Decizia nr. 19 din 3 octombrie 2022

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.276/1/2022 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi art. 34 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef al Secţiei judiciare Antonia Eleonora Constantin.

La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Repana, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj, ce formează obiectul Dosarului nr. 1.276/1/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus la dosar raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi punctul de vedere al procurorului general.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin apreciază că cea de-a doua orientare jurisprudenţială este în litera şi în spiritul legii, în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt suspendate de drept căile de atac declarate de debitorul societate de asigurare/reasigurare împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care au fost soluţionate acţiunile unui creditor/unor creditori introduse pe rolul instanţelor înaintea deschiderii procedurii de faliment. Susţine punctul de vedere al Ministerului Public, aşa cum a fost formulat în scris, şi solicită admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii de unificare a practicii judiciare.

Doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul membrilor completului, în cazul în care au întrebări pentru reprezentanta Ministerului Public.

La întrebarea domnului judecător Cosmin Horia Mihăianu, doamna procuror Antonia Eleonora Constantin arată că prevederile art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, au caracter general, iar cele ale art. 262 alin. (4) din aceeaşi lege sunt norme cu caracter special, care nu derogă de la dispoziţiile art. 75 alin. (2) din lege, fiind un caz de aplicare particulară a acestui text legal.

Nemaifiind alte întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul recursului în interesul legii

Prin Hotărârea nr. 67 din 7 iunie 2022, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: „Sunt suspendate de drept, în condiţiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, căile de atac declarate de debitorul societate de asigurare/reasigurare faţă de care s-a deschis procedura falimentului, împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care au fost soluţionate acţiunile unui creditor/unor creditori introduse pe rolul instanţelor înaintea deschiderii acestei proceduri?”. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 85/2014): ” Art. 75. – (1) De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor. Repunerea pe rol a acestora este posibilă doar în cazul desfiinţării hotărârii de deschidere a procedurii, a revocării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condiţiile art. 178. În cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii este desfiinţată sau, după caz, revocată, acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului pot fi repuse pe rol, iar măsurile de executare silită pot fi reluate. La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează. (2) Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1): a) căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii şi nici acţiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului; b) acţiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor şi/sau terţilor garanţi; c) procedurile extrajudiciare aflate pe rolul comisiilor sportive din cadrul federaţiilor sportive care funcţionează potrivit Legii educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000, cu modificările şi completările ulterioare, având ca obiect denunţarea unilaterală a contractelor individuale de muncă sau convenţiilor civile ale sportivilor şi sancţiuni sportive aplicabile în această situaţie sau orice alte litigii având ca obiect dreptul sportivului de a participa la competiţie. (…)”. ” Art. 262. – (…) (4) Hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare. Creanţele pretinse în aceste procese se înregistrează la dosarul de faliment al tribunalului şi se supun examinării şi înscrierii lor în tabelul creanţelor, potrivit prezentei legi. Efectele procedurii de faliment asupra unui proces civil în curs privind un bun sau un drept de care a fost deposedată societatea de asigurare/reasigurare sunt reglementate de legea statului membru în care procesul este în curs. (…)”. III. Orientările jurisprudenţiale divergente

Autorul sesizării a arătat că în urma analizării practicii judiciare existente la nivel naţional a rezultat că problema de drept a fost soluţionată diferit de către instanţele judecătoreşti.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că intervine suspendarea de drept a căilor de atac declarate de către asigurător împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care au fost soluţionate acţiunile unui/unor creditor/creditori introduse pe rolul instanţei înaintea deschiderii procedurii de faliment a debitorului asigurător, deoarece dispoziţiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 au caracter de normă specială faţă de cele generale ale art. 75 din acelaşi act normativ.

În consecinţă, deschiderea procedurii de faliment faţă de asigurător determină atât suspendarea căilor de atac promovate de către acesta, cât şi a acţiunilor civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului, nefiind aplicabile situaţiile de excepţie reglementate de art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.

Această opinie este argumentată pe specificul procedurii de insolvenţă a societăţilor de asigurare/reasigurare, în cazul cărora nu există o perioadă de observaţie sau o procedură de reorganizare, ci se deschide direct procedura de faliment. Prin urmare, pasivul debitorului trebuie clarificat într-un interval scurt de timp, fără a putea aştepta soluţionarea unor proceduri care se pot întinde pe durata a câţiva ani.

