolvenţei, circumstanţiat în situaţia nesoluţionării cererii de atragere a răspunderii, determină caracterul prematur al analizei cererii de închidere a procedurii insolvenţei. Lichidatorul judiciar nu va mai avea calitate procesuală pentru a promova calea de atac, iar în ipoteza trimiterii spre rejudecare nu se ştie cine ar mai fi învestit cu soluţionarea cauzei, dacă judecătorul-sindic ar fi descărcat de orice îndatoriri sau responsabilităţi. Judecătorul-sindic nu mai poate exercita una dintre atribuţiile sale principale – soluţionarea acţiunii de atragere a răspunderii – după închiderea procedurii şi dezînvestirea sa, prin hotărârea de închidere. De asemenea, dacă acţiunea de atragere a răspunderii va fi respinsă şi pârâtul va solicita acordarea cheltuielilor de judecată, reclamantul lichidator judiciar nu va putea fi obligat la suportarea acestora, deoarece nu le poate recupera din averea debitorului, în condiţiile în care procedura de insolvenţă este închisă.

De îndată ce se închide procedura şi dispare personalitatea juridică a debitorului, creditorii îndreptăţiţi să participe la procedură îşi pierd şi ei această calitate, iar acţiunea nu mai poate subzista nici în contradictoriu cu persoana fizică, pentru că aceasta stă în judecată în considerarea calităţii deţinute în cadrul persoanei juridice.

Art. 171 din Legea nr. 85/2014 prevede că sumele depuse potrivit art. 169 alin. (1) vor intra în averea debitorului şi vor fi destinate, în caz de reorganizare, plăţii creanţelor potrivit programului de plăţi, completării fondurilor necesare continuării activităţii debitorului, iar, în caz de faliment, acoperirii pasivului. Legiuitorul vorbeşte, aşadar, despre averea debitorului, unde vor intra sumele obţinute de la persoanele vinovate de intrarea societăţii în insolvenţă. Prin soluţionarea cererii de antrenare a răspunderii întemeiate pe dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 se poate dispune ca pârâţii să suporte în tot sau în parte pasivul societăţii şi să aducă la masa credală aceste valori, care vor servi la acoperirea creanţelor creditorilor, ceea ce presupune o repartizare de fonduri. Acest demers, odată finalizat, poate presupune executarea silită a persoanelor pârâte în cererea de atragere a răspunderii, dacă acestea nu se conformează hotărârii. Chiar dacă asemenea executare se poate face şi ulterior închiderii procedurii, aspect permis de art. 173 din Legea nr. 85/2014, până la soluţionarea cererii de antrenare a răspunderii nu se poate constata finalizarea demersurilor necesare acoperirii creanţelor, acţiunea în antrenarea răspunderii fiind grefată pe o procedură în curs.

Această opinie are în vedere şi considerentele de la paragraful 23 din Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 363 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 31 iulie 2014 (Decizia nr. 363 din 25 iunie 2014), care au următorul conţinut: „Întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 136 din Legea nr. 85/2006, prin închiderea procedurii, judecătorul-sindic, administratorul/lichidatorul şi toate persoanele care i-au asistat sunt descărcaţi de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori, titulari de garanţii, acţionari sau asociaţi, toate acţiunile şi cererile formulate în temeiul art. 138 din Legea nr. 85/2006 se soluţionează înainte de închiderea procedurii”, dar şi considerentele deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 36 din 6 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 28 iunie 2022 (Decizia nr. 36 din 6 iunie 2022), şi nr. 2 din 15 februarie 2016, pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 7 aprilie 2016, paragraful 34 (Decizia nr. 2 din 15 februarie 2016).

