Decizia nr. 14/2022 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă · Dosar nr. 893/1/2022

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 893/1/2022 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror şef al Secţiei judiciare Antonia Eleonora Constantin.

La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Repana, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi ce formează obiectul Dosarului nr. 893/1/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus la dosar raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi punctul de vedere al procurorului general.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin apreciază că prima orientare jurisprudenţială este în litera şi în spiritul legii, în sensul că, în cazul în care pârâtul nu predă documentele contabile practicianului în insolvenţă, la notificarea acestuia, prezumţia legală relativă se întinde inclusiv asupra condiţiilor răspunderii civile delictuale privind existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului, precum şi asupra raportului de cauzalitate dintre acestea. De asemenea, apreciază că prima orientare jurisprudenţială răspunde cerinţelor de echitate şi bună-credinţă, drept care solicită admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii de unificare a practicii judiciare.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul recursului în interesul legii

Prin Hotărârea nr. 12 din 19 aprilie 2022, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: ” 1. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. d) teza finală din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul în care pârâtul nu predă documentele şi actele financiar-contabile practicianului în insolvenţă, prezumţia legală se întinde şi asupra condiţiilor răspunderii delictuale privind existenţa faptei ilicite şi asupra prejudiciului?; 2. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, în ipoteza în care pârâtul nu predă documentele şi actele financiar-contabile practicianului în insolvenţă, reclamantul are sarcina de a dovedi o legătură de cauzalitate între fapta pârâtului şi intrarea debitorului în insolvenţă?”. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 85/2014): ” Art. 169. – (1) La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: (…) d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă; (…)”. III. Orientările jurisprudenţiale divergente

Autorul sesizării a arătat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, în practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la decelarea condiţiilor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii pârâţilor pentru o parte sau pentru întregul pasiv al debitorului persoană juridică ajuns în stare de insolvenţă, în ipoteza în care pârâtul nu predă documentele şi actele financiar-contabile practicianului în insolvenţă, precum şi cu privire la întinderea prezumţiei legale reglementate de teza finală a acestui articol, dar şi în ceea ce priveşte sarcina probei.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că, în cazul în care pârâtul nu predă documentele contabile practicianului în insolvenţă, legiuitorul a instituit o prezumţie legală relativă cu privire la condiţiile răspunderii delictuale, astfel încât acţiunea reclamantului se impune a fi admisă, fără ca acesta să aibă sarcina de a proba o legătură de cauzalitate suplimentară între faptă şi starea de insolvenţă.

În argumentarea acestei opinii s-a avut în vedere că răspunderea specială delictuală reglementată de art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 presupune următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi a vinovăţiei.

După deschiderea procedurii de insolvenţă, debitorul are obligaţia de a pune la dispoziţia practicianului în insolvenţă toate documentele contabile ale societăţii, iar în baza lor şi în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, acesta din urmă trebuie să stabilească cauzele stării de insolvenţă şi să analizeze dacă aceasta a fost cauzată de organele de conducere prin săvârşirea faptelor prevăzute de art. 169 din Legea nr. 85/2014.

Potrivit primei teze a art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, persoanei care a contribuit la starea de insolvenţă a debitorului i se atrage răspunderea dacă a ţinut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea.

Pentru cazul în care pârâţii nu predau documentaţia financiar-contabilă practicianului în insolvenţă desemnat ca administrator sau lichidator judiciar al debitorului, deşi răspund de ţinerea acestor evidenţe potrivit normelor contabile, este imposibil a se verifica dacă pârâtul a ţinut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea.

Din acest motiv, legiuitorul a instituit o prezumţie legală relativă, în teza finală a art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, potrivit căreia, în cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă.

În cadrul acestei prime orientări jurisprudenţiale, instanţele au considerat că prezumţia legală a existenţei culpei şi a unei legături de cauzalitate între faptă şi prejudiciu nu poate fi limitată strict la cele două elemente din cadrul răspunderii civile delictuale, pentru că o astfel de limitare nu are sens.

Aşa cum este formulată teza finală a art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, rezultă că atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate se prezumă în cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, de unde se concluzionează că legiuitorul a înţeles să instituie prin acest text de lege şi prezumţia legală a săvârşirii faptei delictuale, dacă pârâtul nu predă documentele contabile practicianului în insolvenţă.