Persoanele care pretind un drept de creanţă împotriva debitorului societate de asigurare/reasigurare pot formula o declaraţie de creanţă în cadrul procedurii de faliment a acestuia sau se pot adresa Fondului de garantare a asiguraţilor, conform procedurii reglementate de art. 14-16 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 213/2015). Mai mult, creditorii pot urma ambele proceduri, atât o cerere adresată Fondului, cât şi o declaraţie de creanţă pentru suma care depăşeşte plafonul reglementat de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

La fel ca în dreptul comun, un efect al deschiderii procedurii falimentului societăţii de asigurare/reasigurare îl reprezintă suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare. În realitate, toate aceste acţiuni în final vor înceta pentru că, prin forţa împrejurărilor, suspendarea presupune reluarea la un moment dat a acestor acţiuni, situaţie imposibilă în cazul falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare, ştiut fiind că societatea debitoare nu mai poate reveni la existenţa normală dinaintea falimentului.

În sensul acestei opinii au fost anexate sesizării hotărâri judecătoreşti definitive, respectiv decizii şi încheieri pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă şi Secţia a II-a civilă, Tribunalul Galaţi – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesioniştii şi societăţi, Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă şi Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă.

Potrivit celei de-a doua orientări jurisprudenţiale, instanţele au reţinut că nu suntem în prezenţa unui caz de suspendare de drept a căii de atac promovate de societatea de asigurare/reasigurare împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care au fost soluţionate acţiunile unui/unor creditor/creditori introduse pe rolul instanţei înaintea deschiderii procedurii de faliment, considerându-se că dispoziţiile art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 sunt aplicabile, conform art. 242 din acelaşi act normativ. Potrivit acestui text de lege, prevederile capitolului I (Dispoziţii comune în procedura insolvenţei – deci, inclusiv art. 75), cu excepţia celor cuprinse în secţiunea a 6-a (Reorganizarea), se vor aplica în mod corespunzător procedurii falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare, cu derogările prevăzute în acest capitol.

Astfel, dispoziţiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 se completează cu dispoziţiile art. 75 alin. (2) lit. a) din acelaşi act normativ, deoarece nu există vreo contradicţie între cele două texte şi nici vreo derogare expresă. Ca atare, căile de atac declarate de societatea de asigurare/reasigurare vor fi judecate în continuare chiar dacă debitorul este în faliment.

Un argument în plus în sprijinul acestei opinii se referă şi la conţinutul dispoziţiilor art. 262 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, care reglementează înscrierea în tabelul creditorilor a creanţelor constatate prin titluri executorii obţinute ulterior momentului pronunţării hotărârii de faliment. Acest text ar fi aplicabil doar dacă dispoziţiile art. 262 alin. (4) din acelaşi act normativ nu ar avea în vedere şi suspendarea căilor de atac declarate de către debitor, fiind astfel posibilă obţinerea unor titluri constând în hotărâri judecătoreşti cu caracter executoriu ulterior deschiderii procedurii de faliment, pentru a avea aplicabilitate şi art. 262 alin. (5) din Legea nr. 85/2014. Aceste dispoziţii speciale care vizează societăţile de asigurare/reasigurare sunt în acord şi cu prevederile generale cuprinse în art. 75 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014, legiuitorul exceptând de la suspendarea de drept prevăzută de alin. (1) căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui creditor începute înaintea deschiderii procedurii [art. 75 alin. (2) lit. a)].

Or, dispoziţiile art. 262 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 85/2014 au caracter derogatoriu, determinat de specificitatea falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare, numai în măsura în care conţin soluţii legislative derogatorii. În măsura în care art. 262 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 85/2014 nu dispune ceva diferit în raport cu norma generală – art. 75 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, aceasta se aplică în mod obligatoriu, în completare, pentru situaţiile nereglementate diferit. Pentru situaţiile nereglementate de art. 262 din Legea nr. 85/2014 se aplică norma generală.

În sensul acestei orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătoreşti definitive, încheieri şi decizii, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă şi Secţia a II-a civilă, Curţii de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, Tribunalului Prahova – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Curţii de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă şi Curţii de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă. IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 36 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 22 mai 2018 (paragrafele 21 şi 22), şi prin Decizia nr. 690 din 8 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 18 martie 2019 (paragrafele 20 şi 22), Curtea Constituţională a arătat că „prevederile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 nu trebuie interpretate disparat, ci trebuie avut în vedere, pe de o parte, art. 262 în integralitatea sa şi, pe de altă parte, întreg cadrul legislativ în materie, respectiv, în mod concret, art. 242 din Legea nr. 85/2014, potrivit căruia prevederile capitolului I (din care fac parte şi dispoziţiile art. 75, care conţin şi excepţii de la procedura suspendării de drept a tuturor acţiunilor judiciare, extrajudiciare sau a măsurilor de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului), cu excepţia celor cuprinse în secţiunea a 6-a, se vor aplica în mod corespunzător procedurii falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare, cu derogările prevăzute în acest capitol”.