În acest sens au fost pronunţate următoarele soluţii definitive: Decizia Curţii de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal nr. 467 din 23 septembrie 2021, Decizia Curţii de Apel Bacău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal nr. 46 din 21 februarie 2020, deciziile Curţii de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi nr. 355 din 9 septembrie 2021 şi nr. 190 din 18 mai 2022, deciziile Curţii de Apel Timişoara – Secţia a II-a civilă nr. 457/A din 13 octombrie 2020, nr. 150/A din 11 martie 2021, nr. 32/A din 19 ianuarie 2022, nr. 288/A din 4 mai 2022, dar şi deciziile identificate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Decizia nr. 36 din 6 iunie 2022: nr. 1.651A din 25 octombrie 2021 şi nr. 1.475/A din 6 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, Decizia nr. 2.126 din 2 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă, sentinţele nr. 694 din 22 iulie 2019 şi nr. 588 din 8 decembrie 2021, pronunţate de Tribunalul Prahova – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Punctele de vedere teoretice exprimate de curţile de apel din ţară exprimă ambele orientări jurisprudenţiale.

Problema de drept a fost discutată la întâlnirea preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, care a avut loc la Constanţa, la 16-17 septembrie 2021, dar în urma acestei întâlniri nu se poate reţine că practica a fost unificată. V. Opinia titularului sesizării – Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi nu şi-a exprimat opinia asupra problemei de drept, însă a apreciat sesizarea ca fiind admisibilă, în raport cu hotărârile judecătoreşti definitive evocate, din care rezultă că există practică judiciară neunitară. Această concluzie rezultă şi din punctele de vedere exprimate de celelalte curţi de apel din ţară. Mai mult, mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă a fost uzitat, apreciindu-se că problema de drept nu este nouă. VI. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat ca fiind în litera şi spiritul legii a doua orientare jurisprudenţială (prezentată la paragrafele 38-48 din prezenta decizie).

Astfel, analizând conţinutul şi scopul procedurii insolvenţei, procurorul general a conchis că, în sistemul Legii nr. 85/2014, atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvenţă este o etapă a procedurii insolvenţei şi se finalizează înainte de închiderea ei.

Cât priveşte închiderea procedurii insolvenţei şi efectele acesteia, reţinând incidenţa deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 2 din 15 februarie 2016 şi nr. 14 din 27 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 902 din 13 septembrie 2022 (Decizia nr. 14 din 27 iunie 2022), a apreciat că acţiunea prevăzută de art. 169 din Legea nr. 85/2014 reprezintă o formă de răspundere civilă pentru fapta organelor de conducere/supraveghere din cadrul societăţii. Or, închiderea procedurii, cu toate consecinţele legate de descărcarea de gestiune a participanţilor, încetarea mandatului practicianului în insolvenţă şi dezînvestirea judecătorului-sindic (în sensul art. 180 din Legea nr. 85/2014) ar veni în totală contradicţie cu menţinerea pe rol a unui dosar asociat procedurii insolvenţei, în cadrul căruia judecătorul-sindic ar rămâne în continuare învestit, iar practicianul în insolvenţă ar mai avea, rezidual, unele competenţe. Împrejurarea că legiuitorul a prevăzut la art. 169 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 că acţiunea în antrenarea răspunderii se judecă separat, formându-se un dosar asociat, nu este de natură a conduce la concluzia că această acţiune ar putea avea o existenţă independentă de procedura insolvenţei. Prevederea în discuţie nu a dat autonomie acţiunii în atragerea răspunderii, ci a constituit o măsură de administrare judiciară, astfel că aceasta se soluţionează într-un dosar distinct, dar în cadrul unei proceduri de insolvenţă deschise şi nefinalizate.

În privinţa executării silite a hotărârii pronunţate în soluţionarea acţiunii prevăzute de art. 169 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, a subliniat că legiuitorul a înţeles să transfere în sarcina executorului judecătoresc obligaţia de a acoperi pasivul fostului debitor prin repartizarea sumelor obţinute din executarea silită în conformitate cu tabelul definitiv consolidat de creanţe pus la dispoziţie de lichidator, aceasta neavând semnificaţia unei modificări a regimului acţiunii cu privire la care s-a pronunţat hotărârea ce constituie titlul executoriu.