În plus, se consideră că, atunci când se prezumă legătura de cauzalitate, aceasta nu poate exista fără faptă şi fără prejudiciu. Atât timp cât legea nu a prevăzut ca ipoteză de aplicare a acestei prezumţii stabilirea existenţei faptei prevăzute de art. 169 alin. (1) lit. d) prima teză din Legea nr. 85/2014, ci doar nepredarea actelor contabile, rezultă cu claritate că legea a prezumat în acelaşi timp cu legătura de cauzalitate şi existenţa faptei de neţinere a contabilităţii, precum şi prejudiciul produs prin neţinerea contabilităţii. În ceea ce priveşte prejudiciul s-a considerat că acesta constă în ajungerea debitorului în stare de insolvenţă şi se cuantifică în concret prin contravaloarea pasivului rămas neacoperit.

În concluzie, prezumţia legală se referă atât la culpă, legătură de cauzalitate, cât şi la săvârşirea faptei şi la prejudiciu (intrarea debitorului în insolvenţă).

Pentru a pronunţa o soluţie identică, alte instanţe au mai argumentat că neţinerea contabilităţii este o faptă negativă, ce nu poate fi probată decât prin faptul pozitiv contrar. În condiţiile în care fostul administrator social nu a predat documentele contabile ale debitorului falit, în termenul fixat de legiuitor, se naşte prezumţia că nu s-a ţinut contabilitatea respectivei societăţi. Această prezumţie poate fi răsturnată de partea pârâtă prin predarea documentelor către practicianul în insolvenţă. Nepredând actele financiar-contabile, nu se poate stabili dacă a fost ţinută contabilitatea în conformitate cu legea sau dacă au dispărut anumite documente contabile, iar sarcina probei faptului pozitiv cu privire şi la acest aspect revine tot pârâtului şi nu reclamantului, pentru care împrejurarea respectivă constituie un fapt negativ, imposibil de dovedit. Nepredarea actelor contabile prezumă relativ neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea, ceea ce dă dreptul judecătorului să prezume şi că fapta a cauzat intrarea debitorului în insolvenţă.

Prin urmare, simpla nepredare a documentelor contabile de către fostul administrator social poate conduce la antrenarea răspunderii patrimoniale a acestuia pentru pasivul societăţii, fără a fi necesară administrarea de dovezi suplimentare privind existenţa faptei delictuale, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între faptă şi starea de insolvenţă. În lipsa prezentării de către pârât a documentelor contabile, este imposibilă o analiză a modului în care a fost ţinută contabilitatea şi a cauzelor concrete care au determinat insolvenţa, iar această situaţie este chiar rezultatul conduitei culpabile a pârâtului, care, în calitate de administrator statutar, are obligaţia de a evidenţia în contabilitate toate operaţiunile efectuate. Or, neîndeplinirea acestei obligaţii transferă în sarcina pârâtului obligaţia de a dovedi că a respectat normele care reglementează modul de ţinere a contabilităţii şi că faptele sale nu au cauzat insolvenţa.

Potrivit acestei orientări jurisprudenţiale, a se solicita reclamantului (administrator sau lichidator judiciar sau creditor) să probeze, pe de o parte, că pârâtul a ţinut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, iar, pe de altă parte, că aceste fapte ar fi determinat intrarea debitorului în insolvenţă, în condiţiile în care se refuză predarea documentelor contabile ale societăţii chiar de către pârât, este o sarcină imposibilă, care face din acţiunea întemeiată pe prevederile art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 o procedură iluzorie, iar, în final, conduce la o încurajare a persoanelor responsabile cu ţinerea evidenţelor contabile să nu prezinte aceste documente.

În sensul primei orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de curţile de apel Alba Iulia, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Oradea, Suceava, Târgu Mureş, Timişoara, Iaşi, precum şi tribunale din circumscripţiile teritoriale ale acestora.

S-a exprimat şi opinia nuanţată că reclamantul trebuie să probeze totuşi refuzul nejustificat de predare a acestor acte de către pârât, aspect ce se impune a fi verificat din oficiu, mai precis că: practicianul în insolvenţă a solicitat expres documentele contabile printr-o notificare (sau scrisoare recomandată, e-mail etc.), notificarea a ajuns la destinatar, acesta din urmă a refuzat nejustificat predarea documentelor (refuzul rezultând explicit din poziţia procesuală a pârâtului sau implicit din pasivitatea procesuală a acestuia). În acest sens, au fost identificate hotărâri judecătoreşti definitive ale curţilor de apel Timişoara, Bucureşti, Alba Iulia.

Contrar acestei opinii, în sensul că prezumţia legală nu este legată de preexistenţa unor notificări adresate pârâtului, au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive de către Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Cluj şi Curtea de Apel Galaţi.