Totodată, s-a reţinut că, în acest context, în virtutea rolului activ al judecătorului, revine instanţei de judecată competenţa şi, în acelaşi timp, obligaţia de a analiza în ce măsură acţiunile aflate în curs de soluţionare pe rolul său se circumscriu cerinţelor cuprinse în dispoziţiile criticate coroborate cu cadrul legislativ în materie.

Cu privire la măsura suspendării de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a executărilor silite îndreptate împotriva societăţii debitoare ca urmare a declanşării procedurii insolvenţei, prevăzută la art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, Curtea Constituţională a arătat, prin cele două decizii sus-menţionate, că aceasta se justifică prin natura specială a procedurii prevăzute de legislaţia în materia insolvenţei, procedură care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, consensual şi egalitar în care creditorii unui debitor comun să îşi poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvenţă. În aceste condiţii, existenţa unor acţiuni paralele cu procedura concursuală prevăzută de lege ar produce incertitudine cu privire la masa credală, fapt ce ar face imposibilă evaluarea activului şi pasivului averii debitorului, în vederea distribuirii rezultatului lichidării (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 842 din 11 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 11 decembrie 2012).

În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 746 din 22 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 8 februarie 2019, şi Decizia nr. 484 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1214 din 11 decembrie 2020, prin care au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. V. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii este de menţionat Decizia nr. 26 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 21 februarie 2018, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală, s-a stabilit că, în procesul penal, Fondul de garantare a asiguraţilor, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule asigurate la o societate de asigurare aflată în faliment, nu are calitatea de parte responsabilă civilmente.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut, la pct. 8, că „în cazul Fondului de garantare a asiguraţilor există o societate de asigurare care are calitatea de parte responsabilă civilmente şi calitatea de subiect de drept, împotriva căreia s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, iar din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor se asigură efectuarea plăţii despăgubirilor către creditorii de asigurări în cadrul unei proceduri administrative. Raporturile dintre creditorii de asigurări şi Fondul de garantare a asiguraţilor se derulează în cadrul procedurii speciale reglementate în cap. III din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, iar nu în cadrul procesului penal”. S-a mai reţinut că, „prin raportare la conţinutul normei legale ce defineşte noţiunea de parte responsabilă civilmente, reiese că protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător se realizează de către Fondul de garantare a asiguraţilor prin intermediul unei proceduri special reglementate legislativ, iar nu prin atragerea acestuia în procesul penal, ca parte responsabilă civilmente”.

Prin Decizia nr. 17 din 20 iulie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 20 ianuarie 2021, s-a arătat, în paragraful 169, că „pentru garantarea scopului procedurii şi pentru conservarea caracteristicilor acesteia, legiuitorul a prevăzut în art. 75 din Legea nr. 85/2014 limitarea drepturilor altor creditori de a finaliza demersuri judiciare (acţiuni judiciare, extrajudiciare şi executări silite) de la data deschiderii procedurii insolvenţei, prin inserarea unui caz de suspendare de drept a acestor demersuri vizând realizarea unor drepturi de creanţă asupra averii debitorului în insolvenţă, precum şi prin prevederea măsurii încetării acţiunilor de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii”. VI. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Cluj

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj a apreciat că recursul în interesul legii este admisibil, fiind necesară pronunţarea unei decizii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii, dat fiind că s-a făcut dovada că problema de drept analizată a fost soluţionată neunitar, soluţiile identificate aparţinând unor instanţe diferite.

Titularul sesizării a menţionat că identificarea practicii judiciare neunitare în cazul concret analizat are specificul că pronunţarea instanţelor cu privire la incidenţa acestui caz de suspendare se realizează în cele mai multe cazuri prin încheiere de şedinţă, şi nu prin hotărârea judecătorească de soluţionare a căii de atac declarate în cauză.

Astfel, problema de procedură civilă este rezolvată în mod diferit prin încheierile de şedinţă (sau practicale, după caz) prin care instanţele dispun cu privire la suspendarea judecăţii căii de atac, din oficiu sau la cererea părţilor, anterior soluţionării definitive a dosarului.

Cu toate acestea, au fost identificate nu numai încheieri de şedinţă, ci chiar şi suficiente decizii definitive prin care chestiunea procedurală care a generat practică judiciară neunitară a fost analizată şi soluţionată în mod diferit.