A argumentat şi că soluţia de închidere a procedurii cu descărcarea parţială de atribuţii a lichidatorului judiciar nu are suport legal, nefiind prevăzută de lege, având în vedere că secţiunea a 9-a capitolul I titlul II din Legea nr. 85/2014 nu reglementează închiderea procedurii cu descărcarea parţială de îndatoriri şi responsabilităţi a lichidatorului judiciar, art. 180 prevăzând că, în cazul în care se dispune închiderea procedurii, judecătorul-sindic, administratorul/lichidatorul judiciar şi toate persoanele care i-au asistat sunt descărcaţi de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori, titulari de drepturi de preferinţă, acţionari sau asociaţi. Doar după soluţionarea definitivă a acţiunii în angajarea răspunderii organelor de conducere, lichidatorul judiciar poate fi descărcat de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură şi doar la acel moment, când, de altfel, şi judecătorul-sindic se dezînvesteşte de această acţiune aferentă procedurii, se poate dispune închiderea procedurii insolvenţei.

A arătat că toate aceste argumente pledează pentru reţinerea opiniei potrivit căreia închiderea procedurii insolvenţei nu se poate dispune înainte de soluţionarea definitivă a dosarului asociat având ca obiect acţiunea în atragerea răspunderii pentru cauzarea stării de insolvenţă.

În sprijinul acestei opinii vin şi considerentele Deciziei nr. 14 din 27 iunie 2022, mai sus menţionate, care susţin a doua orientare jurisprudenţială, în sensul imposibilităţii închiderii procedurii insolvenţei până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în dosarul asociat având ca obiect cererea de atragere a răspunderii în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014.

În concluzie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a opinat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 174 din Legea nr. 85/2014, ale art. 173 alin. (2), precum şi ale art. 180 din aceeaşi lege, închiderea procedurii insolvenţei nu se poate dispune înainte de soluţionarea definitivă a dosarului asociat având ca obiect acţiunea de atragere a răspunderii pentru intrarea în insolvenţă, formulată în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra prevederilor art. 138 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 85/2006), dispoziţii ce au un conţinut similar cu cele ale art. 169 alin. (7) din Legea nr. 85/2014.

Astfel, prin Decizia nr. 363 din 25 iunie 2014, respingând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 138 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, Curtea Constituţională a reţinut că: „23. Întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 136 din Legea nr. 85/2006, prin închiderea procedurii, judecătorul-sindic, administratorul/lichidatorul şi toate persoanele care i-au asistat sunt descărcaţi de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori, titulari de garanţii, acţionari sau asociaţi, toate acţiunile şi cererile formulate în temeiul art. 138 din Legea nr. 85/2006 se soluţionează înainte de închiderea procedurii.” VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 2 din 15 februarie 2016 s-a decis, între altele, că: ” În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 1865/art. 32 alin. (1) lit. a) şi art. 56 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv a art. 136 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare/art. 180 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, angajatorul desfiinţat în urma procedurilor de insolvenţă, finalizate cu radierea din registrele specifice, nu poate sta în judecată, neavând capacitate procesuală de folosinţă, iar fostul lichidator, chemat în judecată în nume propriu, nu are calitate procesuală pasivă.”

În considerentele acestei decizii (paragraful 34), s-a reţinut că: „(…) fostul lichidator, chemat în judecată în nume propriu, nu are calitate procesuală, deoarece, de la momentul radierii societăţii pe care o reprezenta, acesta nu mai poate exercita nicio atribuţie în legătură cu societatea radiată, fiind degrevat de orice responsabilitate (art. 136 din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, în prezent abrogată; art. 180 din Legea nr. 85/2014, în vigoare la acest moment).”

Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 36 din 6 iunie 2022 a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă referitoare la următoarea problemă de drept: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 180 din Legea nr. 85/2014, după închiderea procedurii de insolvenţă, mai poate fi soluţionată o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 169 din aceeaşi lege?

La paragraful 46 din considerentele deciziei s-a reţinut că: „(…) verificarea jurisprudenţei permite constatarea că textul de lege la care se face referire în conţinutul sesizării a primit în practica instanţelor de judecată interpretări şi aplicări care au conturat deja o jurisprudenţă consistentă, pentru a mai putea subzista elementul de noutate în abordarea acestuia, o eventuală practică neunitară putând face, în măsura în care i se verifică premisele, obiectul celuilalt mecanism procedural de unificare a practicii, al recursului în interesul legii.”

Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 14 din 27 iunie 2022 s-a decis că: ” În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. d) teza a doua din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul în care pârâtul nu predă documentele contabile practicianului în insolvenţă, după prealabila notificare, se prezumă relativ întrunirea tuturor condiţiilor necesare atragerii răspunderii patrimoniale pentru fapta prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. d) din aceeaşi lege.”

În considerentele acestei decizii (paragrafele 82-84), s-a reţinut că: ” 82. Răspunderea membrilor organelor de supraveghere/conducere sau a oricărei persoane care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului persoană juridică constituie parte integrantă din procedura insolvenţei privită în ansamblul legii-cadru în materie. (…) 83. Acţiunea poate fi exercitată doar în cadrul procedurii insolvenţei, iar nu şi după închiderea ei sau independent de procedură. Închiderea procedurii insolvenţei, prin efectele pe care le generează, plasează acţiunea în răspundere în afara cadrului legal de exercitare. 84. Aşadar, premisele care circumstanţiază activarea răspunderii patrimoniale sunt reprezentate de existenţa şi actualitatea procedurii de insolvenţă şi de insuficienţa activului necesar pentru plata pasivului debitorului insolvent.” IX. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori, constatând că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 514 din Codul de procedură civilă, au apreciat că procedura insolvenţei nu poate fi închisă înainte de soluţionarea prin hotărâre definitivă a acţiunii de atragere a răspunderii pentru intrarea în insolvenţă, formulată în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: X.1. Analiza condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii

Completul competent să judece recursul în interesul legii a fost legal sesizat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi, care, potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, are calitatea procesuală de a declanşa acest mecanism de unificare a practicii, în scopul interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti.

Potrivit dispoziţiilor art. 515 din Codul de procedură civilă, „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”.

Din cuprinsul textului de lege menţionat rezultă următoarele condiţii care trebuie îndeplinite pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti; dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive, iar hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii.

Primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât în practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea art. 174 din Legea nr. 85/2014, coroborat cu art. 169 alin. (1), (2), (3) şi (7), art. 173 alin. (2) şi art. 180 din aceeaşi lege.

Astfel, unele instanţe au apreciat că procedura insolvenţei poate fi închisă, în situaţia lipsei/insuficienţei bunurilor din averea debitorului, anterior soluţionării definitive a acţiunii de atragere a răspunderii pentru intrarea în insolvenţă.

Alte instanţe au apreciat că, pentru a se dispune închiderea procedurii insolvenţei, nu este suficient să fie îndeplinite cerinţele prevăzute la art. 174 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ci trebuie ca acţiunea de atragere a răspunderii să fie definitiv soluţionată.

De asemenea, este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie de admisibilitate, prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, care impune ca dovada soluţionării diferite a problemei de drept care face obiectul sesizării să se facă prin hotărâri definitive.

În acest sens se constată că au fost ataşate actului de sesizare hotărâri judecătoreşti definitive cuprinzând soluţiile jurisprudenţiale neunitare. Anexele I şi II care însoţesc actul de sesizare fac dovada îndeplinirii condiţiei formale ca hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii.

În consecinţă, recursul în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, fiind exercitat de un subiect de drept căruia legea îi recunoaşte legitimarea procesuală şi având ca obiect o problemă de drept pentru care s-a făcut dovada că a fost soluţionată în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de instanţe judecătoreşti naţionale. X.2. Asupra fondului recursului în interesul legii

Din analiza prevederilor art. 174 din Legea nr. 85/2014 rezultă că, pentru a se putea dispune închiderea procedurii, este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele trei condiţii specifice: (i) inexistenţa bunurilor în averea debitorului sau insuficienţa acestora pentru acoperirea cheltuielilor administrative (aferente procedurii); (ii) niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele necesare acoperirii cheltuielilor administrative; (iii) creditorii audiaţi într-o şedinţă de către judecătorul-sindic refuză să avanseze sumele necesare acoperirii cheltuielilor administrative sau nu se prezintă, deşi au fost citaţi prin BPI.