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a considerat că, în cazul în care pârâtul nu predă documentele contabile practicianului în insolvenţă, acest fapt singur nu poate conduce la angajarea răspunderii personale, fiind necesară administrarea de către reclamant de dovezi privind existenţa faptei, a prejudiciului şi a unei a doua legături de cauzalitate, cea dintre faptă şi starea de insolvenţă, legătură de cauzalitate care nu beneficiază de prezumţia legală din teza finală a art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că art. 169 alin. (1) lit. d) teza finală din Legea nr. 85/2014 instituie o prezumţie legală doar cu privire la culpă şi la legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, astfel încât reclamantul nu este dispensat de a proba existenţa faptei, a prejudiciului şi a împrejurării că fapta a determinat intrarea debitorului în insolvenţă. Prezumţia legală nu se poate întinde şi asupra celorlalte condiţii ale răspunderii delictuale.

Invocarea prezumţiei instituite de art. 169 alin. (1) lit. d) teza finală din Legea nr. 85/2014 va fi lipsită de relevanţă dacă, prioritar, reclamantul nu îşi respectă obligaţia de a face dovada săvârşirii unei fapte şi a legăturii de cauzalitate între faptă şi starea de insolvenţă, intervenită anterior naşterii obligaţiei de predare a documentelor contabile în cadrul procedurii insolvenţei.

Astfel, pentru antrenarea răspunderii speciale, trebuie îndeplinite, pe lângă condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1.349 şi următoarele din Codul civil (existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul), şi condiţia specială ca fapta să fi produs intrarea debitorului în insolvenţă. Potrivit acestei orientări jurisprudenţiale, intrarea debitorului în insolvenţă nu face parte din condiţia prejudiciului, ci este o condiţie distinctă, rezultată din exprimarea textului: „persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului”.

În argumentarea acestui punct de vedere s-au reţinut şi considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 370 din 3 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 771 din 10 august 2021, referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014.

În sensul acestei orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătoreşti definitive ale curţilor de apel Alba Iulia, Bucureşti, Suceava şi Timişoara, precum şi ale tribunalelor aflate în raza teritorială a acestora. IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. d) teza finală din Legea nr. 85/2014, prin Decizia nr. 370 din 3 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 771 din 10 august 2021.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut, la paragraful 24, cu privire la fapta prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, „că aceasta se referă la trei ipoteze, şi anume s-a ţinut o contabilitate fictivă, s-a făcut să dispară unele documente contabile sau nu s-a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. În ceea ce priveşte obligaţia de a ţine registrele cerute de lege, condiţia impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică faptul că nu s-a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societăţii în stare de insolvenţă. Aşadar, simplul fapt că nu s-ar fi ţinut contabilitatea potrivit legii nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă şi ajungerea societăţii în stare de insolvenţă”.

De asemenea, Curtea Constituţională a arătat că: „Pentru ca nerespectarea prevederilor referitoare la evidenţa contabilităţii să atragă răspunderea pentru intrarea în insolvenţă, Curtea reţine ca fiind necesară dovedirea existenţei prejudiciului, a culpei şi a legăturii de cauzalitate între faptă şi intrarea în insolvenţă a debitoarei. Întrucât acţiunea necesită stabilirea unei legături de cauzalitate între fapta administratorului şi insuficienţa activului, nu este suficientă existenţa faptei de a nu ţine o contabilitate periodică şi nerespectarea dispoziţiilor legale, fără a se concretiza modul în care această faptă a dus la insuficienţa activelor. Indiferent dacă este instituită prezumţia că nu a fost ţinută contabilitatea în conformitate cu legea, pentru atragerea răspunderii este necesară probarea faptului că neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de legea contabilităţii a contribuit la starea de insolvenţă. Nedepunerea documentelor cerute de lege nu este echivalentă cu neîntocmirea contabilităţii sau cu întocmirea acesteia cu nerespectarea legii. În orice caz, este necesară mai întâi dovada certă a săvârşirii faptelor referitoare la ţinerea contabilităţii şi apoi caracterul lor ilicit, aplicarea prezumţiei relative referitoare la culpă şi legătura de cauzalitate fiind ulterioară. Curtea subliniază însă că aceste aspecte nu intră în sfera atribuţiilor instanţei de contencios constituţional, ci rămân la latitudinea instanţei competente, întrucât administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar, ori de câte ori identifică persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului, va promova acţiunea în antrenarea răspunderii patrimoniale” (paragraful 28).