În consecinţă, s-a apreciat că sunt respectate toate exigenţele de admisibilitate ale instituţiei recursului în interesul legii, aşa cum sunt reglementate de dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă.

S-a mai arătat că problema de drept supusă atenţiei este de mare importanţă practică, în contextul deschiderii procedurii de faliment faţă de societăţi de asigurare care deţin o cotă ridicată din piaţa naţională a asigurărilor şi care, inevitabil, sunt implicate în multe litigii aflate în diferite stadii procesuale.

Practica judiciară neunitară în ceea ce priveşte suspendarea sau, dimpotrivă, continuarea soluţionării căilor de atac declarate de către asigurător (indiferent că este vorba despre apel, recurs sau o altă cale extraordinară de atac) creează o reală confuzie în rândul justiţiabililor cu privire la obligaţiile procesuale care le revin în acest context: trebuie să continue valorificarea drepturilor în cadrul litigiilor înregistrate pe rolul instanţelor judecătoreşti anterior deschiderii procedurii de faliment sau sunt nevoiţi să iniţieze noi demersuri specifice în contextul deschiderii procedurii de faliment al societăţii de asigurare, respectiv formularea unor declaraţii de creanţă sau a unor solicitări adresate Fondului de garantare a asiguraţilor, conform procedurilor reglementate de art. 14-16 din Legea nr. 213/2015.

Titularul sesizării nu a expus un punct de vedere propriu cu privire la problema de drept soluţionată diferit. VII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat ca fiind în litera şi în spiritul legii a doua orientare jurisprudenţială.

În motivarea punctului de vedere exprimat, a arătat că există suficiente argumente de interpretare sistematică (metodă de interpretare care presupune că lămurirea conţinutului unei norme trebuie făcută subiectam materiam), pentru a se ajunge la concluzia că dispoziţiile art. 75 alin. (2) lit. a) teza întâi din Legea nr. 85/2014 sunt aplicabile în completarea prevederilor art. 262 alin. (4) din aceeaşi lege.

În urma unei analize istorice şi teleologice se ajunge la concluzia că reglementările care anterior se regăseau în diferite legi speciale şi pentru care completarea cu legea generală în materia insolvenţei era posibilă, fie în temeiul unei norme de trimitere, fie prin simpla aplicare a principiului generalia specialibus non derogant, au fost integrate armonios în arhitectura de ansamblu a Legii nr. 85/2014, cu respectarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de art. 35 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 24/2000).

Pentru toate materiile din capitolele II-IV, integrate în titlul II al Legii nr. 85/2014, completarea cu dispoziţiile comune din capitolul I al aceluiaşi titlu, deci inclusiv cu prevederile din secţiunea a 3-a a acestui capitol, referitoare la deschiderea procedurii şi efectele acesteia, a fost realizată prin intermediul unor norme de trimitere având o redactare aproximativ identică (pentru grupurile de societăţi – art. 183; pentru falimentul instituţiilor de credit – art. 204; pentru falimentul societăţilor de asigurare/reasigurare – art. 242).

Prima concluzie intermediară care se desprinde este în sensul unei abordări uniforme a legiuitorului în ceea ce priveşte reglementarea procedurii insolvenţei şi a falimentului grupurilor de societăţi, al instituţiilor de credit şi al societăţilor de asigurare/reasigurare, prin intermediul unor norme speciale integrate în actul normativ-cadru pentru procedurile de insolvenţă.

Dispoziţiile art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 consacră, în enumerarea pe care o conţin, mai multe ipoteze de excepţie în care nu operează suspendarea de drept prevăzută în alin. (1) teza întâi a aceluiaşi articol. Printre aceste situaţii de excepţie, care nu au corespondent în reglementarea anterioară, se numără şi ipoteza căilor de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii [art. 75 alin. (2) teza întâi].

În cazul societăţilor de asigurare/reasigurare, potrivit prevederilor art. 262 alin. (4) tezele întâi şi a doua din Legea nr. 85/2014, hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva lor. Creanţele pretinse în aceste procese se înregistrează la dosarul de faliment al tribunalului şi se supun examinării şi înscrierii lor în tabelul creanţelor, potrivit Legii nr. 85/2014.

Din analiza comparativă rezultă a doua concluzie intermediară, şi anume aceea că textul constituie, în realitate, o aplicaţie particulară a efectului suspendării de drept consacrat de art. 75 alin. (1) tezele întâi şi a doua din Legea nr. 85/2014, adaptată specificului insolvenţei acestei categorii speciale de agenţi economici, pentru care eşecul redresării financiare conduce direct la intrarea în faliment, fără o perioadă de observaţie şi fără posibilitatea reorganizării în baza unui plan supus confirmării judecătorului-sindic.