Unul dintre principalele efecte ale închiderii procedurii este reglementat de art. 180 din Legea nr. 85/2014 şi constă în descărcarea de orice îndatoriri sau responsabilităţi a organelor care aplică procedura (judecătorul-sindic, administratorul/lichidatorul judiciar), precum şi a persoanelor care i-au asistat (specialişti/experţi angajaţi pe parcursul procedurii). Descărcarea de obligaţii a organelor care aplică procedura înseamnă încetarea tuturor atribuţiilor legale ale acestora.

Potrivit normelor legale în vigoare, descărcarea de obligaţii a organelor care aplică procedura nu poate avea caracter parţial, ci doar total. Intenţia legiuitorului este clară şi rezultă din folosirea sintagmei „orice îndatoriri sau responsabilităţi”, interpretarea gramaticală a textului art. 180 din Legea nr. 85/2014 conducând fără dubii la concluzia unei încetări integrale a atribuţiilor organelor care aplică procedura.

În cazul judecătorului-sindic, închiderea procedurii insolvenţei marchează momentul dezînvestirii instanţei cu privire la toate cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei. Conform art. 45 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 85/2014, una dintre principalele atribuţii ale judecătorului-sindic este judecarea acţiunii de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi a altor persoane care au contribuit la ajungerea debitorului în insolvenţă, potrivit art. 169 din aceeaşi lege.

Aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acţiunea anterior menţionată constituie parte integrantă din procedura insolvenţei, poate fi exercitată doar în cadrul acestei proceduri, iar nu şi după închiderea ei sau independent de procedură. Închiderea procedurii insolvenţei, prin efectele pe care le generează, plasează acţiunea în răspundere în afara cadrului legal de exercitare. Aşadar, premisele care circumstanţiază activarea răspunderii patrimoniale sunt reprezentate de existenţa şi actualitatea procedurii de insolvenţă şi de insuficienţa activului necesar pentru plata pasivului debitorului insolvent (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 14 din 27 iunie 2022, paragrafele 82-84).

O primă concluzie care se impune din considerentele anterioare este aceea că acţiunea în atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvenţă trebuie soluţionată de către judecătorul-sindic anterior dezînvestirii cu privire la toate atribuţiile sale prin sentinţa de închidere a procedurii.

În sprijinul acestei concluzii poate fi adusă ca argument de interpretare topica reglementării actuale, în comparaţie cu vechile legi ale insolvenţei.

Astfel, Legea nr. 85/2014, în titlul II – „Procedura insolvenţei”, reglementează răspunderea pentru intrarea în insolvenţă în secţiunea a 8-a, iar încheierea procedurii în secţiunea a 9-a, imediat următoare.

În schimb, atât în Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi falimentului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cât şi ulterior, în Legea nr. 85/2006, dispoziţiile referitoare la răspunderea membrilor organelor de conducere pentru apariţia stării de insolvenţă au fost incluse într-un capitol separat, situat după cel privind închiderea procedurii.

Doctrina juridică grefată pe reglementările anterioare evocate a considerat neinspirată reglementarea acţiunii în atragerea răspunderii după închiderea procedurii, întrucât dintr-o interpretare corectă a textelor de lege rezultă că răspunderea pentru ajungerea debitorului în stare de insolvenţă se stabileşte de tribunal în cursul procedurii, înainte de închidere.

De aceea, opţiunea legiuitorului de a schimba topica normelor în Legea nr. 85/2014 nu poate fi considerată o coincidenţă, ci reprezintă o evoluţie a reglementării, în acord cu opiniile exprimate în doctrină.

Aceeaşi interpretare a fost consacrată şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, care, pentru a respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 138 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 [corespondent art. 169 alin. (7) din Legea nr. 85/2014], a statuat că „toate acţiunile şi cererile formulate în temeiul art. 138 din Legea nr. 85/2006 se soluţionează înainte de închiderea procedurii” (Decizia nr. 363 din 25 iunie 2014, paragraful 23). 91.