Concluzionând, Curtea Constituţională a constatat că „prin noua reglementare cuprinsă în art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, criticată în speţă, legiuitorul a realizat o modificare esenţială, ce ţine de fapta de neţinere a contabilităţii, şi anume aceea că, în cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă relativ. Faptul că administratorul social sau lichidatorul judiciar nu au pus la dispoziţia practicianului evidenţa contabilă, în temeiul obligaţiei legale care le incumbă, naşte prezumţia relativă că evidenţa contabilă nu s-a ţinut, fiind necesar şi suficient ca persoanele a căror răspundere se angajează să fi contribuit la starea de insolvenţă a debitorului. Curtea precizează că autorul faptei poate însă să răstoarne prezumţia de neţinere a contabilităţii prin predarea către practicianul în insolvenţă a documentelor contabile” (paragraful 30). V. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la problema de drept ce constituie obiectul sesizării de faţă. VI. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Iaşi

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi a apreciat că recursul în interesul legii este admisibil, având în vedere că există practică judiciară neunitară cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării, astfel cum rezultă din hotărârile judecătoreşti definitive anexate sesizării, însă nu a expus un punct de vedere propriu cu privire la respectiva problemă de drept. VII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin punctul de vedere formulat la data de 2 iunie 2022, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat ca fiind în spiritul şi litera legii prima orientare jurisprudenţială, cu precizarea că nepredarea documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar presupune o solicitare expres formulată de către acesta din urmă.

Analizând textul supus interpretării, s-a arătat că răspunderea prevăzută de art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este un tip special de răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie şi că, pentru angajarea acesteia, trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile rezultate din economia art. 1.357 din Codul civil referitoare la existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia făptuitorului.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, deşi reglementarea analizată se referă in terminis numai la prezumţia de culpă şi de legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, în realitate, intenţia legiuitorului a fost în sensul de a institui o prezumţie relativă (juris tantum) şi cu privire la fapta ilicită, orice altă interpretare contrară lipsind textul de aplicabilitate practică şi de finalitatea pentru care a fost edictat.

Astfel, refuzul administratorilor statutari de a preda administratorului judiciar sau lichidatorului judiciar, după prealabila notificare, documentele contabile ale societăţii aflate în insolvenţă naşte o prezumţie de săvârşire a faptelor prevăzute de art. 169 alin. (1) lit. d) teza întâi din Legea nr. 85/2014.

Soluţia oferită de noua reglementare, chiar dacă imperfectă din perspectiva redactării normei, este echitabilă şi a oferit un răspuns neajunsurilor reglementărilor anterioare, de vreme ce practicianul în insolvenţă, confruntat cu refuzul de a-i fi puse la dispoziţie documentele contabile ale debitorului, pe care le-a solicitat, în prealabil, nu este pus în situaţia de a face o probatio diabolica, pentru a demonstra temeinicia demersului său judiciar. Pe de altă parte, echitatea interpretării şi aplicării legii în sensul de a se considera că prezumţia legală nouinstituită de legiuitor vizează şi existenţa faptei de a ţine o contabilitate fictivă, de a face să dispară unele documente contabile sau de a nu ţine contabilitatea în conformitate cu legea rezidă în aceea că un comportament neloial al membrilor organelor de conducere ale societăţii debitoare nu este valorificat în favoarea acestora, cu încălcarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, care, în dreptul contemporan, este aplicabil, deopotrivă, în planul dreptului procesual (exercitarea acţiunii în justiţie), precum şi cu privire la dreptul material.

În fine, o altă regulă de interpretare logică a legii este cea a interpretării normei juridice astfel încât aceasta să fie aplicabilă. Or, în măsura în care legea ar fi interpretată în sensul că prezumţia legală relativă instituită prin teza a doua a lit. d) din art. 169 alin. (1) al Legii nr. 85/2014 nu acoperă şi fapta ilicită, ar însemna ca noua reglementare să fie aplicată fără observarea scopului pentru care a fost edictată, acela de a surmonta neajunsurile reglementării anterioare, observate în practica judiciară.

Prejudiciul, o altă condiţie a răspunderii instituite de art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, este dat de o parte sau de întregul pasiv al debitorului, persoană juridică ajunsă în stare de insolvenţă, fără a putea fi depăşit prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă. În cererea pe care o formulează, practicianul în insolvenţă trebuie să indice valoarea prejudiciului, în limitele acestei valori urmând a se analiza raportul de cauzalitate.

Legătura de cauzalitate este cea de-a treia condiţie a răspunderii prevăzute de art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. Fiind în prezenţa unei răspunderi civile reparatorii, această condiţie esenţială funcţionează nu doar ca o condiţie a răspunderii civile, ci şi ca un criteriu pe baza căruia se stabileşte întinderea obligaţiei de reparare a prejudiciului, deoarece dreptul la reparaţie poate fi recunoscut numai pentru şi în limitele prejudiciului care este, în mod neîndoielnic, consecinţa faptei ilicite.