Corelat cu dispoziţiile art. 75 alin. (2) lit. a) teza întâi din Legea nr. 85/2014, care exceptează de la efectul suspendării de drept căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii, art. 105 alin. (1) tezele a doua-a patra din Legea nr. 85/2014 oferă următoarele soluţii: (i) în cazul în care hotărârile judecătoreşti sau arbitrale sunt anulate, casate sau modificate în căile de atac, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar va reface tabelul de creanţe în mod corespunzător; (ii) dacă în calea de atac instanţa de judecată anulează sau casează hotărârea, fără a dezlega şi fondul dedus judecăţii, pronunţând o hotărâre de anulare sau casare cu trimitere spre rejudecare, practicianul în insolvenţă trebuie să treacă la verificarea creanţei, notificând creditorii în cazul neînscrierii totale sau parţiale a creanţei; aceşti creditori pot formula contestaţia prevăzută de art. 59 alin. (5) din lege, urmând ca judecătorul-sindic şi, consecutiv, instanţa de apel competentă să decidă asupra modului în care creanţa va fi înscrisă în tabel.

În materia falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare, legiuitorul nu a stabilit reguli speciale derogatorii de la regulile anterior arătate, aplicabile cu titlu de drept comun situaţiilor în care creditorii societăţii aflate în faliment, inclusiv creditorii de asigurări, aleg calea realizării creanţelor prin înscriere la masa credală. De asemenea, nici dispoziţiile legale care soluţionează un eventual concurs între procedura administrativă necontencioasă desfăşurată potrivit Legii nr. 213/2015 şi Normei Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 24/2019 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, cu modificările şi completările ulterioare, şi înscrierea creanţei de asigurări în procedura falimentului nu conduc la concluzia contrară, aceea că aplicarea dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. a) teza întâi din Legea nr. 85/2014 ar fi incompatibilă per se cu parcurgerea uneia sau alteia dintre proceduri.

Ca atare, un creditor de asigurări aflat în ipoteza sesizării cu recurs în interesul legii are aceleaşi opţiuni ca şi un creditor de asigurări care fie nu a urmat procedura judiciară pentru stabilirea existenţei şi întinderii creanţei, fie deţine o hotărâre judecătorească definitivă de stabilire a existenţei şi/sau întinderii creanţei.

O altă concluzie intermediară ce poate fi desprinsă din această analiză este în sensul că mecanismele specifice puse la dispoziţia creditorilor de asigurări atât de Legea nr. 213/2015, cât şi de Legea nr. 85/2014 nu împiedică aplicarea dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. a) teza întâi din Legea nr. 85/2014.

Un ultim argument ce poate fi adus în sprijinul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale vizează recunoaşterea unui tratament juridic identic din perspectiva aplicării ambelor ipoteze de excepţie prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014.

Atunci când, faţă de societatea de asigurare/reasigurare, parte responsabilă civilmente, s-a deschis procedura falimentului, acţiunea civilă din procesul penal nu se suspendă, astfel încât în practica instanţelor penale a apărut problema stabilirii calităţii în care Fondul de garantare a asiguraţilor stă în aceste procese.

Problema a fost lămurită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 26 din 20 noiembrie 2017, în sensul că societatea de asigurare/reasigurare faţă de care s-a deschis procedura falimentului continuă să stea în aceste procese în calitate de parte responsabilă civilmente.

În concluzie, faţă de sediul normativ unic şi faptul că în cadrul ambelor proceduri sunt discutate aspecte care pot privi existenţa şi/sau întinderea unor creanţe de asigurări, soluţia care se impune este aceea a recunoaşterii unui tratament juridic unitar, în sensul de a se da eficienţă în egală măsură ambelor excepţii prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014. VIII. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil şi că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 262 alin. (4), prin raportare la prevederile art. 75 din Legea nr. 85/2014, căile de atac promovate de debitorul societate de asigurare/reasigurare faţă de care a fost deschisă procedura falimentului împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care au fost soluţionate acţiunile unui/unor creditor/creditori pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului introduse pe rolul instanţelor înaintea deschiderii acestei proceduri nu sunt suspendate de drept. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie IX.1. Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

Potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”.

Verificând regularitatea învestirii, prin prisma dispoziţiilor legale sus-menţionate, se constată că cerinţa legală – în ceea ce îl priveşte pe titularul sesizării Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj – este îndeplinită.

Obiectul recursului în interesul legii se circumscrie dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, şi anume priveşte o problemă de drept soluţionată diferit de instanţele naţionale, conturându-se două opinii în jurisprudenţă.