În privinţa răspunderii speciale reglementate de art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este necesară, aşadar, stabilirea cumulativă a două legături de cauzalitate.

În primul rând, răspunderea implică reţinerea raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi starea de insolvenţă, în sensul că lipsa disponibilităţilor financiare pentru plata datoriilor exigibile trebuie să fi fost generată de fapta care atrage răspunderea.

În al doilea rând, în concepţia art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, răspunderea membrilor organelor de conducere şi/sau supraveghere ale debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, precum şi a altor persoane care au contribuit la starea de insolvenţă presupune reţinerea raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat, dat fiind că ne aflăm în prezenţa unei răspunderi reparatorii.

Refuzul nejustificat de predare a evidenţelor contabile, constituind fie o faptă de favorizare, fie de tăinuire sau de împiedicare ori întârziere a chemării în judecată a autorului faptei ilicite, în sensul art. 1.369 din Codul civil, face parte din complexul cauzal, cu rol de condiţie cauzală.

Astfel, prezumţia existenţei legăturii de cauzalitate funcţionează atât în privinţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu (înţeles inclusiv ca ajungere a debitorului în stare de insolvenţă), cât şi sub aspectul întinderii prejudiciului indicat de practicianul în insolvenţă.

Prezumţia legăturii de cauzalitate în cazul analizat funcţionează şi în privinţa producerii stării de insolvenţă. În acest caz, prezumţia priveşte legătura de cauzalitate dintre faptele indicate în teza întâi a art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 şi starea de insolvenţă, întrucât ţinerea necorespunzătoare a contabilităţii şi denaturarea funcţiei de evidenţă a acestei operaţiuni constituie premise ale intrării în insolvenţă.

Condiţia vinovăţiei rezultă indirect din art. 169 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014 care se referă la „persoane culpabile” de starea de insolvenţă a debitorului, majoritatea faptelor prevăzute în alin. (1) fiind fapte intenţionate. În cazul faptei prevăzute de art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, culpa, înţeleasă ca vinovăţie, este prezumată relativ de legiuitor, acest aspect nefăcând obiectul vreunei controverse.

Aşadar, din analiza textului de lege şi faţă de finalitatea reglementării în materie, rezultă că prezumţia scuteşte practicianul în insolvenţă, reclamant în aceste cauze, de dovada elementelor răspunderii patrimoniale, fiind în sarcina pârâţilor să probeze contrariul, respectiv că insolvenţa nu a fost cauzată de faptele enumerate în ipoteza normei, respectiv de ţinerea unei contabilităţi fictive, de dispariţia documentelor contabile ori de neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea.

Interpretarea şi aplicarea legii în sensul primei orientări de jurisprudenţă nu lipsesc pârâţii de orice apărare. Aceştia se pot apăra indicând lipsa de fundament faptic al prezumţiei, în sensul că practicianul în insolvenţă nu a notificat debitorul pentru a-i pune la dispoziţie documentele contabile sau că refuzul de a prezenta aceste documente nu a fost nejustificat, ci s-a datorat unor cauze străine care exclud vinovăţia lor, precum factori de natură obiectivă sau fapta unor terţi pentru care nu sunt ţinuţi să răspundă ori pot prezenta documentele contabile pentru stabilirea cauzalităţii exacte a insolvenţei.

De aceea, atâta vreme cât există certitudinea că administratorul sau, după caz, asociatul care deţine documentele contabile ale societăţii a fost notificat şi a intrat în posesia notificării, cunoscând că i s-a cerut predarea acestora, simplul refuz nejustificat de predare a lor este suficient pentru antrenarea răspunderii patrimoniale pentru pasivul societăţii insolvente.

Această orientare nu contravine Deciziei Curţii Constituţionale nr. 370 din 3 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 771 din 10 august 2021, întrucât, în paragraful 30, Curtea a reţinut că fapta administratorului social de a nu pune la dispoziţia practicianului evidenţa contabilă, în temeiul obligaţiei legale care îi incumbă, naşte prezumţia relativă că evidenţa contabilă nu s-a ţinut, autorul faptei putând să răstoarne prezumţia de neţinere a contabilităţii prin predarea către practicianul în insolvenţă a documentelor contabile.

În concluzie, procurorul general a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. d) teza a doua din Legea nr. 85/2014, în cazul în care pârâtul nu predă documentele contabile practicianului în insolvenţă judiciar, la notificarea acestuia din urmă, prezumţia legală relativă se întinde şi asupra condiţiilor răspunderii civile delictuale privind existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului, înţeles atât ca stare de insolvenţă a debitorului, cât şi ca pasiv al acestuia, ce se solicită a fi suportat în această procedură. VIII. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil şi că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. d) teza a doua din Legea nr. 85/2014, în cazul în care pârâtul nu predă documentele contabile practicianului în insolvenţă, după prealabila notificare, se prezumă relativ întrunirea tuturor condiţiilor necesare atragerii răspunderii patrimoniale pentru fapta prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. d) din aceeaşi lege. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie IX.1. Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

Potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”.