Este îndeplinită şi condiţia privind respectarea cerinţelor de ordin formal prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”.

Astfel, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj a ataşat memoriului de recurs în interesul legii hotărâri judecătoreşti definitive din care rezultă că practica judiciară neunitară se identifică la nivelul mai multor curţi de apel din ţară, inclusiv la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile I şi a II-a civile. IX.2. Asupra fondului recursului în interesul legii

Problema de drept care formează obiectul recursului în interesul legii, aşa cum se degajă din orientările jurisprudenţiale relevate, vizează efectele deschiderii procedurii de insolvenţă faţă de o societate de asigurare/reasigurare asupra căilor de atac formulate de debitorul insolvent împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care au fost soluţionate acţiunile unui/unor creditor/creditori pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului, introduse pe rolul instanţelor înaintea deschiderii acestei proceduri judiciare. Altfel spus, ceea ce trebuie să lămurească instanţa supremă pe calea mecanismului recursului în interesul legii este dacă, după ce a fost declanşată procedura de executare colectivă faţă de o societate de asigurare/reasigurare, litigiile care au ca obiect căile de atac promovate de debitorul falit împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care au fost soluţionate acţiunile unui/unor creditor/creditori având ca obiect realizarea unor creanţe băneşti împotriva debitorului, introduse pe rolul instanţelor înaintea deschiderii acestei proceduri, sunt sau nu supuse suspendării de drept a judecăţii.

Prin urmare, situaţia premisă este aceea în care faţă de o societate de asigurare/reasigurare a fost declanşată procedura falimentului în condiţiile art. 245-247 din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora o asemenea procedură se deschide pe baza unei cereri introduse fie de Autoritatea de Supraveghere Financiară, fie de societatea de asigurare/reasigurare debitoare sau de creditorii acesteia, după caz, iar anterior acestui moment debitorul a promovat anumite căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care au fost soluţionate acţiunile unui/unor creditor/creditori introduse pe rolul instanţelor înaintea deschiderii procedurii, pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului.

Aceasta, în condiţiile în care prin alin. (4) al art. 262 din Legea nr. 85/2014 se prevede expres că hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare, urmând ca toate creanţele pretinse în aceste procese să fie înregistrate la dosarul de faliment al tribunalului, fiind supuse examinării şi înscrierii lor în tabelul creanţelor potrivit acestui act normativ.

Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că suntem în prezenţa unui caz de suspendare de drept a căii de atac promovate de societatea de asigurare/reasigurare anterior deschiderii faţă de aceasta a procedurii de faliment, cu argumentul că dispoziţiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 au un caracter de normă specială faţă de cele generale ale art. 75 din aceeaşi lege. Această opinie este motivată pe specificul procedurii de insolvenţă a societăţilor de asigurare/reasigurare, în cazul cărora nu există o perioadă de observaţie sau o procedură de reorganizare, deschizându-se direct procedura falimentului. Prin urmare, pasivul debitorului trebuie clarificat într-un interval scurt de timp, fără a putea aştepta soluţionarea unor proceduri care se pot întinde pe durata a câţiva ani.

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a reţinut că nu suntem în prezenţa unui caz de suspendare de drept a căii de atac promovate de societatea de asigurare/reasigurare anterior deschiderii faţă de aceasta a procedurii de faliment, deoarece dispoziţiile art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 sunt aplicabile şi procedurii de faliment al acestor categorii de societăţi. Principalele argumente în susţinerea acestei teze vizează faptul că, pe de o parte, nu există vreo contradicţie între cele două texte şi nici vreo derogare expresă; pe de altă parte, trebuie avut în vedere că alin. (5) al art. 262 din Legea nr. 85/2014 reglementează înscrierea în tabelul creditorilor a creanţelor constatate prin titluri executorii obţinute ulterior momentului pronunţării hotărârii de faliment. Prin urmare, acest text de lege ar fi aplicabil doar dacă dispoziţiile art. 262 alin. (4) nu ar avea în vedere şi suspendarea căilor de atac declarate de debitor, fiind astfel posibilă obţinerea unor titluri constând în hotărâri judecătoreşti cu caracter executoriu ulterior deschiderii procedurii de faliment. Dispoziţiile art. 262 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 85/2014 au caracter derogatoriu, determinat de specificitatea falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare, numai în măsura în care conţin soluţii legislative derogatorii. În condiţiile în care prevederile art. 262 alin. (4) şi (5) nu dispun ceva diferit în raport cu norma generală – art. 75 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege -, acestea se aplică în mod obligatoriu, în completare, pentru situaţiile nereglementate diferit.