Verificându-se regularitatea sesizării, se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi (conform Hotărârii nr. 12 din 19 aprilie 2022), acesta având, potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, legitimare procesuală pentru declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, în scopul interpretării şi aplicării unitare a legii.

În privinţa cerinţelor de formă ale promovării recursului în interesul legii, ele rezultă din prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, conform cărora acesta este „admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”.

Ca atare, din conţinutul normei procedurale menţionate reiese că trebuie îndeplinite următoarele condiţii pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil: – sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; – problema de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti; – dovada soluţionării diferite de către instanţele judecătoreşti să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive; – hotărârile judecătoreşti definitive să fie anexate cererii.

Din analiza memoriului de sesizare cu recurs în interesul legii, precum şi a documentelor anexate rezultă îndeplinirea cerinţelor formale de admisibilitate anterior enumerate.

Astfel, potrivit celor arătate în cuprinsul actului de sesizare, precum şi din anexele acestuia, reiese că există practică judiciară neunitară în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, mai exact a ariei de cuprindere a prezumţiei pe care o conţine teza a doua a acestor prevederi legale, sub aspectul elementelor constitutive ale răspunderii, pe care legea le consideră dovedite.

Este vorba, în mod evident, de o problemă de drept, în sensul art. 515 din Codul de procedură civilă, care a suscitat interpretări diferite, determinate, în principal, de lipsa de rigoare a textului legal.

De asemenea, dovada unor astfel de soluţionări diferite ale problemei de drept menţionate, prin hotărâri judecătoreşti definitive, s-a făcut potrivit materialului anexat sesizării de recurs în interesul legii. IX.2. Asupra fondului recursului în interesul legii

Astfel cum s-a menţionat în analiza condiţiilor de admisibilitate a sesizării, problema de drept care a primit dezlegări diferite din partea instanţelor de judecată este cea referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, text de lege care reglementează răspunderea patrimonială a persoanelor care au deţinut calitatea de membri în organele de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi a oricăror alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului pentru următoarea faptă: „au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea” (teza întâi), precizându-se că, „în cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă” (teza a doua).

Controversa poartă asupra sferei de cuprindere a prezumţiei legale pe care o conţine teza a doua a art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, din perspectiva condiţiilor necesare pentru antrenarea răspunderii speciale, pe care legea le consideră dovedite.

Interpretarea corectă trebuie realizată ţinându-se seama, deopotrivă, de natura juridică a răspunderii, premisele, condiţiile şi întinderea răspunderii pentru fapta incriminată la lit. d) a art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. Totodată, se va avea în vedere raţiunea care a justificat instituirea prezumţiei legale pentru cazul în care nu sunt predate documentele contabile către administratorul sau lichidatorul judiciar, regimul juridic şi efectele acestei prezumţii legale din perspectiva condiţiilor necesare pentru antrenarea răspunderii patrimoniale pentru fapta descrisă la art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014.

Cadrul normativ în domeniul atragerii răspunderii patrimoniale pentru intrarea în insolvenţă se regăseşte în titlul II dedicat Procedurii insolvenţei, capitolul I, secţiunea a 8-a, denumită Atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvenţă din Legea nr. 85/2014.

Dispoziţiile art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 reglementează anumite cazuri expres determinate, în care membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere ale persoanei juridice ajunse în stare de insolvenţă sau orice altă persoană vor fi obligaţi să suporte o parte sau întregul pasiv al debitorului insolvent, dacă prin activitatea lor au contribuit la producerea stării de insolvenţă. Se remarcă natura specială a acestui tip de răspundere care se diferenţiază de răspunderea civilă delictuală din dreptul comun, deoarece faptele ilicite reglementate în condiţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 nu sunt generice, aşa cum sunt în cazul răspunderii civile delictuale de drept comun, întemeiate pe dispoziţiile art. 1.349 din Codul civil.