Într-adevăr, prevederile art. 15 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 24/2000 statuează următoarele: „(2) Caracterul special al unei reglementări se determină în funcţie de obiectul acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor legislative pe care le instituie. (3) Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri.”

Aşadar, o reglementare are caracter derogatoriu numai în măsura în care soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie (norma generală), aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri nereglementate diferit de norma specială. Dacă norma specială nu reglementează, ea se complineşte cu norma generală, întrucât, de regulă, norma specială derogă numai sub unele aspecte, pentru cele omise de la reglementare (adică fără intenţia legislatorului de a reglementa diferit) aplicându-se în continuare norma de drept comun.

Scopul Legii nr. 85/2014 este, potrivit art. 2 din lege, instituirea unor proceduri de prevenire a insolvenţei la care pot recurge debitorii aflaţi în dificultate şi, respectiv, a unor proceduri colective de insolvenţă pentru acoperirea pasivului debitorului, în cadrul cărora debitorul beneficiază, atunci când este posibil, de şansa de redresare a activităţii sale.

Pentru realizarea unui asemenea scop legiuitorul a prevăzut unele limitări ale drepturilor creditorilor de a finaliza – începând cu data declanşării procedurii de insolvenţă – demersuri judiciare sau extrajudiciare paralele, de natură a-i compromite finalitatea prin afectarea predictibilităţii şi securităţii procedurii judiciare, prin suprimarea caracterului colectiv şi crearea unor breşe nepermise în natura unitară a acesteia.

Este de necontestat că procedura insolvenţei societăţilor de asigurare/reasigurare prezintă o anumită specificitate în raport cu procedura de insolvenţă a altor categorii de debitori, altfel nu s-ar justifica reglementarea sa separată, într-un capitol distinct al Legii nr. 85/2014 (capitolul IV – Dispoziţii privind falimentul societăţilor de asigurare/reasigurare, art. 242-272).

Această procedură judiciară se aplică societăţilor prevăzute la art. 1 alin. (2) pct. 56 din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv sucursalelor acestora cu sediul în străinătate, precum şi sucursalelor şi filialelor societăţilor de asigurare din state terţe, care au sediul în România, însă ea nu se aplică sucursalei unei societăţi de asigurare/reasigurare sau a unei societăţi mutuale dintr-un stat membru al Uniunii Europene, care a primit o autorizaţie de la autoritatea de supraveghere a statului membru de origine.

Prin alin. (3) al art. 243 din Legea nr. 85/2014 se arată că măsurile aplicate în cadrul procedurii falimentului reglementate de capitolul dedicat falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare urmăresc protejarea intereselor legitime şi a drepturilor creditorilor de asigurări. Aceasta deoarece în cazul falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare una dintre particularităţi rezidă în faptul că există două categorii mari de creditori: a) creditorii de asigurări, adică acei creditori ale căror creanţe s-au născut din contracte de asigurare şi care sunt îndreptăţiţi să îşi recupereze creanţa fie de la Fondul de garantare a asiguraţilor, fie prin înscrierea la masa credală; şi b) ceilalţi creditori ai societăţii de asigurare/reasigurare, care îşi pot recupera creanţa numai prin înscrierea la masa credală.

Totodată, art. 242 din aceeaşi lege statuează ritos că prevederile capitolului I, cu excepţia celor cuprinse în secţiunea a 6-a, se vor aplica în mod corespunzător procedurii falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare, cu derogările prevăzute în acest capitol.

Potrivit normelor de trimitere menţionate la pct. 44 din prezenta decizie, ori de câte ori dispoziţiile speciale relative la insolvenţa anumitor categorii de debitori (grupurile de societăţi, instituţiile de credit şi societăţile de asigurare/reasigurare) nu reglementează o anumită situaţie, îşi vor găsi aplicarea regulile de drept comun în materie de insolvenţă.

În cazul de faţă, alături de abrogarea expresă a dispoziţiilor din acte normative speciale şi concentrarea materiei într-o reglementare unică – Legea nr. 85/2014 -, evitarea paralelismelor legislative şi a redundanţelor s-a realizat şi prin utilizarea normei de trimitere, procedeu de tehnică legislativă care pune în evidenţă interconexiunea legislativă.

Or, şi în procedura falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare există o normă de trimitere expresă la prevederile de drept comun în materia insolvenţei, ceea ce pune în evidenţă raportul de complementaritate pe care se grefează instrumentul de tehnică legislativă al normei de trimitere. Tocmai acest raport de complementaritate face posibilă completarea normei speciale cu norma generală sub aspectele care, în cadrul normei speciale, nu au primit o reglementare expresă derogatorie de la norma generală, conform principiului generalia specialibus non derogant.

Măsura privind suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a oricărei executări silite îndreptate împotriva societăţii debitoare ca urmare a intrării sub incidenţa Legii nr. 85/2014 se justifică prin natura specială a procedurii prevăzute de legislaţia insolvenţei, procedură care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, consensual şi egalitar în care creditorii unui debitor comun să îşi poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvenţă.

În realitate însă toate aceste acţiuni vor înceta [efect identic ca finalitate cu cel prevăzut de teza finală a alin. (1) al art. 75 din Legea-cadru a insolvenţei] pentru că, prin forţa împrejurărilor, suspendarea presupune reluarea la un moment dat a acestor acţiuni, situaţie de neconceput în falimentul societăţilor de asigurare/reasigurare, un asemenea debitor nemaiputând reveni din procedura insolvenţei. Creanţele specifice acestor acţiuni se vor înscrie în tabelul creanţelor după ce vor fi examinate de către lichidatorul judiciar.

Este în afară de orice dubiu, având în vedere că legiuitorul face referire la „acţiunile judiciare sau extrajudiciare” şi la „măsurile de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare”, că numai acele acţiuni care tind la realizarea creanţelor, adică la îndestularea creditorilor, sunt susceptibile de a fi suspendate, întrucât doar aceste demersuri individuale ale creditorilor falitei pot afecta bunurile aflate în patrimoniul debitorului, instanţa de judecată învestită cu o astfel de acţiune având deplina libertate de a analiza în ce măsură cererile de chemare în judecată aflate în curs de soluţionare se circumscriu sau nu respectivelor cerinţe legale.

În aceste condiţii, existenţa unor acţiuni paralele cu procedura concursuală prevăzută de Legea nr. 85/2014 ar produce nesiguranţă cu privire la masa credală, ceea ce ar face imposibilă evaluarea activului şi a pasivului averii debitorului, în vederea distribuirii rezultatului lichidării, în cazul în care ne referim la insolvenţa unei societăţi de asigurare/reasigurare, astfel cum este ea definită de pct. 31 al art. 5 din lege, cu luarea în considerare şi a prevederilor art. 245 din acelaşi act normativ. Tocmai de aceea, ţinând seama de caracterul colectiv, unitar şi concursual al procedurii de executare colectivă, toţi creditorii care deţin creanţe împotriva debitorului insolvent trebuie să îşi înscrie aceste creanţe la masa credală, dacă doresc să nu li se aplice sancţiunea decăderii, prevăzută de art. 114 din lege, normă generală care, de asemenea, se aplică şi procedurii falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare.

Numai pentru creditorii de asigurări (persoana asigurată, beneficiarul asigurării sau terţa persoană păgubită), prin Legea nr. 213/2015 s-a reglementat o schemă de garantare în domeniul asigurărilor, care are ca scop protejarea acestora de consecinţele insolvenţei unui asigurător. În acest sens, persoana care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în stare de insolvenţă poate formula o cerere de plată motivată, adresată Fondului de garantare a asiguraţilor, în condiţiile stabilite prin această lege, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior, sub sancţiunea decăderii din drept. Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite prin Legea nr. 213/2015.

Având în vedere scopul procedurii reglementate de Legea nr. 85/2014, legislatorul român a introdus în mod expres anumite excepţii de la suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare, extrajudiciare sau a măsurilor de executare silită, excepţii care sunt cuprinse în art. 75 alin. (2) din legea sus-menţionată, la lit. a) fiind menţionate, printre altele, căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii (mai precis, împotriva hotărârilor judecătoreşti nefavorabile debitorului).

Deşi în capitolul dedicat insolvenţei societăţilor de asigurare/reasigurare este reluat unul dintre cele mai importante efecte ale hotărârii de deschidere a procedurii falimentului faţă de un asemenea debitor, şi anume suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare (creanţele pretinse în aceste procese urmând să fie înregistrate la dosarul de faliment, fiind supuse examinării şi înscrierii lor în tabelul creanţelor, potrivit regulilor stabilite prin Legea nr. 85/2014), legiuitorul nu a mai redat şi situaţiile de excepţie de la această regulă de principiu.

Cu toate acestea, excepţiile de la regula suspendării de drept, reglementate în cuprinsul primului capitol al titlului II – Procedura insolvenţei, capitol care, de altfel, poartă denumirea „Dispoziţii comune”, sunt aplicabile şi în procedura falimentului une