Răspunderea persoanelor vizate de textul legal, în cazul în care prin faptele lor au cauzat starea de insolvenţă a debitorului, este subordonată scopului procedurii insolvenţei, acela de a acoperi pasivul debitorului. Acest pasiv este constituit din obligaţiile asumate de debitor faţă de creditori şi neexecutate la momentul când au devenit exigibile, respectiv din totalitatea creanţelor înscrise în tabelul definitiv de creanţe. Membrii organelor de conducere/supraveghere ale persoanei juridice sau orice altă persoană suportă o parte din pasiv sau întregul pasiv nu pentru că ei l-au produs în mod direct în dauna creditorilor, ci pentru că, prin săvârşirea faptelor descrise de lege, au contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvenţă, adică acea stare a patrimoniului caracterizată prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile.

Răspunderea reglementată de art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este o răspundere faţă de debitorul persoană juridică, pentru că acestuia i s-a cauzat starea de insolvenţă, ca expresie a prejudiciului încercat. De aceea, raportul de cauzalitate, condiţie sine qua non a antrenării răspunderii alături de celelalte elemente, se stabileşte între una din faptele descrise în art. 169 alin. (1) lit. a)-h) din Legea nr. 85/2014 şi starea de insolvenţă în care se află debitorul din cauza săvârşirii acestor fapte.

Fiind o formă specială de răspundere civilă delictuală, legea stabileşte care sunt părţile raportului juridic pe care se grefează acţiunea în atragerea răspunderii pentru intrarea debitorului în insolvenţă.

Titularul acestei acţiuni nu poate fi orice creditor prejudiciat. Acţiunea în antrenarea răspunderii patrimoniale poate fi exercitată, în principal, de administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar, în calitatea sa de organ al procedurii. Potrivit art. 169 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, dacă administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului, acţiunea poate fi introdusă de preşedintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor sau, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor ori creditorul care deţine mai mult de 30% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală.

Sfera persoanelor responsabile, împotriva cărora se îndreaptă acţiunea în răspundere, este expres delimitată prin dispoziţiile art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. Prevederile legale analizate se referă la membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi la orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre faptele descrise la art. 169 alin. (1) lit. a)-h) din Legea nr. 85/2014.

De regulă, subiecţii cărora legea le conferă legitimare procesuală activă sunt persoane care nu se află în raporturi juridice preexistente şi directe cu autorul faptei ilicite, care are calitatea de pârât în cadrul acţiunii în răspundere patrimonială. Această situaţie este justificată prin aceea că acţiunea în răspundere reglementată de art. 169 şi următoarele din Legea nr. 85/2014 este o acţiune colectivă, care profită tuturor creditorilor înscrişi la masa credală, aceştia realizându-şi creanţele în ordinea prevăzută de lege. Prejudiciul la care se referă art. 169 alin. (1) din lege dobândeşte, la rândul său, caracter colectiv şi unitar, pentru că vizează o parte sau întregul pasiv neacoperit din cauza insuficienţei activelor debitorului.

Din interpretarea logică a prevederilor alin. (1) al art. 169 din Legea nr. 85/2014 şi ţinând seama de scopul procedurii insolvenţei reliefat în cuprinsul art. 2 din acelaşi act normativ, rezultă că răspunderea persoanelor care au contribuit la starea de insolvenţă prin una dintre faptele enumerate depinde de existenţa şi actualitatea procedurii de insolvenţă deschise faţă de debitorul persoană juridică şi de constatarea insuficienţei activului pentru plata întregului pasiv. Răspunderea persoanelor vinovate se antrenează exclusiv în considerarea realizării scopului procedurii insolvenţei.

Răspunderea membrilor organelor de supraveghere/conducere sau a oricărei persoane care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului persoană juridică constituie parte integrantă din procedura insolvenţei privită în ansamblul legii-cadru în materie. Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 171 din Legea nr. 85/2014, această formă de răspundere poate fi declanşată atât în etapa procedurii reorganizării judiciare, cât şi în faliment, atât în cazul procedurii generale, cât şi în cazul procedurii simplificate. În situaţia reorganizării judiciare, sumele de bani obţinute ca urmare a atragerii răspunderii persoanelor responsabile vor fi destinate plăţii creanţelor potrivit programului de plăţi, completării fondurilor necesare continuării activităţii debitorului, iar în caz de faliment, aceste sume au rolul de a stinge pasivul debitorului rămas neacoperit în urma operaţiunilor de lichidare.

Acţiunea poate fi exercitată doar în cadrul procedurii insolvenţei, iar nu şi după închiderea ei sau independent de procedură. Închiderea procedurii insolvenţei, prin efectele pe care le generează, plasează acţiunea în răspundere în afara cadrului legal de exercitare.

Aşadar, premisele care circumstanţiază activarea răspunderii patrimoniale sunt reprezentate de existenţa şi actualitatea procedurii de insolvenţă şi de insuficienţa activului necesar pentru plata pasivului debitorului insolvent.

Antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere şi/sau supraveghere ale debitorului persoană juridică sau a oricărei alte persoane care a contribuit la starea de insolvenţă a debitorului prin faptele expres şi limitativ prevăzute de lege presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: fapta ilicită a membrilor organelor de conducere/supraveghere sau a oricărei alte persoane care a contribuit la producerea stării de insolvenţă, faptă care să se încadreze în cel puţin unul dintre cazurile prevăzute art. 169 alin. (1) lit. a)-h) din Legea nr. 85/2014, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi culpa persoanelor a căror răspundere se solicită a fi antrenată.

În raport cu limitele învestirii determinate de problema de drept care a primit rezolvări diferite în jurisprudenţă, analiza condiţiilor necesare pentru antrenarea răspunderii patrimoniale va fi restrânsă la fapta prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, potrivit dispoziţiilor legale care o reglementează, aceasta poate fi săvârşită prin una dintre următoarele modalităţi: ţinerea unei contabilităţi fictive, ascunderea unor documente contabile, neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea.

Normele juridice care reglementează organizarea şi ţinerea evidenţelor contabile sunt cuprinse în Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea contabilităţii nr. 82/1991), precum şi în normele sale de aplicare. Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, „Societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea financiară, potrivit prezentei legi”, în timp ce, în conformitate cu art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Contabilitatea este o activitate specializată în măsurarea, evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi controlul activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, precum şi a rezultatelor obţinute din activitatea persoanelor prevăzute la art. 1. În acest scop, contabilitatea trebuie să asigure înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la poziţia financiară, performanţa financiară şi alte informaţii referitoare la activitatea desfăşurată, atât pentru cerinţele interne ale acestora, cât şi în relaţiile cu investitorii prezenţi şi potenţiali, creditorii financiari şi comerciali, clienţii, instituţiile publice şi alţi utilizatori”. O atare obligaţie este instituită în mod expres în sarcina administratorilor şi prin dispoziţiile art. 73 alin. (1) lit. c) şi e) din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care statuează că administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate, printre altele, pentru „existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere”, precum şi de „stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun”.

În orice procedură de insolvenţă, analiza documentelor contabile este esenţială pentru stabilirea cauzelor şi împrejurărilor intrării în insolvenţă. Din acest motiv, legea impune obligaţia depunerii acestor documente încă de la momentul deschiderii procedurii de insolvenţă, astfel cum rezultă din prevederile art. 74 din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora, „În termen de 10 zile de la deschiderea procedurii, debitorul este obligat să depună la dosarul cauzei actele şi informaţiile prevăzute la art. 67 alin. (1)”.

În cuprinsul art. 99 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este instituită obligaţia practicianului în insolvenţă desemnat să gestioneze procedura să trimită, în urma deschiderii procedurii, o notificare individuală debitorului, în considerarea prevederilor art. 74 din Legea nr. 85/2014. Totodată, art. 99 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 stabileşte că notificarea prevăzută la alin. (1) se realizează potrivit prevederilor Codului de procedură civilă şi se va publica pe cheltuiala averii debitorului, într-un ziar de largă circulaţie şi în Buletinul procedurilor de insolvenţă.

Una dintre atribuţiile principale ale administratorului judiciar desemnat în cadrul unei proceduri de insolvenţă constă, potrivit art. 58 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, în „examinarea activităţii debitorului şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea eventualelor indicii sau elemente preliminare privind persoanele cărora le-ar fi imputabilă şi cu privire la existenţa premiselor angajării răspunderii acestora, în condiţiile prevederilor art. 169-173, precum şi asupra posibilităţii reale de reorganizare a activităţii debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea şi depunerea la dosarul cauzei, într-un termen stabilit de judecătorul-sindic, dar care nu va putea depăşi 40 de zile de la desemnarea administratorului judiciar”.

În absenţa predării actelor şi documentelor contabile, practicianul în insolvenţă se află în imposibilitate obiectivă de a efectua un examen amănunţit asupra activităţii debitorului de până la deschiderea procedurii insolvenţei, pentru a putea trage concluzii cu privire la cauzele şi împrejurările care au dus la starea de insolvenţă şi persoanele responsabile pentru aceasta, de a identifica potenţialele acte juridice frauduloase încheiate în perioada premergătoare insolvenţei, precum şi de a analiza dacă sunt şanse pentru reorganizarea debitorului sau se impune trecerea la faliment.

Săvârşirea faptei descrise la art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 implică nesocotirea obligaţiei privind organizarea şi conducerea contabilităţii financiare şi a contabilităţii de gestiune adaptate la specificul activităţii, obligaţie prevăz